Tag Archives: radu paltineanu

zoom
1 comment

10 lecții de viață învățate în cei 3 ani de când cutreier Americile

Sunt întrebat de multe persoane care sunt lecțiile învățate în ultimii 3 ani de când sunt pe drum. Ar fi multe de spus și vorbit pe tema asta. Călătoria te învață și călește mai ceva ca o facultate, așa că, mai jos, am compilat 10 din cele mai frumoase învățături.

10. Primul pas este cel mai important.

Cred că este esențial să faci primul pas, chiar dacă crezi că-ți lipsesc resursele necesare, în orice îți doreşti să faci cu adevărat. Important este să o faci cu pasiune şi dacă este aşa, orice sacrificiu este binevenit.

Acum mai bine de 3 ani de zile, terminam studiile în inginerie, la Universitatea McGill din Canada, o universitate de top din America de Nord. Calea-mi era „pecetluită” spre o slujbă de inginer programator, prin care puteam duce o viață simplă şi liniştită, lipsită de griji materiale, dar şi de adrenalina aventurii. Atunci am schimbat macazul, pe o altă linie, pe o altă cale. Asta şi datorită unor coincidențe şi circumstanțe de moment. Am vrut până la urmă să fiu sincer cu mine, să-mi urmez visul de a vedea lumea şi de a mă bucura din plin de aventură. Altfel, riscam să mă simt ca un peruş în colivie…

Şi nu regret nimic. Ultimii 3 ani au fost cei mai minunați din viața mea şi sper la mulți alții aşa, pe diferite meridiane ale Terrei. Acum ştiu sigur că nu mă voi opri aici, ci-mi voi continua acest nou drum ales. Mi-a intrat în sânge şi nimeni şi nimic nu mă va putea opri. Lumea e a mea. Totul a fost să fac primul pas, să am curajul de a începe ceva nou în viața mea.

9. Ultima sută de metri este cea mai grea.

Atunci când ai un obiectiv de atins, fie un oraș la capătul unei zile de pedalat, un vârf montan, sau, pur și simplu o temă sau un proiect anume, partea cea mai grea, este cea de la urmă. Parcă nu se mai termină și drumul devine de două ori mai greu, dar important este să nu te lași pe ultima sută. Chiar și atunci când crezi că nu mai poți, mai caută o ultimă resursă sau două, că sigur le vei găsi. Mai poți puțin. „Vârful” se vede, este aproape.

8. Pentru a-ți crea o imagine corectă asupra realităților din lume, nu poți evita zone considerate periculoase.

Cred că pentru a putea să-ți creezi o imagine corectă asupra lumii în care trăim, trebuie să intri și in zone sărace, fără infrastructură și adesea considerate periculoase

Zone în afara celor promovate de către industria turistică. Altfel, există riscul să pleci cu o imagine cosmetizată, a comerciantului sau indigenului care râde, se îmbracă tradițional și dansează de dragul banilor pe care îi plătești.

Cele mai faine și autentice experiențe sunt cele gratuite. A mânca din blidul ăla spart cu localnicul, aia e experiență autentică. Așa vezi cum trăiește și ce fel de viață duce. Așa îi înveți limba și cultura.

7. Drumul ăla mai lăturalnic, mai greu, mai necunoscut, îți aduce cele mai mari surprize.

Drumul ăla mai lung, mai lăturalnic, mai greu, mai necunoscut, e ăla de care-mi aduc mereu aminte cu cel mai drag.

Îmi place din când în când să mă surprind şi să o iau pe o rută diferită de cea pe care mi-o propun inițial. De exemplu, în Peru, din Pisco, în loc să o iau pe panamericană, direct spre Ica, am luat-o prin Rezerva Națională Paracas, pe un drum care mi s-a zis că e impracticabil. Impracticabil nu a fost, dar am avut ici, colo, de împins prin nisip, ceea ce nu e chiar super plăcut, dar peisajele şi faptul că am ajuns în locurile alea pustii, a compensat din plin. Și tot acolo, într-un sat pescăresc, am mâncat cel mai bun ceviche, ever!

6. Suferința este uneori necesară și este o parte integrantă a umanității.

Cred că suferința, sub o formă sau alta, este o parte integrantă din experiența umană, fără de care nu putem evolua.

Este drept că suferința poate fi una directă sau, mai puțin directă. Mulți călători de cursă lungă, experimentează o suferință indirectă, pe drum, prin privarea de confort şi predictibilitate, pe care societatea modernă ți le asigură. Prin îndepărtarea voită de tot ceea ce îți este familiar.

Totuşi, fără asta, cred că ne îndepărtăm de umanitate şi devenim nişte micuțe angrenaje din maşinăria societății moderne, globalizate. A introduce suferința în viața personală, se poate traduce prin recâştigarea propriei umanități.

Este adevărat că mulți oameni se retrag în religie şi în credința față de Dumnezeul biblic, renunțând astfel la sine, translatându-şi viața personală către un ideal. Lupta şi experiența proprie, părerea mea, este una mult mai complexă, iar suferința joacă un rol esențial.”

5. Adevărata bogăție este suma experiențelor acumulate

Ştiam, dar poate că nu conştientizam atât de bine acest aspect până nu am avut o discuție cu un tip englez în Guyana.

Omul lucrase la construcția a numeroase şosele care traversează zone rămase sălbatice din America de sud, în special din Brazilia şi Guyana, făcuse bani la viața lui, nu glumă. Totuşi, acum, la pensie se retrăsese în micuța localitate Annai, din Guyana. Poate nu este atât de evident pentru cineva de aproape treizeci de ani ca mine, dar a fost interesant să văd cum gândea tipul şi cu ce conştiință împăcată ştia şi conştientiza că va părasi acest Pământ la fel cum a venit, adică fără nimic.

„Adevărata bogăție este suma experiențelor acumulate. Cu asta rămâi. Este cea mai profundă şi adevărată formă de bogăție, dacă există aşa ceva.” mi-a zis omul. Şi tind să îi dau dreptate. Pot înțelege perfect ce mi-a zis.

Călătoria m-a schimbat profund şi mi-a aratat diverse fațete ale umanului, dar mai presus de toate cred că mi-a scos la suprafață simplitatea lucrurilor şi a vieții în general. Faptul că acele experiențe simple, dar adevărate, pe care le-am trăit, sunt cele care mă fac fericit, că oamenii pe care i-am întâlnit şi a cărei prietenie o voi păstra cu drag în inima mea, sunt cea mai mare avere pe care o pot acumula.

Degeaba alergăm după case, maşini, funcții. La urmă, cele mai profunde bogății sunt amintirile acumulate şi experiențele trăite. Şi dacă societatea nu ne-ar judeca atât de mult după capacitatea noastră de cumul material, cred că am alerga mai mult după vise şi lucruri mai puțin tangibile, dar cu adevărat profunde. Până atunci, avem cu toții o alegere personală de făcut.

Peste trei ani pe două roți şi 4 genți în care-mi țin absolut tot ceea ce am nevoie pentru a trăi, mi-au dovedit că se poate. Se poate să ieşi din sistemul cumulativo materialistic, măcar pentru o perioadă. Şi se poate să acumulezi ceva mult mai semnificativ de care vei fi mândru o viață întreagă, tradus în experiențe şi prietenii.

4. Fericirea înseamnă a face ceea ce-ți place cu adevărat.

„Fericirea înseamnă să-ți aloci o perioadă de timp importantă pentru a face ceea ce-ți place cu adevărat. Fericirea este sora libertății, dar nu libertatea aia înțeleasă prin prisma revoluției franceze. Libertatea individuală înseamnă a avea timpul necesar pentru a face ceea ce ne dorim. Odată ce ne naștem, viața începe să se scurgă și nu putem merge la supermarket să cumpărăm viață. Viața se duce. Așa că dacă viața este doar o serie de obligații, este greu să fim fericiți.” Asta îmi spunea fostul președinte al Uruguayului într-un interviu pe care am apucat să i-l iau la reședința acestuia din Montevideo și cred că, este bine ca din când în când să conștientizăm acest aspect.

3. Oricât am încerca să fugim de trecutul nostru, ne va urmări până la capătul lumii. Soluția nu este fuga, ci acceptarea, împăcarea și cultivarea relațiilor inter-umane și sociale.

Adaptarea la singurătate și neglijarea relațiilor inter-umane, și aici nu vorbesc despre cele câteva minute, ore sau zile pe care le petreci cu cei mulți pe care îi întâlnești pe drum, ci la cele puține sau chiar foarte puține persoane apropiate, care ajung să te cunoască și în preajma cărora te simți confortabil, reduce din puterea de exprimare a emoțiilor și a sentimentelor, cred eu.

Este o modalitate prin care fugi de problema esențială din viața ta, o modalitate care îți dezvoltă acut unele aspecte ale caracterului, dar te amăgește asupra schimbării reale pe care ar trebui să o faci în viața ta. Și toate astea vin din varii traume, din dorința de a fugi de ceva sau de cineva, de tine însuți.

Sunt foarte curios ce determină unii oameni să lase tot și să plece fără bani și fără bunuri materiale în lume. Să sufere mizerie, frig și greutăți că să vadă lumea. Dincolo de aventură și de dorința de adrenalină, sunt din ce în ce mai convins că este și o fugă de alte probleme mai esențiale. Zic asta, fiindcă sunt unul din aceștia. Și de mic am fugit, ba cu trenul de la Piatra Neamț la Bacău, ba cu bicicleta pe coclauri, ba ici, ba colo. O neliniște incredibilă, care nu te lasă să stai locului. Dar totul pornește din copilărie, unde lipsa de empatie, dragoste, critica dură și egoismul, te alungă acolo, într-un colț, unde nu mai ai voce și nu te poți dezvolta, cel puțin nu emoțional.

Dar cred că anii aceștia de când sunt plecat de acasă, îmi servesc drept cea mai frumoasă lecție de viață și un nou început, cu o direcție ceva, ceva mai clară, deși nimic în viață nu poate fi perfect clar.

2. Frumusețea o întâlnim la tot pasul. Rămâne la latitudinea noastră să o vedem și apreciem.

Am văzut locuri considerate de mulți minuni ale naturii și ale lumii și altele, considerate locuri periculoase, urâte, sau lipsite de importanță. Când sunt întrebat care este locul meu preferat, din câte am văzut până acum, îmi este foarte greu să decid asupra unui singur loc, tocmai pentru că fiecare loc are frumusețea lui aparte. De la cascada Angel din Venezuela, până la favelele din Manaus, sau bulevardele boeme din Buenos-Aires, orice loc are farmecul și povestea lui, iar frumusețea este în ochii celui care privește acel loc și care este deschis să învețe ceva din el, trecând pe acolo.

1. Lumea este plină de omenie și bunătate, contrar imaginii induse de mass-media.

Dacă prin abstracție nu aş călători şi aş fi un simplu cetățean care ia cunoştință din mass-media de actele de violență din diverse părți ale planetei, mi-aş spune că trăim într-o lume nebună, dezumanizată şi extrem de violentă. Dar, călătoria m-a învățat că aceste gesturi sunt mai degrabă gesturi izolate şi, din păcate, mult prea promovate şi exploatate de mass-media. S-au scurs peste trei ani de când sunt pe drum şi ar fi prea lung să expun aici gesturile de omenie de care am avut parte pe traseu, necunoscuți care mi-au oferit cazare, masă, uneori bani ca să-mi pot continua drumul. În fine, tot ce vreau să vă spun cu asta este că există încă multă umanitate în această lume şi depinde şi de noi pe ce vrem să punem accentul.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Ieșirea din Anzii Boliviei și traversarea nordului Argentinei. Cum mi s-a rupt furca de la bicicletă pe un drum izolat.

După o lună și 2 zile de pedalat prin cele mai sălbatice drumuri din Bolivia, aveam, în sfârșit, să trec pentru prima oară granița în Argentina, țara în care se va și sfârși expediția mea prin Americi. Este drept că de acolo, și până la Ushuauia, mai e cale lungă, dar faptul de a fi atins Argentina, care pentru multă vreme mi-a fost un țel, o destinație îndepărtată, a fost un lucru extraordinar pentru mine.

Coborând ușor, ușor, valea râului Bermejo, pot să spun că am făcut o tranziție dură, de la clima rece andină, la clima tropicală/subtropicală, infernal de fierbinte și umedă din nordul Argentinei. Pe 19 ianuarie 2018 intram în Argentina, pe la punctul de frontieră Bermejo – Aguas Blancas, în provincia argentiniană Salta.

În general, granițele din America de Sud, sunt destul de relaxate, de multe ori libere, trebuind să cauți tu oficiul de imigrări unde poți ștampila ieșirea/intrarea în țară. Totuși, acesta nu a fost cazul la granița boliviano-argentiniană. A fost prima mai serioasă, să zic așa. La intrare în Argentina, m-au pus să scot toate gențile de pe bicicletă și să le scanez pe fiecare în parte, dar nu am întâmpinat probleme.

Cum era deja târziu, m-am oprit direct în Aguas Blancas. La prima lancheria (restaurant mai de țară, așa unde vând hamburgeri și bere, de obicei) m-am pus să mănânc un hamburger și să beau o bere și i-am întrebat dacă pot campa lângă. De obicei, caut locuri sigure să campez, ori pe lângă o benzinărie, ori un restaurant sau vreo casă a localnicilor. Nu ar fi plăcut să mă trezesc în toiul nopții cu un musafir nepoftit, deși avea să se întâmple și asta mai târziu în această călătorie.

Ei, aici aveam să fac cunoștință cu niște tipi incredibili care mi-au făcut o părere foarte bună despre Argentina, chiar din prima zi. Pablo, originar dintr-un oraș din apropiere mi-a făcut cinste și mi-a dat 500 de pesos argentinieni. Am avut cu el o discuție foarte interesantă despre Argentina, Europa și România. M-a făcut să înțeleg că puținii imigranți români ajunși în această țară, sunt văzuți ca oameni muncitori și faini. Până la urmă, ce este, Argentina? O țară formată prin imigrație din întreaga lume. Statele Unite, Canada, Brazilia, Argentina și Uruguay au primit cel mai mare contingent de imigranți din Americi, oameni din toată lumea, în căutarea unei vieți mai bune, a unei societăți mai juste, departe de patriile lor de pe bătrânul continent sau alte regiuni ale lumii.

A doua zi aveam să încep drumul de 850 de km prin provinciile argentiniene, Salta și Formosa, spre capitala Paraguayului, Asunción. Drumul acesta nu avea să semene deloc cu zonele muntoase pe unde pedalasem în Peru și Bolivia. Era parcă nefiresc de drept, fără pic de dâmb, fără pic de urcare, dar clima extrem de fierbinte și mai ales umedă, avea să-mi de-a din nou de furcă. De fapt, umiditatea și țânțarii mi-au dat cel mai mult de furcă. Și chiar furca în sine avea în curând să-mi de-a de furcă, dar stați că ajung și acolo.

Provinciile Salta și Formosa, situate în nordul Argentinei, sunt caracterizate printr-o densitate foarte mică a populației, distanțe mari între orașe, climă tropicală și milioane de țânțari. Chiar dacă am reușit să fac un progres foarte bun, cu distanțe de peste 100 de km aproape zilnic, confortul termic a fost unul foarte scăzut. Uneori trebuia să mă opresc intre 2-4 pm că să mă racoresc și odihnesc, soarele fiind insuportabil. Simți cum curge toată apa pe tine…

Și v-ați gândi că noaptea e mai bine, răcoare, alea, alea. Ei, de unde. Într-adevăr, scăpi de soarele dogorâtor, dar nivelul de umiditate nu scade mai deloc și mai apar și inamicii maximi: țânțarii. Și te apuci și pui mânecă lungă pe tine, dai cu repelent, te ferești, dar ei tot găsesc un cotlon, acolo, undeva, unde te înțeapă. În acest caz, cred că maestrul Adrian Bighei, a surprins cel mai bine situația în caricatura de mai jos, pe care mi-a trimis-o de ziua mea:

Un alt aspect pe care l-am resimțit după intrarea în Argentina, au fost prețurile, indiscutabil mai mari. Dacă în Bolivia mâncăm un prânz complet pentru 10 bolivianos ($1.5 US), în Argentina, același prânz costă 100 pesos ($5). Așa că m-am reapucat să-mi gătesc. De fapt, în mai toate țările andine, chiar ieși mai ieftin mâncând pe stradă decât dacă-ți prepari tu, dar în Argentina, se schimbă fisa.

În fine, revenind la drumul meu, probabil că nu voi uita ușor nopțile alea când, după o zi plină, te pui în cort și încerci să adormi, ud leoarcă, fiindcă umiditatea din aer este atât de mare, încât este dificil chiar să respiri. Poate că nu este cea mai reprezentativă imagine despre Argentina, dar nordul acestei țări, în timpul verii (decembrie – ianuarie – februarie) este fix așa.

Ei bine, și după un progres frumușel, la 242 de km de Asunción, chiar în ultima parte a provinciei Salta, avea să mi se rupă furca de la bicicletă. O scurtătură pe un drum plin de noroi, m-a costat o lună de tușă. Nu știu dacă să dau într-adevăr vina pe drumul prost, pe noroi, sau pe faptul că în Bolivia fusesem lovit de o motocicletă, dar cert este că după o băltoacă sănătoasă, în mijlocul drumului noroit, am rămas cu ghidonul în mână; la 10 km de cel mai apropiat sat.

Prima reacție mi-a fost să înjur sănătos, să panichez, apoi, m-am trântit cu fundul în noroi și am început să râd. A face haz de necaz e cea mai frumoasă chestie.

La aproximativ 3 km în urmă, văzusem o casă, așa că am abandonat bicicleta în boscheți, mi-am luat actele și puținii bănuți pe care îi aveam și am pornit într-acolo. Odată ajuns, a trebuit să sar gardul și să le explic oamenilor ce s-a întâmplat. Au zâmbit și m-au poftit la masă. Mi-au dat un pat, iar a doua zi m-au ajutat să aduc bicicleta și lucrurile la ei. Oameni minunați, oameni incredibili.

Dar despre cum am reparat bicicleta și cum am rezolvat această problemă, vă povestesc într-un articol viitor. Cert este că totul este bine atunci când se termină cu bine, iar oamenii aceștia minunați, necunoscuți, m-au ajutat din nou. Această expediție am făcut-o prin oameni care m-au ajutat cu cazare, mâncare și donații. Jos pălăria!

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Traversarea Boliviei și a celui mai mare deșert de sare din lume, Salar de Uyuni

În ultimul articol vă povesteam despre incursiunile pe masivii Sajama și Parinacota, pe a căror vârfuri, din păcate, nu am reușit să ajung datorită factorilor meteorologici. Așa că am abandonat ideea de a mai încerca vreo altă ascensiune și mi-am văzut mai departe de drum.

Am părăsit La Pazul în ajunul Anului Nou, prinzând într-unul din orășelele din apropiere chiar și niște tradiții locale care mi-au adus aminte de ale noastre, din România. Totuși, petrecerea din satele boliviene se termină înainte de ora 12 noaptea, iar după nu mai găsești pe nimeni treaz sau vreun magazin deschis. Toți sătenii sunt beți înainte de 12 și pleacă la culcare. Eu mi-am pus cortul în părculețul din centrul urbei și am tras un pui bun de somn, după ce sărbătorisem și eu cu câteva beri. Aceasta era a treia trecere dintre ani, sârbătorită pe drum.

Vremea pe altiplano, în lunile decembrie și ianuarie este una pe cât se poate de ciudată: ploaie, trăsnete, mult vânt, iar dacă urci la peste 5.000 de metri, dai și de ninsoare.

Șoseaua dintre La Paz și Oruro este prevăzută cu două benzi pe sens și spațiu suficient pe margini pentru a pedala în siguranță. Nici traficul nu este mare în Bolivia, foarte puțini oameni deținând vehicule personale, majoritatea deplasându-se cu maxi taxiuri.

În Bolivia, șoselele principale (destul de puține la număr), în marea lor parte, sunt asfaltate și chiar proaspăt asfaltate, intrând la ‘mari’ lucrări de infrastructură ale Președintelui Evo Morales. Cum ai ieșit de pe ele, te așteptă pietrișul, nisipul și noroiul. Dar asta face, până la urmă, din Bolivia, un loc atât de pitoresc și spectaculos, un loc în care parcă te întorci în timp.

Din când în când, altimetrul îmi amintește că pedalez la 3.900 de metri. Până acum câțiva ani în urmă nu ajunsesem niciodată la o așa altitudine. Mi s-ar fi părut incredibil, iar acum, pedalez luni de zile la altitudini care au depășit uneori și 4.500 de m. Regiunea andină din America de Sud și cea himalayană, în Asia sunt cele mai înalte regiuni locuite ale Terrei. Doar în jur de 140 de milioane de oameni din întreaga lume locuiesc la o altitudine mai mare de 2.400 de m, iar majoritatea localităților situate la peste 4.000 de m altitudine se găsesc în țările andine ale Americii de Sud, Tibet și zona Himalaya.

