Câteva gânduri, că tot sunt pe ultima bucată a traseului meu prin Americi.

Ușor, ușor, mă apropii de finalul expediției mele prin Americi și recunosc că mă încearcă diverse sentimente. Am plecat pentru 9 luni de zile și am rămas (aproape) 3 ani pe drum, timp în care, în afară de a mă deplasa fizic și de a vedea aceste minunate locuri, m-am analizat mult, am încercat să ajung la rădăcina unor traume, am încercat să mă cunosc și să mă conectez cu mine însumi. Și asta este mult mai greu, chiar decât de a traversa două continente și câteva zeci de țări pe o bicicletă.

Inevitabil, mi-am dat seama că a călători este pentru unele persoane și o fugă de sine, de durere, de probleme. Pur și simplu fiindcă este mai ușor și mai puțin dureros. Conectarea cu sinele și cu cei apropiați nouă implică suferință și durere. La noi, cei din România, societatea însăși adaugă și ea un alt strat destul de gros de traumă colectivă, minciună, lipsă de adevăr, răsfrânte și asupra indivizilor și a familiilor.

Ar fi multe de spus pe tema asta, dar cu cât mă apropii de Ushuaia și de capătul acestei aventuri, realizez că a călători spre interiorul tău, este ceva mult mai complex, dureros dar incredibil de interesant. Probabil că nu există un sens anume al vieții pe care societatea modernă ne pune să-l cautăm. Fericirea și împlinirea vin din clipe, momente, experiențe, iar viața este faină rău dacă nu încerci să o fixezi într-un anume tipar.