Tag Archives: Formosa

zoom
1 comment

Formosa – Argentina, Paraguay și Iguazú: cum mi-am reparat bicicleta și cum am ajuns cu insolație la spital în Paraguay, plus vizita la cascadele de pe Iguazu.

Cum sunt puțin în urmă cu poveștile din ultima parte a expediției mele prin Americi, o să fie un articol mai lung decât cele cu care v-am obișnuit până acum. Ultima oară, dacă bine îmi aduc aminte, vă lăsasem pe meleagurile din Formosa, în nordul Argentinei, unde, pe un drum neasfaltat, mi s-a rupt furca de la bicicletă și a trebuit să iau o pauză neașteptată, de mai bine de o lună, de la pedalat. Cine știe, poate asta m-a scutit de o nenorocire sau de un alt eveniment neplăcut. Chiar dacă uneori nu ne pare evident, unele întâmplări nu sunt deloc lipsite de însemnătate.

Totuși, norocul, dacă pot să-l numesc așa (nu zicem noi românii mereu „lasă, bine că nu a fost mai rău”?), face că bicicleta mi s-a stricat relativ aproape (la ~250 de km) de Asunción, capitala Paraguayului, cam singurul oraș mare din zonă, unde, știam că puteam, într-un fel sau altul, să-mi repar bicicleta. Îmi imaginam că puteam să găsesc o furcă oarecare, pe care să o adaptez, în cel mai rău caz, la cadrul meu. Sau să încerc să o sudez pe cea ruptă. Așa că singura posibilitate viabilă a fost să-mi las toate lucrurile și coburile de la bicicletă la oamenii care mă primiseră în seara de dinainte, când am rămas cu ghidonul în mână, și ajutat de niște localnici, am plecat doar cu strictul necesar și cu bicicleta ruptă și noroită până în Asunción.

Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aveam să aștept mai bine de o lună de zile până ce am reușit să-mi rezolv problema și să mă întorc să reiau traseul pe bicicletă, de acolo de unde l-am lăsat, lângă Villa General Güemes. La primul service unde m-am dus, mi-au zis după scurt timp să-mi iau gândul de la sudură, că nu ține, cât despre a cumpăra o furcă nouă, că nu voi găsi așa ceva la ei. Doar prin bunăvoința sponsorilor mei de la CrossBike.ro, am reușit să o scot la liman. Mi-au trimis la câteva zile după incident, prin curierat, o furcă nouă, tocmai din Brașov, furcă pe care au trebuit să o scoată de la o bicicletă identică. Apropo, băieții ăștia faini care mi-au fost aproape încă de la începutul expediției, sponsorizându-mi tot echipamentul velo, au fost și de această dată extrem de receptivi, trimițându-mi un mesaj cum că dacă nu găsesc ce am nevoie, să-mi trimită ei din țară, chiar imediat după ce postasem poze cu bicicleta ruptă pe Facebook.

Paraguay era cam și singura țară din regiune unde aș fi putut primi ceva din afară, fără să sfârșesc a plăti prețul produsului de două ori, prin taxe. Argentina și Brazilia au niște taxe tare urâte pe tot ce înseamnă import de produse din afară, iar Paraguay, la cealaltă extremă, este raiul importurilor de tot felul (inclusiv droguri, hehe), tocmai pentru politica lor mai relaxată în ceea ce privește taxele de import. Cum tipul de la magazinul de biciclete, unde m-am dus să o repar, avea un cont la o companie de curierat care prelua pachetul din Spania și plăteai la kilogram, cu el am reușit să o scot la capăt cu transportul transatlantic. M-a ajuns vreo $40, în afară de ce au plătit sponsorii până în Spania, dar a fost singura soluție.

Ceea ce este super haios, este că atunci când mi-am lăsat lucrurile la oamenii ăia acasă, de disperare pentru ce mi se întâmplase, nici n-am apucat să iau contactul lor, un nume, un număr de telefon, ci doar le-am zis că revin în câteva zile cu bicicleta reparată și să aibe grijă de lucrurile mele. Ploua intens în ziua aia. Era mâzgă peste tot. Eram într-o băltoacă cu o bicicletă ruptă. Numai la asta nu m-am gândit, și câteva zile s-au transformat în mai bine de o lună. Nu m-am întors în tot acel timp, iar atunci când am reușit, în sfârșit, să-mi repar bicicleta și m-am întors, mi-au povestit că erau gata, gata, să-mi vândă tot ce lăsasem la ei, crezând că le-am abandonat acolo pentru veci. Soția era de părere că nu mă mai întorc, dar bărbatul i-a dat termen de câteva luni: „las că o ajunge el băiatu’. Nu cred că s-a prăpadit. Ș-apoi are să aibă nevoie de lucruri.” Mi-au povestit asta mai apoi.

