Iran, tărâm al omeniei (Ep. I)

Mai tot ce se aude prin partea noastră de lume despre Iran s-ar putea rezuma la câteva cuvinte; conflict, terorism, austeritate și ostilitate, dar rar auzi vorbindu-se despre iranieni, despre oamenii Iranului. Având foarte mulți prieteni de pe acele meleaguri care mi-au demonstrat exact contrariul cuvintelor pomenite mai adineauri, am pornit spre Iran cu gândul de a demonta toată acestă retorică agresivă și de a descoperi una din cele mai vechi culturi ale lumii, de o foarte mare complexitate. Așa că, mi-am luat rucsacul în spate și am pornit din Piatra Neamț cu autostopul înspre orientul mijlociu.

Autostopul, cum v-am mai povestit, e un mijloc grozav de a călătorii și asta mai ales fiindcă întâlnești tot felul de caractere, care mai de care mai interesante și poveștile pe care le auzi, rar ai putea să le descoperi într-un alt mod. Ce să mai, e un mod fain și gratis de a vedea lumea. Plecat fiind din Piatra Neamț, cum vă spuneam, după două mici stopuri, unul la București și altul la Istanbul și fără prea multă bătaie de cap am ajuns la Trabzon, în nord-estul Turciei, acolo unde citisem că ar exista un consulat al Iranului care acordă viza extrem de ușor (numai cu pașaportul, două poze tip pașaport și 75 €). Ghinionul face că era într-o joi și consulul își luase vacanță în acea săptămână așa că m-au chemat să vin înapoi luni. Problema nu era neapărat faptul în sine că trebuia să mai aștept până luni, ci că în Trabzon nu ai mai nimic de făcut. E unul din cele mai plictisitoare locuri din Turcia, iar dacă-ți trece prin cap cumva să faci baie, să ai grijă unde te pune păcatul să o faci. Încântat fiind de mare, eu am sărit de pe faleză și nu mică mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că la 50 de m de locul unde sărisem eu era canalizarea orașului; și asta într-o zonă extrem de centrală. Ce să mai, Trabzon m-a lăsat cu un gust destul de amar și după această întâmplare am decis să plec în weekend la Tbilisi, capitala Georgiei, situată la 600 de km. (mai multe despre Tbilisi într-o postare ulterioară).

Trebuie să recunosc că în toate aceste zile, am stat cu un pic de emoție. Îmi fixasem de mult în cap ideea de a merge în Iran și încercând să obțin viza în Trabzon, am mers la ghici. Zic asta fiindcă deși rar, unor călători li se cer documente suplimentare, cum ar fi o asigurare medicală sau o confirmare de la o agenție turistică, care pentru mine, în timpul limitat pe care-l aveam la dispoziție mi-ar fi încurcat toate planurile. Norocul face însă ca totul să fi mers strună. M-am întors luni de dimineață, așa cum mi se spusese și am dat de o coadă de 30 de alți călători, fiindcă nimeni nu putuse obține viza în săptămâna trecută. În fine, după o zi pierdută în fața ambasadei, dar fără vreo întâmplare remarcantă am obținut viza iar a doua zi am luat-o din nou din loc, de data asta spre granița iraniană.

Nu studiez mai niciodată amănunțit traseul pe care îl voi urma, decât în linii mari. Asta tocmai fiindcă îmi place aventura și îmi place să fiu surprins, iar munții Kackar din estul Turciei au fost într-adevăr o surpriză foarte plăcută. Traversându-i de la Trabzon la Erzurum am avut parte de niște peisaje de basm, iar la o altitudine de aprox. 2000 de m am fost blocați de o turmă de oi. Șoferul mai claxona un pic, mai tura motorul, mai avansa 50 de cm. Până la urmă am învins turma și ne-am continuat drumul sinuos. În acea zi chiar am avut baftă să prind pe cineva care să mă ia direct din apropiere de Trabzon până la Agri (distanță de mai bine de 400 de km) în condițiile în care drumul e prin munți și este pe alocuri stricat. Omul trecut de prima tinerețe conducea un Renault 12 break, varianta leită a Daciei 1300 (sau mă rog, vice-versa).

