Jurnal de Noua Zeelandă – Insula de Sud (partea I)

6.11.2020

Plouă mărunt, așa că ne-am adăpostit într-o cașcarabetă de la intrarea unei ferme, unde, proprietarii își vând produsele la liber. Oricât de mult aș încerca să laud acest sistem aparent bazat pe încredere, camera de vederi amplasată strategic îmi retează orice astfel de pornire. Încrederea merge până la primul abuz, îmi zic. Apoi, doar camera de luat vederi mai poate asigura bunul mers al lucrurilor.

Cum vă ziceam, plouă și plouă și nu se mai oprește de vreo două săptămâni. Dimineață am fost păcăliți să ieșim din bârlog de către soarele timpuriu și cerul de un albastru turcoaz care prevesteau o minunată zi de primăvară. O mare păcăleală! Traseul de azi urmează valea râului Motueka care, într-o zi senină și însorită, ar fi trebuit să fie o plăcere de pedalat. Doar că după nici două ceasuri după ce ne-am pus la drum din Motueka, norii au dat buzna și au acoperit orice rază de soare și voie bună, transformând atmosfera într-una mohorâtă, tristă și extrem de neplăcută. În anii petrecuți până acum pe bicicletă explorând lumea am avut prilejul să trec prin multe, dar ploaia măruntă, rece și interminabilă care pune stăpânire cu săptămânile pe zone întregi ale Noii Zeelande, mă face la psihic. Din jumătate în jumătate de oră scoatem telefoanele să mai tragem un ochi la prognoza meteo. Poate, poate, s-o schimba ceva, dar nimic! Situat în mijlocul oceanului Pacific, arhipelagul neo-zeelandez este dominat de clima oceanică, extrem de imprevizibilă. În câteva minute, o zi aparent însorită se poate transforma într-o furtună cu vânt extrem sau chiar ninsoare, așa că trebuie să ne obișnuim odată pentru totdeauna cu această realitate.

E minunat ce facem, îmi zic, încercând astfel să fiu pozitiv, ștergând din calendar următoarele 3 zile. Abia de luni se face frumos. Dar pe bune, chiar suntem norocoși. Suntem norocoșii planetei să ne aflăm în vreme de pandemie pe aceste meleaguri îndepărtate. Măsurile radicale luate la timp de către guvernul neo-zeelandez condus de Jacinda Ardern, încă de la începutul pandemiei, au menținut numărul de cazuri COVID-19 la un minim absolut, transmiterea comunitară fiind extrem de rară. Când stau și mă gândesc nici că am fi putut alege o data mai bună de a veni aici, în Noua Zeelandă. Două săptămâni mai târziu de ajungeam, nu mai intram în țară. Și da, decizia de a rămâne aici atunci când ne-au fost anulate zborurile de întoarcere la sfârșitul lunii martie a acestui an a fost una inspirată. Am transformat o situație de criză într-o nouă oportunitate de aventură. Și iaca-ne pe biciclete, în Insula de Sud a Noii Zeelande.

Nu am rezistat să pedalăm mai mult de 30 de minute pe ploaie, așadar ne-am adăpostit în primul refugiu ieșit în cale: cașcarabeta de unde scriu aceste rânduri. Suntem de aproape o lună de zile în Insula de Sud și progresul aventurii noastre este unul extrem de lent, dar bucățica de nord a insulei, pe care am explorat-o până în acest moment mi se pare foarte asemănătoare cu Insula de Nord pe care am traversat-o preț de 4 luni la pas. Aceeași junglă, același vibe, aceleași plaje aparent exotice care te fac să-ți imaginezi măcar vizual că te afli undeva în tropice, dar, care te readuc rapid la realitate atunci când te încumeți să-ți bagi picioarele, la propriu. Apa e rece gheață! Sound-urile (Queen Charlotte și Mahau) dintre Picton și Nelson sunt fără urmă de dubiu spectaculoase. La fel și bucățica sudică a Parcului Național Abel Tasman cu ale sale peisaje costiere și plaje sălbatice.