De fapt, la întoarcere, m-au primit de parcă aș fi fost efectiv fiul risipitor care se întoarce din pribegie. M-au pus la masă. Parcă și căldurile se mai calmaseră, însă mă înșelam. Valul ce a urmat avea să mă pună la pat. Totuși, seara aia a fost răcoare. Am băut o bere Quilmes (cam cea mai răspândită bere comercială din Argentina) cu nenea, care era fericit că-mi rezolvasem problema și puteam să-mi reiau traseul pe bicicletă, în încercarea mea de a traversa Americile dintr-o extremă în alta. Ce să zic, oameni simpli de la țară, care muncesc cu ziua pe la alții, dar care-ți dau din puținul lor. Nu e prima oară, dar de fiecare dată parcă tot mai mult respect am pentru ei și tot mai îndatorat mă simt să ajut și eu cum pot, pe cine pot, în viitor, și să inspir și pe alții să-și urmeaze visele, să fie liberi.

Paraguay și cum am ajuns la spital

Ca să mă răzbun pe timpul pe care îl petrecusem departe de bicicletă, am parcurs distanța dintre orășelul lângă care am fost forțat să abandonez ruta pe bicicletă și capitala Paraguayului, în doar trei zile (vezi mai jos traseul Strava). În prima am înnoptat în General Guemes. În a doua am băgat 100 de km, în condiții meteo ceva mai prielnice, fiind înnorat, deși, umiditatea din aer tot ridicată era, iar în a treia zi, puțin peste 140 de km, de data aceasta pe un soare dogorâtor. Vroiam, pe de o parte să recuperez teren, și, pe de alta, să ajung acasă la gazda pe care mi-o găsisem prin intermediul rețelei CouchSurfing, un tip, Istvan Nagy, a doua generație de imigranți unguri. Paraguay, spre deosebire de așa zisele țări andine (Ecuador, Peru, Bolivia) a primit un număr foarte mare de imigranți din lumea întreagă, dar cu precădere nemți, est europeni și japonezi.

Îmi aduc aminte cum, ca să-mi mai potolesc din sete și să mă răcoresc, mă opream din pedalat din loc în loc și tot ceream gheață, atât de la localnici cât și de la jandarmi, că să-mi pun în apă. Pe timp de vară (22 decembrie – 22 martie) mai toți argentinienii (din partea de nord a țării) și mai ales paraguayezii, își prepară cât e ziua de lungă o băutură pe bază de yerba maté, doar că rece, denumită terere. Este aproape identic cu chimarrão brazilian sau maté argentinian, doar că planta este tăiată mai gros și se bea rece. Și că tot am adus vorba de jandarmi, țin să vă menționez că în Argentina, nu au chiar aceleași funcții ca la noi, ocupându-se și de vămi și controlul transporturilor. Iar eu, mare greșeală am făcut să beau apă înghețată, încins fiind. Aveam să o pățesc grav.

În fine, la granița paraguayeză am ajuns cam așa (vezi poza de mai jos). În două zile aveam să fiu la spital, cu febră și frisoane. Am făcut insolație.

Asunción este capitala și cam singurul oraș cu adevărat mare din Paraguay, o țară de 6 milioane de locuitori, fără ieșire la mare și una dintre puținele țări sud americane în care încă se păstrează tradiția indigenă, iar o bună parte din populație chiar vorbește limba guarani. Totul este scris în spaniolă, dar oral, se folosește.

În afară de câteva clădiri mai impunătoare cum ar fi Palatul Lopez, în care-și află sediul guvernul și președintele și Panteonul Eroilor, Asunción este o colecție de clădiri semi bine întreținute, de multe ori mucegăite, de la umezeală, cabluri întinse peste tot și plin de bazaruri și tonete unde oamenii vând mai de toate. Prețurile la mâncare sunt ceva mai mici ca în Argentina, dar nu chiar așa de mici ca în țările andine.