Pentru a ajunge la Salar, aveam două opțiuni din Oruro: fie să o iau pe principală spre orașul Uyuni, fie pe ocolite, prin Copacabanita, Andamarca și Salinas și să traversez Salarul între Jirira și Colchani. Am ales a doua variantă, chiar dacă mai lungă și mai grea, dar pitorescul și autenticitatea drumului băteau clar prima variantă, pe o șosea aglomerată.

Fix la ieșire din Oruro, pe malul Lacului Uru Uru am putut observa niște flamingo. Păcat totuși de maldărul de gunoaie. Ca mai în toate țările latino americane, managementul gunoaielor în Bolivia este unul dezastruos. La ieșirea din fiecare oraș, sunt maldăre peste maldăre de gunoaie și mirosuri care mai de care. Și nu numai.

Drumul pe care mi l-am ales a fost complet lipsit de trafic. Cel puțin după Copacabanita, media de timp între două mașini care mă depășeau, a fost, cred, de 15 minute. În același timp, pe acest tronson, am văzut și unul din cele mai frumoase asfințituri din Anzi.

După Andamarca a dispărut și asfaltul, lăsând loc unui drum de pietriș și nisip. Și cum credeam că mă bucur de unul singur de acest drum, mă nene, apare unul pe motoretă și intră în mine. M-am ferit cât am putut, dar tot m-a atins și mi-a rupt suportul cobului de pe spate și mi-a îndoit o pedală. Când l-am întrebat cum naiba a pierdut controlul, mi-a zis că nu vede. Deci tu poți fi cel mai corect biciclist sau șofer și altul inconștient să te omoare. Cam așa stă treaba. Și chiar într-una din cele mai izolate regiuni, unde nu te-ai aștepta.

Salar de Uyuni

Cu o suprafață de 10.582 km pătrați, Salar de Uyuni este cel mai mare deșert de sare din lume, fiind și obiectivul cel mai cunoscut și râvnit de orice turist din Bolivia, iar traversarea lui pe bicicletă este o experiență absolut unică.

După câteva zile de off-road și ‘mud-road’, am intrat în Salar pe rampa din dreptul localității Jirira. Sunt mai multe astfel de rampe, dar asta mi s-a părut cea mai avantajoasă opțiune pentru mine, având undeva la 80 de km de traversare efectivă a Salarului, până în dreptul localității Colchani, în apropiere de orașul Uyuni.

Pentru cineva care n-a pedalat prin Salar, s-ar putea întreba cum te orientezi în acea mare de sare. Ei bine, există rute care se disting de restul mării de sare. Rute bine definite și vizibile care sunt tranzitate chiar și de autobuze și camioane.

După primii 10 km, bicicleta mi se umple de sare, dar în mintea mea, nu pot asocia particulele albe cu sarea. Mă gândesc la zăpadă, deși e sare. De la distanță nici nu prea poți face diferența între cele două.

N-am apucat să dorm la cort în Salar, fiind destul de dificil să bat cuiele de ancorare, dar am compensat cu o găteală, la primus.

Seara, chiar înainte de ieșirea din Salar, spre Colchani, m-a izbit un vânt frontal destul de nesuferit. De altfel, în mai toată regiunea andină, ori în ce direcție te-ai deplasa, am impresia că vântul e mereu împotriva ta, dar cu puțină sforțare, am ieșit cu bine la liman. Mai mult decât vântul, nu vroiam să mă prindă furtuna cu trăznete care se vedea la orizont. M-a prins mai târziu, în cort.

În zilele ce au urmat, din Uyuni, aveam să încep tranziția spre ținuturile joase din nordul Argentinei, dar nu înainte de a traversa cea mai grea parte a Anzilor bolivieni. Tot aici, avea să mi rupă urechea de la schimbătorul de pe spate. Dar despre asta, în articolul următor.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Ultimele ascensiuni din Ecuador şi drumul spre Perú

Am reuşit să petrec 4 luni în Ecuador. Când am intrat cu barca prin micuța localitate Nuevo Rocafuerte, de pe fluviul Napo, nu mi-aş fi imaginat că voi petrece atât timp în această țară sud americană. Dar nu regret absolut deloc. Am ieşit din Ecuador cu 7 masivi urcați şi nenumărate peisaje şi experiențe de neuitat.

După plecarea lui Călin în Canada (urcasem Cayambe în compania lui şi a lui Daniel Cinghea), am rămas doar cu Daniel, cu care am reuşit mai departe, să urc şi Illinitza Nord (5.126 m), Carihuayrazo (5.018) şi Chimborazo (6.268 m).

Quito – Riobamba şi ascensiunile pe Illinitza Nord şi Carihyarazo

Daniel şi-a adus bicicleta şi echipamentul aferent cu el, din țară, ca să parcurgă unele trasee din America de sud, şi el, pe biță, aşa că am bătut bucata dintre Quito şi Riobamba, împreună, pe panamericană; cu un stop în El Chaupi, unde, ajungând pe seară, am rugat poliția locală, să ne dea un pat de dormit.

Era ultima localitate unde puteam lăsa în siguranță bicicletele, iar polițaiul, a fost aşa de mişto că ni le-a pus în sediu, şi a doua zi, ne-a şi urcat cu un fel de ATV din dotare, până la „trail head”, de unde am început urcarea propriu-zisă, spre Illinitza. Vârful l-am prins din păcate în nori, aşa că nu am văzut mai nimic, iar la întoarcere, am făcut tot drumul, până la poliție, pe jos.

Mă, totuşi o treabă este sigură în Ecuador. Ori de câte ori am avut nevoie să poposesc peste noapte, undeva, pompierii sau poliția, m-au primit la ei. Este incredibil, cât de curate şi dotate sunt sediile lor, dar cel mai important, este că te poți baza oricând pe ei: sunt acolo, în slujba cetățeanului şi a străinilor care le calcă pragul țării. Uite, ăsta mi se pare un aspect excelent a ceea ce numesc ei „La Revolucion Ciudadana” (Revoluția Cetățenilor), modelul de stânga adoptat de fosta şi actuala conducere a țării. Mereu am fost de părere, că un sistem socialist, poate funcționa doar într-o societate în care resursa umană şi educația, sunt la standarde foarte mari, ceea ce nu este cazul, din păcate, în nici o țară sud americană. Multe din aceste politici, sunt politici populiste, dar na, există totuşi şi aspecte bune şi oneste, pe care trebuie să le scot în evidență.

Nu am avut pe nimeni lângă mine, cu care să călătoresc, sau în preajma căruia să stau, preț de 2 ani de zile, aşa că timpul petrecut alături de Daniel, a fost oarecum ciudat. Ne-am bucurat împreună de aceste ascensiuni şi de drumeții, dar avem stiluri diferite de abordare a unor aspecte şi a modului de a călători. El este mai mult axat pe munte şi mai organizat, din punctul de vedere logistic şi al sponsorilor. La mine, totul a fost de la bun început, o serie de evenimente şi întâmplări, extrem de neprevăzute. Ajutorul pe care l-am primit, a venit în marea lui parte, de la oameni simpli şi doar aşa, am ajuns să cutreier mai bine de 2 ani Americile. Dar cred că tocmai asta mă atrage în ceea ce fac, acel imprevizibil, chemarea necunoscutului şi uneori a pericolului, trebuie să recunosc. Fiecare are şi trebuie să aibă stilul său de a vedea lumea. Asta este adevărata frumusețe a călătoritului: faptul că fiecare vede prin metoda sa de a călători, diferit locurile prin care trece.

După Illinitza, a urmat Carihuayrazo, cu o primă încercare de Chimborazo, eşuată. Nici nu aveam planificată tura asta, dar ca să ne ridicăm puțin moralul, am zis să mai urcăm un alt vârf de 5.000 de m, înainte să ne întoarcem la Chimborazo şi exact asta am făcut.

Trekul până la baza lui Carihuayrazo, este ceva de vis. Începe la aprox. 4.000 de m şi urmează o vale, de-a lungul feței nordice a masivului Chimborazo, până la aprox. 4.600 de m, la baza muntelui. Ici colo, pasc vicunii, în rest, multe lagune şi vegetație joasă, specifică zonei alpine.

Dacă la urcare, ultima porțiune de ghețar de pe Carihuayrazo, nu pare atât de înclinată, la coborâre a fost complet altceva. Chiar când am ieşit de pe creasta, am alunecat şi m-am oprit 5 m mai jos, în piolet. Zăpada fiind moale şi fleşcăită după amiaza, coborârea devine coşmar.

Chimborazo, cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei

Dar după această ultimă experiență, ne-am întors pe Chimborazo, mai fermi şi mai siguri pe noi. Dacă prima oară am ales să punem cortul la 5.270 m, de această dată, am urcat direct de la 4.800 de m, unde campasem lângă refugiu. Marea parte a alpiniştilor, aleg această variantă şi aleg să urce pe timp de noapte, ziua ridicându-se ceața şi zăpada fiind mult mai moale. Aşa că, ne-am conformat şi noi.

Am fost singurii care au luat-o pe ruta normală. Ceilalți au ales ruta Whymper. Problema cu ruta normală, este că traversează o zonă unde sunt căderi masive de pietre şi nu este foarte recomandabilă, mai ales atunci când e vânt. În schimb, noi am prins un timp extraordinar; fără pic de vânt, o noapte senină, cu lună.

Ascensiunea chiar nu este una uşoară. Ne-a luat în jur de 8 ore şi ultima parte, pe ghețar, de la 5.700 de m în sus, pe o pantă de mai bine de 40°, devine chiar epuizantă. Lipsa de oxigen, ajută şi ea la oboseală. Îmi aduc aminte, cum pe la 5.850 m, mi-a venit gândul să renunț. Deşi aproape, dar încă departe, oboseala începuse să-şi spună cuvăntul. Numai energizantul pe care-l aveam la mine, mi-a reînprospătat forțele şi mi-a dat puterea să ajung în jur de ora 8 dimineața pe principalul vârf al masivului Chimborazo, vârful Whymper (6.268 m). Zeii au binevoit să ne recompenseze ascensiunea pe cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei, cu un cer senin, fără pic de nor.

Da, datorită convexității Terrei, Chimborazo şi nu Everest, este cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei, fiind foarte aproape de linia ecuatorială şi m-am simțit privilegiat să ajung aici.


Riobamba – Cuenca şi spre granița peruană

După vreo 2 zile de odihnă, tot la pompieri în Riobamba, luni, pe 11 septembrie, m-am despărțit de Daniel, care a luat-o mai repede spre Peru, pe altă rută. Astfel se încheia o lună plină de drumeții şi ascensiuni în Ecuador.

Din Riobamba până în Cuenca, panamericana urmează un drum sinuos, care dă a montagne russe pe alocuri, prin Cordillera. Nişte urcări de toată pomina, dar şi peisajele sunt pe măsură. Părțile astea de traseu, mai grele, mereu îmi rămăn întipărite ca fiind cele mai faine.

Într-o seară, am cerut permisiune unor localnici să campez la ei în curte şi spre surpriza mea, m-au servit şi cu o supă caldă. Mi-au zis să-mi păstrez măncarea mea pentru a doua zi. Am stat cu ei la masă şi mi-au cerut să îi învăț cuvinte din română. Oamenii ăştia sunt mai curioşi ca cei din aşa numita Lume dezvoltată.

Şi încă ceva curios. În Ecuador, oamenii parcă nu au acel sens aprig al proprietății. Te pui la el în curte şi te şi invită la masă. Nu ți-ar zice nici dă-te mai încolo, ba din contra, îți zâmbeşte. În State, ar fi scos puşca direct, sunt sigur.

5 zile mi-a luat să fac cei aproximativ 260 de km care despart Riobamba de Cuenca, dar au fost poate cei mai grei km de până acum, cu o medie de 1.500 m urcați zilnic.

Cuenca este o bijuterie de oraş colonial. Centrul său istoric cu străduțe pavate, bisericuțe la fiecare colț şi case coloniale colorate, este din 1999, parte din patrimoniul mondil UNESCO. Totuşi, dincolo de asta, aici am avut o întâmplare foarte faină. Miguel, un student spaniol, în exchange în Cuenca, mă urmăreşte pe contul de instagram. Aşa că m-a invitat să stau la ei şi am prins şi un party vineri seara. Mergeau bine de tot nişte beri după aşa urcuşuri.

Din Cuenca până la graniță, am avut treabă uşoară, coborâre pe o vale spectaculoasă. Atât peisajul, cât și oamenii, se schimbă foarte mult, între zona andină și cea de coastă. Cu cât cobori spre coastă, și nivelul de „veselie” crește. Am început să văd din ce în ce mai multă lume la bere, în crâșme, muzica se aude din ce în ce mai tare și mai des, apare bogata vegetație de junglă joasă și zumzetul neîncetat al insectelor, preia liniștea munților.

După o ultimă noapte petrecută în cort, în curtea pompierilor din Huaquillas, joi la prânz, intram în Perú.

Aventura continuă.

P.S. În Giron, cei de la achiras.net, mi-au luat un interviu. De la primul interviu în spaniola, din ianuarie 2016, parcă am facut ceva progres.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
1 comment

Ascensiune pe vârful Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului

În ultimele două săptămâni, m-am bucurat de prezența altor doi români, aici, în Ecuador, Călin Adam şi Daniel Cinghea, cu care am urcat împreună vf. Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului şi unul emblematic al acestei țări, la fel ca şi frații săi mai înalți, Cotopaxi şi Chimborazo.

Dacă pe Daniel nu-l mai întălnisem până acum, pe Călin îl ştiu de 2 ani. Mi-a fost gazdă în Calgary, în Canada, pe când am trecut cu bicicleta pe acolo. După primirea deosebită, făcută de comunitatea de români de acolo, am rămas amici, iar acum, potrivindu-ne cu locul şi timpul, am ajuns să împărtăşim puțin şi din pasiunea pe care o avem pentru munte.

Cotopaxi (5.897 m) şi Chimborazo (6.310 m), sunt cele mai cunoscute vârfuri din Ecuador şi 2 ascensiuni frumoase, pe care cred că şi le doreşte orice alpinist, dar Ecuadorul, numără 10 vârfuri care depăşesc 5.000 de m, dintre care, marea parte au ghețar permanent. Unul dintre acestea, este şi Cayambe, al treilea, după Chimborazo şi Cotopaxi şi pentru noi, soluția de înlocuire a Cotopaxi-ului, rutele spre vârful acestuia, fiind închise în acest moment, datorită activității vulcanice recente. Da, vorbim până la urmă de mulți vulcani cu un ridicat potențial de erupere, în această zonă a lumii.

Prima încercare

După o primă noapte petrecută la unicul refugiu din Cayambe, situat la 4.600 de m, Călin, a resimțit puțin mai tare altitudinea şi a decis să coboare la 3.500 de m, pentru câteva ore, ca apoi să revină şi să se simtă chiar optim.

Aclimatizarea este diferită de la om la om. În timp ce eu urcasem deja de câteva ori la peste 4.000 de m şi eram cât se poate de aclimatizat pentru acea altitudine, Daniel, care tocmai ce sosise din România şi fără prea multe alte ture recente la altitudine, înainte de această tură, se simțea perfect, urcând din Quito (2.850 m) la 4.600 de m. Totuşi, Călin avea, fără îndoială, cea mai mare experiență dintre toți, el urmând să ne ghideze pe ghețar.

Este şi o chestie de organism. Fiecare om reacționează complet diferit. Unii au nevoie de mai mult timp, alții de mai puțin, iar reacția poate fi mereu alta. Totuşi, cred că cu cât acorzi mai mult timp organismului, cu cât acesta poate face mai bine față schimbărilor şi provocărilor de orice tip, printre care şi lipsa de oxigen.

În fine, după 2 nopți dormite la 4.600 de m (prima la refugiu, a doua la cort), în cea de-a treia, am hotărât să atacam vârful, fiind acum, bine aclimatizați şi pregătiți, cu toții.

Fiind la Ecuator şi existând şanse mari ca după 10 dimineața să se fleşcăiască gheața, de la soarele extrem de puternic, sau dacă nu, să se pună ceața deasă, vârfurile mai serioase din Ecuador, se urcă, de preferință noaptea. Şi de preferință cu ghid, zic cei de la minister. 

După un accident petrecut pe vf. Illiniza sud, în 2012, guvernul Ecuadorului ar fi luat hotărârea să impună ghid, oricărui alpinist care vrea să urce unul din vârfurile cu ghețar, ale micuței țări sud americane. Totuşi, există şi posibilitatea de a semna o declarație pe proprie răspundere, la intrarea în Parcul Național, care să-i absolve pe ei de orice responsabilitate, ceea ce am şi făcut. 

Ni se părea că a angaja un ghid, oricum ar fi fost, strica din frumusețea turei alpinistice (sau andinistice, cum ar spune cei din Ecuador). Una este să „munceşti” un vârf, să faci recunoaştere, să te bucuri de imprevizibil şi alta să urmezi paşi desemnați de ghid. Experiența şi înțelepciunea lui Călin şi-au spus aici cuvântul.

Prima parte a traseului, de la 4.600 de m, la 4.800 de m, şerpuieşte şi urcă destul de brusc, printr-o zonă de bolovani. Bătea un vânt incredibil, în acea noapte. Călin nu putuse să închidă un ochi din cauza vântului extrem de puternic. Şi de asta şi de frică, să nu ne ia vântul pe sus, cu tot cu cort. La un moment dat, a ieşit să reancoreze partea vestibulului, fiindcă vântul o scosese din cui.

Nu era de bine, dar ne-am ambiționat, sperând că la un moment dat, se va mai potoli. Pe o coamă laterală, chiar înainte să ajungem la ghețar, am crezut, efectiv, că mă va mătura vântul.

Călin a condus toată noaptea grupul, făcând şi demersurile de recunoaştere a traseului, încasând zăpadă viscolită la greu. Era perfect senin. Din păcate, după tot acest efort pe ghețar, acel vânt extrem de puternic, nu ne-a permis să ajungem din prima pe vârful de 5.790 de m. Au fost 7 ore de mers epuizant, cu vânt de 90 km/h pe alocuri şi zăpadă viscolită, iar în jur de 7:30 am, am luat decizia înțeleaptă, să facem stânga împrejur şi am coborât de la aprox. 5.500 de m. Eu cel puțin, mă simțeam stors de putere şi cu greu m-am târât înapoi, la tabăra de la 4.600 de m. Şi, colac peste pupăză, vântul puternic mi-a rupt şi cortul Marmot Twilight 2, care mi-a fost alături încă din 2009.


„Zeul” Cayambe ne-a permis să-i păşim pe vârf, din a doua încercare

Cum niciodată nu este frumos să laşi ceva neterminat, după alte 2 zile de odihnă, vremea fiind şi senină şi cu un vânt moderat, ne-am luat hamul, bocancii, colțarii, pioletul şi mănuşile de altitudine şi am luat-o din nou spre vârf.

Fără vânt, altul a fost progresul. Mult mai rapid şi faptul că ne puteam acum opri să ne hidratăm şi să mai îmbucăm ceva semințe si dulciuri (cei de la Native Box, mi-au trimis prin Daniel nişte mixuri de fructe uscate şi semințe geniale fix pentru acel boost de energie de care ai nevoie în aşa momente), ne-a menținut în formă până pe vârf.

Chiar dacă Daniel păruse foarte bine aclimatizat la început, pe ultima bucată de traseu, paşii îi deveneau din ce în ce mai grei. Călin conducea grupul, urma Daniel şi apoi eu. Eu şi Călin cred că eram totuşi in mare formă, chiar şi după o noapte de urcat pe ghețar. Fără vântul de ultima oară, urcarea ne-a fost infinit mai uşoară şi plăcută.

După mai bine de 6 ore de efort şi o ultimă urcare de 45°, pe lângă nişte crevase destul de adânci, ajungeam, puțin după răsărit, în şaua vârfului, măturată de un vânt incredibil, de care fusesem, se pare, feriți pe fața sudică a muntelui. Încă 100 de m de creastă şi păşeam, în sfârşit, pe vârful de 5.790 m. Era o dimineață atât de senină…

La orizont, se vedeau 3 din cei mai înalți vulcani ai Ecuadorului: Antisana, Cotopaxi şi Chimborazo. Spre cel din urmă îmi îndrept acum gândurile şi paşi (sau pedalele, mai bine spus), nu înainte de a mai face şi un trek pe Illiniza Norte (5.126 m).

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă, #CycleTheAmericas, puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
No comments

Cum m-am rătăcit la coborârea de pe vulcanul Cotacachi. Trekking de aclimatizare pe două vârfuri de peste 4.000 de m

În aproximativ o săptămână, îmi vin „întăriri” din țară. Doi amici, în compania cărora voi încerca câteva ascensiuni pe vârfuri de +5.000 şi +6.000 de m. Bucuria mea e, că prin ei îmi va ajunge şi echipamentul necesar acestor expediții la înălțime.

