Bolivia și incursiunile pe Sajama (6.542 m) și Parinacota (6.380 m)

Unul din gândurile cu care am intrat în Bolivia, a fost să realizez cel puțin o ascensiune pe un vârf de peste 6.000 de m. Inițial, vroiam masivul Illimani (6.439 m), dar după cum vă voi povesti în cele ce urmează, am nimerit într-una din cele mai nefavorabile perioade ale anului pentru alpinism în Bolivia, iar condițiile grele de la fața locului, nu mi-au permis să fac prea multe.

Mi-ar fi greu să car pe lângă strictul necesar, și echipament de alpinism, așa că decum am ajuns în La Paz, am căutat un loc în care să pot închiria echipament decent și să vorbesc cu un ghid care mă putea informa despre condițiile meteo și de traseu de pe masivi. Nu dispuneam de bugetul necesar pentru a plăti un ghid și nici nu vreau să fac lucrul acesta. Senzația și experiența este mult diferită atunci când încerci să faci ceva prin propriile forțe. Să și reușești este absolut fantastic.

Am intrat prima oară la câteva agenții care oferă tururi all inclusive (ghid, hrană și echipament). Pe strada Sagarnaga, una din cele mai cunoscute străzi din centrul La Paz-ului, există mai multe astfel de agenții care oferă tururi pe Potosi, Illimani și Sajama și vorbind sincer cu un ghid, am aflat două alte aspecte: faptul că ruta normală până pe vf. Illimani era impracticabilă datorită unei crevase imense, iar alte rute aveau un risc ridicat de avalanșă și locul de unde aș fi putut închiria echipament montan la un preț mai ieftin. Normal că nici o agenție sănătoasă la cap nu ți-ar da aceste informații, dar cu puțin fler și din vorbă în vorbă, ajungi și la informația de care ai nevoie. Deci, varianta cu Illimani cădea, așa că mi-am îndreptat planurile spre Sajama, cel mai înalt vârf al Boliviei.

Vulcanul Sajama (6.542 m)

Masivul Sajama (6.542 m) situat în Parcul Național Sajama, este cel mai înalt vârf din Bolivia și unul din cele mai înalte vârfuri din întreaga Cordilieră a Anzilor. După ce reușisem să închiriez la un preț foarte bun echipamentul de la un magazin numit Base Camp, în La Paz, m-am îndreptat spre Sajama. Orice ascensiune pe Sajama începe din micuța localitate cu același nume, unde mi-am completat proviziile și am zăbovit puțin înainte să o iau spre tabăra de bază de la 4.800 de m.

Din localitatea Sajama se pot vedea, printre altele, vulcanii Sajama, Parinacota și Pomerape, toți având peste 6.000 de m altitudine. Parinacota și Pomerape sunt doi vulcani gemeni, situați vis-a-vis de Sajama. În zonă sunt și niște băi termale, unde te poți încălzi și scăpa puțin de frigul care-ți intră în oase și vântul continuu care suflă acolo. Apropo de acest vânt, mi-a uscat și ars buzele și pielea de lângă buze, suferind câteva zile bune după aia, cu tot cu strugurel și crema cu care mă dădeam.

Din sat până în tabăra de bază să tot fie 3 ore (10 km). După vreo 3 km pe drumul ce leagă Sajama de câteva sate vecine, fac dreapta și urmez cursul unui pârâu, admirând copacii care cresc la cea mai mare altitudine din lume. Da, e un miracol, la peste 4.000 de m altitudine să ai orice altceva în afară de vegetație joasă și stearpă.

Tot drumul nu dau de urmă de om, iar pe seară când ajung în tabăra de bază, realizez că nu mai călcase cineva pe acolo de săptămâni sau chiar luni bune. Îmi pun cortul și după ce termin ‘Lupul de stepă’ a lui Hesse, cad într-un somn adânc. Eram bine aclimatizat. Nu am simțit lipsa de oxigen. Cel puțin nu la 4.800. Seara următoare avea să fie în schimb diferită.