Aici mi-am dat întâlnire cu o altă româncă călătoare prin America de Sud, Alina Ioana Grad, cu care am reușit să beau câteva beri și să povestesc de-ale vieții și de-ale călătoritului. Ea venea din sud, tocmai de la Ushuauia și mergea hăt înspre de unde eu veneam, așa că, evident că ne-am recomandat locuri. Ei bine, asta se întâmpla într-o duminică și fix în seara aia, a început să mă ia febra și frigul.

Am suspectat că e denga. La câți țânțari mă pișcaseră în ultima vreme, nu ar fi fost de mirare. Eram așa de bolnav că aproape nici nu mă mai puteam ridica din pat. Cu chiu și vai mi-am făcut un duș rece, la recomandarea gazdei, dar nimic. „Atunci, la spital cu tine”, mi-a zis.

Prima problemă pe care mi-am făcut-o era, dacă trebuie să plătesc ceva la urgență, nemaiavând de timp bun nici o asigurare medicală, dar în Paraguay, urgențele și tot ce implică asta, sunt universal gratuite, fie că ești cetățean paraguayez sau străin.

Nu am stat mai mult de 30 de minute și m-a și luat în primire un medic care m-au dus într-un salon unde erau cel puțin alți 15 pacienți. Condiții cam precare, similare cu cele din țară, dar un staff ceva mai de treabă și care s-a o upat imediat de mine să-mi recolteze sânge pentru analize și să-mi facă o perfuzie.

Între timp, gazda mea anunțase ambasada României din Buenos Aires, pentru că de Buenos Aires depinde și Paraguayul, neexistând ambasadă locală. I-a anunțat și pe ei și pe Alina, care a venit la spital și după ce le-a zis gardienilor că e soția mea, au lăsat-o să intre cu struguri și chipa, covrigul național paraguayez. M-a impresionat gestul ei. Frumos, frumos…

Cât a mai rămas Alina pe acolo, au sosit și rezultatele analizelor care mi-au ieșit negative. Nu aveam denga, ci insolație. Am respirat ușurat.

Scriam la vreo două zile după asta: „Mi-a trecut insolația și mi-am revenit în parametrii. Neavând, din fericire, nimic grav, la spital, mi-au făcut o perfuzie și mi-au dat ceva medicamente, iar după câteva ore m-au lăsat să plec la gazdă acasă. Totuși, se merită să fac câteva remarci despre sistemul de sănătate din Paraguay.

Nu mai am asigurare de călătorie de doi ani. Nici dacă vreau nu prea am cum să-mi fac alta, fiind plecat de 2 ani și 7 luni, așa că norocul meu este că Paraguay, la fel ca o mare parte din țările Americii de Sud, oferă asistență medicală gratuită ORICUI. Este adevărat că secția de urgențe arată cam ca cele de la noi dar medicilor și asistentelor le lipsea totuși sictirul, fiind chiar de treabă. Am fost luat în primire în aproximativ jumătate de oră, deci foarte rapid și tratat decent. Stau și mă gândesc dacă mi se întâmplă asta prin Canada sau SUA aveam de plată cel puțin $1.000 pentru un astfel de serviciu. Nu o să vă vină poate să credeți, dar există țări precum Brazilia care tratează pacienți străini chiar și de boli grave precum cancerul gratis, fără asigurare. Mi se pare că lucrul acesta trebuie spus. Există și aspecte lăudabile care relevă din societățile latino americane, nu doar imigranți, sărăcie și hoți, așa cum se aude.”

În altă ordine de idei, cât eram la spital, gazda mea a contactat Consulatul Onorific al României din Paraguay și Ambasada României din Buenos Aires, care au răspuns extrem de prompt, iar pe această cale doresc să-i mulțumesc d-lui consul onorific Ionescu și d-nei ambasadoare Podgorean, pentru grijă și prevenție și invitația oferită de a vizita Ambasada. Și nu în ultimul rând, amicei Alina Ioana, călătoare și ea prin America de Sud, care a venit la spital să-mi aducă struguri și să vadă dacă sunt OK.”

Aveam să părăsesc Asuncion după câteva zile, totuși nu înainte de a-i face o vizită d-lui consul onorific al României, dl. Ionescu și unui service de biciclete, din nou, ca să-mi repar butucul de la roata de pe spate. Se nenorocise tot în ianuarie, cu tot noroiul ăla intrat și începuse să nu mai „prindă pedala”, să nu mai am tracțiune. L-a desfăcut un tip super profesionist, a curățat temeinic toate piesele și bingo.