În ultimele două săptămâni, am urcat, în vederea aclimatizării, pe alte două vârfuri, ceva mai joase, unul de 4.630 de m, şi altul de 4.867 de m. Dacă Imbabura, primul vulcan, a fost mai mult un trek de plăcere, cel de-al doilea, Cotacachi, s-a transformat într-o aventură totală, rătăcindu-mă la coborâre şi fiind nevoit să-mi fac un bivuac şi să înnoptez la peste 4.200 de m altitudine.

Imbabura şi Cotacachi sunt 2 vulcani din nordul Ecuadorului, în jurul cărora s-a conturat, de-a lungul timpului, o frumoasă legendă. Se zice că Imbabura este bărbatul, Cotacachi este femeia, iar dealurile situate la poalele lor, sunt copiii celor doi, rodul iubirii arzătoare dintre ei. Sunt doi iubiți, despărțiți doar de valea în care se află oraşul Otavalo, oraş din care provin mulți dintre muzicanții sud-americani, pe care-i vedeți cântând pe străzile marilor oraşe europene şi nord americane.

Tata Imbabura, în afară de niscaiva „scrambling” pe coamă, spre vârf, nu mi-a impus nici o problemă tehnică. Dar, ca întotdeauna, femeia se lasă mai greu cucerită. Ajunsesem la baza traseului spre vârful Cotacachi, într-o duminică după amiază, după o urcare pe bicicletă, până la altitudinea de 3.000 de m, la frumoasa lagună Cuicocha. Era prea târziu să urc în ziua respectivă, aşa că mi-am instalat cortul, cu gândul că voi urca a doua zi dis de dimineață. A doua zi nu s-a putut, fiind o vreme jalnică: ploaie, ceață deasă, vânt. Şi a cam ținut aşa până joi.

Totuşi, nu am renunțat la ideea de a urca pe vârf şi m-am ambiționat cumva. Când îmi pun ceva în cap, cu greu mi-l mai scoate cineva, aşa că am aşteptat până vineri, când, am făcut rost de coardă, ham şi ceva carabiniere şi am pornit spre vârful de 4.944 m. Ştiam că îmi vor fi utile la coborârea de pe vârf, putând astfel să fac rapel.

În mod normal, de la 3.000 de m, la 4.000 de m, cei aprox. 14 km de drum forestier, care şerpuiesc până la locul numit „la antene” urci cu maşina. Nu am găsit pe nimeni să mă urce până acolo, aşa că am făcut tot acest drum la pas. Plecasem deja oarecum târziu de jos, pe la 9 dimineața, iar acest drum anevoios, m-a întârziat şi mai mult. De abia pe la 12:30 la amiază eram la antene, unde mi-am făcut un ceai din frunze de coca (frunzele de coca sunt cele din care se fabrică cocaina, dar un ceai sau simplu fapt de a mesteca aceste frunze, îți taie din răul de înălțime).

Până pe la 4.300 de m, cărarea trece prin desele ierburi de altitudine, cunoscute ca „paramo” în Anzii ecuadorieni, după care începe o pantă abruptă, dominată de pietriş care-ți fuge de sub picioare şi roci fragile, de care nu te poți sprijini, fiindcă rămâi de cele mai multe ori cu ele în mână.

M-am mişcat lent spre vârf, cu pauze dese, iar altitudinea şi oboseala kilometrilor parcurşi, începeau să-şi spună cuvântul. După o scurtă rătăcire şi revenire la traseu, de abia la orele 18:00 am ajuns în creasta Cotacachi-ului şi, fiind deja târziu, nu am mai procedat spre vârful principal, ci spre cel secund, situat în stânga.

Fiind extrem de târziu, am procedat imediat la coborâre, dar, chiar atunci s-a pus o ceață groasă, asta după ce în timpul zilei fusese perfect senin. Dar na, ştiți cum este, la altitudine, vremea este extrem de imprevizibilă.

Odată cu ceața şi lăsarea serii, vizibilitatea a devenit extrem de redusă şi, coborând pe la 4.300 – 4.200 de m, mi-am dat seama că am părăsit traseul pe care urcasem. Am bâjbâit puțin, iar la un moment dat, de frustrare şi oboseală, mi-am făcut un fel de bivy şi m-am pus să mă odihnesc. Aveam trei straturi pe mine, dar fără sac de dormit şi cort, simțeam cum trece vântul prin mine şi nu am putut să dorm deloc. Am stat aşa, câteva ore, până am mai prins ceva forțe. Să fi fost deja 3 dimineața, cred, când m-am pus din nou la drum. A trebuit să ocolesc toată coama prin ierburile alpine înalte, caracteristice acestei zone a Anzilor, ca să reîntâlnesc traseul.

Între timp, cei de la Rezerva Cotacachi-Cayapas, dăduseră semnalul de alarmă şi, vreo 6 inşi de la Rezervă şi de la pompieri, dintr-o localitate apropiată, mă căutau deja. Îi vedeam cu lămpile aprinse, de la depărtare. La 5 dimineața ne-am întâlnit şi şi-au dat seama că totul era ok şi m-au coborât până la bază, unde-mi lăsasem bicla.

Aventură, ce mai, dar totul e bine, atunci când se termină cu bine. Iar de aclimatizat, sunt sigur că m-am aclimatizat.

Acum mă puteți urmări şi pe contul meu de Instagram.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

 

 

 

zoom
1 comment

Tot ce trebuie să faci, este primul pas.

Sunt de aproape doi ani de zile pe drum. Inițial, îmi imaginam o tură de 9 luni de zile, în care vroiam să ajung pe cel mai scurt traseu, din Alaska, în Țara de Foc, legând cele două extreme ale Americii. Treptat, mi-am dat seama că nu kilometrii, timpul şi recordurile dau adevărata valoare expediției mele, ci experiențele şi oamenii pe care îi întâlnesc pe traseu. De aia, uşor, uşor, cele 9 luni, s-au transformat în 2 ani, iar cei 24.000 de km propuşi inițial, în mult mai mulți.
Când am plecat, ştiam că nu am banii necesari pentru o asemenea expediție. Deşi am fost ajutat logistic de câteva companii (Evolio mi-a dat banii pentru achiziționarea unui dispozitiv de monitorizare, plus câteva gadget-uri necesare, CrossBike mi-a furnizat echipamentul ciclistic, iar Samsung un telefon şi o cameră cu care-mi filmez aventura) banii necesari acestui lung drum, mi-au fost donați/sponsorizați pe parcurs, de oameni care apreciază spiritul meu de aventură şi proiectul meu. Oamenilor acestora le mulțumesc din suflet. Chapeau!

Cred că este esențial să faci primul pas, chiar dacă crezi că-ți lipsesc resursele necesare, în orice îți doreşti să faci cu adevărat. Important este să o faci cu pasiune şi dacă este aşa, orice sacrificiu este binevenit.

Acum 2 ani de zile, terminam studiile în inginerie, la Universitatea McGill din Canada. Calea-mi era „pecetluită” spre o slujbă de inginer programator, prin care puteam duce o viață simplă şi liniştită, lipsită de griji materiale, dar şi de adrenalina aventurii. Atunci am schimbat macazul, pe o altă linie, pe o altă cale. Asta şi datorită unor coincidențe şi circumstanțe de moment. Am vrut până la urmă să fiu sincer cu mine, să-mi urmez visul de a vedea lumea şi de a mă bucura din plin de aventură. Altfel, riscam să mă simt ca un peruş în colivie…

Şi nu regret nimic. Ultimii 2 ani au fost cei mai minunați din viața mea şi sper la mulți alții aşa, pe diferite meridiane ale Terrei. Acum ştiu sigur că nu mă voi opri aici, ci-mi voi continua acest nou drum ales. Mi-a intrat în sânge şi nimeni şi nimic nu mă va putea opri. Lumea e a mea. Totul a fost să fac primul pas…

zoom
No comments

Din Amazonia, în Quito: întoarcerea pe şaua bicicletei şi o urcare pe cinste

După două luni şi două săptămâni petrecute prin Amazonia, m-am întors de curând pe CrossBike şi mi-am reluat traseul pe bicicletă, începând urcarea spre Cordillera Anzilor şi spre Quito, capitala Ecuadorului. Dacă în prima zi, cei 60 de km cu o urcare de 1.200 de m, s-au resimțit din plin, în zilele care au urmat, aveam să dozez distanța treptat şi să mă reobişnuiesc uşor, uşor, cu efortul.

Trebuie să recunosc că mi-a fost dor de biță. Mi-a fost dor să fiu eu, cel care este din nou în control. Asta şi este frumusețea cicloturismului, faptul că îți dă enorm de multă independență şi te face să te simți bine, ştiind că realizezi un traseu prin forțe proprii.

Un drum întortocheat: Coca – Narupa şi cum am lăsat în urmă Amazonia

Drumul care leagă micuța localitate El Coca, unde mi-am încheiat periplul pe Amazon, de capitala Quito, este unul extrem de dificil, cu trecere prin câteva pasuri montane, dintre care unul de 4.092 de m. Dar cum tot ce este greu, este şi frumos (cred că expresia originală, sună fix invers, dar nici aşa nu este greşit) porțiunea aceasta de traseu m-a binecuvântat cu unele din cele mai faine peisaje: de la pădurea tropicală, la peisajul golaş alpin; de la fluviul Napo, la vulcanul Antisana şi satele andine. Aveam să-mi dau seama foarte curând, că deşi mai mică ca suprafață, față de vecinele ei sud americane, Ecuadorul are o diversitate geografică şi climatică incredibilă. Cu un teritoriu ceva mai măricel decât al României şi o populație de aprox. 15 milioane, Ecuador avea să fie una din cele mai frumoase surprize de până acum. Şi nu e o țară scumpă. După o criză financiară similară cu cea din Venezuela (dar nu la aceleaşi proporții), în anul 2000, Ecuadorul a schimbat moneda națională, Sucre-ul, cu dolarul american, ceea ce a stabilizat întreaga economie şi a avut efecte pozitive asupra întregii țări. Şi nu mai zic, peste ce oameni ospitalieri şi de treabă, aveam să dau aici. Cu siguranță, Ecuadorul va concura la unul din locurile fruntaşe, în clasamentul celor mai ospitaliere țări din expediția mea prin Americi.

Revenind la traseu, prima seară care m-a prins pe drum, am petrecut-o în localitatea Loreto, ghiciți unde? La pompieri! De fapt, nu ar fi nici prima oară, nici ultima, când înnoptez la pompieri. O mai făcusem în Panama şi în Guyana, doar că de data aceasta nu au avut să-mi ofere saltea, aşa că mi-am pus cortul pe acoperiş la ei, dar tot fain a fost, fiindcă eram într-un loc sigur, gratis şi puteam să mă şi spăl. Nu zic, că WiFi-ul a fost bonus, iar pompierii, nişte gagii super de treabă.

Unul din cele mai nesuferite aspecte, în acest colț de lume, mai mult decăt căldura dogoritoare, este umiditatea extremă din aer. Mi s-a luat, efectiv, după un an de când umblu prin căldură şi umiditate extremă, caracteristice climei, atât din America centrală, cât şi din zonele joase ale Americii de sud.

Adevărul este că începusem deja să visez la ceva climă mai rece, deşi eram conştient că nu mai aveam haine călduroase; nici măcar nişte pantaloni lungi. Unii dintre voi, care mă urmăriți de la început, poate vă aduceți aminte, cum, în Panama, mi s-a furat unul din coburile de pe spate, unde aveam toate hainele. De atunci, nu mai am haine de frig, dar nici că aş fi avut nevoie de ele, pănă acum când a trebuit să urc la altitudine. Ştiți cum e, nimic extrem nu este plăcut , iar atunci când te afli într-una din extreme, ai tendința să o minimalizezi pe cealaltă. Dar da, chiar îmi doream să scăp de zăpuşeala aia.

Drumul dintre Loreto şi Baeza, şerpuieşte colinele de la poalele Anzilor, te urcă ca să te coboare şi să te urce din nou. Căldura se face încă puternic resimțită în această zonă, dar norocul meu este că izvoarele şi cascadele sunt şi ele abundente şi mă pot opri să mă răcoresc şi să-mi umplu sticla.

Dar cum îmi place mie să pun accentul pe oameni şi faptele de omenie, de care am parte, cea mai faină experiență de prin zona asta, aveam să o am într-un sătuc, unde m-am oprit să servesc prânzul. Singurul restaurant din localitate, era situat în curtea şcolii. Proptesc bicla afară, îmi dau casca jos şi mă aşez la una din mese. Întreb ce au de mâncare şi prețul, după care fac comandă de un prânz complet, care mă costa $2. În tot acest timp, cât una dintre femei îmi pregătea merindele, ceilalți prezenti, mă întrebau despre expediția mea, bicicletă, cât m-a costat, etc. Aşa e lumea la țară, curioasă şi e lesne de înțeles de ce.

Păreau foarte fericiți că am intrat la ei să servesc masa de prânz, iar la urmă, nu mică mi-a fost surpriza, să-mi zică că e din partea casei. I-am rugat să-mi accepte banii fiindcă ştiam că şi doar $2, fac mult pentru ei şi m-au refuzat drăguț, cu o căldură umană nemaipomenită şi o sclipire dumnezeiască în ochi. Şi nu a fost singurul astfel de gest din acea zi. Popasul unde am înnoptat, după ce m-au lăsat să-mi pun cortul gratis, la ei pe cerdac, mi-au oferit şi o supă caldă, din partea casei; asta după ce au redeschis bucătăria doar pentru mine. Dacă mai aud pe cineva care zice că lumea e plină de oameni răi, mă supăr rău. Ori sunt eu cea mai norocoasă persoană să dau peste cei mai buni, ori există încă multă omenie în lume. Tind să cred a doua versiune.

Spre Baeza şi primul pas montan serios

Dacă până la Narupa, urcarea a mai fost cum a fost, de la Narupa la Baeza, începe una extrem de serioasă şi abruptă, care culmină la peste 2.200 de metri altitudine. Dacă până aici, arşița şi umiditatea mi-au fost duşmanii cei mai mari, pe porțiunea aceasta, ploaia parcă nu se mai termina. Este drept că este încă sezonul ploios, dar chiar şi aşa, parcă nu se mai oprea. Mi-a udat un set de haine, după altul şi pedalatul pe ploaie, ca şi pe ninsoare sau vânt, nu e chiar plăcut. E poate intemperia cea mai nasoală, aşa că a trebuit să fac pauze lungi şi să înaintez încetul cu încetul.

Datorită pantelor abrupte, de multe ori, trebuie să cobor de pe bicicletă şi să împing la ea, dar într-un final, ajuns în vârful pasului de +2.000 de m, s-a risipit şi ploaia şi norii şi natura m-a recompensat cu un superb curcubeu. La 26 de km depărtare, ajungeam în seara aceia, în Baeza, după o coborâre străşnică şi încă o urcare mai uşoară; din nou la pompierii locali, care mi-au dat în acea seară şi de mâncare.

Din Baeza în Quito, via Papallacta

După 2 nopți petrecute (din nou) la pompieri, aşteptând să se mai domolească puțin ploaia, am început urcarea cea mare, spre vârful pasului de 4.092 de m.

Pe măsură ce urcam, simțeam şi cum se rarefia din ce în ce mai mult aerul pe care îl respiram, dar ce poate fi o practică mai bună decât aceasta de a te aclimatiza, când ştii că ai de urcat şi nişte vulcani de peste 5.000 de m altitudine.

Surpriza cea mai neplăcută a venit la scurt timp după ce am început coborârea. Fusesem plăcut surprins să găsesc la asemenea altitudine, o şosea cu 2 benzi pe sens şi echipată cu pistă de biciclete, dar cum traficul greu aruncă toate pietrele înspre pista de biciclete, mult mai puțin spre deloc folosită, am luat o piatră la roata din spate, care mi-a perforat efectiv cauciucul şi mi-a explodat camera.

Prost echipat, îmi era un frig şi se şi înnopta de acum. A trebuit să mă târăsc aşa, cu bicla, vreo 2 km, până la următorul popas, unde nu numai că oamenii mi-au dat din nou să mănânc gratis şi să rămăn în casă la ei peste noapte, dar am putut să şi peticesc camera şi să improvizez situația ca să pot face ultimii km până în Quito. Aşa că, a doua zi, dis de dimineață, m-am bucurat de o coborâre pe cinste.

Totuşi, sosirea în capitala ecuadoriană, nu avea să fie lipsită de probleme. Improvizația la cauciucul din spate, a cedat la aprox 15 km de Quito, pe când urcam ultimul deal, înainte de oraş. Fiind pe o vreme prielnică, m-am tras în afara carosabilului şi am putut rezolva uşor problema. Cu cauciucul pe spate rezolvat, şi încă puțin efort, ajungeam într-un final, după 10 zile de la plecarea din Coca, în Quito, oraş situat la 2.850 de m altitudine şi singura capitală situată (aproape) pe linia Ecuatorului.

Încă din primele clipe, Quito m-a impresionat cu ordinea şi curățenia, în contrast cu multe alte oraşe din America Latină, pe unde am trecut, cu aspectul său îngrijit şi cochet, dar şi faptul că poți găsi un prânz complet la $2, fix în centrul oraşului. Arhitectura andină colonială, domină centrul istoric şi parcă, după toată sărăcia din Amazonia, pe unde călătorisem în ultima vreme, contrastul a fost enorm.

Dar mai multe despre Quito şi Ecuador, într-o postare viitoare.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici


zoom
No comments

Suriname, Guiana franceză şi înapoi în Brazilia

Într-una din ultimele postări, vă povesteam despre aventura mea prin jungla guianeză, despre „off-road” pe două roți, printr-una din cele mai izolate regiuni ale Americii de sud, cât şi despre ospitalitatea localnicilor. Aşa cum veți citi în rândurile care urmează, Suriname şi Guiana franceză nu prea aveau să semene cu cea din urmă.

Suriname

Dacă coasta guianeză este extrem de animată şi satele şi oraşele se țin lanț, nu acelaşi lucru se întâmplă şi pe coasta Suriname-ului. Cu o populație mai mică decât Guiana britanică (aprox. jumătate de milion), concentrată majoritar în capitala Paramaribo, Suriname e ceva mai sălbatic, cu distanțe mari între localitați, chiar şi pe coastă. Mă rog, distanțe mari pentru Suriname.

Neexistând pod peste fluviul Cuarantyne, fluviu care desparte Guiana britanică de Suriname, am fost nevoit să iau bacul. Un drum de aprox. 40 de min, urmat de o coadă la paşapoarte şi într-un final înapoi pe două roți în cea de-a cincisprezecea țară a expediției mele prin Americi.

De cum intri în Suriname, se schimbă şi aspectul şoselelor, multe din ele proaspăt asfaltate..

Suriname este una din puținele foste colonii olandeze unde limba olandeză a rămas oficială şi este folosită încă ca limbă curentă, în paralel cu creola locală, cunoscută sub numele de ‘sranan tongo’. Oarecum similar cu situația din Guiana britanică, olandezii au adus aici atât sclavi din Africa, cât şi imigranți dintr-o altă fostă colonie olandeză, Indonezia (în Guiana britanică, englezii au adus imigranți indieni). Aşadar populația este una extrem de pestriță. Ici colo, dai de câte o moschee sau templu budist, dar şi de biserici reformate, catolice sau chiar neo protestante. Mâncarea reflectă şi ea această influență asiatică în regiune.
America de sud ca şi continent este un potpourri de naționalități, etnii şi religii, dar chiar şi aşa, Guianele au un aer pe alocuri străin de restul continentului, pe alocuri parcă mai european. E drept că au fost şi ultimele care şi-au obținut independența (cu excepția Guianei franceze care încă face parte din Franța – este o regiune a Hexagonului). Asta se poate vedea şi prin faptul că se folosesc prize europene şi se bea bere la jumate de litru (hihihi).

După ce mi-am petrecut ziua de naştere în Nieuw Nickerie, am repornit la drum urmând şoseaua de coastă spre Paramaribo. Un drum extrem de monoton. Pe de o parte şi alta plantații de banane. În rest, mă confruntam din nou cu temperaturi extrem de ridicate. Oamenii nu mai păreau atât de săritori ca în Guiana britanică, iar toate restaurantele şi buticurile sunt deținute de chinezi cu care nu te prea înțelegi de fel. La un moment dat am început să fac pane din 30 în 30 de km. Câteodată am şi 1000 de km fără o singură pană, câteodată mă pomenesc cu 3 în suta de kilometrii. Şi colac peste pupăză, odată ce se lasă seara mai sunt şi atacat de țânțari. Seara, de îndată ce te-ai oprit din pedalat, eşti devorat, asta dacă nu eşti destul de dibace să ocheşti din prima locul de campare şi să instalezi cortul cu viteza luminii. Oricum îți intră şi în cort, dar na, măcar nu ai 20 pe un singur picior şi cu timpul dispar. Sau mai simplu, iei ceva spray repelent, dar eu tot amânasem. Aveam să-mi procur unul abia prin Guiana franceză.

