Tag Archives: #cycletheamericas

zoom
1 comment

Foz de Iguazú, Misiones, Argentina și înapoi în Brazilia: cum am ajuns într-un sat de aborigeni și cum m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Poate cele mai impresionante căderi de apă din lume, cascadele de pe Iguazu sunt împărțite între Argentina și Brazilia. 275 de cascade cu căderi cuprinse între 60 și 82 de metri, 80% din căderi aflându-se pe partea argentiniană, iar restul, pe partea braziliană.

Una dintre legendele locale spune că atunci când o zeitate a cerut-o în căsătorie pe o frumoasă fată, pe nume Naipí, aceasta a refuzat și a fugit într-un canoe cu iubitul ei muritor, pe nume Taraobá. Atunci, din mânie, zeitatea a tăiat râul Iguazu în două și i-a condamnat pe cei doi la o cădere continuă.

Legenda este tare făină și cascadele și mai și. Chiar dacă Brazilia deține doar 20% din cascade, de pe partea braziliană se pot observa cel mai bine. E un loc mai mic, mai înghesuit, mai plin de turiști, dar, de aici, se pot observa majoritatea căderilor de apă mai mici, iar rampa de sub cea principală, potcoava, denumită și Gâtlejul Diavolului, este construită la baza cascadei, exact invers față de cea de pe partea argentiniană, de unde Gâtlejul Diavolului se poate observa de sus. De aia, cred eu, este bine să vezi ambele părți când vizitezi cascadele, dar, dacă este să alegi unul singur, aș recomanda partea braziliană.

Revenind la aventura mea pe bicicletă, după cum vă povesteam în ultimul articol publicat pe blog, terminând de traversat Paraguayul, am poposit în orașul brazilian Foz do Iguaçu, aflat la 25 de km de cascade. Acolo, există o așa numită casa de ciclistas unde, orice cicloturist, poate fi găzduit gratis. Au o cameră cu paturi suspendate, baie cu duș și un living cu bucătărie unde se poate găti, iar cei care vor să facă o donație, asociației care se ocupă de casă, o poate face într-o cutiuță aflată pe masă, dar nu este obligatoriu. Cum vara este foarte cald și umed în Foz, nu prea se poate dormi în cameră. Unii cicloturiști își montează cortul în curtea din față. Eu am dormit, totuși, în pat. Mi se face dor de un pat, oricare ar fi el, după mult timp la cort.

Pe ușa de la intrare, unde toți călătorii lasă câte ceva, am avut surpriza să găsesc un leu românesc. Pesemne că fuseseră și alți români pe acolo, ceea ce m-a bucurat. Am aflat mai târziu că era vorba despre Silviu și Cosmin, doi români care au pedalat și ei diferite părți din America de Sud și au povestit pe blogul lor despre asta.

Luciano, administratorul casei și unul din membrii asociației cicliste din Foz, a dat un email celor de la administrația parcului național Foz do Iguaçu (partea braziliană) și, astfel, mi-au emis un bilet gratuit. Luciano face asta pentru toți cicloturiștii. Știe că suntem genul de aventurieri care călătorim cu resurse minime și e forma sa de a încerca să ajute. Om fain! Când l-am întrebat dacă se poate obține un astfel de bilet și pentru partea argentiniană, a zis că nu știe, fiindcă sunt două țări diferite, două parcuri naționale diferite, așa că, pe partea argentiniană, m-am fofilat prin junglă. Intrarea era în jur de $25. Din nou, o sumă pe care nu mi-o prea permit, pentru că, prefer, să o folosesc pentru a-mi cumpăra hrană. Există diferite opinii. Bun, plătești pentru a ajuta la menținerea parcului, dar acel preț, de fapt, ajută la menținerea unei capacități pe creștere de turiști, aterizați acolo cu autobuzul. Genul de activitate în masă, dar, care ajută economia. Ok, înțeleg și respect acest mod de a călători a unora, dar nu mă consider turist, iar, ca și la Machu Picchu, credeți-mă că satisfacția a fost mult mai mare, aventurându-mă astfel, prin jungla din împrejurimi. E o magie. Reușești să transformi un loc plin de turiști și foarte cunoscut, într-o nouă mică aventură.

În fine, după ce am lăsat în urmă cascadele, am început să cobor prin provincia argentiniană Misiones, a doua bucățică de Argentina prin care am pedalat: o zonă împădurită și populată în majoritatea ei de către a doua sau a treia generație de imigranți europeni (în special nemți), dar și de către aborigenii sud americani.