Între aceste două puncte multe ferme, zeci de mii de vaci, oi și dealuri golașe acoperite cu gazon de un verde strident, care îmi aduc permanent aminte de dezastrul ecologic pe care l-a produs omul odată cu sosirea lui pe aceste meleaguri îndepărtate. Chiar dacă în ziua de astăzi Noua Zeelandă este privită drept reper în ceea ce privește conservarea mediului, crearea și valorificarea ariilor naturale, povestea acestei țări situate la antipozi este, la bază, una tristă. Odată cu venirea omului, arhipelagul neo-zeelandez a pierdut aproximativ 70% din pădurile care-i acopereau odinioară insulele. Asta a venit la pachet cu dispariția a numeroase specii de plante, arbori, arbuști, păsări și viețuitoare, reducându-le drastic habitatele celor rămase și afectându-le într-un mod abuziv și intruziv ecosistemele. Un adevărat cataclism. Toate astea pentru a permite omului  să se instaleze și să prospere aici, Noua Zeelandă devenind un fel de Mecca a fermierilor, a crescătorilor de bovine și ovine care au dezvoltat enorm economia țării și continua să aducă miliarde de dolari. Și uite așa, abia prin anii ’50 și-au dat seama ei seama că dacă nu iau măsuri radicale pentru stoparea tăierilor și protejarea ecosistemelor rămase intacte, vor rămâne cu zero barat. Așa că au început să protejeze acel puțin rămas. Sigur, lucrurile stau mult mai bine în ziua de astăzi, ele luând o turnură pozitivă, grație unei direcții coerente, unor legi dure și a unei implicări solide la nivel național.  Toate aceste zone care s-au păstrat au fost rând pe rând incluse fie în cele 12 + 1 Parcuri Naționale sau în cele câteva mii de rezerve și arii protejate care se regăsesc pe întreg teritoriul țării.

Revenind pe valea Motuekăi, în timp ce scriu aceste rânduri, Irina pregătește o cafea. Plouă și nu se întrevede nici o schimbare. Pentru ea, această cicloaventură este ceva nou, destul de challenging. Simt că până va ajunge să se bucure de bicicletă vor mai trece ceva kilometrii. Realizez că este important pentru ea să facă prima mie de kilometrii până să ajungă să se bucure cu adevărat. E cam ca atunci când bei prima cafea, sau prima bere. Inițial, gustul amar nu dezvăluie vreo plăcere, dar ea vine pe parcurs. Aventura nu este nicidecum ceva nou pentru mine. Totuși, a o face în doi este altceva. În anii petrecuți explorând Americile solo, pe bicicletă, am dezvoltat o rezistență care, la un moment dat, pare să devină ceva normal. Schimbarea permanentă, obstacolele și greutățile devin rutină și pentru cineva mai puțin umblat prin sălbăticie, unele experiențe pot părea prea mult. Nu de puține ori dezbatem traseul și obiectivele pentru a putea ajunge la un numitor comun despre ce poate fi realizabil în doi și ce nu. Este un joc în care trebuie mereu să găsești numitori comuni și să nu treci peste anumite limite, dar fix acest joc are frumusețea lui pentru că fiecare loc și fiecare experiență este trait(ă) în doi. Diminețile răcoroase la cort și cafeaua fierbinte și tare care ne trezește la viață este mereu un highlight al fiecărei zi. Culorile, ciripitul păsărilor (care uneori este asurzitor în Noua Zeelandă) reprezintă pentru mine un motiv de a fi, de a simți că trăiesc. Mă face să mă simt fericit. Sunt în mijlocul naturii cu persoana iubită făcând exact ceea ce iubesc cel mai mult.

Se înserează deja și, într-un final, ploaia se reduce treptat și la un moment dat se oprește de tot. Profităm de moment și o tăiem din loc să mai băgăm vreo 9 kilometri până într-un loc care ni se pare nouă numai bun de campat.

7.11.2020  

Ne trezim în jur de ora 8:30 și Irina îmi pregătește cafeaua de dimineață, fără de care nu-mi prea pot începe ziua. E un ritual. Puteți să-l numiți viciu dar cafeaua este cea care mă trezește la viață și-mi colorează diminețile. Mă pregătește pentru o nouă zi pe drum. Pentru experiențe și locuri noi. Până la urmă, ceea ce mă motivează cel mai tare să explorez lumea în acest fel este acea adrenalină a necunoscutului. Faptul că zi de zi văd locuri noi și am parte de experiențe inedite.