Paramaribo

După un drum lent şi în care oboseala celui un an jumate pe drum a început parcă să-şi lase amprenta, am poposit într-un final, într-o seară de sâmbătă şi în capitala Paramaribo, care pot să zic că m-a impresionat cu arhitectura sa colonială. Mult mai bine întreținut şi mult mai curat ca Georgetown, Paramaribo este parcă şi un oraş mult mai animat. Baruri, restaurante şi parcuri pline de lume la tot pasul. Paramaribo este şi un exemplu de diversitate şi bună conviețuire a tuturor religiilor. Nu multe sunt locurile unde vezi o moschee gard în gard cu o sinagogă.

În Paramaribo am fost găzduit de o tipă filipineză, Abbz. Aveam să aflu că erau un grup mai mare de filipinezi/filipineze veniți/e aici la lucru ca infirmieri/e. Poate cunoaşteți deja acest aspect, dar filipinezele sunt extrem de căutate ca bone şi infirmiere. Aşa că prin ea am cunoscut întreaga lor comunitate. Nişte tipi/tipe super de treabă. Colegul de apartament a lui Abbz mi-a făcut cadou două perechi de pantaloni şi un tricou de ciclism şi ambii au ținut să-mi gătească zilnic.
Poate pare ciudat, dar în Suriname am avut mai mult contact cu această comunitate de imigranți filipinezi decât cu loalnicii. Nu ar fi prima oară când sunt găzduit de filipinezi. În Fort Saint John, în Canada tot aşa şi tot la fel de fain m-au tratat. Băieții ăştia par să aibe ospitalitatea în sânge, ceea ce-mi face poftă să ajung cât mai degraba şi prin Filipine.


Trecerea în Guiana franceză

Câteva zile fun cu filipinezii cât să-mi dea energia necesară pentru a-mi continua drumul, s-au adeverit a fi de bun augur. Plecam din Paramaribo oarecum încântat că aveam să intru curând pe un teritoriu european, în Guiana franceză.

Podul peste fluviul Suriname este impresionant, mai ales pentru o nație atât de mică precum Suriname. Dacă până aici drumul de coastă fusese unul cât se poate de plan, ultimii câțiva zeci de km până în Guiana franceză, aveau să-mi facă cunoştință cu niscaiva coline, atât cât să nu mă lase cu o impresie plictisitoare.

La fel ca între Guiana britanică şi Suriname, nici la trecerea peste fluviul Maroni, reprezentând granița naturală, nu există pod, aşa că trebuie să plăteşti barcagiu; ori 4 euro, ori echivalentul în dolari surinamezi. Ajunsesem la graniță seara. M-am dus să ştampilez paşaportul la grăniceri. Postul era deja închis, dar fiindcă grănicerul era încă acolo, l-am rugat să mă servească cu o ştampilă şi a fost de treabă.

Buba acum era că nu mai aveam destui bani şi singura opțiune viabilă era să ajung la un bancomat pe partea franceză să scot euro. Tot ce mai aveam la mine erau 5 dolari surinamezi, adică sub 1 €. Aşa că am avut de dus muncă de convingere cu diverşi să mă ia şi să văd cum îi plătesc pe partea ailaltă. Până la urmă m-a luat unul şi i-am plătit doar mărunțişul pe care-l mai aveam, scutindu-mă de restul de plată. Ajungeam în Saint Laurent du Maroni, din nou la „normalitate”. După mai bine de 1000 de km de biciclit pe partea stângă, reveneam pe dreapta în Guiana franceză.


Întâlnirea cu un grup de români

După o noapte petrecută la cort, în apropierea oraşului, m-am întors dimineață în oraş să beau o cafea şi să găsesc ceva WiFi. Mă aşez la o cafenea, pun telefonul la încărcat, când pac, aud dulcele grai moldovenesc. Nu mai avusesem un interlocutor român de anul trecut din iulie, când mă întâlnisem cu Mirel Magop în Columbia, alt globetrotter român. Băieții erau trimişi de firma de construcții la care lucrau în Franța să facă sistemul de ventilație al noului spital din Saint Laurent.

Ne-am împrietenit cât ai zice peşte şi desigur, în spiritul ospitalității moldoveneşti, m-au invitat acasă la un borş moldovenesc, o țuică şi ceva voie bune. Mană cerească a fost. Şi fiindcă tot ne-am nimerit în timpul protestelor din România, am zis să fim şi noi solidari cu restul românilor ieşiți în stradă.


Guiana franceză – cel mai ostil teritoriu de până acum

Aveam să petrec câteva săptămâni în Guiana franceză, timp în care am pedalat cei mai bine de 400 de km până la granița braziliană şi făcut câteva chestii interesante, cum ar fi să văd o lansare de rachetă la Kourou (la centrul spațial european) şi să particip la o emisiune radio în acelaşi orăşel.

Totuşi per total, chiar dacă am cunoscut oameni de treabă, Guiana franceză m-a lăsat cu un gust uşor amar. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau mult mai egoişti şi extrem de puțin săritori ca în alte locuri. Odată am fost alungat de la o masă într-un popas, când îmi făceam de mâncare, altădată cineva mi-a cerut 2,5€ pe o sticlă de apă. În Kourou am fost atacat cu un pistol de jucărie de nişte puşti care vroiau să mă jefuiască. Despre acel episod am povestit aici. Nu mai pun că este cel mai scump loc de până acum din Americi. Au nişte prețuri ridicol de mari.
Din câte am putut eu să înțeleg, Guiana franceză este pentru francezi ceea ce Alaska este pentru americani. Acel teritoriu îndepărtat, sălbatic, desprins de țara mamă, cu relativ mai puține reguli şi unde  poți face un ban în plus sub formă de prime dacă te stabileşti acolo.

Înapoi în Brazilia – „lungul” drum spre Macapá şi estuarul Amazonului.

Mă simțeam fericit să mă întorc în Brazilia. Oamenii sunt mult mai ospitalieri şi prețurile mult mai ieftine. Drumul care leagă granița franceză de Macapá este unul asfaltat în mare parte, dar are şi o porțiune de aprox. 110 km fără asfalt.

Am nimerit în jungla amazoniană fix în sezonul ploios. Şi dacă frigul şi canicula mi-au dat de furcă prin alte părți, acum avea să vină rândul ploilor.

Orice ai purta, orice ai face, tot te udă ciuciulete. Degetele şi tălpile picioarelor ți se încrețesc. Înaintezi cu greu şi ai mereu o senzație neplăcută. Ei bine şi pe bucata neasfaltată, noroaie. Munți de noroaie prin care trebuie să înnoți. Iar când mai prindeam o după amiază fără ploaie, era minune de la Dumnezeu.

În fine, drumul acesta dintre granița franceză şi Macapá, m-a făcut psihic. Am înaintat foarte greu iar faptul că trebuia să mă întorc mereu în ploaie, nu mă motiva deloc. Mi-am petrecut nopțile fie la cort, fie în sate indigene şi la oameni acasă. Una din persoanele minunate pe care aveam să le întâlnesc aici era un elvețian pe nume Othmar care la cei 68 de ani ai săi, şi-a cumpărat pământ în nordul Braziliei şi anual vine să trăiască aici, câteva luni. Cultivă ananas, porumb, açaí, de toate. Să nu stea degeaba, mi-a zis el.
Cum pedalam pe înserate, m-a zărit unul din angajații lui de la fermă şi mi-a zis să trag pe dreapta la ei. Aveau „ordine” stricte de la Othmar să „culeagă” toți călătorii de pe stradă ca să-i omenească cu mâncare şi cazare gratis (da, există astfel de oameni pe lume). Aveam să descopăr asta din cartea de oaspeți. Aşa că am tras la ei, cu mare drag. Cină, o baie fierbinte şi posibilitatea de a-mi usca hainele au fost mană cerească, dar şi discuțiile interesante într-o portugheză amestecată cu nemțească, mi-au căzut tare bine. Şi evident, faptul că mi-am făcut un prieten nou.

Pe 10 martie, după 20.832 de km pedalați prin America de nord, centrală şi de sud, atingeam Ecuatorul, a treia linie imaginară importantă a Terrei, după Cercul arctic şi Tropicul de nord. Totodată ajungeam pentru prima oară pe malul Amazonului, cel mai masiv fluviu al planetei şi fluviul pe care aveam să-mi continui expediția, în barcă de această dată.

Hărțile traseului parcurs până în acest moment prin America de nord, centrală şi de sud

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici


zoom
2 comments

La trecerea dintre Americi, în barcă cu narco traficanți

Orice călător care își dorește să facă o traversare a celor două Americi nord – sud se va confrunta mai devreme sau mai târziu cu lipsa unei legături terestre între Panama și Columbia și deci între cele două Americi. Această porțiune lipsă (de 120 de km) din lanțul de șosele supranumit „panamericana” care începe în apropierea oceanului Arctic în nordul Alaskăi și care continuă până la Ushuaia, în Țara de Foc, face aproape imposibil un voiaj terestru direct între cele două extremități ale Americilor. Cele mai sigure variante pentru traversarea acestei zone cunoscută ca „Darien Gap” sau „El Tapon de Darien” sunt fie un zbor din ciudad de Panama spre o destinație din Columbia (Medellín sau Cartagena sunt cele mai logice destinații dar se poate zbura și către Bogotá), fie o călătorie pe marea Caraibe, prin arhipelagul insulelor San Blas. Eu am ales varianta pe mare și așa cum am să vă povestesc în cele ce urmează a fost o adevărată aventură care s-a lăsat cu dormit o noapte pe o insulă și o călătorie nebună de tot în mai multe bărci dintre care cea mai lungă cursă cu niște narcotraficanți.

Panama_nord

Ce este Darien Gap /El Tapon de Darien (sau pe românește regiunea Darien/jungla Darien)?

Darien este o regiune și un departament limitrof al ultimei țări central americane, Panama și care se continuă și în nordul Columbiei. Este singura bucată din traseul de peste 24.000 de km al panamericanei unde aceasta se întrerupe, neexistând căi terestre de acces între cele două Americi. Deși printre primele locuri explorate de spanioli după descoperirea Americilor, jungla Darien, pentru că asta este în fond, o junglă, în lipsa unei șosele rămâne unul din ultimele locuri puțin atinse de mâna omului și unde viața sălbatică este la ea acasă, sau aproape. De ce zic asta? Fiindcă Darien mai are și o altă menire și anume acea de coridor de trecere pentru traficul de droguri și pentru imigranții ilegali care speră să ajungă spre SUA. Nu de puține ori aventurieri ca mine care s-au încumetat să încerce o traversare între cele două țări prin Darien au sfârșit omorâți de traficanții de droguri sau de faimoasele gherile columbiene FARC și ele implicate în cam tot ce mișcă prin zonă. Aici puteți citii povestea relativ recentă a unui suedez omorât de gherilel FARC în partea columbiană a Darien-ului. Totuși traversarea Darien-ului nu este imposibilă atâta vreme cât mii de imigranți și călăuzele acestora își fac drum pe acolo. Dar o traversare implică de fapt o combinație de călătorie cu barca pe râuri și croirea unui drum prin jungla deasă. O echipă de ciclo aventurieri americani au reușit recent o traversare iar filmul lor îl puteți urmări mai jos. Chiar am luat personal legătura cu Lucas Brunelle, unul din membrii echipei care au realizat traversarea și mi-a zis că unu la mână le-a luat o grămadă să convingă pe cei de la SENAFRONT (grănicerii panamerzi) să-i lase să treacă fiindcă zona este puternic păzită de ei, iar doi la mână i-a costat destul de mult fiindcă localnicii indigeni care i-au transportat pe râurile de legătură din Darien le-au luat destul de mulți bani. Și nu mai zic că odată ajunși pe partea cealaltă, în Columbia au mai plătit și amendă de vreo 250 $ pentru trecerea ilegală a frontierei. Așa că oricine își dorește o traversare prin Darien, trebuie să fie ori disperat ori puțin țignit. Piedicile sunt nenumărate și pericolele te pasc la tot pasul. În aceste condiții varianta cu barca rămâne o opțiune mai rezonabilă dar așa cum am să vă povestesc și aceasta destul de aventuroasă și riscantă. Însă înainte să vă zic despre traversarea în sine, am să revin un pic în urmă, pe ultima porțiune a traseului meu panamez.

Ciudad de Panama și cum am fost jefuit

Sfârșit de iulie, eram deja de peste 11 luni pe drum. America centrală a fost un calvar din cauza căldurii și mai ales a umidității care atingea pe alocuri 85 – 90%. A pedala prin asemenea condiții meteo nu e ușor, chiar nu e. Cumva simțeam că eram la capătul puterilor și aveam nevoie de o perioadă de odihnă, de o resetare și reorganizare dar am preferat să mă târăsc până în Columbia. Știam că e o țară mult mai ieftină ca Panama și mi-aș putea permite să petrec ceva mai mult timp. Asta și faptul că vroiam să-mi închei traseul central american.

Pe ultima bucată de traseu central american, în Panama am avut parte de niște evenimente mai neplăcute și zic evenimente fiindcă au fost două. Unul l-a cam determinat pe celălalt. Într-o seară târziu, când căutam cazare în ciudad de Panama am fost jefuit de una din gențile de la bicicletă. Am fost un naiv. Am intrat într-unul din cartierele defavorizate ale capitalei panameze fără să-mi dau seama și mi-a ieșit în cale un băiețandru cu cuțit în mână. S-a făcut vizibil la vreo 50-100 de m în fața mea și am avut totuși timp să-mi întorc bicicleta și să dau pedale. Tot ce a apucat a fost una din gențile mele de pe spate. Dar hai să fiu român să zic noroc că…da noroc că era cea în care îmi țineam hainele, chiloții, șosetele și nu cea cu actele și camerele de filmat. Așa e, a fost paguba cea mai mică posibilă. Geanta în sine cred că e cea mai mare pagubă. Am apelat ulterior la poliție care mi-a zis că nici nu se bagă în acea parte de cartier unde am fost jefuit.

Ciudad de Panama este unul din acele orașe în care granița dintre sărăcie și bogăție, dintre zgărie nori și bordei este una foarte clară. Mirajul de siguranță din centrul financiar se evaporă rapid în diversele „barrios” („barrio” este echivaletul spaniol al faimoaselor „favelas” braziliene deși în societatea braziliană acest concept este mult mai bine încropit). Eu intrasem în cel mai periculos barrio și era și noapte. Am ignorat semnalele date de clădirile dărăpănate, de străzile stricate, de zecile de priviri îndelungate și curioase ale localnicilor. Speram să găsesc o stație de pompieri unde să poposesc peste noapte așa cum făcusem într-un alt oraș din Panama. Până să o găsesc am fost operat iar după jaf am ajuns să dorm pe o podea dintr-o stație de poliție.

Din ciudad de Panama până pe coasta Caraibelor

Așadar capitala panameză am părăsit-o șchiop de o geantă pe spate iar asta mi-a dezechilibrat bicicleta dar mi-am continuat așa drumul spre portul Cartí de unde urma să caut o ambarcațiune spre Columbia. Fusesem îndrumat acolo de un alt călător argentinian care mi-a zis că ar fi varianta cea mai ieftină și autentică, cu vreo 3 bărci din Cartí, Panama până la Turbo, Columbia. Și a fost și una și alta.

Am ieșit din ciudad de Panama pe panamericană care nu mi-a pus prea multe probleme, terenul fiind extrem de plat în zonă, deci ușor de făcut kilometrii. Asta până când am cotit de-odată stânga pe un drum care traversează întreg lanțul muntos. GPS-ul îmi indica 40 de km până la țărmul mării Caraibelor dar drumul a fost incredibil de greu. E un fel de montagne russe. Urcă și coboară ca o sinusoidă. Numai eu știu cât am avut de împins la bicicletă. Ei, dar aici am avut parte de o întâlnire extrem de originală, cu un român, nenea Mugurel. Undeva la km 3 al acestei șosele secundare era un hotel în construcție și de-acum se făcea noapte și am întrebat pe un localnic unde aș putea să trag peste noapte. Dintr-o vorbă într-alta i-am zis că sunt român și imediat mi-a zis să vin la ei pe șantier că ar mai fi un alt român, nenea Mugurel. Parcă nu-mi venea să cred că fix acolo, în vârf de deal panamez dau peste un alt român. Omul extrem de mirat de prezența mea și povestea călătoriei mele, a luat imediat legătura cu șeful acestuia să-mi dea permisie să dorm acolo peste noapte. Un om simplu și deosebit cu care am stat la taclale o grămadă în acea seară și a doua zi dimineață la o cafea. Mi-a dat haine curate, un prosop, cafea la pachet iar șeful acestuia mi-a donat 40 $. Nenea Mugurel, 55 de ani este original dintr-un sat de lângă Baia Mare și o calamitate care i-a distrus casa l-a trimis să zic așa la muncă în Spania unde a cunoscut-o pe actuala soție panameză cu care s-a stabilit în Panama. Din discuțiile purtate cu nenea Mugurel, care amestecă puțin româna cu spaniola, omul duce un dor nebun de casă și plănuie să revină să trăiască în România împreună cu soția odată ce aceasta iese la pensie. Așa că întâlnirea cu mine a fost o plăcere pentru ambii iar eu după o odihnă zdravănă mi-am continuat a doua zi drumul printr-o căldură toropitoare spre Carti.

Drumul ăsta care leagă panamericana de țărmul Caraibelor este cum ziceam un adevărat montagne russe. La asta se mai adaugă căldura excesivă și umiditatea extremă din aer. Zeci de pante inclinate la peste 30% și pe la jumătatea lor și câte o serpentină. Nu aș exagera să zic că acești ultimi 40 de km până pe coastă au fost cei mai grei din tot traseul meu central american. Și colac peste pupăză am avut și un accident. Cu bicicleta șchioapă de o geantă și frânele slăbite, la una din coborâri, într-o serpentină am ajuns cu totul în șanț. Și cum legea lui Murphy funcționează, nu aveam casca pe cap în acel moment. Transpiram excesiv și cum mi se acumula transpirația sub cozorocul căștii ca ulterior să-mi cadă în ochi, am scos-o și fix atunci am căzut. O port mai tot timpul dar uite că exact atunci când am avut nevoie de protecție nu o aveam. Deci furtul genții dar și faptul că nu am schimbat la timp plăcuțele de frână m-a dus în șanț. Zgârieturile ca zgârieturile dar loviturile la cap sunt cele mai periculoase.

Acesta este teritoriul indigenilor Kuna 

La km 20 baricadă din partea grănicerilor panamezi și taxă de intrare pe teritoriul kunez. Indienii kuna sunt una din națiile autohtone din Panama și au întregi teritorii care le aparțin și unde au propriile lor legi și reguli și au voie să taxeze pe oricine intră pe teritoriul lor. Mi-au cerut 20$ dar după o negociere cu șeful lor, le-am dat 5$ și m-au lăsat să trec. Le-am explicat că nu călătoresc pe bani mulți și m-au înțeles. Au fost de treabă. După tot calvarul acestui drum și după o căzătură zdravănă, atingeam țărmul mării Caraibelor în dreptul micuțului port Cartí. Fără să vreau mi-au trecut câțiva fiori și am avut un moment de entuziasm văzându-mă la capătul uneia dintre Americi. Reușisem în cele mai bine de 11 luni de la plecare să pedalez peste 14.000 de km prin toate cele 10 țări nord și central Americane. Am pus în mod simbolic mâna în apă. De aici înainte mă aștepta cea de-a doua Americă.

Nogocierea bărcii spre Columbia și cum am ajuns în barcă cu narco traficanți

Odată ajuns în Cartí trebuia să înfrunt problema cea mare. Cu ce barcă voi ajunge în Columbia, când și la ce preț. Era după amiază, orele 16:00 deja și după ce am mâncat o farfurie de orez cu carne la un „comedor” de pe plajă, m-am mișcat rapid să iau pulsul situației. De fapt în micuța localitate există un centru de informații de unde se pot cumpăra și bilete dar doar pentru bărci care fac drumuri pe insulele din apropiere. Știam de la argentinian că opțiunea ar fi o barcă până la Capurgana și odată pe teritoriu columbian aș fi avut destule opțiuni spre Turbo. Așa că am început să întreb pe unul altul, cine ar face acest drum și așa am ajuns la un anume Negro care mi-a zis că el nu face a doua zi drumul dar că știe pe cineva care l-ar face. Pentru asta în schimb trebuia să ajung pe insula unde locuia el, la 10 min cu barca de țărm.

Arhipelagul San Blas este format din 365 de insule și insulițe pe care locuiesc majoritate indigenilor kuna, care alungați fiind de pe teritoriile lor de colonizatorii europeni s-au retras în insule. Puțini s-au mai întors în ziua de azi pe țărm și în vechile lor teritorii din sudul Panama-ului. În marea lor parte își păstrează tradițiile și se îmbracă în portul lor așa că asta este o experiență unică în sinea ei.