Dacă partea de nord a Argentinei a fost dreaptă ca-n palmă, fără pic de denivelare, Paraguayul nu prea avea să semene cu asta, regiunea dintre Asunción și Ciudad del Este fiind una de podiș, cu suișuri și coborâșuri continue.

Fix după ieșirea din Asunción, M-am oprit undeva, la țară, la un tip Chris, iranian la origine, care m-a cazat și m-a hrănit super bine. Câteva zile de relaxare, nu stricau. Plus că mi-a fabricat la strungul personal, piesa ce prinde schimbătorul de pinioane de cadru. Cred că vă povestisem într-o postare anterioară cum mi se rupsese aceași piesă prin Bolivia și a trebuit să o improvizez. Tipul super meseriaș. A trăit o bucată prin SUA și când i s-a urât cu societatea aia „politically correct” a coborât ceva meridiane și s-a stabilit în Paraguay. Altă viață, mai aproape de societatea în care copilărise, de Iran.

La celălalt capăt al Paraguayuluy, Ciudad del Este, este un oraș care seamănă mai degrabă cu un oraș asiatic, prin care se tranzitează tot felul de mărfuri. Doar vă spuneam politica acestei țări în ceea ce privește taxele. Se aduc de toatede peste tot, și tot aici vin și brazilienii și argentinienii să-și facă cumpărăturile.

În fine, pe tripla frontieră aveam să văd ceva ce muli numesc una din cele șapte minuni ale lumii naturale, cascadele de la Iguazú. Vă las în compania a câtorva poze din acel loc, unde am reușit să intru gratis, pe ambele părți: braziliană și argentiniană. Aventura continuă într-o postare viitoare.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Ieșirea din Anzii Boliviei și traversarea nordului Argentinei. Cum mi s-a rupt furca de la bicicletă pe un drum izolat.

După o lună și 2 zile de pedalat prin cele mai sălbatice drumuri din Bolivia, aveam, în sfârșit, să trec pentru prima oară granița în Argentina, țara în care se va și sfârși expediția mea prin Americi. Este drept că de acolo, și până la Ushuauia, mai e cale lungă, dar faptul de a fi atins Argentina, care pentru multă vreme mi-a fost un țel, o destinație îndepărtată, a fost un lucru extraordinar pentru mine.

Coborând ușor, ușor, valea râului Bermejo, pot să spun că am făcut o tranziție dură, de la clima rece andină, la clima tropicală/subtropicală, infernal de fierbinte și umedă din nordul Argentinei. Pe 19 ianuarie 2018 intram în Argentina, pe la punctul de frontieră Bermejo – Aguas Blancas, în provincia argentiniană Salta.

În general, granițele din America de Sud, sunt destul de relaxate, de multe ori libere, trebuind să cauți tu oficiul de imigrări unde poți ștampila ieșirea/intrarea în țară. Totuși, acesta nu a fost cazul la granița boliviano-argentiniană. A fost prima mai serioasă, să zic așa. La intrare în Argentina, m-au pus să scot toate gențile de pe bicicletă și să le scanez pe fiecare în parte, dar nu am întâmpinat probleme.

Cum era deja târziu, m-am oprit direct în Aguas Blancas. La prima lancheria (restaurant mai de țară, așa unde vând hamburgeri și bere, de obicei) m-am pus să mănânc un hamburger și să beau o bere și i-am întrebat dacă pot campa lângă. De obicei, caut locuri sigure să campez, ori pe lângă o benzinărie, ori un restaurant sau vreo casă a localnicilor. Nu ar fi plăcut să mă trezesc în toiul nopții cu un musafir nepoftit, deși avea să se întâmple și asta mai târziu în această călătorie.

Ei, aici aveam să fac cunoștință cu niște tipi incredibili care mi-au făcut o părere foarte bună despre Argentina, chiar din prima zi. Pablo, originar dintr-un oraș din apropiere mi-a făcut cinste și mi-a dat 500 de pesos argentinieni. Am avut cu el o discuție foarte interesantă despre Argentina, Europa și România. M-a făcut să înțeleg că puținii imigranți români ajunși în această țară, sunt văzuți ca oameni muncitori și faini. Până la urmă, ce este, Argentina? O țară formată prin imigrație din întreaga lume. Statele Unite, Canada, Brazilia, Argentina și Uruguay au primit cel mai mare contingent de imigranți din Americi, oameni din toată lumea, în căutarea unei vieți mai bune, a unei societăți mai juste, departe de patriile lor de pe bătrânul continent sau alte regiuni ale lumii.