Ploaia a stat toată noaptea. Încă stă. Până la ora zece. Așa că Irina mă grăbește să strang cortul și să ne punem la drum. Cum aseară am campat într-o pajiște de pe malul Motuekăi, de cum îmi pun adidașii în picioare și fac câțiva pași, mă fac pentru a două oară leaorcă, prin iarba udă. Prima oară s-a întâmplat aseară, când am instalat cortul la lumina frontalei. Astăzi avem urcare, dealtfel ca și ieri. Tot drumul care șerpuiește valea este în urcare și desi nu este nicidecum vreo urcare ca cele din Anzii sud-americani, unde, îmi aduc aminte că uneori aveam urcări de peste 4.000 de metri, cei 700 și un pic de metri se fac totuși resimțiți, mai ales că umblăm cu biciclete destul de încărcate, pline cu merinde, haine și aparatură cu care ne filmăm aventura. Ne-am luat cu noi și bocancii și rucsacii fiindcă Saint Arnaud, localitatea spre care ne îndreptăm, reprezintă poarta de intrare în Parcul Național Nelson Lakes, la capătul nordic al Alpilor Sudici, cu ale sale lacuri glaciare și văi imense.

Ora 20:00

Ploaia a stat toată ziua și după 53 de kilometric parcurși, cerem voie unor localnici să campăm în curtea lor care este de fapt o ditamai pajiștea. Ne decidem să mâncăm înainte de a pune cortul. Niște mere cu gem. Geneială combinație! Doar că nu terminăm bine și începe ploaia. Până ne dezmeticim noi să instalăm cortul și să intrăm înăuntru, ne face leoarcă. Și colac peste pupăză ne invadează și gâzele (sand flies) care ne pișcă de ne rup. Irina are un break down.

„Nu mai vreau!  Aventura se termină aici! Dă-o naibii!”

8.11.2020

Ora 9:00

A plouat toată noaptea și încă plouă. Nu pare să se oprească prea curând. Dacă eu mă pot bucura de un somn adânc chiar și atunci când picurii de ploaie se izbesc neîncetat de foaia cortului, nu același lucru este valabil și pentru Irina. În plus, este răcită dar pare liniștită fiindcă urmează o lungă dimineață de lenevit la cort. Și ce prilej mai bun decât acela de a pune mână pe un roman clasic. Mă apuc de East of Eden a lui  John Steinbeck și mă teleportez automat în California, într-o altă epocă, într-o lume a unor personaje surprinzătoare, profund inspirate din Biblie dar transpuse într-o lume a imperfecțiunii și a non-concordanțelor. Te prinde rapid. În această lume creată de Steinbeck, dragostea, ura, furia se definesc incredibil de diferit față de orice așteptare ai putea avea. Chiar și atunci când călătorești, ai nevoie de pauze, de călătorii imaginare spre alte meleaguri. Unele care te duc cu gândul spre casă, altele care te duc spre orizonturi nebănuite. Din când în când ai nevoie de o pauză și lectura este cea care mereu reușește să te transpună într-o altă lume.

Ora 16:00

Ploaia se oprește și ne urnim din loc. Încă o urcare și ultimii 4 kilometri până la Saint Arnaud coborâm printr-un peisaj care-mi aduce aminte de Patagonia. Munții, aerul rece, goliciunea peisajului dau locului o măreție similară cu cea a Patagoniei. Toate acestea mă duc cu gândul la faptul că în urmă cu doi ani mă aflam la capătul expediției americane, într-o altă parte de lume, dar foarte similară cu cea pe care o explorez în acest moment. Vântul din față este dovada supremă. O nimica toată, îmi zic, comparat cu cele 6 luni cu vânt extrem îndurate în Patagonia. Odată coborâtă valea, ajungem în micuța localitate Saint Arnaud, un cătun turistic cu câteva pensiuni și o benzinărie, singurul loc unde ne putem reaproviziona. Prețurile sunt cel puțin duble față de supermarket-urile din orașe. În toate aceste luni petrecute prin Aotearoa, mi-am dat seama cât de mult profită acești mici comercianți de ăștia ca noi, care nimerim printr-un cătun ca ăsta fără vreo altă opțiune. Localnicii își fac cumpărăturile în oraș. Doar noi ne vedem obligați să ne facem aprovizionarea de la prăvălii ca aceasta. Îmi jur că data viitoare voi lua o tonă de la supermarket, chiar dacă bicicleta este deja burdușită. Sincer, nu-mi aduc aminte ca în România să fie așa jaf la mini market-urile rurale. Chiar și atunci când iei în considerare faptul că aceste micuțe prăvălii reprezintă unica lor sursă de venit, tot jaf mi se pare să practice asemenea prețuri. În fine, ne resemnăm și cumpărăm pâine, unt (pe care dăm 9 NZD), câteva conserve și dulciuri. Completăm cu ce mai avem la noi rămas. Ne așteaptă câteva zile bune de drumeție prin Parcul Național Nelson Lakes.

