Yukon și experiența supremă a tărâmului nordic

Între timp expediția #cycletheamericas avansează…iar traseul deja parcurs se conturează din ce în ce mai bine pe harta Americii de Nord

Ultima dată vă scriam din Destruction Bay de lângă lacul Kluane. Fix după ce am părăsit acel loc am avut parte de cea mai frumoasă noapte de până acum. Am văzut aurora boreală. Nu că nu aș fi văzut până acum peisaje și locuri extraordinare dar jocul de lumini verzui pe cerul nordic a fost unul din cele mai frumoase spectacole ale naturii. Spiritele nordului nu m-au lăsat să părăsesc Yukonul fără să-mi arate cel mai spectacol dintre spectacole. Păcat totuși că nu am avut la mine un aparat de fotografiat mai grozav. De fapt să vă zic un mic secret: o să intru cât de curând în posesia unui nou aparat Samsung Nx mini. Băieții de la Samsung România cărora le-a plăcut proiectul meu nu m-au lăsat la greu și au contribuit cu un Samsung Galaxy Note Edge și un Samsung NX mini ca să-mi pot face treaba iar băieții de la TNT România mi le-au trimis în Edmonton pe unde urmează să trec. TNT și Samsung super mersi pe calea aceasta. Ajutorul vostru face mult!

Și a urmat Whitehorse, un oraș prăfuit de provincie ce numără 23.000 de locuitori dar după zile întregi de pustiu m-am bucurat să văd atâția oameni, mașini și intersecții semaforizate. Practic Whitehorse este cel de-al doilea oraș mai important din #cycletheamericas, acestă lungă migrație a mea spre sud. Izolarea de umanite e interesantă, are părțile ei faine dar și când ajung înapoi la oraș parcă altfel mă bucur de atmosferă.

Așadar 1800 și mai bine de km pedalați de la plecarea din Alaska și iată-mă ajuns și în orașul al cărui nume este inevitabil legat de Klondike și Goldrush-ul de la sfârșitul sec al XIX-lea. Și mai e legat de un autor al căror opere “Chemarea străbunilor” și “Colț alb” ne sunt atât de cunoscute și dragi. Ați ghicit, autorul nu e nimeni altul decât Jack London care în 1897 a luat drumul Klondike-ului, călătorie ce nu l-a îmbogățit material dar cu siguranță l-a îmbogățit spiritual, aceasta fiind sursa lui principală de inspirație atunci când a scris (acum) faimoasele sale opere.

Ei, și oi fi petrecut eu câteva zile în Whitehorse dar să v-o zic pe aia dreaptă nu prea m-am bucurat pe deplin de acest timp fiindcă a trebuit să-mi rezolv una alta că așa e la drum lung. Și printre astea una alta a trebuit să-mi peticesc una din gențile bicicletei pe care mi-au ros-o veverițele în două rânduri diferite ca să ajungă la mâncarea dinăuntru (am lăsat mâncarea peste noapte în geantă și am plasat-o departe de cort că vai doamne să nu mobilizez urșii înspre cortul meu și m-am trezit cu geanta roasă de veverițe). Deci…să mai aud eu pe careva că iubește acești șobolani cu coadă stufoasă. Șobolani sunt, nu altceva! O să ziceți că sunt crud cu animăluțele dar de când mi-au ros geanta MSX sponsorizată de amicii de la CROSSBIKE.ro am devenit sadic cu ele; parcă mă bucur să văd câte una lățită pe șosea. Totuși ceva frumos cu care am rămas din Whitehorse sunt numeroasele graffiti-uri de pe clădirile din oraș.

Și cum nu puteam să plec fără o amintire mai considerabilă din acest orășel, chiar în ziua plecării mă plimbam o ultimă oară pe strada principală și am dat mai mult din întâmplare de biroul comisarului Ținutului Yukon, casa Taylor. Chiar când treceam prin fața casei dl. comisar, onor. Douglas Phillips își lua la revedere de la delegația chineză venită în vizită oficială în Yukon. Am așteptat să plece chinezii după care am schimbat două-trei vorbe cu el iar acesta m-a invitat în biroul său să-i semnez cartea de oaspeți. Nici nu m-a lăsat să plec cu mâna goală. Și-a scos de la piept insigna cu stema teritoriului Yukon și mi-a făcut-o cadou. Într-un final mi-a urat success în #cycletheamericas și pentru că tot îl filmam cu una din camerele mele de acțiune, mi-a recomandat ca pe drum să mi-o pun la ceafă ca să nu apuce vreun urs să mă ia prin surprindere.