Ascensiunea propriu zisă de aici începe iar pe la cota 5.300 sunt deja obligat să-mi pun colțarii. Ultima porțiune până în tabăra de altitudine de la 5.700 m este una dificilă. Stratul relativ subțire de zăpadă, de multe ori fleșcăită, face ascensiunea mult mai dificilă. În sezon, nu este zăpadă pe ruta normală, ghețarul începând abia după 6.000 de m, dar acum situația este una grea, trebuind să fac în permanență și recunoaștere de traseu.

Dacă prima parte din traseul spre Tabăra de înălțime este mai mult trekking, a doua parte, mă extenuează complet. Și poate nu m-a extenuat atât de mult traseul, cât faptul că a trebuit să car de unul singur tot echipamentul, hrană și apă suficientă. Altfel simți această greutate la altitudine, chiar dacă ești bine aclimatizat.

Rupt de oboseală, a trebuit să dau la o parte zăpada cu pioletul, să fac loc cortului și să îl instalez și ancorez, fiindcă la acea altitudine și în acea zonă, te poate lua vântul pe sus, la propriu. Răzbătând cu durere de cap de la înălțime și obosit, am reușit până la urmă să-mi fac ‘bivy-ul’ și să mă pun în cort. Mi-am făcut rapid un ceai de coca, am luat un paracetamol și am încercat să dorm, dar nu mă simțeam prea bine. În schimb, imagini din pragul cortului, era una dumnezeiască. Eram de unul singur pe masiv. Orice mi s-ar fi întâmplat, nu aș fi avut la cine să strig sau pe cine să chem în ajutor.

După multă foială, am reușit să adorm, iar spre surprinderea mea, a doua zi m-am trezit odihnit și destul de fresh. Era ajunul Crăciunului și prima oară când am dormit la 5.700 m altitudine.

Ideea mea era să urc Sajama în 3 zile cu o noapte dormită în tabăra de bază, una la altitudine și plecare pe vârf dis de dimineață, ceea ce am și făcut, dar avansând până pe la 5.900 de m, mi-am dat seama că-mi pun viața în pericol încercând să ajung pe vârf. Zăpada moale, în caz de cădere, nu mi-ar fi permis să mă opresc în piolet în siguranță, iar riscul de a aluneca este unul mare. Asta și faptul că eram singur și nu mă puteam baza pe un partener, m-au făcut să renunț. Cred că viața și siguranța trebuie să aibe mereu prioritate.

Totuși, când zic că am fost singur, mint. Chiar în ajunul Crăciunului, m-am trezit cu un șoricel la ușa cortului meu, apărut la propriu, din piatră seacă. Ce puteam să fac? I-am dat o felie de cașcaval și i-am urât Crăciun fericit.

Furtuna de zăpadă cu traznete de pe vulcanul Parinacota (6.380 m)

După încercarea nereușită de a escalada Sajama, m-am întors în sat și mi-am luat o zi de odihnă, până să mă hotărăsc dacă să mai încerc alt vârf și care anume. Știind că Parinacota nu prezintă nici o dificultate tehnică, fiind mai mult un vârf de trekking, am decis să o iau într-acolo, parcurgând cei 20 de km pe jos.

Am petrecut noaptea în aer liber (doar cu sacul) și am pornit pe la 6 am spre vârf (de la 4.800 de m), urcând fără nici o problemă până după 6.000 de m, unde ce să crezi: m-a prins o furtună de zăpadă cu trăsnete. I was like…WTF! Sincer, în viața mea nu mi-aș fi închipuit că există așa ceva. Creierul meu nu putea, până în acel moment, asocia ninsoarea cu trăsnetele, dar uite că există pe altiplano.

Fiind cu pioletul în mână și fără nici un loc în care să mă ascund, mi-a fost frică să nu mă trăsnească. Am abandonat ideea de vârf și am început să cobor, dar mi-am zis că dacă mor pe acolo, măcar să se știe de mine și am sunat la urgență.

Le-am explicat situația iar soluția primită a fost: ‘ Pues, bájate!’ (păi, coboară). În toată negriciunea situației, mi-a venit totuși să zâmbesc. Așa că nu te poți baza pe cei de la serviciile de urgență din Bolivia. Dar totul este bine, atunci când se termină cu bine.

Și cam asta a fost cu ascensiunile din Bolivia.