Într-o după amiază, să mă mai răcoresc după efort și atâta toropeală, m-am aruncat într-un râu rece. Copiii de la o casă, aflată în apropiere, au dat buzna curioși peste bicicleta mea.

Era ajunul Paștelui, seara Învierii, și cum, parcă trebuia să-mi apară ceva românesc în cale, mi-a apărut o Dacie părăsită, pusă pe butuci. Peisajul era unul atât de similar cu cel de acasă, încât, parcă îmi venea să bat la ușa casei de lângă și să ciocnesc un ou roșu cu ei.

Drumul prin Misiones este, în marea lui parte, flancat de rășinoasele care caracterizează pădurea atlantică, pădure, dealtfel în pericol foarte grav, datorită defrișărilor masive. Nu mai simțisem demult mirosul de brad, așa că a fost tare bine venit.

În Misiones se află, probabil, una din cele mai mari părți din pădure, care s-a prezervat, și, tot în Misiones, am văzut cele mai multe camioane cu lemne pe kilometru’ pătrat. Un nene taximetrist, neamț la origine, îmi povestește, cât îmi fac o cafea într-o benzinărie, despre zonă, și-mi recomandă să nu o iau pe drumul izolat pe care vroiam eu să pedalez spre San Vicente. De menționat că prin orice benzinărie din Argentina, găsești apă caldă. Ei o folosesc pentru mate, eu pentru cafea.

Mă rog, nenea zicea de ruta secundară 212. Vreo 65 de km, din care peste 50, neasfaltați. Nu l-am ascultat și am luat-o totuși pe acolo. Nu aveam să regret. Mă bag, de multe ori, acolo unde mi se spune să nu mă bag. Locurile astea reflectă frica oamenilor și prejudecățile lor, de cele mai multe ori, așa că, e fain să vezi contrastul.

În final, chiar dacă drumul a fost extrem de greu, 60 de km de off-road, rupți de restul lumii ( este unul din drumurile alea care-ți rup spițele) undeva, la jumătatea acestui drum, am dat de o comunitate izolată de aborigeni. Am cerut un loc de campat, iar caciqueul (șeful comunității) mi-a oferit chiar un pat, într-un loc acoperit.

Iaca, în astfel de circumstanțe, îmi dau seama, cât de norocos sunt să fac această traversare pe o bicicletă. Nu știu cum aș ajunge altfel în aceste locuri, care nu apar pe nici o hartă turistică și, care, îmi oferă cele mai minunate experiențe, în realitate.

Nu faptul că am ajuns la obiective cunoscute precum Machu Picchu sau Iguazu mă fac neapărat fericit, ci aceste întâlniri, aceste experiențe și surprize la care nu mă aștept. Acestea mă țin de atât timp pe drum. Faptul că nu știu unde voi ajunge mâine, ce mi se va întâmpla și pe cine voi întâlni, mă motivează să continui să explorez lumea pe două roți.

A doua zi mi-am continuat drumul până în San Vicente, unde, ulterior, mi-am petrecut noaptea la cort, lângă o benzinărie de la ieșirea din oraș. Normal, a doua zi, trebuia să trec granița pe la El Soberbio, dar cum brazilienii desființaseră postul lor frontalier, a trebuit să fac alți 80 de km, de-a lungul fluviului Uruguay, ce formează granița naturală dintre Argentina și Brazilia.

Ei bine, și dacă faptul că nu am putut trece pe la El Soberbio și a trebuit să mai fac alți 80 de km până la Alba Posse, nu a fost îndeajuns, pe la 4-5 dimineața, m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Pentru că nu există pod peste fluviul Uruguay, trebuie să treci cu bacul, care funcționează doar ziua. Eu, cum am ajuns târziu, mi-am pus cortul chiar pe malul fluviului să mă odihnesc. Și, surpriză! Chiar înainte de zorii zilei, m-am trezit cu un individ la cort. Evident că m-am speriat. Am crezut că a venit să mă jefuiască. Era prima oară când mi se întâmpla așa ceva. M-a întrebat dacă m-au lăsat cei de la prefectură să campez acolo. Eu: „que!?” „Sí, sí, quiero dormir”. Nu avea nici un sens ceea ce mă întreba. Era un loc sălbatic, la capătul orășelului Alba Posse, in boscheți, efectiv.