Bun, mă îmbarc cu Negro pe barcă, sui și bicicleta și îi dăm drumul. 10 min mai târziu suntem deja pe insulă. O lume aparte pot spune. În afară de un alt călător israelian și cu mine toți de pe insulă erau indigeni kuna care trăiesc în casele lor tradiționale de papură, poartă diverse piercing-uri și umblă desculți. Mi-ar fi plăcut să surprind câte ceva pe cameră dar filmatul este interzis așa că de îndată ce-mi scot camera să-i pozez sunt atenționat că nu am voie. Tradiția lor nu permite acest lucru iar eu ca simplu vizitator trebuie să-i respect. Asta ar cam trebui de fapt să știe orice călător. Te duci într-un loc, respecți tradițiile locului. Cât m-am învârtit eu pe insuliță a revenit și Negro cu băieții cu care aveam să fac a doua zi drumul.

Aveam la mine în total 180$ din care trebuia să-i plătesc cazarea pe o noapte lui Negro (5$), alți 5$ prețul bărcii până pe această insulă, barca spre Capurganá și mai trebuia să-mi rămână și pentru mâncare și ultima barcă din Capurganá spre Turbo. Știam că nu mă va costa ieftin fiindcă aveam și bicicleta și bagaje multe cu mine dar Negro mi-a ținut partea și le-a explicat la tipi că nu prea am bani și fac o călătorie extrem de îndelungată. Dintr-un preț într-altul am ajuns până la urmă la cel final de 120$ care știam că este unul excelent. Poate părea mult dar chiar nu este la cât de puțini fac acest drum și la ce opțiuni limitate există. Am plătit cei 120$ și ne-am înțeles pentru a doua zi dimineață. Ei dar abia acum vine partea interesantă că peste noapte am ajuns să dorm sub același acoperiș cu ei. Nu aveam nici cea mai mică idee cine sunt, cu ce se ocupă. Știam doar că ei mă vor duce cu barca până la Capurganá.

Veniseră în ziua aia dinspre Columbia cu un alt motociclist israelian care a fost cazat tot în aceiași cameră. Păream să fim cu toții rupți de oboseală așa că ne-am pus în paturi relativ devreme dar știți cum e, mai schimbi o vorbă, mai una, mai alta și așa din discuție în discuție, se ajunge la pungi de cocaină. Panamezii încep să ne povestească nouă, mie și israelianului că ei de fapt nu transportă doar persoane ci și cocaină. Ne povestesc cum au ajuns odată cu transport până în Dominicană și încep să ne întrebe cum pot băga chestiile și în Israel și prin Europa. Eu mă făceam că plouă, israelianul rădea. Problema era acum că le plătisem cei 120$ și nu prea mai aveam ce face. Nu vă zic cu ce grijă am adormit și cu ce târșă m-am suit a doua zi cu ei în barcă

Un drum de coșmar pe mare

După o ploaie sănătoasă de dimineață, mă ambarc cu ei pe la 9:30 dimineața, mai târziu decât stabiliserăm inițial, ploaia dându-ne ora de plecare peste cap. De pe insula unde am înnoptat, mai fac o mică oprire pe o alta din apropiere să mai culeagă ceva localnici după care motoare full speed spre Capurganá. Nici nu ne bagă bine viteză că marea începe să fie agitată dar ăștia nici că o lasă mai moale. Spărgeau valurile incredibil de nebunește. Am crezut că sar din barcă odată la fiecare 30 de sec. Și așa a fost 6 ore cât a durat drumul până în localitatea de frontieră Puerto Obaldia unde ne-am oprit să înnoptăm și să-mi pună a doua zi dimineață ștampila de ieșire din Panama. A fost ca un film de groază 3D, doar că nu era film. Ăsta este unul din momentele alea în care simți că viața bate filmul. În schimb peisajul era absolut fantastic. În dreapta se vedea coasta muntoasă a Panama-ului, în stânga depășeam insulă după insulă, multe din ele chiar locuite. La coborâre am luat la puricat mai tot bagajul știind acum cu ce se ocupă oamenii și fiindu-mi frică să nu-mi fi introdus ceva ilegal prin bagaje să am de dat socoteală la grăniceri. Totul era în regulă.

Cum era duminică după amiază, oficiul de imigrări unde trebuia să-mi pună ștampila de ieșire era închis, așa că am petrecut noaptea în hamac pe malul mării iar a doua zi după ce m-am văzut cu ștampila în pașaport, aceiași indivizi m-au dus în Capurganá, care era doar la vreo 30 de min depărtare. Și uite așa pășeam pentru prima oară în America de sud

 

Întâlnirea în Turbo cu globetrotter-ul român Mirel Magop

Din Capurganá până în Turbo am făcut doar vreo 2 ore și am prins o legătură bună pe un catamaran. Față de barca anterioară a fost lux. Fiind o ambarcațiune mult mai mare și prinzând o mare liniștită, călătoria a fost foarte plăcută.

Planificasem de  ceva vreme să mă văd în Turbo cu Mirel Magop, un alt mare călător român care a umblat preț de un an. Ne urmărisem călătoriile reciproc și acum era un prilej foarte bun să ne intersectăm ceea ce am și făcut. Omul circulă la pas și cu autostopul și după ce a aterizat în Rio de Janeiro în septembrie anul trecut a luat-o inițial spre sud până la Ushuaia iar de acolo prin toate țările spre nord, până aici în Turbo în Columbia.

Are omul niște povești de călătorie incredibile. E de fapt de mult mai mult timp pe drum. Înainte de America de sud a traversat și vizitat 44 din cele 47 de țări ale Europei și a refăcut în 2013 traseul lui Badea Cârțan de la Cârțișoara până la Roma, în opinci și costum național. Deși frânt de oboseală după atâtea întâmplări și amar de drum a fost o plăcere să-l întâlnesc. Pe Mirel îl puteți urmări pe contul lui de Facebook aici.

Și uite așa am traversat Darien-ul pe ocolite și ajuns pe cel de-al doilea continent al velo expediției mele. După alți aprox. 350 de km extrem de dificili prin Anzii columbieni, am ajuns într-un final la începutul lui august în Medellín, un oraș incredibil despre care aș putea să scriu un articol întreg. Atmosfera Columbiei și oamenii pe care i-am întâlnit aici până acum îmi aduc aminte mult de Mexic și experiența fantastică pe care am avut-o în țara aztecă. Povestindu-le unuia și altuia despre jaful din Panama, am căpătat haine și o geantă nouă de bicicletă iar acum după aproape o lună de odihnă și de rezolvat diferite probleme logistice care s-au acumulat pe perioada ultimului an, sunt gata să pornesc din nou la drum, dar nu spre sud, ci inițial spre Venezuela și gura Amazonului, urmând să revin pe marele fluviu în Ecuador iar de acolo mai departe pe bicicletă spre Țara de Foc. Despre schimbările pe care le-am făcut și noul traseu prin America de sud, am scris aici.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici
ParteneriLogistici_Blog

zoom
1 comment

Rezumatul primului an și noul traseu prin America de sud

Când am început expediția #cycletheamericas acum mai bine de un an în nordul Alaskăi aveam în plan o traversare nord-sud a celor două Americi. 9 luni îmi calculasem eu atunci că mi-ar lua traversarea dacă pedalam într-un ritm mai alert și nu zăboveam prea mult pe traseu și nu a fost să fie așa fiindcă mi-am dat seama că nu se merită să trec cum s-ar zice pe românește „ca gâsca prin apă” prin locurile pe unde pedalez. Am făcut pauze multe, să văd, să descopăr locuri, să aud povești, să cunosc. Acum când scriu aceste rânduri mă aflu de peste două săptămâni în orașul Medellín din nordul Columbiei unde am ajuns după 14.679 km pedalați din Deadhorse, Alaska și o serie de bărci între portul Cartí din Panama și portul Turbo din nordul Columbiei.

America de Nord

Dar înainte să vă prezint noul plan pentru America de sud, cred că se cuvine să fac un scurt rezumat al primului an pe drum. Cum poate știți deja, pe 5 august 2015 am dat drumul unei expediții pe două roți chiar din punctul cel mai nordic al Alaskăi (cel mai nordic punct unde se poate ajunge pe șosea – Deadhorse, în apropierea golfului Prudhoe de la oceanul Arctic). De acolo, preț de un an de zile am pedalat, inițial prin cele mai sălbatice zone ale nordului American (Dalton Highway, Alaska Highway și preeriile canadiene) și am intrat în Statele Unite prin Montana, urmând lanțul Stâncoșilor până la granița mexicană. A fost una din cele mai scenice părți ale traseului meu de până acum dar și una din cele mai grele fiindcă odată cu intrarea pe teritoriul Statelor Unite, m-a prins iarna cea grea. Fiind un an „el niño” ninsorile s-au ținut lanț pe partea de vest a SUA și am fost prins chiar în câteva rânduri în furtuni de zăpadă, asta pe lângă faptul că a trebuit să îndur mult frig. Dar dacă este să pun în balanță frigul și zăpada din State cu canicula și umiditatea peste care am dat în America centrală, nu știu sincer prin care a fost mai ușor sau mai greu să pedalez. Cred că fiecare bucată a acestui traseu are părțile ei grele dar și frumoase iar la urmă încerci să rămâi doar cu amintirile frumoase.

În Mexic am intrat prin vestitul ciudad Juarez unde nu am avut parte de nici o experiență neplăcută dimpotrivă, mi-am făcut o grămadă de prieteni și a fost o oportunitate nemaipomenită să aflu o grămadă de povești locale și experiențe ale locuitorilor pe care le-am înregistrat și pe care sper să le prezint în documentarul final (pe care îl realizez împreună cu un film maker român stabilit în Canada, Ioan Roman). Au urmat 3 luni petrecute pedalând Mexicul de la nord la sud, din granița americană până în cea guatemaleză, încununate și cu o ascensiune în compania unui amic britanic pe cel mai înalt vârf vulcanic din America de nord, vârful Orizaba (5636 m). Aveam să rămân cu o experiență unică din această țară atât de umană și unde oamenii mi s-au părut dintre cei mai ospitalieri.

America Centrală

Așadar în aprilie anul acesta intram în Guatemala. Dacă până atunci nu a trebuit să-mi scot luni de zile pașaportul având de travserat 3 țări imense, America centrală însemna de acum țări mici și multe frontiere. Dar cel mai important, intram în ¨cuptor¨. America centrală avea să-mi dea mari bătăi de cap cu canicula și mai ales umiditatea extremă din aer. 3 luni, 7 țări și alte câteva mii de km, asta a fost America centrală, dar nu a fost ușor. După ce am traversat nordul Guatemalei în condiții extrem de dificile, am intrat în Belize (care inițial nu era în plan). Știam că dacă deviez puțin traseul spre Belize, puteam să văd toate țările nord și central americane, celelalte spre sud fiind aliniate în drumul meu spre Columbia. Din sudul Belize-ului neexistând rute legale înapoi spre Guatemala, am luat o barcă din Punta Gorda spre Puerto Barrios și mai apoi am luat-o spre coasta pacifică a El Salvador-ului, coastă pe care aveam să pedalez până jos în Panama. Aici și mai jos puteți observa traseul meu complet prin America de nord și centrală. Cel mai nefericit eveniment din toată America centrală? Un jaf într-unul din cartierele rău famate ale capitalei panameze, ciudad de Panama. Într-o seară mi-a ieșit un individ în drum cu un cuțit în mână. Eu am întors cât de repede am putut bicicleta să dau să fug și tot ce a apucat să-mi fure a fost una din gențile de pe spate în care-mi țineam hainele. A tras de ea încât s-a desprins și a căzut pe carosabil. Nu m-am uitat în spate, am rupt-o și mi-am zis că am scăpat ușor. Chiar și așa, nenumăratele gesturi de omenie și bunătate de până atunci inclină definitiv balanța înspre cealaltă direcție dar în același timp, acest eveniment m-a trezit la realitatea Americii latine.

itinerariuAmerica_de_nord_centrala

 

Cu barca între Panama și Columbia

Între Panama și Columbia, deci între cele două Americi, nu există șosele iar singurele metode de a lega cele două continente este fie cu avionul din ciudad de Panama până în Medellin, Columbia sau cu barca. Am ales varianta pe apă și a fost o alegere extrem de aventuroasă, asta în condițiile în care nu există o singură barcă care să facă legătura între cele două, cel puțin nu la prețul pe care eram eu dispus să-l plătesc. Din portul Cartí în Panama, am avut de luat 3 bărci diferite până în Turbo, Columbia, iar cea mai lungă porțiune de traseu, între una din insulele arhipelagului San Blas până în Capurganá, Columbia am parcurs-o în compania unor indivizi care printre altele se ocupau și cu traficul de droguri. Au mers nebunește, spărgând valurile cu o viteză destul de mare. Nu de puține ori am crezut că sar din barcă dar am ajuns cu bine până la urmă. Pe 25 iulie anul acesta pășeam pentru prima oară în Columbia și America de sud.


America de sud și noul traseu pe care mi l-am propus

Încă de prin America Centrală a început să mi se înfiripe ideea de a-mi prelungi și mai mult expediția și de a încerca să traversez toate țările Americii de sud. Cu excepția țărilor insulare din Caraibe, am reușit să intru în toate cele nord și central Americane (Canada, SUA, Mexic, Guatemala, Belize, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica și Panama) așa că m-am gândit să continui tradiția și în sud. Ce înseamnă această schimbare? Înseamnă modificarea traseului astfel încât din Medellin unde mă aflu acum, în loc să țin sud spre Ecuador, să o iau spre Venezuela și Guiane (via Brazilia) și să ajung până la gura Amazonului, la Macapá și să revin pe coasta vestică în Ecuador pe Amazon. O altă schimbare o reprezintă devierea spre Paraguay, coasta braziliană și Uruguay, înainte de a continua spre Ushuaia în Țara de Foc.

În realitate această idee îmi dă sensul unei noi aventuri, transformând astfel proiectul inițial într-unul și mai ambițios dar am și anumite temeri. Venezuela trece printr-o situație extrem de dificilă, economic și social. Oamenii stau la cozi ore întregi pentru alimente de bază și de abia supraviețuiesc ceea ce a dus criminalitatea și jafurile la cote incredibile. Jafurile și crimele fac parte din peisajul de zi cu zi a Venezuelei și faptul că mă bag acolo pe o bicicletă, mă face extrem de vulnerabil. În schimb, vorbind cu alți cicloturiști mi-au zis că nu e chiar așa de rău cum pare din media. Chiar un tip englez a travserat prin octombrie anul trecut partea de vest a Venezuelei și a zis că s-a simțit în siguranță (a fost jefuit nu în Venezuela, ci în Ecuador) dar totuși din octombrie și până acum situația s-a modificat mult (spre rău). Dar vreau să fiu pozitiv, vreau să cred că totul va fi bine! Și va fi! Mai jos vă prezint noul meu traseu prin America de sud. Aici se poate consulta și harta detaliată.

 

Ce urmează în America de sud?

Haideți să vă fac un scurt rezumat al noilor distanțe și a celor mai importante obiective pe care mi le-am propus în cea de-a doua Americă

  • Aprox 5.113 de km de pedalat prin nordul Americii de sud din Medellín, Columbia până la Macapá în Brazilia, via Venezuela, Brazilia, Guiana, Suriname și Guiana franceză.
  • Aprox. 550 de ore de navigat cu diverse bărci și vaporașe pe Amazon, de la Atlantic până în localitatea El Coca din Ecuador.
  • Aprox. 3.954 de km de la El Coca, Ecuador până în La Paz, Bolivia.
  • Aprox. 3.788 de km de la La Paz, Bolivia până la Montevideo, Uruguay via Paraguay, Foz do Iguacu și Santa Maria, Rio Grande do Sul în Brazilia.
  • Aprox. 4.300 de km de la Buenos Aires, Argentina, până la Ushuaia, în Țara de Foc.
    TOTAL de km de făcut în America de sud: aprox.17.155 de km

Alte obiective pe care mi le doresc în acest traseu

  • Realizarea unui reportaj despre situația din Venezuela.
  • Traversarea Marei Savane Venezuelane și o vizită în parcul național Canaima unde se află cascada Angels, cea mai înaltă cascadă din lume.
  • Traversarea est-vest a Amazonului de la Macapá în Brazilia până la El Coca în Ecuador
  • O ascensiune pe vârful Ojos del Salado (6893 de m) (ANULAT – 15.01.2018) cel mai înalt vârf vulcanic din lume (și posibil și pe alte vârfuri, Aconcagua și Chimborazo)
  • Atingerea punctului final al expediției #cycletheamericas, Ushuaia și realizarea traversării pe bicicletă a celor două Americi.

Așa că urmează încă un an de aventură, încă un continent și 12 țări și un teritoriu. Mulțumesc pe această cale lui Florin Prunduș și blogger-ului portughez, João Leitao care m-au ajutat la realizarea noului traseu. (João are un articol în engleză despre traversarea completă cu barca a Amazonului aici)

 

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici
ParteneriLogistici_Blog

zoom
1 comment

Lecții pe care le-am învățat în 9 luni de pedalat prin Americi

Acum mai bine de 9 luni începeam să pedalez în apropierea oceanului Arctic în nordul Alaskăi, în ceea ce aș numi eu aventura vieții mele. Îmi propusesem să traversez cele două Americi cap coadă, nord-sud pe bicicletă. Acum când scriu acest articol mă aflu la jumătatea traseului propus și sincer nici nu știu când s-au scurs 9 luni dar asta poate pentru faptul că în tot acest timp am întâlnit oameni extraordinari și am apucat să văd printre cele mai spectaculoase locuri din Americi și să am parte de niște experiențe nemaipomenite. În toate aceste luni am învățat multe, enorm aș spune. Nu cred că vreo școală pe lumea aceasta m-ar fi putut învăța mai multe despre lume și oameni decât acest drum al meu prin Americi și tocmai de aia m-am gândit să împart cu voi câteva idei.

VulcanulOrizaba_bicicletaCROSS

Dacă nu ești fericit cu puțin, nu vei fi niciodată fericit cu mult.
Mi se pare lecția cea mai frumoasă pe care o poți învăța dintr-o călătorie. De aia am să vă povestesc despre o întâlnire pe care am avut-o în Mexic cu un domn pe bicicletă. Era cu doi copii călare pe bicicletă. Își făcea plimbarea de seară și văzându-mă străin m-a oprit la intrarea unui orășel prăfuit de provincie din nordul Mexicului. Avea o strălucire și o fericire interioară greu de egalat. Fără să stea prea mult pe gânduri m-a invitat acasă la el. Avea o familie numeroasă și avea o situație materială precară dar îmi aduc aminte că m-a impresionat cât de multe știa despre România pentru un mexican de rând. În fine, nu asta este ideea, ci faptul că deși se rușina față de mine pentru situația lui materială nu tocmai bună,  mi-a oferit tot ce avea mai bun prin casă și un loc de înnoptat. Și mi-a zis cu cel mai sincer zâmbet că este cel mai fericit și recunoscător om din lume pentru familia extraordinară pe care o are și viața simplă pe care o duce. Omul era convins că a avea o familie care să te iubească și prețuiască este cel mai frumos lucru pe care îl poți avea în viață. Asta și bucuria de a împărtășii din puținul lui cu alții. Și îl cred! Nu bogățiile și lucrurile ne fac fericiți, ci esența relațiilor umane și familiale solide.

familieNordMexic
Lumea este mult mai bună și primitoare decât mi-am imaginat eu vreodată.

Indiferent de țara și de regiunea unde m-am aflat până acum, oameni simpli, necunoscuți mi-au arătat o bunătate și o ospitalitate ieșită din comun. Unii mi-au oferit cazare, alții mi-au oferit hrană. Am fost oprit de câteva ori să mi se dea bani în semn de respect pentru ceea ce fac. M-am întrebat de multe ori, Dumnezeule mare, este oare asta lumea aia violentă pe care o vedem zilnic la televizor? Nu vreau să par un negaționist. Violența există din păcate în varii forme peste tot dar din și mai păcate stereotipurile sunt cele care ne deformează cel mai tare percepția asupra lumii. Ar fi prea lung să vă povestesc aici despre toate gesturile de omenie de care am avut parte până acum. Tot ce vă pot spune este că lumea este încă un loc extrem de uman și plin de bunătate. Din păcate tindem să generalizăm aspecte negative și să punem accentul pe violență și catastrofe.

