De ce #cycletheamericas

Nici nu știu când au trecut cele două luni de pregătiri ale expediției #cycletheamericas, timpul zboară efectiv iar aceste rânduri le scriu deja de undeva de deasupra oceanului Atlantic, din avionul care mă duce spre Montreal în Canada, una din cele câteva escale pe care le am de făcut în lungul drum spre linia de start din Alaska. Nu am să intru în detaliile logistice ale călătoriei sau ale pregătirilor, cel puțin nu acum. Vă propun în schimb o discuție mult mai interesanță pe care aș începe-o cu o simplă întrebare: Câte vise lăsați să treacă pe lângă voi fără să aveți curajul să vi le urmați?

Am terminat facultatea de automatizări și calculatoare la o universitate canadiană de top. Am avut șansa să învăț și să mă învârt într-un mediu academic extrem de competitiv unde inteligența, creativitatea și spiritul entreprenorial merg mână în mână. Au fost 5 ani lungi în care am învățat foarte multe, atât pe plan professional cât și cultural. Totuși un lucru m-a durut în acel mediu și anume că pe foarte puțini din acești colegi ai mei i-am văzut să cedeze normelor, să cedeze tiparului și să lase acea chemare din adâncul sufletului să iasă la suprafață. Nu de puține ori, fie ea familia, societatea în care trăiești , mediul academic sau professional în care te învârți reușesc să-ți întipărească acea normă, bine stabilită, atât de bine încât orice gând care pare nebunesc comparat cu acea regulă îți este reprimat. Și ce valabil este acest lucru și la noi în România, mult mai valabil chiar și decât mediul studențesc de care vă pomeneam mai sus.

În ceea ce mă privește, nu pot să neg, de mic copil am fost un rebel, un outsider și probabil că trebuie să fi astfel ca să poți să te obișnuiești cu gândul că-ți vei părăsi comfortul casei nouă luni de zile ca să te arunci pe două roți în imensitatea Americilor, ca să te încumeți în necunoscut. Și cu toate acestea, mă doare efectiv când văd atâtea veți și vise irosite în jurul meu, atâția oameni care ar vrea să facă poate la fel dar care se limitează.

Întreaga noastră viață este construită pe povești și alimentată de vise. Sau greșesc? În momentul în care iei decizia să fii tu însuți, să te separi puțin de normă și să începi să iei decizii bazate pe intuiție cred că viața ți se poate schimba într-un mod radical. Poate că trebuia să-mi iau un job, așa cum spera mama când m-a văzut cu diploma de inginer în mână, poate că trebuia să mă căsătoresc așa cum aveam în gând anul trecut, poate că trebuia să mă confund cu masa de oameni care aleargă zi de zi pentru acel ceva. A pleca în pustiu 9 luni de zile nu pare ceva firesc, e doar o chemare, o dorință, un vis pe care intuiția ți-l confirmă că poate devenii realitate.

Nu pot să nu recunosc că mă atrage la nebunie și provocarea în sine care e totuși imensă. Vorbim de 24.000 de km de parcurs în 9 luni prin cele mai pustii zone ale planetei. Vă puteți imagina câte se pot întâmpla în această perioadă. Am și un spirit terbilist, puțin extremist care rezultă probabil din dorința de afirmare care mi-a lipsit în anii copilăriei dar în general îmi place la nebunie să plec în necunoscut. Dacă e să ne uităm la copii și să ne întrebăm de ce sunt ei atât de fericiți și entuziasmați mai tot timpul, răspunsul e simplu: fiindcă ei încearcă mai tot timpul chestii noi, pentru ei totul e nou. Așa și eu la cei 26 de ani ai mei. Copilul din mine îmi cere aventură, îmi cere situații noi, vrea provocări.

Tot ce vă rog e să vă opriți o clipă din viața aglomerată de zi cu zi și să alocați timp viselor. Fiți din nou copil, fiți curioși și urmați-vă visele. Visele sunt cele care ne motivează și ne validează.