Și m-am pus înapoi la somn. Nu trec nici 10 min și aud „<poc-poc> Stai! Prefectura”. M-am panicat și am scos capul din cort să văd ce se petrece. Individul care mă vizitase, fugea acum cu o cutie de carton în spate, iar prefectura după el, cu pistolul.

Iar eu de colo: „domn’ polițist, sunt în pericol?”

„Nu, nu, poți dormi liniștit”.

„Ah, ok”

Mi s-a explicat a doua zi ce se întâmplă, de fapt, în zonă. Se pare că se traversează tot felul de mărfuri, din Brazilia în Argentina, în Argentina totul fiind mai scump și economia mai precară ca în Brazilia; Fiecare face contrabandă cum poate și cu ce poate.

Și uite așa, intram cu bacul, din nou, în Brazilia. De data aceasta, în cel mai sudic stat al țării, Rio Grande do Sul.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Top 10 locuri ciudate în care am dormit în expediția prin Americi (până acum)

Neavând un buget care să-mi permită să stau la hosteluri, decât rareori, recunosc că în ultimii 2 ani și 8 luni am poposit peste noapte în cele mai ciudate locuri cu putință: cazarme de pompieri, biserici și chiar pușcării. Mai jos, am realizat un top 10 al celor mai ciudate locuri în care am dormit până acum în expediția mea prin Americi.

10. Bisericuța (Alaska)

În a doua parte a traseului meu prin Alaska, după o zi cu peste 100 de km pedalați, am ajuns, pe seară, într-o micuță localitate, unde cea mai reprezentativă clădire era o bisericuță. Am bătut la prima casă din apropiere și i-am întrebat pe localnici dacă pot poposi în bisericuță, fără să mai trebuiască să pun cortul, iar răspunsul a fost că e deschisă oricărui călător. („Be welcomed!”) Am intrat înăuntru și mi-am pus sacul de dormit în spatele amvonului.

9. Oficiile poștale (SUA)

Traversând Statele Unite pe timp de iarnă nu a fost ușor. Și cu atât mai puțin plăcut era să desfac seara cortul pe temperaturi sub 0°C. Unde chiar eram nevoit să o fac, o făceam, dar în același timp descoperisem faptul că în orice localitate pe unde treceam exista un oficiu poștal deschis 24/24, încălzit și iluminat, unde toți cetățenii își închiriază o căsuță poștală pentru a primi corespondența. Cum pe timp de noapte nu prea intra nimeni, îmi scoteam frumos sacul de dormit și petreceam o noapte la căldura pentru refacere, fără să mai fiu nevoit să mă chinui să instalez cortul.

8. La cazărmile de pompieri (Ecuador, Peru)

În mai toate orășelele din Ecuador, am fost primit să dorm la pompieri. Chiar și în Peru, dar spre deosebire de Ecuador, în Peru, în orașele mai mari mi s-a mai întâmplat să fiu refuzat, din motive de securitate. Oricum, de fiecare dată când poposeam la pompieri aveam o saltea, un loc acoperit și o bucătărie de care mă puteam folosi dimineața ca să-mi fac o cafea înainte de plecare. Chapeau corpului de pompieri voluntari din Ecuador și Peru pentru bunăvoința lor de a mă ajuta!

7. Pe dușumeaua unei secții de poliție (Panama)

Umblând seara târziu printr-un cartier rău famat din Panama city, am fost jefuit de unul din coburile pe care le port pe portbagajul din spate al bicicletei. Aveam acolo toate hainele. Am fugit și am apelat la prima patrulă de poliție de care am dat. Mi-au zis că nu se bagă că acel cartier este prea periculos, dar că pot rămâne la ei peste noapte. M-au adus la secție, mi-au arătat un colț de dușumea unde pot dormi, mi-am pus acolo salteaua și dăi. A fost o noapte dormită iepurește, dar în siguranță.

6. Într-o unitate militară (Guatemala)

În drum spre El Salvador, am poposit o noapte într-o cazarmă militară din Guatemala. După ce au făcut o copie după pașaportul meu, m-au lăsat să intru, mi-au dat să mănânc, mi-am pus cortul în incinta lor și mi-am făcut duș cu apă din butoi. A doua zi m-am trezit cu soldații care-și curățau armele

5. În cort, la 5.700 de m altitudine (Bolivia)

Ultimul ajun de Crăciun (24 dec. 2017), mi l-am petrecut la 5.700 de m altitudine, în speranța de a ajunge pe vârful Sajama (6.542 m) din Bolivia. Condițiile de pe munte nu mi-au permis să ajung pe vârf, dar aceasta a fost, până acum, cea mai mare altitudine la care am dormit vreodată. Și nu voi uita cum singura vietate care m-a vizitat în ajun, a fost un șoricel care a apărut de sub pietre, la cortul meu. I-am aruncat o feliuță de brânză și i-am urat Crăciun fericit.