A doua zi aveam să încep drumul de 850 de km prin provinciile argentiniene, Salta și Formosa, spre capitala Paraguayului, Asunción. Drumul acesta nu avea să semene deloc cu zonele muntoase pe unde pedalasem în Peru și Bolivia. Era parcă nefiresc de drept, fără pic de dâmb, fără pic de urcare, dar clima extrem de fierbinte și mai ales umedă, avea să-mi de-a din nou de furcă. De fapt, umiditatea și țânțarii mi-au dat cel mai mult de furcă. Și chiar furca în sine avea în curând să-mi de-a de furcă, dar stați că ajung și acolo.

Provinciile Salta și Formosa, situate în nordul Argentinei, sunt caracterizate printr-o densitate foarte mică a populației, distanțe mari între orașe, climă tropicală și milioane de țânțari. Chiar dacă am reușit să fac un progres foarte bun, cu distanțe de peste 100 de km aproape zilnic, confortul termic a fost unul foarte scăzut. Uneori trebuia să mă opresc intre 2-4 pm că să mă racoresc și odihnesc, soarele fiind insuportabil. Simți cum curge toată apa pe tine…

Și v-ați gândi că noaptea e mai bine, răcoare, alea, alea. Ei, de unde. Într-adevăr, scăpi de soarele dogorâtor, dar nivelul de umiditate nu scade mai deloc și mai apar și inamicii maximi: țânțarii. Și te apuci și pui mânecă lungă pe tine, dai cu repelent, te ferești, dar ei tot găsesc un cotlon, acolo, undeva, unde te înțeapă. În acest caz, cred că maestrul Adrian Bighei, a surprins cel mai bine situația în caricatura de mai jos, pe care mi-a trimis-o de ziua mea:

Un alt aspect pe care l-am resimțit după intrarea în Argentina, au fost prețurile, indiscutabil mai mari. Dacă în Bolivia mâncăm un prânz complet pentru 10 bolivianos ($1.5 US), în Argentina, același prânz costă 100 pesos ($5). Așa că m-am reapucat să-mi gătesc. De fapt, în mai toate țările andine, chiar ieși mai ieftin mâncând pe stradă decât dacă-ți prepari tu, dar în Argentina, se schimbă fisa.

În fine, revenind la drumul meu, probabil că nu voi uita ușor nopțile alea când, după o zi plină, te pui în cort și încerci să adormi, ud leoarcă, fiindcă umiditatea din aer este atât de mare, încât este dificil chiar să respiri. Poate că nu este cea mai reprezentativă imagine despre Argentina, dar nordul acestei țări, în timpul verii (decembrie – ianuarie – februarie) este fix așa.

Ei bine, și după un progres frumușel, la 242 de km de Asunción, chiar în ultima parte a provinciei Salta, avea să mi se rupă furca de la bicicletă. O scurtătură pe un drum plin de noroi, m-a costat o lună de tușă. Nu știu dacă să dau într-adevăr vina pe drumul prost, pe noroi, sau pe faptul că în Bolivia fusesem lovit de o motocicletă, dar cert este că după o băltoacă sănătoasă, în mijlocul drumului noroit, am rămas cu ghidonul în mână; la 10 km de cel mai apropiat sat.

Prima reacție mi-a fost să înjur sănătos, să panichez, apoi, m-am trântit cu fundul în noroi și am început să râd. A face haz de necaz e cea mai frumoasă chestie.

La aproximativ 3 km în urmă, văzusem o casă, așa că am abandonat bicicleta în boscheți, mi-am luat actele și puținii bănuți pe care îi aveam și am pornit într-acolo. Odată ajuns, a trebuit să sar gardul și să le explic oamenilor ce s-a întâmplat. Au zâmbit și m-au poftit la masă. Mi-au dat un pat, iar a doua zi m-au ajutat să aduc bicicleta și lucrurile la ei. Oameni minunați, oameni incredibili.

Dar despre cum am reparat bicicleta și cum am rezolvat această problemă, vă povestesc într-un articol viitor. Cert este că totul este bine atunci când se termină cu bine, iar oamenii aceștia minunați, necunoscuți, m-au ajutat din nou. Această expediție am făcut-o prin oameni care m-au ajutat cu cazare, mâncare și donații. Jos pălăria!

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.