Estul Turciei este locuit în majoritate de kurzi, care în același timp reprezintă și cea mai importantă minoritate a Turciei (25% din populația totală). Tot ce pot să vă spun este că acești oameni sunt incredibili de ospitalieri. La prima benzinărie din Agri, la care m-a lăsat nenea cu Renault 12 break, am fost imediat servit cu ceai și mai târziu m-au pus la masă cu angajații benzinăriei, la o strachină de ardei umpluți iar doua zi plimbându-mă prin oraș, am fost invitat de cel puțin 3 indivizi diferiți să stau cu ei la masă. Doi dintre ei nu au ratat șansa de a se și poza cu mine. Vă dați seama, când mai prindeau ei un „turist” cu un rucsac de 25 de kg în spinare?

După ce în seara de dinainte înnoptasem la benzinăria de care vă spuneam adineauri, mi-am luat rămas bun de la Agri și am pornit cu emoții de copil care-și părăsește meleagurile natele pentru întâia oară spre granița iraniană. Deși vă ziceam că nu mă documentez în detaliu dinainte, am totuși o pasiune pentru granițe, pentru modalitățile de a trece dintr-o țară în alta, așa că încă din februarie începusem să mă uit la diverse filmulețe pe youtube cu granița turco-iraniană de la Gurbulak/Bazargan. Știam că pe partea turcă trebuie să fie o statuie a lui Ataturk (creatorul Turciei moderne), iar pe cea iraniană imaginea atotputernicului aiatolah, Khomeini, pe lângă astea un șir imens de tiruri pe ambele părți. Așa a și fost. Odată ajuns la postul vamal, coadă de o oră. E genul de loc unde mai toți încearcă să treacă câte ceva de o parte sau de alta a graniței. Unii banane, alții țigări sau chiar benzină. Auzisem povești cum că autobuzele Iran-Turcia ar fi încarcate cu rezervoare suplimentare de benzină ca ulterior să o poată vinde în Turcia. E important să menționez că Iranul este printre statele cu cea mai ieftină benzină din lume (32 de cenți US $), iar Turcia cu cea mai scumpă (2.25 $ US), așa că profitul din urma traficului este imens. În aceste circumstanțe se stă, totul e verificat și scanat, așa că durează. Între timp, eu trec cu bine de pichetul de grăniceri turci și imediat cum ies din vama turcă intru într-un culoar lung cu zăbrele de o parte și de alta. Poza aiatolahului Khomeini îmi indică faptul că am intrat pe teritoriul Iranului, iar curând un tânăr vameș îmi verifică pașaportul ca măsură preventivă înainte să ajung la pichet. Sunt lăsat să trec mai departe și dau din nou de o altă coadă.

Citisem eu ceva despre codul vestimentar impus de legea islamică în Iran, dar nu și partea cu pantalonii lungi obligatorii la bărbați. Mă rog, cert este că și în Turcia rar vezi pe vreo unul în pantaloni scurți, mulți urmând codul vestimentar dictat de islam chiar și acolo. Era la mintea găinii că nu aveam ce căuta cu pantaloni scurți, în vama iraniană și totuși nu am fost atent la acest detaliu. Norocul chior face că vameșul așezat comod în scaunul lui, nu m-a observat. Mi se urează un călduros „Welcome to the Islamic Republic of Iran, my friend” ies din vamă și numai după ce-mi atrage atenția un tirist turc, realizez grozăvia. Prost să fii, noroc să ai să nu observe grănicerul, că altfel vai de mama mea. Nu mai pupam Iran în ziua aia, cu tot cu viza colorată din pașaport (da, viza iraniană are ceva tentă roz-verzuie, e frumos colorată). Nu m-am chinuit mult să găsesc un tirist care mergea direct în Teheran, dar a trebuit să-l aștept vreo 2 ore până să pornească într-acolo fiindcă-și aștepta documentele de la grăniceri. Nordul Iranului este practic format din provincia Azerbaijan, unde o bună parte din populație este de etnie azeră și vorbesc o limbă foarte similară cu turca. Deși nu aveam nici o limbă în comun cu șoferul turc care mă luase la autostop, mi-am dat seama rapid că se putea înțelege cu mai toți de acolo pe unde opream. La un moment dat îmi aduc aminte că l-am și întrebat: „farsi?” la care el mi-a răspuns, „No, turkce!”