4. Într-o cazarmă a gărzilor bolivariene (Venezuela)

Pe teritoriul Venezuelei, la fiecare 80-100 de km, există filtre ale gărzilor bolivariene, un fel de jandarmi, dar cu responsabilități mult mai mari. Ei sunt cei care controlează tot ce mișcă prin Venezuela și mulți venezueleni se plâng de abuzurile lor. În schimb, cu mine au fost super de treabă. Mi-au dat un blid de mâncare și m-au lăsat să dorm la ei în unitate.

3. Hotel unde am fost căutat de hoți în timpul nopții (Venezuela)

Cum vă spuneam la începutul acestui articol, nu obișnuiesc să dorm în hosteluri sau hoteluri, dar Venezuela face excepție, fiindcă aici găseam hoteluri cu $2-$3 pe noapte. Așa că în a doua noapte petrecută la un hotel din Calabozo, un oraș situat în centrul Venezuelei, era să o pățesc. Ieșisem să mănânc un hamburger și am fost întrebat de unde sunt. Cum nu prea mai există turiști în Venezuela, s-a dat vestea mai departe și ca străin, toți cred că ai dolari la tine. Așa că un grup de hoți, a dat buzna în plină noapte la hotelul la care eram cazat, căutându-l pe polonez (înțeleseseră că sunt polonez). Norocul meu face că persoana aflată în acea noapte la recepție chiar nu știa camera în care fusesem cazat, și după ce au jefuit tot ce au găsit la recepție, s-au dat bătuți și au plecat. Imaginați-vă ce s-ar fi întâmplat dacă mă trezeam cu ei în cameră…

2. Cort – în fața unei secții de poliție (Peru)

În Chimbote, în drum spre Lima, fiind refuzat de pompieri și de poliție să dorm înăuntru, am găsit o soluție de compromis și mi-am instalat cortul în fața secției de poliție, între o mașină parcată și un gard. Eram totuși în afara pericolului de a fi jefuit. A doua dimineață, comandantul care l-a înlocuit pe cel din seara de dinainte, și-a cerut scuze de comportamentul colegului său și m-a invitat să luăm micul dejun împreună. Oameni și oameni…

1. O celulă de închisoare (Mexic)

Ăsta este cel mai ciudat loc în care am petrecut două nopți. Ajungând seara târziu în orașelul Atzitzintla, de la baza vulcanului Orizaba din Mexic, am rugat poliția locală să-mi ofere un loc sigur în care pot poposi peste noapte. Mai în glumă, mai în serios, mi-au oferit o celulă din cele două libere. Râzând, am acceptat. A fost, cu siguranță, cel mai sigur loc în care am dormit în Mexic.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Traversarea Boliviei și a celui mai mare deșert de sare din lume, Salar de Uyuni

În ultimul articol vă povesteam despre incursiunile pe masivii Sajama și Parinacota, pe a căror vârfuri, din păcate, nu am reușit să ajung datorită factorilor meteorologici. Așa că am abandonat ideea de a mai încerca vreo altă ascensiune și mi-am văzut mai departe de drum.

Am părăsit La Pazul în ajunul Anului Nou, prinzând într-unul din orășelele din apropiere chiar și niște tradiții locale care mi-au adus aminte de ale noastre, din România. Totuși, petrecerea din satele boliviene se termină înainte de ora 12 noaptea, iar după nu mai găsești pe nimeni treaz sau vreun magazin deschis. Toți sătenii sunt beți înainte de 12 și pleacă la culcare. Eu mi-am pus cortul în părculețul din centrul urbei și am tras un pui bun de somn, după ce sărbătorisem și eu cu câteva beri. Aceasta era a treia trecere dintre ani, sârbătorită pe drum.

Vremea pe altiplano, în lunile decembrie și ianuarie este una pe cât se poate de ciudată: ploaie, trăsnete, mult vânt, iar dacă urci la peste 5.000 de metri, dai și de ninsoare.