Urmează-ți impulsul și chemarea adevărată în viață. Oportunitățile vin și pe parcurs. 
Cu doar 3 luni înainte de a începe această incursiune pe bicicletă prin Americi eram un proaspăt absolvent al uneia dintre cele mai prestigioase universități canadiene, McGill. Aveam în față alegerea între o viață de corporatist softist și o aventură pe cinste pe care mi-o doream de ceva timp. Am ales a doua variantă. Nu m-am gândit mult. Mi-am urmat impulsul și chemarea. Am plecat cu un buget extrem de mic și am avut încredere că voi ajunge cumva la destinație. Dar nu m-am gândit foarte mult la destinație, ci mai mult la experiența în sine, o experiență unică în viață. Și știam că nu e bine să te gândești de două ori la ceva pe care ți-l dorești cu adevărat. „Just go and grab it!” Dacă ai o idee și o oprtunitate, nu o rata, profită de ea! Și uite așa ajung la următorul punct.

bicicletaCROSS_DaltonHighway

Îndrăznește și nu rata nici o oportunitate care ți se ivește.
În urmă cu câteva săptămâni am vizitat un loc incredibil din nordul Guatemalei, ruinele maiașe de la El Mirador. Era un pic în afara drumului meu să zic așa dar era ceva special și se merita. Mi-a luat 2 zile să ajung acolo. Au fost vreo 60 de km de șosea sinuasă neasfaltată, urmată de 40 de km de drum prin jungla guatemaleză din nordul provinciei Peten. Mă împrietenisem cu un grup de europeni într-un orășel din Guatemala iar ei au ajuns acolo cu autobuzul și au parcurs pe jos cei 40 de km de junglă. Eu am parcurs drumul pe bicicletă până la ruine. Cât am pedalat pe bicicletă, cât am plimbat-o, prin junglă fiind destul de dificil. Cert este că ne-am reîntâlnit acolo iar în dimineața în care serveam împreună micul dejun și ne pregăteam să vizităm ceva ruine auzim un elicopter. Știam cu toții că cineva care-și permite să ajungă acolo în elicopter aparține unei alte lumi să zic așa. Dintr-o glumă într-alta le-am zis că eu mă întorc în orașul de unde plecasem în elicopter. Grupul de europeni nu m-a luat  prea mult în serios cu ideea mea, asta până m-am împrietenit cu tipii coborâți din elicopter, După ce i-am pus sumar în temă cu faptul că pedalez din Alaska în Argentina i-am întrebat direct, ceva de genu’ „Știu că vă poate părea ciudat, dar m-ați lua în elicopter cu tot cu bicicletă?” Răspunsul a fost la fel de direct: „Sigur că da!” Și uite așa nu a mai trebuit să fac drum întors prin junglă și am avut parte de primul meu zbor în elicopter. Tipii erau patronii celei mai mari companii de dulciuri din America latină, Colombina și au fost foarte de treabă. Dar revenind acum la ideea mea inițială. Dacă nu aș fi văzut acea oportunitate și nu aș fi pus acea simplă întrebare nimeni nu m-ar fi poftit în elicopter. Oportunități există mereu, important este să le vedem și valorificăm.

elicopterGuatemala

Călătoria este până la urmă un mod de a te descoperii și de a realiza multe lucruri despre viața ta personală.
Mulți cred că dacă pleacă undeva departe de casă și se îndepărtează de oamenii și locurile cunoscute vor scăpa de problemele personale, de traumele sau decepțiile din trecut. Aș spune că asta e doar o chestiune de aparență fiindcă aceste lucruri ne sunt cu mult mai bine întipărite în memorie și în conștiință decât ne putem poate imagina. Totuși călătorind în orice mod posibil o facem ne ajută să ne detașăm puțin și să gândim lucrurile la rece. Sigur, fiecare avem situații diferite și pentru fiecare dintre noi experiențele sunt diferite. Însă călătorind avem șansa și timpul de a regândi situații și evenimente din viața noastră sub un alt unghi și ulterior de a le aborda diferit. Ați acorda timp ție însuți este un lucru benefic care scoate la suprafață multe aspecte atât pozitive cât și negative ale vieții personale. Tot ce-ți rămâne de făcut este ca ulterior să ataci problema la sursa ei.

Viața adevărată se trăiește dincolo de zona personală de confort. 
Confortul casei, a jobului, a locurilor și cercurilor bine cunoscute în care ne învârtim ne dă siguranță dar în același timp ne dăunează. Zona de confort este un asasin de vise. Orice lucru de care am fost vreodată satisfăcut cu adevărat a fost obținut atunci când m-am aventurat dincolo de această zonă de confort, în necunoscut, în nesiguranță. Acolo înveți să răzbați, să te lupți pentru ceva, să-ți trăiești viața cu adevărat. Așa și acum. Au fost nenumărate situații extrem de imprevizibile. În nordul Alaskăi era pustiul și lipsa de civilizație. Dacă mi se întâmpla ceva șansele ca cineva să-mi vină în ajutor acolo erau extrem de mici. În nordul Mexicului am traversat o zonă controlată de cartelurile de droguri, zonă în care s-au comis dealtfel mii de crime și sechestrări de persoane în ultimii ani. Dar asta este frumusețea aventurii mele până la urmă. Tot ce este frumos are și o parte periculoasă îmi spunea un amic și tind să-i dau mare dreptate. Fiecare etapă, greutate peste care treci, experiență te aduce din ce în ce mai aproape de obiectiv. Orice vis presupune sacrificii dar parcă atunci când trebuie să faci acele sacrificii ele nu ți se par atât de grele, fiindcă sunt parte și ele din dorința ta de a ajunge undeva și de a face ceva.

Animalele sălbatice nu sunt pe atât de periculoase și impredictibile pe cât tindem noi să credem.
Unul din lucrurile de care mă temeam cel mai mult înainte să plec în nordul American erau animalele sălbatice. Știam că acolo e teritoriul Grizzly-ului, al lupului și al râsului. Cu Grizzly-ul și cu râsul m-am întâlnit față în față. Maică-mea nu a putut dormi noaptea știindu-mă singur pe bicicletă în zonă. Concluzia pe care am tras-o eu totuși este că animalele sălbatice nu au nimic cu tine atât timp cât nu reprezinți un risc pentru ele. Multe dintre persoanele atacate de urși Grizzly în Alaska și în America de nord în general sunt de fapt vânători. Animalul te miroase, din mișcări îți analizează intenția. M-am întâlnit cu Grizzly-ul de două ori, ambele dăți în nordul Alaskăi. Odată am trecut pe lângă el la cca. 50 de m. Scormonea după licheni și rădăcini dar a ridicat totuși capul la trecerea mea prin zonă fiindcă i-a mirosit peștele meu proaspăt de abia pescuit. Nu s-a luat însă după mine. Da, cred că animalele sunt impredictibile dar nu atât pe cât am tinde noi să credem. Rarele ori când atacă omul este mai mult în scop defensiv.

ursGrizzly

Nu te grăbii atunci când călătorești, în orice mod ai face-o. Fă-te prieten cu localnicii și încearcă să înțelegi locurile și tradițiile țărilor și regiunilor pe unde treci.
Am plecat crezând că voi termina această traversare a Americilor în 9 luni de zile. Ei bine în 9 luni am pedalat 12.000 de km și sunt abia la jumătatea traseului. Asta fiindcă am realizat că este important să petrec mai mult timp în anumite locuri și cu anumiți oameni pe care îi întâlnesc. Ar fi păcat să nu o fac. Aș pierde mult, foarte mult și aș trece ca gâsca prin apă ca să zic așa. Asta nu înseamnă totuși că mi-am pierdut din vedere obiectivele inițiale. A călători nu înseamnă a pedala între punctul A și B și de-ați da câteva checkin-uri ici colo. Călătoria înseamnă să ajungi să interacționezi cu localnicii, să afli povești despre locurile pe unde treci, să ai răbdarea de a înțelege una, alta despre oamenii și locurile respective.

golfulMexic

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici
ParteneriLogistici_Blog

zoom
No comments

Interviu cu Hildegard Ignătescu de la Radio România Internațional

Chiar înainte să părăsesc capitala mexicană, ciudad de Mexico, în a doua jumătate a lunii martie am fost sunat de Hildegard Ignătescu de la Radio România Internațional pentru un interviu pe care mi l-a trimis ulterior pe email și l-am urcat pe contul meu de Sound Cloud. A ieșit o discuție frumoasă despre expediția mea prin Americi #cycletheamericas pe care vă las să o ascultați mai jos sau aici. Tot ce s-a schimbat de atunci și până acum e că am mai avansat câteva sute de km spre sud ajungând la golful Mexic și am urcat vârful Orizaba, cel mai înalt vârf vulcanic al Americii de Nord.

zoom
No comments

Ascensiunea pe vârful Orizaba (5631 m), cel mai înalt vulcan al Americii de Nord

În această expediție prin Americi mi-am dorit ca în afară de pedalarea celor două continente, să-mi continui și un proiect mai vechi început în vara lui 2014 când am urcat cel mai înalt vulcan al Asiei, Damavand (5671 m). Proiectul se numește „Seven Volcanic Summits” și presupune ascensiunea celor mai înalte 7 vârfuri vulcanice ale Terrei (cel mai înalt vârf de pe fiecare continent). Așa că am făcut tot posibilul să-mi fac drum și până la Orizaba (5631 m), cel mai înalt vulcan al Americii de Nord cu gândul să-l urc, să mai adaug un vulcan la lista celor urcați și să las puțin bicicleta pentru o drumeție pe cinste.

El Pico de Orizaba este situat în apropierea orașului cu același nume, la granița a două state mexicane, Veracruz și Puebla. Totuși orășelul de referință pentru ruta sudică pe care am ales să-l urc este Atzitzintla situat la 2660 de m altitudine.

Pedalând din Puebla spre Atzitzintla am părăsit autostrada și am făcut un ocol pe una din șoselele secundare ca să mă bucur puțin și de peisajul rural. Partea nasoală în Mexic e că rutele secundare (carreteras libres) sunt extrem de înguste și aglomerate, mulți șoferi (de camion) nevrând să plătească taxa de autostradă, preferă să se înghesuie pe acestea. De aia și aleg să merg de multe ori pe autostradă între marile orașe de aici din Mexic. E mult mai largă și mult mai goală. De data asta am zis totuși că vreau să văd ceva mai frumos, chiar cu riscul de a fi aruncat în afara carosabilului (nu de puține ori am fost cât pe ce pe aceste șosele).

Nu port la mine întreg echipamentul de munte fiindcă ar fi aiurea să car după mine așa ceva la un drum de 24.000 de km pe bicicletă. În afara unei perechi de ghete de 3 sezoane și câteva straturi mai groase nu aveam mai nimic la mine și știam că trebuie să închiriez niște colțari, un piolet, un rucsac și eventual ceva mănuși mai bune. În Acotzingo, primul orășel de pe ruta secundară am întâlnit niște băieți care mi-au recomandat să merg la primarul orașului Atzitzintla de la baza Orizabei că m-o ajuta el cu echipamentul așa că a doua zi am luat-o liniștit spre Atztzintla bazându-mă pe pila dată de băieți.

Drumul urcă și coboară distanțe lunguțe, șerpuind crestele din apropierea Orizabei. În orășelul El Seco fac dreapta și nu după mult timp îmi apare în față El Pico de Orizaba cu maiestoasa lui creastă nordică acoperită de zăpadă. Încă 30 de km de urcuș și coborâș pe cinste și pe seară am ajuns în Atzitzintla, punctul de plecare pentru oricine vrea să urce ruta sudică.

Ajuns în Atzintzintla m-am dus țintă în centru orășelului unde e primăria și poliția locală. Primăria era închisă la ora aia dar cum băieții de la poliție au program 24/24 am intrat la ei să-i întreb una alta și să-i rog să mă găzduiască peste noapte. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-au oferit o celulă. Inițial am râs dar după am acceptat să-mi pun izoprenul și sacul de dormit acolo. Mi-am zis că o fi și asta o experiență în plus la aventura prin Americi. În plus aveam și pază 24/24 gratis care e mare lucru în Mexic unde am fost deja „operat” de un telefon. Între timp aflu de la polițiști că primarul nu are nici un echipament dar că mă ajută ei să dau peste cineva care are așa ceva. Zis și făcut, găsesc prin polițiști un localnic care-mi împrumută un rucsac arhaic cu frame metalic și un piolet. În rest îmi spune că nu am nevoie de crampoane, ruta sudică fiind aproape lipsită de zăpadă.

După o noapte la răcoare sub paza polițiștilor de gardă și o odihnă pe cinste mi-am petrecut ziua explorând micul orășel și așteptându-mi amicul britanic, Alasdair. Pe Alasdair l-am întâlnit în ciudad Juarez cu mai bine de 2 luni în urmă când am intrat în Mexic, el călătorind de ani buni prin diverse colțuri ale lumii. Știam că e și el pasionat de munte și e prin zona asta a Mexicului și deși am vrut inițial să urc singur Orizaba mi-am zis că ar fi totuși mai bine să-l urc în compania unui alt prieten al muntelui.

Mi-am împachetat totul, am lăsat bicicleta în siguranță la localnicul care-mi furnizase rucsacul și pioletul, am cumpărat ceva merinde pentru drum și l-am așteptat pe Alasdair care a apărut și el pe seară. După încă o noapte dormită la răcoare, de data asta în compania lui Alasdair am pornit a doua zi spre vârf.

Din Atztitzintla am plecat la prânz spre următorul orășel și ultimul de pe rută, Texmalaquilla situat la 3200 de m altitudine. În mod normal ai putea să urci cu mașina până la 4400 de m dar una la mână nu sunt multe mașini care urcă și doi la mână îți cer destul de mult pentru un astfel de drum (în jur de 900 de pesos – 50$ USD) așa că am luat-o la pas. După aprox. 5 ore la pas și 10 km de mers din Texmalaquilla, am ajuns la primul refugiu de la 4000 de m la care este recomandat să faci o primă pauză de o zi în drum spre vârf pentru aclimatizare. Cum ne simțeam încă în putere și ne pusesem în cap să facem vârful în 2 zile am pornit direct spre al doilea refugiu de la 4660 m.

Ușor, ușor pașii ne devin din ce în ce mai greoi și altitudinea își face simțită prezența. Încep să am o ușoară durere de cap. Iau o aspirină și continui. Între timp se lasă noaptea și se așterne și o ceață groasă prin care răzbatem cu greu. După 4 ore de mers cu multe pauze și alți 7 km zărim al doilea refugiu. Înăuntru găsim alți 3 drumeți mexicani veniți și ei pentru hiking în zonă. Înfulecăm ceva rapid și ne culcăm.

Noaptea nu a fost una foarte odihnitoare. De la efort și altitudine am avut frisoane ca la febră și o durere destul de semnificativă de cap. Nu mai zic că erau în refugiu și șoareci care mi-au jucat toată noaptea pe lângă sacul de dormit. Când ne-a sunat ceasul la ora 5:00 AM n-am fost nici unul capabili să ne trezim. Abia după 2 cafele și încă două ore scurse ne-am ridicat de-a binelea să atacăm ultima bucată de aprox. 1000 de m spre vârf.

Din al doilea refugiu până pe vârful de 5631 m nu cred să fie mai mult de 5 km. Totuși cei 1000 de m diferență consistă într-o pantă extrem de abruptă, iar de la a doua jumătate în sus e grohotiș care pe alocuri este acoperit cu strat subțire de zăpadă. Un pas greșit e tot ce te desparte de o cădere semnificativă. Urcăm ușor, cu multe pauze. La fiecare mișcare mai susținută mă ia cu durere de cap. Mai iau o aspirină și mă simt mai bine. Se vede că nu am trecut printr-o aclimatizare ca la carte dar îi dăm înainte.

Luând-o spre stânga, la un moment dat pierdem ruta. Nici vorbă de vreun marcaj. Mă ia cu puțină panică pe grohotiș și înaintez puțin câte puțin înfingând cât pot de bine capătul ascuțit al pioletului. Ne apropiem de creastă. Nu știam cât mai e de acolo până pe vârf dar odată depășită tot ce ne mai despărțea de vârful vulcanic erau 50 de m de urcuș lejer. După atâta efort combinat cu răul de altitudine și panica de a fi greșit traseul ne cuprinde un sentiment de bucurie și reușită și pășim într-un final la orele 13:20 pe vârful lipsit de zăpadă. Petrecem vreo 20 de min făcându-ne poze și admirând craterul vulcanului după care o luăm repejor înapoi pe același grohotiș. Pentru mine era o a doua experiență pe un vârf de peste 5000 de m și al doilea vulcan urcat din circuitul celor 7. Pentru Alasdair prima ascensiune la o astfel de altitudine.

Nici la coborâre nu ne dăm foarte bine seama pe unde ar fi ruta deci avem din nou de furcă cu grohotișul și pietrele care ne fug de sub picioare dar reușim în 2 ore să revenim teferi și nevătămați la al doilea refugiu. De acolo din nou, drum de 17 km până în Texmalaquilla, neavând altă opțiune. Am ajuns pe seară în Texmalaquilla, extenuați, eu cu cu bășici semnificative pe talpa piciorului drept dar extrem de fericiți. Am reușit să urcăm cel mai înalt vulcan al Americii de Nord și cel de-al treilea vârf al continentului în doar 2 zile. Următoarea zi am petrecut-o în Atzitzintla să mă refac înainte de-a mă întoarce la pedalat.

De aici drumul meu pe bicicletă continuă spre sud, mereu spre sud iar Orizaba rămâne una din cele mai frumoase aventuri în cadrul marii aventuri.

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


Parteneri logisticiParteneriLogistici_Blog

zoom
No comments

Ieșirea de pe Alaska Highway și imensitatea preeriilor canadiene

Nu am mai apucat demult să vă povestesc pe îndelete ce am mai făcut prin expediția #cycletheamericas așa că am să reiau poveștile de pe unde rămăsesem în ultima postare, adică de pe la Watson Lake, la granița dintre Yukon și Columbia Britanică a Canadei.

Stâncoșii și ieșirea de pe Alaska Highway

Dacă din Fairbanks până la Watson Lake m-am plans de traseul dificil, de urcușuri nesfârșite și de vreme rea, porțiunea dintre Watson Lake și Fort Nelson ce avea să vină a fost de două ori mai grea. Și zic asta pentru că au urmat nici mai mult nici mai puțin de 5 pasuri montane iar ninsoarea și-a făcut și ea apariția în câteva reprize urmată de temperaturi foarte scăzute pentru luna septembrie. Dar hai să o iau pas cu pas.

IMG_2698IMG_2697Depășisem demult pragul de 2000 de km străbătuți de la plecare și ai tinde să crezi că la o asemenea distanță parcursă ar cam fi cazul deja să încep să întâlnesc mai multe localități, mai mulți oameni, mai multe case. Totuși porțiunea dintre Watson Lake și Fort Nelson e poate mai pustie și mai sălbatică ca multe alte zone pe care le-am parcurs în Alaska. Fiind o regiune dominată de munții Stâncoși, drumul urcă până la peste 2000 de m altitudine, cel mai înalt punct al Alaska Highway iar animalele sălbatice sunt la tot pasul. Și uite așa ajungi să percepi altfel imensitatea nordului.

Părăsind Watson Lake am trecut la sud de paralela 60 de grade N care reprezintă granița dintre teritoriile din nordul Canadei și restul provinciilor canadiene. Așadar am intrat într-o nouă entitate a Canadei, în Columbia Britanică, lăsând vastele ținuturi yukoneze în urmă. În schimb peisajul nu se schimbă mai deloc. Aceiași copaci, același relief, doar piscurile Stâncoșilor devin parcă mai proeminente.

Vremea mi-a fost dușman serios. Vântul mi-a bătut din față în primele 3 zile de pedalat și nu mai pun că m-a și nins din prima seară. Era noapte de acum și cât îmi doream să fi avansat ceva mai mult în ziua respectivă, am fost totuși obligat de vreme să-mi pun cortul. Ningea atât de tare încât vizibilitatea devenise extrem de redusă și oricum se întuneca de-acum. Dacă la începutul expediției aveam luxul de a putea pedala până la ore târzii beneficiind de lumină aproape continuă, acum ziua s-a redus semnificativ.

Dar în a treia zi de la plecarea din Watson Lake tot acest efort mi-a fost recompensat de izvoarele termale de la Liard unde m-am îmbăiat 2 ceasuri la cele 40 de grade și nu mai pun că m-am distrat și cu o turmă de bizoni în acea după amiază. Nu aș exagera să spun că erau în jur de 40 în turmă. M-am oprit la aprox 200 de m de ei să-mi scot camera când de-odată unul din ei s-a speriat de mine și a luat-o la fugă, întreaga turmă urmându-l. Mă bucur că au luat-o în direcția opusă și nu înspre mine.

DCIM119GOPRO

N-am să uit niciodată nici nordice este ospitalitatea și amabilitatea puținilor locuitori din nord pe care am avut ocazia să-i întâlnesc. Chiar îmi spunea unul dintre ei că se simt cumva obligați ca locuitori permanenți să ajute pe cei ce se încumetă să ajungă la latitudini atât de nordice. De ce zic asta? O zic pentru că nenumărați oameni de aici mi-au oferit un loc unde să dorm și câteodată și o masă caldă. Nici nu știți ce mult face ca după o zi de pedalat să poți să te întinzi într-un pat cu cearșafuri curate, la căldură și să poți face un duș. Par lucruri banale dar nu le poți aprecia decât atunci când ai stat o săptămână întreagă într-un cort la frig și cu frică de urs sau alte animale sălbatice. Și aici țin să menționez că cel mai frumos gest a venit din partea patronilor de la hotelul din pasul montan Pink Mountain, care mi-au oferit o cameră și un mic dejun gratis.

 

IMG_2721 IMG_2729

Unul din highlight-urile acestei porțiuni de traseu sunt lacurile din munții Stâncoși. De o culoare albastru cristalin, lacul Muncho și Summit sunt doar două dintre ele pe lângă care am avut șansa să trec și sunt de-a dreptul fermecătoare. Par ireal de albastre și asta din câte am înțeles se datorează felului în care se reflectă lumina pe rocile de pe fundul apei.