Puțin după graniță văd din tir un panou bilingv, în farsi și engleză „Teheran -900 km” Inițial mi-am imaginat că drumul de la graniță până în Teheran avea să dureze în jur de 12 ore, dar în realitate avea să ne ia mai bine de 36. Marea parte a drumului străbate valea dintre lanțul munților Zagros și Alborz, iar întreaga zona are un aspect cu adevărat arid. Ici și colo vezi câte un sat răsfirat cu case de chirpici iar pe porțiunile unde există pic de iarbă și verdeață, ciobanii azeri își scot turmele la păscut. Un aspect care mie mi s-a părut cel puțin curios este că în Iran se pare că dacă faci curse de transport marfă, trebuie să te oprești la fiecare 150 de km sau 200 de km și să raportezi trecerea prin zonă poliției locale. Inițial mi s-a părut de-a dreptul absurd dar după abea mi-a explicat cineva că este folosită și ca metodă de a nu depășii viteza, având în vedere timpul scurs între două ștampile aplicate la posturi de poliție învecinate. Așa se explică și cele 36 de ore pe drum. Ei, dar cum era eu să uit de prima pauză făcută pe drum, când am dau și eu ca tot omul să mă ușurez undeva lângă un copac și na, surpriză. Aud de-odată un fluierat puternic urmat de un îndemn la fel de puternic să mă las în vine și să mă descurc din acea poziție, pentru că e mare rușine să fac așa ceva din picioare. Una că se consideră că-ți expui organele genitale în public și doi gestul de a o face este unul rușinos(na, pe bună dreptate), chiar și dacă e în câmp unde eram eu. Norocul făcea că eram gata, așa că m-am lăsat în vine și m-am închis doar la prohap. Cu timpul aveam să observ că mai toți așa făceau. Opreau mașina, se puneau în vine lângă portieră și își satisfăceau nevoia.

Nu am să uit niciodată cum gagiul tirist avea 10 melodii de toate pe un telefon care l-am ajutat să-l conecteze la sistemul audio al tirului. Până când am ajuns în Teheran vă asigur că le știam pe toate pe de rost. Lui îi plăcea în special una arăbească care avea și vreo 2 remixuri pe aceeași listă de 10 melodii. De fiecare dată când ajungea lista la ea, omul ridica mâinile în sus, bătea din palme, na ce să zic făcea șou în cabină. Nu pot să zic că e unul din cele mai interesante personaje pe care le-am întâlnit făcând autostopul, dar a fost de treabă până când…am ajuns în Teheran. După 36 de ore de mers, la 1 noaptea în mijlocul nopții și frânt de oboseală, turcul parchează într-o zonă industrială din sud-vestul Teheranului și îmi spune că dacă mai vreau să dorm o noapte în cabină la el (mă culcase la el în cabină noaptea trecută) să-i dau 20 $, asta și pentru că m-a adus până acolo. Am râs și i-am explicat cât am putut că nu dau în viața mea bani la autostop, așa că mi-am luat bocceluța și am plecat în noaptea neagră.

Cum vă spuneam, mă aflam într-o zonă industrială a Teheranului, nu aveam nici o hartă cu mine, așa că singura mea șansă de a ajunge cumva la adresa gazdei de pe couchsurfing era să întreb pe cineva pe unde e centrul (știam că locuiește într-o zonă centrală) și să merg pe jos. Mersul pe jos nu e joacă într-un oraș de aproape 20 de milioane de locuitori dar când nu ai altă alternativă o faci. Cum mergeam la voia întâmplării, văd intrarea într-o incintă și niște paznici și le zic „I tourist Romania, center?” Nu înțeleg din prima, așa că le repet „Center?” Tot nu pricep și atunci îmi vine să le zic „Teheran?” Asta înțeleg și îmi arată cu mâna tot înainte.