Șoseaua dintre La Paz și Oruro este prevăzută cu două benzi pe sens și spațiu suficient pe margini pentru a pedala în siguranță. Nici traficul nu este mare în Bolivia, foarte puțini oameni deținând vehicule personale, majoritatea deplasându-se cu maxi taxiuri.

În Bolivia, șoselele principale (destul de puține la număr), în marea lor parte, sunt asfaltate și chiar proaspăt asfaltate, intrând la ‘mari’ lucrări de infrastructură ale Președintelui Evo Morales. Cum ai ieșit de pe ele, te așteptă pietrișul, nisipul și noroiul. Dar asta face, până la urmă, din Bolivia, un loc atât de pitoresc și spectaculos, un loc în care parcă te întorci în timp.

Din când în când, altimetrul îmi amintește că pedalez la 3.900 de metri. Până acum câțiva ani în urmă nu ajunsesem niciodată la o așa altitudine. Mi s-ar fi părut incredibil, iar acum, pedalez luni de zile la altitudini care au depășit uneori și 4.500 de m. Regiunea andină din America de Sud și cea himalayană, în Asia sunt cele mai înalte regiuni locuite ale Terrei. Doar în jur de 140 de milioane de oameni din întreaga lume locuiesc la o altitudine mai mare de 2.400 de m, iar majoritatea localităților situate la peste 4.000 de m altitudine se găsesc în țările andine ale Americii de Sud, Tibet și zona Himalaya.

Pentru a ajunge la Salar, aveam două opțiuni din Oruro: fie să o iau pe principală spre orașul Uyuni, fie pe ocolite, prin Copacabanita, Andamarca și Salinas și să traversez Salarul între Jirira și Colchani. Am ales a doua variantă, chiar dacă mai lungă și mai grea, dar pitorescul și autenticitatea drumului băteau clar prima variantă, pe o șosea aglomerată.

Fix la ieșire din Oruro, pe malul Lacului Uru Uru am putut observa niște flamingo. Păcat totuși de maldărul de gunoaie. Ca mai în toate țările latino americane, managementul gunoaielor în Bolivia este unul dezastruos. La ieșirea din fiecare oraș, sunt maldăre peste maldăre de gunoaie și mirosuri care mai de care. Și nu numai.

Drumul pe care mi l-am ales a fost complet lipsit de trafic. Cel puțin după Copacabanita, media de timp între două mașini care mă depășeau, a fost, cred, de 15 minute. În același timp, pe acest tronson, am văzut și unul din cele mai frumoase asfințituri din Anzi.

După Andamarca a dispărut și asfaltul, lăsând loc unui drum de pietriș și nisip. Și cum credeam că mă bucur de unul singur de acest drum, mă nene, apare unul pe motoretă și intră în mine. M-am ferit cât am putut, dar tot m-a atins și mi-a rupt suportul cobului de pe spate și mi-a îndoit o pedală. Când l-am întrebat cum naiba a pierdut controlul, mi-a zis că nu vede. Deci tu poți fi cel mai corect biciclist sau șofer și altul inconștient să te omoare. Cam așa stă treaba. Și chiar într-una din cele mai izolate regiuni, unde nu te-ai aștepta.

Salar de Uyuni

Cu o suprafață de 10.582 km pătrați, Salar de Uyuni este cel mai mare deșert de sare din lume, fiind și obiectivul cel mai cunoscut și râvnit de orice turist din Bolivia, iar traversarea lui pe bicicletă este o experiență absolut unică.

După câteva zile de off-road și ‘mud-road’, am intrat în Salar pe rampa din dreptul localității Jirira. Sunt mai multe astfel de rampe, dar asta mi s-a părut cea mai avantajoasă opțiune pentru mine, având undeva la 80 de km de traversare efectivă a Salarului, până în dreptul localității Colchani, în apropiere de orașul Uyuni.

Pentru cineva care n-a pedalat prin Salar, s-ar putea întreba cum te orientezi în acea mare de sare. Ei bine, există rute care se disting de restul mării de sare. Rute bine definite și vizibile care sunt tranzitate chiar și de autobuze și camioane.

După primii 10 km, bicicleta mi se umple de sare, dar în mintea mea, nu pot asocia particulele albe cu sarea. Mă gândesc la zăpadă, deși e sare. De la distanță nici nu prea poți face diferența între cele două.

