Roșia Montană și solidaritatea națională

Publicasem un status pe Facebook acum mai bine de 2 săptămâni în urmă în care făceam o anumită aluzie între lipsa de solidaritate națională la români și lipsa implicită de viziune și de direcție a societății românești binecunoscută prin bezmeticia și dezmățul ei complex. Mai mult făceam atunci o legătură între protestele organizate în România și diaspora de împotrivire față de proiectul minier de la Roșia Montană și sensul acela de solidaritate și de deschidere pe care acest context al protestelor ni-l oferă, un context care nu l-am avut se pare în perioada comunistă și care ne-a fost spulberat pentru 23 de ani imediat după comunism, la bine cunoscutele mineriade. Pentru posteritate, voi reposta acel status aici și mă voi cita deci.

„Realizez că asta e deja a cincea duminică în care ieșim în stradă pentru Roșia Montană și cei ce reprezintă acea localitate, oamenii de acolo.
Studiind regimurile comuniste din Europa de est tot timpul mi-a fost ciudă că noi românii nu am știut mai deloc în cei 45 de ani de comunism să spunem un NU răspicat, un NU prefăcătoriei, un NU realității distorsionate în care ne-am complăcut atât timp ca și nație. Ungaria, fosta Cehoslovacie și Polonia au trecut rând pe rând prin episoade și revoluții care au adus oamenii împreună și i-au făcut să-și dea seama că nu sunt singuri, că nu sunt singuri în felul în care gândesc și s-a creat o solidaritate puternică la nivel de societate. În lumea românească nici vorbă de așa ceva. Cu excepția câtorva cazuri izolate am tăcut mâlc și am îndurat, nu am crezut în noi, nu am crezut că putem determina cursul istoriei și orice fărâmă de solidaritate a dispărut tăcut sub bastoanele securității.
Se pare că această neîncredere în noi și slăbiciune a reușit să fie atât de bine întipărită în ființa românului în cei 45 de ani încât cu excepția episodului Piața Universității din primăvara-vara lui 90 ne-am continuat tradiția de a tăcea și îndura cu desăvârșire asta nu înainte ca acel episod să fie încununat cu bastoane și pumni de către minerii din valea Jiului chemați de F.S.N. să restabilească ordinea tovărășească din capitală.
Două zeci și trei de ani mai târziu un cătun din România, o micuță localitate din Apuseni pare să ne pună pe roți, pare să ne trezească la realitate. Mă tot întreb, chiar dacă cunosc destule detalii și-mi dau seama foarte bine de dezastrul care ar putea avea loc la nivel de regiune, ce a reușit totuși să scoată oamenii din casă și să-i țină 5 săptămâni în pas de protest. Ce i-a determinat pe diverși să dea berea de duminică seara pe un marș prin ploaie…
Deși explicații există multe, mi-ar plăcea să revin la solidarite. Încep să cred că Roșia Montană e singurul eveniment de mulți ani încoace care reușește să creeze acel sens de solidaritate de care am dus lipsă și ducem în continuare. Este izbitor contrastul între societatea individualistă promovatoare de non-valori în care România s-a transformat treptat și ceea ce se întâmplă pe străzile marilor orașe românești din 1 septembrie încoace și mulți am ieșit să vedem dacă mai există și altcceva mai simplu, mai sincer, mai sufletesc. Am început unii timizi, alții curioși, alții siguri pe ei că pot face o schimbare ca acum să începem după atâtea săptămâni să ne cunoaștem să dăm mâna unii cu alții și să credem cu adevărat că împreună e posibil să facem o schimbare.
Nu am avut un Imre Nagy în 1956, nici un Alexander Dubcek în 1968, nici un Lech Walesa în anii 80, dar avem o Roșia Montană în 2013 care într-un final ne unește și ne face solidari unii cu alții. Oare acum că ne-am mai cunoscut unii cu alții putem să facem o schimbare, putem să găsim niște alternative la felul în care gândim și suntem construiți ca societate?” (Montreal, 6 octombrie 2013)