Tot  înainte dau curând de câteva blocuri și un cartier rezidențial. Mai merg puțin și văd și o stație de autobuz. Să se tot fi făcut 2 noaptea. Eram conștient că nu voi pupa autobuz până dimineața, dar eram dispus să mă așez și să aștept, când de-odată mă întreabă un individ, în farsi bineînțeles, ce e cu mine pe stradă la ora aia. După ceva încercări de-ai explica în limbile pe care le vorbesc de unde sunt și cum am aterizat acolo, tipul înțelege, fața i se luminează, ridică mâinile spre cer și rostește un pronunțat „insha’Allah”. Îmi explică că acea zonă este extrem de periculoasă noaptea și-mi face semn că oricând cineva îmi poate tăia beregata, așa că mă invită acasă la el, explicându-mi că mă conduce el a doua zi la gazda mea din Enquelab.

Cu câteva luni înainte de a merge în Iran citisem despre conceptul de tarof și despre incredibila ospitalitate a iranienilor, dar nu mi-aș fi imaginat că primul om pe care îl întâlnesc pe stradă să le și aplice. Davud, băiatul de care vă ziceam adineauri aveam să aflu a doua zi că face parte din rândul familiilor foarte religioase care locuiesc în principal în partea de sud a capitalei iraniene. În Teheran cu cât te duci mai la nord, cu cât te apropii de munții Alborz, cu atât mai mult crește bogăția, scade densitatea populației și accentul pus pe islam.

De cum intri în casa unui persan, se pune de ceai. Tot așa și la Davud, chiar dacă era în mijlocul nopții. Ceaiul face parte din viața cotidiană, toată lumea bea. Se servește de obicei cu cubulețe de zahăr pe care nu le dizolvi în cană, ci le topești în gură. Unul din primele gesturi pe care Davud le-a făcut față de mine a fost să pupe fotografia lui Ali, cumnatul profetului Mohamed, atât de reverat de șiiți și să-mi deschidă coranul la un anumit verset care îi plăcea lui foarte mult. Începusem să ne înțelegem folosind google traducere pe smart phone-ul lui cu ecran mare. Întrebări precum ce religie ai, dacă ești căsătorit și dacă nu, de ce sunt la ordinea zilei. Cam toată lumea ți le pune în Iran. Într-un final el a urcat la etaj iar eu am adormit pe covorul persan din sufrageria de la parter.

Dimineață din nou, ceai și mic dejun servit din partea casei. Între timp apar și rudele lui Davud, mama lui, tatăl, unchiul și ceva nepoți. Stăm la taclale o bucată de timp după care tatăl și unchiul dispar iar curând spre mirarea și uimirea mea sunt chemat afară să asist la tăierea mielului. Ofrandă lui Allah! Vă jur oamenii ăștia nu se gândesc de două ori înainte de a da tot ce au mai bun oaspeților. Ce s-au gândit ei așa, a venit băiatul ăla de peste mări și țări, hai să aducem și noi ofrandă lui Allah cu ocazia asta și îl servim și pe băiat cu frigărui. Zis și făcut, taie gâtul mielului și toată lumea e unsă cu sânge pe frunte. Nici mașina familei nu a scăpat de ungere. Sincer vă spun nu mai știam ce să fac să scăp de la familia asta, îmi ofereau prea multe și nu mai puteam pleca. Au tranșat mielul, am făcut frigărui, le-am mâncat și tot nu mă lăsau să plec. Până la urmă, insistând, Davud a luat mașina și m-a condus până la gazda mea din Enqelab.

Tot ce pot să vă zic e că în zilele următoare aveam să descopăr un Teheran cu o față incredibil de umană și să vizitez câteva locuri emblematice ale capitalei iraniene, dar despre toate astea vă voi povesti în episodul următor. Așa că vă las în umbră până săptămâna viitoare.