Și uite așa s-au scurs mai bine de două săptămâni. Ușor, ușor am trecut și de Fort Nelson și de Fort Saint John și iată-mă ajuns și în Dawson Creek, punctul sudic al Alaska Highway. Senzația a fost grozavă când după 1 lună și 5 zile de pedalat am reușit să străbat cei 2242 de km ai faimoasei șosele Alcan. Această expediție este compusă din mici etape iar aceasta a fost reușita uneia din cele mai importante și grele etape. Pe 7 octombrie 2015 am atins capătul sudic al faimoasei șosele devenind astfel primul român care a traversat-o integral pe bicicletă.

IMG_2743

Vastele preerii canadiene

Curând drumul sinuos și delurit din Stâncoși a fost înlocuit cu cel mai drept și neted drum cu putință. Trecerea din Columbia Britanică în provincia Alberta este marcată de o schimbare drastică în peisaj, de la crestele Stâncoșilor la vastele câmpii din centrul Canadei. O schimbare cu adevărat radicală.

Baloți de fân de-o parte și de alta a șoselei, grupuri de case și hambare ici și colo. În unele locuri se ară pâmântul iar în altele se încarcă camioane din silozuri. Pentru unii peisajul acesta poate părea unul monoton, dar eu m-am bucurat de el din plin. Parcă nici nu-mi venea să cred cât de dreaptă era șoseaua și cât de puțin efort trebuia acum să depun. Dacă pe Alaska Highway nu au existat multe zile în care să fi trecut de 100 de km pedalați într-o zi, în preerii am bătut orice record anterior. Am reușit să pedalez și 182 de km într-o singură zi.

Ei și să văd și să nu cred. Cum pedalam eu așa prin preerii doi moldoveni stabiliți în Grande Prairie, în Alberta mi-au făcut o surpriză colosală. Eugeniu și Ion au aflat de povestea expediției mele de pe internet și după ce m-au localizat cu ajutorul hărții live de pe site au pornit înspre mine. Și nu au venit cu mâna goală ci cu mici și bere așa că am avut parte de o seară românească pe cinste în preerile Albertei centrale după o zi “strașnică” de pedalat așa cum ziceau ei. Și-acum mă gândesc ce băieți faini au fost ei că au venit așa să mă vadă. Oameni frumoși!

Și s-a mai întâmplat ceva frumos. Dacă în nord vremea a fost mizerabilă, decum am trecut în preerii am avut parte de cea mai frumosă și însorită vreme cu putință. E ca și cum bunul Dumnezeu a vrut să se recompenseze față de mine. 20 de grade în mijlocul lui octombrie și nu mai pun că am avut și zile cu vânt din spate bonus. Să sperăm că o să mai țină până ajung la latitudinile prietenoase din sud.

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


Parteneri logistici
ParteneriLogistici_Blog

zoom
No comments

Yukon și experiența supremă a tărâmului nordic

 

Între timp expediția #cycletheamericas avansează…iar traseul deja parcurs se conturează din ce în ce mai bine pe harta Americii de Nord
traseuCycletheAmericas
Ultima dată vă scriam din Destruction Bay de lângă lacul Kluane. Fix după ce am părăsit acel loc am avut parte de cea mai frumoasă noapte de până acum. Am văzut aurora boreală. Nu că nu aș fi văzut până acum peisaje și locuri extraordinare dar jocul de lumini verzui pe cerul nordic a fost unul din cele mai frumoase spectacole ale naturii. Spiritele nordului nu m-au lăsat să părăsesc Yukonul fără să-mi arate cel mai spectacol dintre spectacole. Păcat totuși că nu am avut la mine un aparat de fotografiat mai grozav. De fapt să vă zic un mic secret: o să intru cât de curând în posesia unui nou aparat Samsung Nx mini. Băieții de la Samsung România cărora le-a plăcut proiectul meu nu m-au lăsat la greu și au contribuit cu un Samsung Galaxy Note Edge și un Samsung NX mini ca să-mi pot face treaba iar băieții de la TNT România mi le-au trimis în Edmonton pe unde urmează să trec. TNT și Samsung super mersi pe calea aceasta. Ajutorul vostru face mult!

Aurora boreală obersvată în apropiere de Whitehorse.
« 1 de 3 »

Și a urmat Whitehorse, un oraș prăfuit de provincie ce numără 23.000 de locuitori dar după zile întregi de pustiu m-am bucurat să văd atâția oameni, mașini și intersecții semaforizate. Practic Whitehorse este cel de-al doilea oraș mai important din #cycletheamericas, acestă lungă migrație a mea spre sud. Izolarea de umanite e interesantă, are părțile ei faine dar și când ajung înapoi la oraș parcă altfel mă bucur de atmosferă.

Așadar 1800 și mai bine de km pedalați de la plecarea din Alaska și iată-mă ajuns și în orașul al cărui nume este inevitabil legat de Klondike și Goldrush-ul de la sfârșitul sec al XIX-lea. Și mai e legat de un autor al căror opere “Chemarea străbunilor” și “Colț alb” ne sunt atât de cunoscute și dragi. Ați ghicit, autorul nu e nimeni altul decât Jack London care în 1897 a luat drumul Klondike-ului, călătorie ce nu l-a îmbogățit material dar cu siguranță l-a îmbogățit spiritual, aceasta fiind sursa lui principală de inspirație atunci când a scris (acum) faimoasele sale opere.

Ei, și oi fi petrecut eu câteva zile în Whitehorse dar să v-o zic pe aia dreaptă nu prea m-am bucurat pe deplin de acest timp fiindcă a trebuit să-mi rezolv una alta că așa e la drum lung. Și printre astea una alta a trebuit să-mi peticesc una din gențile bicicletei pe care mi-au ros-o veverițele în două rânduri diferite ca să ajungă la mâncarea dinăuntru (am lăsat mâncarea peste noapte în geantă și am plasat-o departe de cort că vai doamne să nu mobilizez urșii înspre cortul meu și m-am trezit cu geanta roasă de veverițe). Deci…să mai aud eu pe careva că iubește acești șobolani cu coadă stufoasă. Șobolani sunt, nu altceva! O să ziceți că sunt crud cu animăluțele dar de când mi-au ros geanta MSX sponsorizată de amicii de la CROSSBIKE.ro am devenit sadic cu ele; parcă mă bucur să văd câte una lățită pe șosea. Totuși ceva frumos cu care am rămas din Whitehorse sunt numeroasele graffiti-uri de pe clădirile din oraș.

Grafitti în Whitehorse.
« 1 de 4 »

Și cum nu puteam să plec fără o amintire mai considerabilă din acest orășel, chiar în ziua plecării mă plimbam o ultimă oară pe strada principală și am dat mai mult din întâmplare de biroul comisarului Ținutului Yukon, casa Taylor. Chiar când treceam prin fața casei dl. comisar, onor. Douglas Phillips își lua la revedere de la delegația chineză venită în vizită oficială în Yukon. Am așteptat să plece chinezii după care am schimbat două-trei vorbe cu el iar acesta m-a invitat în biroul său să-i semnez cartea de oaspeți. Nici nu m-a lăsat să plec cu mâna goală. Și-a scos de la piept insigna cu stema teritoriului Yukon și mi-a făcut-o cadou. Într-un final mi-a urat success în #cycletheamericas și pentru că tot îl filmam cu una din camerele mele de acțiune, mi-a recomandat ca pe drum să mi-o pun la ceafă ca să nu apuce vreun urs să mă ia prin surprindere.

În biroul onor. Douglas Phillips, comisarul teritoriului Yukon

Așadar părăsesc și Whitehorse-ul într-un târziu și-mi văd mai departe de drum. Între timp, toamna pare să fi cuprins întregul Ținut Yukon. Toate frunzele s-au îngălbenit iar temperatura de afară nu urcă mai sus de 5 grade. Noaptea dă și înghețul. Drumul pare să urce din nou iar eu trebuie să trag din toate puterile la pedale. Câteodată mă dau jos și împing la bicicletă dacă panta este prea abruptă. Dar sunt motivat să “cobor” cât mai spre sud. Mi-am fixat ca obiectiv de scurtă durată Edmonton de care mă despart aproape 2000 de km. Un obiectiv fain, pe care îmi propun să-l ating în două săptămâni și care mă motivează să continui. Așa că “trag la greu”. Mai un deal, mai o vale, drumurile astea nordice sunt adevărate sinusoide, cam așa ca viața dealtfel, cu bune și rele.

Mi-a luat 5 zile să parcurg drumul dintre Whitehorse și Watson Lake, timp în care alți câțiva oameni și-au arătat ospitalitatea chiar și aici în pustiul nord american. Cum bugetul meu este extrem de redus, cazarea nu face parte din cheltuieli. Recurg la cort 2 din 3 nopți în medie, iar a treia apelez la platforme online gen couchsurfing.org sau warmshowers.com pe care pot găsi oameni care să mă găzduiască gratis (mai am și eu nevoie de câte un duș). Totuși între Whitehorse și Watson Lake oprindu-mă să iau cina la restaurantul unui motel, vorbeam cu un alt călător și îi povesteam că am un buget redus pentru această expediție. În acest timp, patroana m-a auzit și tipa a decis să-mi ofere o camera gratis și m-a scutit de plată pentru micul dejun de a doua zi dimineață. Vă dați seama ce femeie, ce om!? M-a impresionat! Asta înseamnă să fi om și să ajuți. Iar când am plecat mi-a urat să am parte numai de oameni faini până în Ushuaia.

Pe drum am dat și de o pisică; o pisică mai mare, râs în varianta nord americană. Era să trec pe lângă ea. Numai în ultimul moment am zărit-o. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt și am zbughit-o, dar era așa faină, avea o blană… Nu m-am încumetat să stau să o filmez fiindcă nu știi niciodată ce reacție poate avea, dar după ce m-am îndepărtat am văzut-o traversând șoseaua. Tare, tare faină pisica. Și sper că vânează veverițe. Înhățale-ar pe toate!

Dacă nu plouă toamna yukoneză este chiar faină. Ieri am pedalat ultimii 120 km spre Watson Lake și a fost superb. Traficul mi s-a părut mai intens în zi de duminică ca în oricare alta, dar ce contează este că am ajuns în ultima localitate din Yukon, la Watson Lake iar de mâine voi pedala prin Columbia Britanică. Alaska și Yukon sunt gata, iar traseul meu prinde proporții pe harta nord americană. 2360 de km până acum!

2360 de km și 5 kg în minus. M-am cântărit și dacă la plecare aveam 65 de kg acum nu am mai mult de 60. E o pierdere în greutate destul de semnificativă așa că va trebui să fiu super atent la ce mănânc de acum înainte.

Azi m-am odihnit în Watson Lake și mă pregătesc să atac mâine distanța ce mă desparte de Edmonton. Dacă nu știați, Watson Lake are cea mai mare colecție de plăcuțe din lume. (probabil că nu, cine necuratu’ a auzit de locul ăsta). Din 1942 și până acum s-au adunat vreo 82,000 de nr de înmatriculare, semne de circulație, suveniruri, etc înfipte în zeci de pari de oameni de pe întreg mapamondul. A trebuit să arborez și eu și cum nu am apucat să fur ceva semne de circulație de acasă înainte să plec m-am mulțumit să las amintire o bendiță tricoloră.

Pădurea de semne din Watson Lake
« 1 de 4 »

Progonza meteo nu este cea mai grozavă pentru următoarele zile (nopțile temperaturile scad sub zero și s-ar putea să plouă mâine și poimâine în direcția în care merg eu) iar drumul nu mi se ușurează decât după ce trec de Fort Nelson, iar până atunci mai am 520 de km și 5 lanțuri muntoase de trecut. Dar…există un dar; la aprox 200 de km de aici sunt niște izvoare termale (Liard Hot Springs le zice) așa că dacă pedalez conștiincios până acolo mă voi opri să petrec o zi în apă caldă. Apă la 40 de grade în frigul ăsta. De abia aștept!

Cam atât pentru acum. Mai am 2 minute și-mi taie ăștia net-ul. Prin părțile astea ale Canadei netul e cu țârâita și se mișcă mai prost ca în anii ’90. Între timp voi să vă bucurați și pentru mine de viteza netului de acasă și ne auzim cât de curând. Aventura e de abia la început!

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


Parteneri logistici
Parteneri logistici

zoom
2 comments

Câteva impresii din Yukon

S-a scurs deja o lună și două zile de când încălecam pe bicicletă în apropierea oceanului Arctic și porneam în marea aventură spre sud iar de câteva zile am intrat în vastele ținuturi nordice ale Canadei, în Yukon, lăsând astfel Alaska în urmă. După o pauză logistică de 10 zile în Fairbanks m-am pus din nou în mișcare dar am rămas cu o întârziere considerabilă. Ceea ce contează totuși e că nu mi-am pierdut nici un gram din entuziasmul inițial, ba dincontră, simt că-mi crește pe zi ce trece. Faptul că nu știu de ce peisaj nou voi avea parte mâine, faptul că nu știu ce persoană nouă voi mai întâlni, ce poveste de viață voi mai auzi mă motivează enorm.

În acest moment odometrul bicicletei mele indică 1604 km, poate mai puțin decât aș fii vrut eu inițial să parcurg dar știu că au fost 1604 km pentru care am muncit din greu și de care m-am bucurat din plin. Cel puțin pe prima porțiune din Alaska drumul a fost extrem de dificil așa cum vă povesteam în postarea anterioară și din păcate nici în Yukon situația nu este cu mult mai bună, în sensul în care pe porțiuni semnificative de șosea asfaltul s-a dus și dacă mai nimerești și câte o zi ploioasă aia e; ajungi să împingi la bicicletă prin mocirlă.

Practic drumul meu prin nordul Canadei urmează o subdiviziune a panamericanei, cunoscută ca Alaska Highway sau Alcan (Alaska- Canada Highway). Construită în perioada celui de-al doilea război mondial această șosea începe în micuța localitate Delta Junction din Alaska și coboară până la Beaver Creek în Canada, pe o distanță de 2218 km. Ah da, distanțele în America de Nord sunt uluitoare față de tot ce se poate numi distanță în Europa. Chiar mă gândeam că dacă ar fi să gândesc în mii și zeci de mii de kilometrii mi-ar pica toată motivația. Sunt de părere că noi oamenii avem nevoie de lucruri palpabile, în acest caz de distanțe tangibile, pe care să știm că pot fi parcurse într-o zi, două, trei. De fapt orice proiect îndrăzneț nu poate fi dus la bun sfârșit decât dacă este gândit în pași mărunți. Așa că obiectivul meu pe termen scurt este să ating în două zile capitala Yukon-ului, Whitehorse.

Astăzi e zi de odihnă pentru mine; da, mai am nevoie din când în când de câte una, mai ales după o zi în care am pedalat 110 km pe o ploaie mocănească de toamnă care m-a udat până la piele prin tot ce înseamnă material impermeabil (se pare că impermeabilul are și el limita lui). Localitatea în care mă aflu acum, Destruction Bay numără fix 35 de suflete, da ați citit bine, 35. De fapt, întregul teritoriu Yukon, cu o suprafață de două ori cât cea a României numără 37,000 de locuitori, cam cât un orășel prăfuit de provincie de la noi.
Yukon

E o zi însorită și e călduț (10 grade), un adevărat lux având în vedere că aici temperatura coboară noaptea sub zero deja; așa că m-am întins pentru prima oară în ultima lună la ceva ce s-ar putea numi plajă, pe malul lacului Kluane, lac situat în vecinătatea Destruction Bay-ului. Apa e de un albastru grozav iar lacul pare să fii fost efectiv aruncat între piscurile semețe ale vecinilor Stâncoși.

Expediția la care m-am înhămat nu este cu siguranță doar una de enduranță, este și o expediție prin care încerc să mă regăsesc pe mine însumi. Încerc zi de zi să sparg lacăte să înving prejudecăți, egoism, frică. Am simțit că ani buni de zile am tratat viața mea cu o oarecare falsitate și nu cred că sunt singurul care o face. Am încercat de multe ori să fac ceea ce mi-au dictat împrejurările iar anul acesta ajunsesem să urăsc acest lucru atât de mult încât mi-am zis că-mi iau câmpii efectiv și așa am și făcut.

În afară de peisaje incredibile, de natură și de viață trăită din plin, în afară de oamenii faini pe care îi întâlnesc, drumul îmi permite să mă descopăr pe mine însumi, să dobor bariere personale, să învăț să fiu eu însumi. Dacă există un singur lucru pentru care sunt cu adevărat mândru de mine în acest moment este că am avut curajul să renunț la tot și să investesc mai presus de orice în dezvoltarea mea personală iar ulterior sper să le fiu model și altora. Și nu, nu vreau să insiunez că aceasta este singura cale prin care cineva o poate face, dar eu așa am găsit de cuviință.

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


Parteneri logistici
Parteneri logistici

zoom
1 comment

#cycletheamericas este posibil datorita lor

Expediția #cycletheamericas prin care încerc practic să realizez prima traversare românească a celor două Americi este un proiect unic și totodată extrem de dificil de realizat atât din punct de vedere al efortului fizic pe care urmează să-l depun dar mai ales logistic aș spune. Atunci când te încumeți la un proiect de 9 luni în care practic trebuie să ai o anumită autonomie, parametrii care trebuiesc luați în considerare cresc semnificativ.

Totuși am avut extraordinara șansă de a întâlni extrem de multe persoane receptive în ultima perioadă cărora le mulțumesc enorm pentru simplul fapt că mi-au acordat ajutorul și priceperea lor în acest proiect.

După cum poate știți (sau nu) am vrut totodată prin acest proiect să realizez și un fel de aventură diplomatică pentru România așa că voi lua cu mine un steag pe care mi l-au semnat numeroase personalități din sportul românesc și cărora țin să le mulțumesc foarte mult pe această cale. Printre aceștia se numără dna Gabriela Szabo, actuala ministră a tineretului și sportului, Lucian Bute, Leonard Doroftei, Constantin Lăcătușu, Alex Găvan, Ilie Năstase și Ivan Patzaikin.ColajCTA_sportivi

Gavan_Doroftei
Pe lângă cei 7 foști sau actuali sportivi români care mi-au semnat steagul pe care îl voi lua cu mine în expediție haideți să vă prezint pe câțiva/câteva din aceste persoane și parteneri fără de care acest proiect nu ar fi fost posibil.

Radu Boteanu și echipa CROSSBIKE.ro care îmi furnizează tot echipamentul ciclistic de care am nevoie în această călătorie de la bicicletă până la genți și alte accesorii indispensabile unei asemenea ture. Țin să vă zic că Radu și întreaga echipă Cross sunt niște băieți absolut minunați care te rezolvă cu mai absolut tot ceea ce ai nevoie în materie de ciclism urban, mountain și trekking.

Liviu Nistoran – CEO-ul Evolio. Un alt om deosebit care s-a implicat și crede în #CycletheAmericas asigurându-mi tot echipamentul electronic și de monitorizare de care am nevoie în cele 9 luni. Fiți pe fază, Evolio urmează să scoată pe piață un goPro autohton iar eu voi avea plăcerea să fiu printre primii utilizatori. Să vedeți ce imagini vă trimit din Alaska!

Antena 3 / Antena 1 – Antena 3 și Antena 1 îmi vor fi parteneri media de nădejde pe parcursul celor 9 luni de expediție, urmând să difuzeze știri și reportaje despre progresul expediției. Mulțumiri speciale lui Alin Romașcan și lui Ionuț Cristache pentru implicarea lor în campania aceasta.

Cristina Jovmir – Doamna profesoară de la Școala nr. 7 din Băneasa, respectiv o clasă de la liceul Alexandru Vlăhuță din capitală care a acceptat cu mare plăcere să țin legătura cu elevii dânsei pe parcursul celor 9 luni de expediție, aducându-le astfel un plus interactiv la orele de geografie.

Ioan Roman, film-maker și reporter extern al Antena 1/Antena 3 în Canada este cel care aflându-mi intenția de a traversa cele două Americi mi-a propus să colaborăm la realizarea unui film documentar al expediției. Omul a zis că ar fi extrem de păcat să nu ecranizăm această minunată experiență prin pustiul Americilor așa că el împreună cu un operator mă vor întâlni în 6 puncte cheie ale expediției de unde vor lua imagini profesioniste iar restul rămâne să-l filmez eu cu 2 camere de acțiune.

Ana Maria Matei – va fi editorul blogului și cea care vă va ține la curent pe mediile de socializare ori de câte ori nu apuc eu să postez.

Alex Filip, pietrean de-al meu, blogger și un patriot în adevăratul sens al cuvântului, care promovează atât ținuturile Neamțului prin deja binecunoscutul eveniment #priNeamt dar și capitala prin cel mai recent proiect al său, Travelers of Bucharest, care se vrea să un proiect care să schimbe acea mentalitate că nu suntem vizitați, că Bucureștiul e un oraș mohorât și urât. În fine Alex va încerca să vină și el în câteva puncte a traseului și tot el se va ocupa de trasarea anumitor zone sau obiective de pe traseul meu ce se merită filmate ca parte din documentar. Tot el este cel care a propus și organizat întâlnirea cu cei 12 bloggeri colaboratori pe care o să vi prezint în cele ce urmează.