Așadar părăsesc și Whitehorse-ul într-un târziu și-mi văd mai departe de drum. Între timp, toamna pare să fi cuprins întregul Ținut Yukon. Toate frunzele s-au îngălbenit iar temperatura de afară nu urcă mai sus de 5 grade. Noaptea dă și înghețul. Drumul pare să urce din nou iar eu trebuie să trag din toate puterile la pedale. Câteodată mă dau jos și împing la bicicletă dacă panta este prea abruptă. Dar sunt motivat să “cobor” cât mai spre sud. Mi-am fixat ca obiectiv de scurtă durată Edmonton de care mă despart aproape 2000 de km. Un obiectiv fain, pe care îmi propun să-l ating în două săptămâni și care mă motivează să continui. Așa că “trag la greu”. Mai un deal, mai o vale, drumurile astea nordice sunt adevărate sinusoide, cam așa ca viața dealtfel, cu bune și rele.

Mi-a luat 5 zile să parcurg drumul dintre Whitehorse și Watson Lake, timp în care alți câțiva oameni și-au arătat ospitalitatea chiar și aici în pustiul nord american. Cum bugetul meu este extrem de redus, cazarea nu face parte din cheltuieli. Recurg la cort 2 din 3 nopți în medie, iar a treia apelez la platforme online gen couchsurfing.org sau warmshowers.com pe care pot găsi oameni care să mă găzduiască gratis (mai am și eu nevoie de câte un duș). Totuși între Whitehorse și Watson Lake oprindu-mă să iau cina la restaurantul unui motel, vorbeam cu un alt călător și îi povesteam că am un buget redus pentru această expediție. În acest timp, patroana m-a auzit și tipa a decis să-mi ofere o camera gratis și m-a scutit de plată pentru micul dejun de a doua zi dimineață. Vă dați seama ce femeie, ce om!? M-a impresionat! Asta înseamnă să fi om și să ajuți. Iar când am plecat mi-a urat să am parte numai de oameni faini până în Ushuaia.

Pe drum am dat și de o pisică; o pisică mai mare, râs în varianta nord americană. Era să trec pe lângă ea. Numai în ultimul moment am zărit-o. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt și am zbughit-o, dar era așa faină, avea o blană… Nu m-am încumetat să stau să o filmez fiindcă nu știi niciodată ce reacție poate avea, dar după ce m-am îndepărtat am văzut-o traversând șoseaua. Tare, tare faină pisica. Și sper că vânează veverițe. Înhățale-ar pe toate!

Dacă nu plouă toamna yukoneză este chiar faină. Ieri am pedalat ultimii 120 km spre Watson Lake și a fost superb. Traficul mi s-a părut mai intens în zi de duminică ca în oricare alta, dar ce contează este că am ajuns în ultima localitate din Yukon, la Watson Lake iar de mâine voi pedala prin Columbia Britanică. Alaska și Yukon sunt gata, iar traseul meu prinde proporții pe harta nord americană. 2360 de km până acum!

2360 de km și 5 kg în minus. M-am cântărit și dacă la plecare aveam 65 de kg acum nu am mai mult de 60. E o pierdere în greutate destul de semnificativă așa că va trebui să fiu super atent la ce mănânc de acum înainte.

Azi m-am odihnit în Watson Lake și mă pregătesc să atac mâine distanța ce mă desparte de Edmonton. Dacă nu știați, Watson Lake are cea mai mare colecție de plăcuțe din lume. (probabil că nu, cine necuratu’ a auzit de locul ăsta). Din 1942 și până acum s-au adunat vreo 82,000 de nr de înmatriculare, semne de circulație, suveniruri, etc înfipte în zeci de pari de oameni de pe întreg mapamondul. A trebuit să arborez și eu și cum nu am apucat să fur ceva semne de circulație de acasă înainte să plec m-am mulțumit să las amintire o bendiță tricoloră.

Progonza meteo nu este cea mai grozavă pentru următoarele zile (nopțile temperaturile scad sub zero și s-ar putea să plouă mâine și poimâine în direcția în care merg eu) iar drumul nu mi se ușurează decât după ce trec de Fort Nelson, iar până atunci mai am 520 de km și 5 lanțuri muntoase de trecut. Dar…există un dar; la aprox 200 de km de aici sunt niște izvoare termale (Liard Hot Springs le zice) așa că dacă pedalez conștiincios până acolo mă voi opri să petrec o zi în apă caldă. Apă la 40 de grade în frigul ăsta. De abia aștept!

Cam atât pentru acum. Mai am 2 minute și-mi taie ăștia net-ul. Prin părțile astea ale Canadei netul e cu țârâita și se mișcă mai prost ca în anii ’90. Între timp voi să vă bucurați și pentru mine de viteza netului de acasă și ne auzim cât de curând. Aventura e de abia la început!