11.11.2020

Mă uit pe fereastra cabanei unde ne-am cazat și ceața aproape că a acoperit întreaga căldare în care ne aflăm. În scurtele ferestre în care se mai dispersează pot admira apa cristalină a lacului glaciar Angelus. E o altă lume, aici, la altitudine. Ies afară și click-ul aparatului meu de fotografiat disturbă pentru o fracțiune de secundă liniștea de mormânt care domnește peste lac. Este un loc care inspiră măreție, un spațiu în afara timpului. Mă întorc în cabana și mă apuc de scris. Ne-a luat 6 ore să urcăm din Saint Arnaud pe creasta Robert a munților Travers. Peisajul de creastă și văile glaciare sculptate de ghețarii care acopereau odinioară aceste ținuturi au transformat această zi într-una memorabilă. După o săptămână ploaiasă, Alpii Sudici ne-au recompensat cu o vreme de invidiat, chiar dacă ici, colo, câte un nor mai fioros ne-a mai dat târcoale cât făceam piruete printre pietroaiele de pe creastă.

Stăm într-una din cele aproape 1.000 de cabane deținute și întreținute de DOC (Department of Conservation), o entitate guvernamentală care se ocupă cu protejarea și valorificarea patrimoniului natural al Noii Zeelande și în a cărui posesie se află un procent bun din teritoriul țării. O rețea excepțională care pune în valoare extrem de multe trasee atât prin cele 12+1 parcuri naționale, cât și alte mii de rezerve naturale și arii protejate. Noua Zeelandă este una dintre puținele țări din lume care se poate lăuda cu o astfel de rețea.  Pentru 92 de dolari neo-zeelandezi, prețul unui abonament pentru 6 luni, poți dormi în oricare dintre aceste cabane, excepție făcând unele de pe traseele extrem de populare sau din zone mai aglomerate, în special aproape de șosele. Interesant este faptul că unele dintre aceste cabane au avut mai întâi un scop vânătoresc, dar cu timpul, ele au fost transformate în refugii pentru pasionații de aventură în aer liber. Cu timpul, numeroase alte cabane au fost construite acolo unde s-a considerat că este nevoie, atât din bani publici dar și din donații de la cetățeni și cu ajutorul numeroșilor voluntari care își oferă timpul și skill-urile pentru un scop nobil. Cabana Angelus la care am poposit în seara aceasta este extrem de spațioasă și bine întreținută. Pe când traversam la pas Insula de Nord, am dat și de unele mai rustice, ascunse adânc în inima pădurii și care îmi aduceau aminte de alte vremuri, de vânătorii de odinioară.

Irina este extrem de încântată de peisaj. Este ceva nou! Poimâine împlinim doi ani de când suntem împreună. Au fost 2 ani nebuni, tumultuoși, cu susuri și josuri, în care învăț să conviețuiesc cu persoana pe care o iubesc, să simt diferit, sa împart totul. Să găsesc bucuria de a împărtăși, de mă face auzit și validat, de a oferi, de a simți, de a trăi un vis alături de persoana iubită. Cu toții avem nevoie de dragoste. În final, prin prisma unei relații te poți vedea pe tine însuți și învăța ceea ce nu poți atunci când ești singur, în pustiu.

Aș continua să mai scriu dar s-a făcut târziu și deși pârâiala focului din sobă mă îmbie să mai rămân în sala de mese, mâine dimineață mi-am propus să mă trezesc la 5.00 AM și să urc pe vârful Angelus.

PS 1: Răsăriturile și apusurile din Noua Zeelandă sunt printre cele mai spectaculoase dintre câte am văzut. Poate doar cele pe care le-am văzut în Alaska și în Patagonia se pot compara.

PS 2: Am ieșit afară să mă spăl pe dinți cu apa din butoi și cerul este atât de înstelat încât zici că mai are puțin și cade pe mine.

PS 3: Am avut parte de un răsărit grozav în drum spre vârf și nu doar de atât. O pereche de papagali kea mi-au ieșit în cale, spre vârf. Sunt singurii papagali alpini din lume și sunt o specie amenințată în Noua Zeelandă. Așadar vă las în compania unor fotografii realizate în această dimineață.

VIZIONEAZĂ ULTIMELE EPISOADE ALE AVENTURII NOASTRE PRIN NOUA ZEELANDĂ PE YOUTUBE

URMĂREȘTE AVENTURILE MELE ȘI PE INSTAGRAM