12 bloggeri colaboratori

Miercuri pe 15 iulie am ținut o scurtă prezentare a proiectului într-un mediu restrâns la Journey Pub din București. Țin pe aceastp cale să-i transmit super mulțumiri și lui Emil Truță pentru frumoasa găzduire pe care ne-a făcut-o.

A fost o seară frumoasă, am stat de povești, le-am povestit bloggerilor despre proiectele mele anterioare dar evident și despre #CycletheAmericas, iar aceștia prin blogurile pe care scriu și pe care vi le voi prezenta mai jos vor duce vestea mai departe și vor ține publicul internaut la curent cu progresul călătoriei mele. Oameni faini, oameni cărora le place aventura și călătoria, oameni cu care rezonez pe foarte multe planuri. Le super mulțumesc pentru prezență și implicare în acest proiect.Bloggeri colaboratori

De la stânga la dreapta începând cu colțul din stânga sus aceștia sunt:

1. Cristian Florea – project manager la blogalInitiave.ro
2. Simona-Elena Stănescu – blogger lipa-lipa.ro
3. Petruș Lungu, blogger, biciclist urban – calatoruldigital.ro
4. Alex Filip – blogger turistu.ro, event organizer eventur.ro
5. Ioana Pătrășcoiu – blogger mysecretromania.com
6. Toma Nicolau – blogger tomanicolau.ro, event organizer eventur.ro
7. Mădălin Măncilă – marketing & development director traveo.ro
8. Cezar Dumitru – blogger imperatortravel.ro
9. Anita Panait – blogger partener koon.ro
10. Maria Nicolau – blogger myexoticdream.net
11. Bogdan Onose – blogger dreamtrips.ro
12, Ionuț Rusu – colaborator și fotograf Travelers of Bucharest

Iată și câteva poze de la evenimentul de pe 15 iulie:

15 Iulie-#cycletheamericas-9115 Iulie-#cycletheamericas-1915 Iulie-#cycletheamericas-30Nu în ultimul rând țin să aduc mulțumiri excepționale celor 25 de persoane care au contribuit lacampania de strângere de fonduri lansată pe platforma indiegogo și care încă este activă aici. Lor le-am pregătit câteva surprize pe drum.

Cei 25 de oameni faini care au contribuit până la data de 23 iulie 2015 sunt următorii:

1. Mareș Radomir
2. Irina Cionca
3. Patrick Dube
4. Raphael-Hudon Voyer
5. Alex Filip
6. Tudor Iacob
7. Ioana Budeanu
8. Dimitrios Gallos
9. Io Vasilescu
10. Eugen Melinte
11. Simona Hodoș
12. Davide Vadala
13. Irina Botnari
14. Mihai Jitianu
15. Vladimir Turturică
16. Raluca Nițescu
17. Gabriel Olteanu
18. Adella Petrescu
19. Elis Ancuța
20. Lucian Iva
21. Frank Ferrie
22. Radu Gătej
23. Cristina Roman
24. Gabur Ioana Silvia
25. Baraka Semen SRL

Parteneri logistici
Parteneri logistici

 

 

Parteneri mediaParteneri_mediaPrincipali

zoom
1 comment

Despre Expediția Damavand 2014

Fiindcă mi-am propus de foarte mult timp să văd Iranul, mi-am zis să fiu mai practic și să împușc doi iepuri din aceași lovitură așa că m-am decis să încerc să ajung și pe Damavand, munte care face parte din circuitul „Seven Summits”, fiind la cei 5670 de m ai săi cel mai înalt munte vulcanic de pe continentul Asiatic. Cât despre Iran, chiar dacă nu reprezintă cea mai turistică destinație, mi s-a părut dintotdeauna o țară fascinantă, cu o istorie milenară.

Cum v-am obișnuit deja pe cei ce m-ați mai citit, îmi place la nebunie să fac autostopul. Sunt de părere că e unul din cele mai originale căi de a cunoaște localnici și de a te deplasa în același timp. Așa că voi face autostopul din Piatra Neamț până în Teheran via Bulgaria și Turcia, țări în care plănuiesc să mai vizitez una alta. Mai jos puteți viziona o hartă exactă a traseului pe care îl voi urma (punctele reprezintă localitățile în care mă voi opri să dorm). Ca o mică precizare, viza de Iran voi încerca să o obțin la consulatul Iranului din Trabzon fiindcă mi-o eliberează în aceeași zi și la un preț mult mai mic (i.e. 75 euro) decât cel perceput la ambasada Iranului din București.

Traseul pe care îl voi urma spre Iran.

 

Haideți acum să vă zic câte ceva despre muntele Damavand, echipamentul pe care îl voi avea cu mine și modul în care voi aborda ascensiunea.

Muntele Damavand (de origine vulcanică) face parte din lanțul munților Alborz și se află relativ aproape de capitala Iranului, Teheran. Damvandul atinge o altitudine maximă de 5670 de m, așadar el este cel mai înalt munte vulcanic de pe întreg continentul Asiatic. Tocmai acest lucru îl face râvnit printre pasionați de alpinism și cei care aspiră la circuitul „Seven Volcanoes” (cei mai înalți munți vulcanici de pe cele 7 continente).
Sezonul estival (în special lunile iulie și august) este cel mai recomandat pentru ascensiunea pe vârful muntelui Damavand. În această perioadă zăpada se poate întâlni doar pe ultima porțiune (300 de m înainte de atingerea vârfului), așa că nu este nevoie de echipament de iarnă.

Planul meu este să ajung cât mai repede posibil în Teheran, unde voi petrece 4-5 zile să explorez acest oraș imens și divers despre care nu auzi foarte multe prin părțile noastre, iar de acolo voi porni spre satul Polur unde se află prima tabără.

Fiindcă nu am mai fost niciodată la o asemenea altitudine (i.e. 5670 m) mă voi aclimatiza corespunzător înainte să atac vârful în felul următor. Voi petrece o zi și o noapte în tabăra din Polur (alt 2270 m), după care voi urca direct la tabăra 3 (Bargah Sevon) situată la altitudinea de 4250 m unde voi petrece 2 zile și 2 nopți înainte de a urca pe vârful de 5670 de m. Dacă totul merge ca la carte, întreaga ascensiune nu ar trebui să-mi ia mai mult de 5 zile, în condițiile în care în ziua atacului final voi reveni să dorm în tabăra 3 iar a doua zi voi coborî înapoi în Polur.

În ceea ce privește echipamentul și accesoriile pe care le voi avea cu mine iata aici o mică listă:

  • rucsac de 65+10 L
  • cort de 3 sezoane de 2 persoane Marmott
  • sac de dormit cu factor -10 C
  • bocanci de drumeție (vară)
  • bețe de trekking
  • bluză de corp cu mâneci lungi
  • windstopper
  • geacă de ploaie GoreTex
  • pantaloni de fâș GoreTex
  • 4 perechi de șosete de trekking/hiking
  • o pereche de mănuși
  • prosop
  • mini prosopel de față
  • arzător + vas de aluminiu pentru gătit
  • trusă de prim ajutor (pansamente)
  • trusă de toaletă (săpun, pastă de dinți, periuță, bețișoare)
  • fluier
  • ochelari de soare
  • batic pentru acoperirea capului
  • lanternă frontală
  • go pro hero 3 white edition pentru filmări și poze

Cam așa arăta echipamentul și accesoriile mele înainte să le împachetez:

10570478_10152391366513962_5568967653143572176_n

zoom
No comments

Roadtrip în nordul Canadei (Quebec)

Inițial am vrut să vedem aurora boreală, într-un final am ajuns să vedem doar pustietatea din nordul provinciei Quebec, multă zăpadă și să experimentăm cu un frig de -45 C care-ți taie efectiv respirația.

„Drept să vă spun e temperatura cea mai scăzută pe care am simțit-o vreodată până acum.

Chiar dacă am plecat din Montreal cu un pic de întârziere am reușit în prima zi (30 decembrie) să parcurgem drumul până la Val d’Or situat la 530 km nord-vest de Montreal. Val d’Or e practic un orășel care a fost construit în jurul mineritului, în special aurife. Mineritul în schimb a lăsat urme grave cum ar fi câteva cariere pe care nimeni nu s-a sinchisit să le astupe și să restaureze în zonă. Așadar în prima zi am parcurs 530 km în condițiile în care șoseaua era înghețată și pe drum au fost nu mai puțin de 3 accidente, iar pentru cel mai grav dintre ele a trebuit să așteptăm 2 ore ca autoritățile să vină să descarcereze victimele și să restabilească traficul. Dacă urmăriți imaginile video filmate de mine se pot vedea două mașini tamponate rău de tot. Sincer nici nu știu dacă cel lovit din lateral a supraviețuit. Cert e totuși că la ora 9 seara când am ajuns într-un final în Val d’Or erau -26 C. În următoarele două zile cu cât am urcat mai la nord am avut parte de temperaturi și mai scăzute, ele atingând și -45 C dacă luăm în considerare și factorul eolian. Drept să vă spun e temperatura cea mai scăzută pe care am simțit-o vreodată până acum.

NordCanada

„Tot drumul până la Matagami a fost superb prin pustiu, nici o localitate umană pe o bucată de mai bine de 120 de km.”

A doua zi am părăsit Val d’Or în jurul orei 12 la prânz când temperatura urcase până undeva la -20 C. Tot drumul până la Matagami a fost superb prin pustiu, nici o localitate umană pe o bucată de mai bine de 120 de km. Pe de o parte și alta a drumului înghețat, o perdea de brazi și alte conifere. După ce am ajuns în Matagami, o localitate unde nu trăiesc mai mult de 1500 de oameni ne-am cazat la hotelul la care băieții făcuseră rezervare. Țin să zic că în Matagami din nou era un frig cumplit de -32 C.
Fiindcă era noaptea de revelion am ciocnit la 12 un pahar de vin în camera de hotel iar după ca să sărbătorim într-un mod mai inedit anul nou am plecat pe James Bay road unde am condus aprox. 20 de km, ne-am oprit și am admirat pustietatea și liniștea înfiorătoare de acolo. Când am stins farurile mașinii s-a făcut un întuneric pe care poți să-l tai cu cuțitul.

Dacă sunteți curioși ce am mâncat pe drum, păi bine am avut o grămadă de carne la noi, de la Jerky Beef care e un fel de carne afumată și presată la tot felul de conserve de pește și carne presată. În afară de asta am mai avut supe pe care le-am gătit la arzător (în camera de hotel, să nu credeți că m-am încumetat să fac asta la -45 C) și multe fructe.

Chiar dacă probabilitatea să zărim aurora boreală a fost foarte mare pe 31 decembrie, nu am putut vedea nimic din cauza perdelei de nori care acoperea cerul. În prima zi din an ne-am trezit din nou cu o temperatură usturător de joasă de -31 de grade C care dacă luăm în considerare și factorul eolian se simțea ca la -45 C. Vremea era în schimb frumoasă iar drumul spre Radisson nu părea să prezinte prea mari dificultăți, așa că am pornit pe ruta spre Radisson unde am apucat să vedem o vulpe roșie cu o blană extraordinar de faină, dar am făcut cale întoarsă fiindcă Nick nu s-a simțit în stare să continue, fiindu-i frică să nu se întâmple ceva cu mașina lui și să înghețe în frigul acela, deși șansele ca lucrul acesta să se întâmple erau foarte mici, dat fiind faptul că aveam două mașini cu noi. N-a fost să fie de această dată dar sălbăticia și pustiul din jur erau incredibile. Să te uiți în jur și să-ți dai seama că nu ai nimic altceva decât animale sălbatice, frig, câțiva brazi și un orizont măreț e un sentiment grozav pe care îl recomand tuturor să-l experimenteze.

În acea seară am mai făcut o pauză în Val d’Or iar a doua zi ne-am întors în Montreal. Urmăriți video-jurnalul meu de mai jos, sper că e destul de haios…

zoom
oana cu cuplul italian pe podul Mehmed Paša Sokolović din Višegrad.
No comments

Cu autostopul prin Balcani (episodul III Sarajevo – Piatra Neamț)

La revedere Sarajevo
10 dimineața în Sarajevo. Ne luăm frumos rucsacii în spate și după cum am fost îndrumați începem să urcăm unul din multele dealuri care înconjoară capitala bosniacă. Revedem pentru ultima dată blocurile ciuruite de gloanțe și trecem grăbiți pe lângă clădirea ce adăpostea odinioară biblioteca orașului dar care a fost nimicită în timpul războiului din anii 1990. În 1992 acest loc a devenit faimos atunci când Vedran Smailović a cântat la violoncel printre ruinele bibliotecii, demonstrând astfel întregii lumi că mai există gram de umanitate în acel colț parcă uitat de lume. Biblioteca este printre ultimele clădiri de importanță publică care sunt încă în renovare în oraș, dar pare că ea va rămâne pentru veci una din multele răni ale urbei atât de grav deranjate în toate felurile posibile de sângerosul război.

Foto: Mikhail Evstafiev, 1992

Destinația pe care ne-am propus-o pentru acea zi era orașul Užice (Ujițe) din Serbia via Višegrad (Vișegrad) în Bosnia, localitate unde eu țineam musai să văd vechiul pod din perioada otomană, atât de frumos descris în romanul lui Ivo Andrić, Na Drini ćuprija (Podul de peste Drina). Urcăm dealul ca să ajungem la intersecția care face stânga spre Višegrad în schimb nu-mi trag bine sufletul după ce ajung în capul dealului că Ioana reușește să oprească o camionetă care ne-a dus vreo 20 de km după care am fost luați imediat de un cuplu de italieni. În afară de faptul că cei doi aveau drum exact până în Višegrad, el ca și mine citise romanul lui Andrić și bătuse cam tot drumul din Italia până acolo ca să admire podul construit de Mehmed Paša Sokolović în secolul al XIII-lea.
În timp ce Ioana le vorbește celor doi în italiană eu zăresc pe geam un semn care marchează granița dintre Federația croato-musulmană și Republica Srbska, iar nu departe într-un orășel o moschee în renovare, pe semne că fusese distrusă în anii 1990. Curând intrăm în defileul Drinei și traversăm nu mai puțin de 20 de tuneluri. La capătul defileului e celebrul pod. Înșfac aparatul de fotografiat și mă dau jos din mașină. Privesc îndelung podul și-mi imaginez diversele comunități care locuiau odinioară pe ambele maluri ale Drinei, sârbi, otomani, evrei iar mai târziu chiar și austrieci. Purced până la jumătatea lui. Acolo pe o placă este glorificat și în ziua de azi marele Pașă Mehmed Sokolovici, cel care luat fiind de prunc la Stanbul s-a întors într-o bună zi în locul copilăriei lui, asta după ce a fost convertit la islam și a devenit pașă iar atunci cu mari eforturi a ridicat această minunăție de pod care leagă și astăzi estul de vest.

Podul Mehmed Paša Sokolović din Višegrad.

Nu am părăsit Bosnia până nu ne-am cheltuit ultimele mărci bosniece pe o bere rece
Curând lăsăm podul în urmă și ajungem la Donji Dobrun la doar câțiva kilometri de granița sârbă. Vizităm mănăstirea ortodoxă de acolo și suntem într-un final conduși până la graniță de cuplul italian. Granița e de fapt o baracă improvizată în mijlocul unei șosele sinuase. Nu traversăm totuși granița până nu ne cheltuim ultimele mărci bosniece pe o bere rece la un birt amplasat fix lângă baraca grănicerilor.
După ce ne-am terminat berile, prezentăm pașapoartele și mai bifăm o graniță traversată la pas, dar nici nu apucăm să trecem în Serbia că suntem luați din nou într-o mașină de un alt cuplu, el austriac ea sârboaică și ne duc până la Mokra Gora cea mai apropiată localitate de graniță. La Mokra Gora am apucat să vizităm împreună cu acel cuplu un fel de muzeu al satului în aer liber. Toată zona acea e superbă, Mokra Gora fiind și unul din multele parcuri naționale situate în mții Dinari.
Nu mai avem mult până în Uzice și aflăm printr-un SMS că avem și gazdă în Uzice (găsită ca de obicei prin couchsurfing.org), așa că ne întoarcem la șosea și ne ia un tirist care din păcate mergea cu 40 km/h din cauza șoselei în serpentină și a remorcii ce o căra cu el. De două lucruri remarcabile îmi aduc aminte. Primul e că am trecut prin apropierea unui sat care aparent a fost cumpărat de Emir Kusturica și transformat în muzeu, moment în care șoferul a strigat tare și răspicat „Kusturica Mafia!” Al doilea lucru de care îmi aduc aminte e că l-am pus să oprească tirul în panta ca să mă ușurez, credeți-mă la viteza cu care mergea nu am mai putut să mă țin. Până la urmă am ajuns și în Uzice unde într-un final ne-am întâlnit cu gazda noastră pe care am bătut-o la cap toată seara cu subiecte legate de fosta Iugoslavie.

Ioana cu cuplul italian pe podul Mehmed Paša Sokolović din Višegrad.

Cură de manele ca la mama lor în inima Balcanilor
A doua zi din nou pe drum. Începând din Serbia și până în România via Bulgaria am făcut în acea zi o adevărată cură de manele, ei bine variantele locale a ceea ce numim noi manele, mai bine spus turbo-folk în Serbia și chalga în Bulgaria. Într-o zi am reușit să parcurgem nu mai puțin de 426 de km din Užice, Serbia până la Craiova în România. Câteva evenimente rămân totuși memorabile.
Ultima mașină care ne ia pe teritoriul sârb, un băiat trecut de 25 de ani cu poza mareșalului Tito atârnată de oglinda retrovizoare ne conduce pe dealurile toropite de căldură ale Zajecarului. Țin să menționez că Tito e încă un simbol de mândrie al multor popoare din fosta Iugoslavie, un simbol care parcă le aduce aminte de anii cei mai prosperi ai Federației, ani în care republicile Iugoslave se bucurau de niște drepturi pe care alte țări din lagărul comunist nici nu îndrăzneau să le viseze, România fiind printre acestea. Ajungem în Zajecar, mult praf și parcă toate străzile se asfaltau în același timp. Luăm centura spre Vrshka Chika, Bulgaria unde nu așteptăm mult și ne ia un tirist bulgar. Altă graniță, altă ștampilă sau așa mă gândeam eu, în schimb vameșul sârb, după ce eu i-am prezentat pașaportul meu canadian m-a cam pus să scot tot ce am din rucsac și de pe mine. S-a mai uitat, s-a mai gândit dar într-un final colega lui mi-a ștampilat pașaportul și am trecut. Ioanei doar i-a zâmbit după care i-a înapoiat pașaportul românesc îmbogățit cu o ștampilă. După ce trecem și de bulgari tiristul ne face semn să urcăm și plecăm mai departe cu destinația Vidin. Ascultăm manele și privim satele țigănești și un peisaj dezolant până la Vidin.
Vidin, este un oraș la fel de dezolant ca satele prin care tocmai ce trecusem. Blocuri comuniste care nu au mai fost renovate de când au fost construite pe vremea lui Zhivkov, fabrici părăsite și o populație care aparent trece Dunărea la români să lucreze la ceva întreprindere. Domnul care ne duce până la bac e un bătrânel bulgar care ne vorbește într-o română perfectă. Aflăm de la el că mulți bulgari de pe malul acela al Dunării grăiesc românește. Dăm să trecem Dunărea și rugăm pe niște țigani veniți de la înregistrat o mașină adusă din Germania la Bulgari se îndreptau spre Craiova. Le spunem că nu dăm bani și ezită un pic dar ne iau, iar pe seară ajungem în Craiova, unde Ioana reușise să găsească gazde.

Traseul complet al călătoriei prin Balcani.

Turul se încheie la Piatra Neamț
Ultima zi de aventură iar Ioana parcă e nerăbdătoare să ajungem acasă la Piatra și dă să pună alarma să sune la 8 dimineața dar la cât de frânt eram modific ora pe șestache și ne sculăm cu o oră mai târziu, după care o luăm în direcția Pitești-Câmpulung-Bacău-Piatra Neamț. Între Pitești și Câmpulung ne ia un profesor trecut de 60 de ani. Era genul de om care simte parcă în oase nostalgia timpurilor comuniste iar pentru dânsul nimic nu mai e la fel în ziua de azi. Pe de altă parte de la Câmpulung avem baftă și prindem mașină până la Bacău. Țiganul care ne ia un băiat de nota 14, vorbim tot drumul, ascultăm multe manele și fumăm în draci în spate până ne terminăm toate țigările.
După mai bine de 2000 de km parcurși, 4 țări și multe granițe într-un final am ajuns pe seară și la Piatra Neamț, încheiând astfel turul. Iar acu că mi s-a făcut dor de Balcani și de jovialitatea locului bag un Bregovic, să-mi răsune creierii…