N-am apucat să dorm la cort în Salar, fiind destul de dificil să bat cuiele de ancorare, dar am compensat cu o găteală, la primus.

Seara, chiar înainte de ieșirea din Salar, spre Colchani, m-a izbit un vânt frontal destul de nesuferit. De altfel, în mai toată regiunea andină, ori în ce direcție te-ai deplasa, am impresia că vântul e mereu împotriva ta, dar cu puțină sforțare, am ieșit cu bine la liman. Mai mult decât vântul, nu vroiam să mă prindă furtuna cu trăznete care se vedea la orizont. M-a prins mai târziu, în cort.

În zilele ce au urmat, din Uyuni, aveam să încep tranziția spre ținuturile joase din nordul Argentinei, dar nu înainte de a traversa cea mai grea parte a Anzilor bolivieni. Tot aici, avea să mi rupă urechea de la schimbătorul de pe spate. Dar despre asta, în articolul următor.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

O întâmplare care mi-a confirmat încă odată cât de mică este lumea

Mi-am început aventura americană pe două roți, în extrema nord a Alaskăi, așa cum bine știți unii dintre voi, în august 2015.

Întâmplător sau nu, tot în acea primă porțiune de traseu, m-am întâlnit poate cu cei mai mulți călători și aventurieri. Pustiul și extrema geografică, atrage toți „nebunii”.

Unul dintre aceștia, un motociclist, un canadian francez trecut de prima tinerețe, s-a oprit, a stat puțin de vorbă cu mine, mi-a făcut o poză și a plecat mai departe. Se îndrepta spre Vermont, acolo unde locuia. Fusese în multe locuri din Americi, dar mi-a zis că Patagonia e preferata sa. Mi-am văzut mai departe de drum, spre Fairbanks.

După vreo două săptămâni, vorbesc cu ai mei la telefon și-mi zic că întâmplător, s-au întâlnit cu un nene care venea fix din Alaska, în Montreal, Canada, acolo unde locuiesc. Era același domn.

Au stat de vorbă cu el într-o intersecție, fiind curioși de unde venea cu motocicleta așa murdară și când au auzit Alaska, i-au zis, ah, știți și noi avem un fiu care a fost recent pe acolo. Și uite așa s-a făcut conexiunea.

Uneori nici nu ne dăm seama cât de mică este această lume și cât de interconectați suntem. Astfel de întâmplări sunt doar o confirmare.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Anzii peruvieni, altiplano şi cum e să pedalezi la peste 4.500 de m

După mai bine de o săptămână de urcări, serpentine şi pedalat la altitudini unde oxigenul se înjumătățeşte, mi-am luat 3 zile libere, de odihnă şi re-organizare, la pompierii din Abancay, unde am ajuns luni seara. Buba-i că am ajuns aici cu frânele slăbite şi cu alte câteva probleme tehnice, nu grave, dar şi cu oboseală puternică, acumulată în ultima săptămână.

Dacă până la Nazca, am cunoscut doar deşert, vânt, ceață şi multe gunoaie, de îndată ce am început să urc spre Cordillera, peisajul se schimbă la 180°. Praful şi nisipul, încep să facă loc vegetației joase, alpine, care mai apoi se răreşte şi ea, odată cu intrarea pe altiplano.

Am urcat în câteva zile, de la aproximativ 500 de m deasupra nivelului mării, la peste 4.500 de m, dar în timp, am învățat să mă bucur de aceste urcări. Fac pauze dese, scot camera, mai fac o poză, două. Mă mai aşez. Mai muşc dintr-un fruct, privind înălțimile din jurul meu. Chiar în a doua zi de urcuş, mi se făcuse foame şi l-am întrebat pe un nene parcat în apropiere, la câți kilometri este următorul popas-restaurant. A scos o pungă din maşină şi mi-a dat, vă jur, cel mai bun fruct pe care l-am gustat eu vreodată: tuna. Are fructul ăsta de cactus un gust acrişor, dar foarte dulce, absolut dumnezeiesc.

De la 3.500 de m în sus, treptat, treptat, altitudinea începe să se facă simțită: respir mai greu, efortul creşte, dar mă simt încă bine. Am stat mai bine de o lună și jumate aproape de nivelul mării, dar văd că aclimatizarea din Ecuador încă mă ține. Unii zic că poate, într-adevăr, să țină chiar şi 2 luni și așa este.

Fix când am ajuns pe altiplano, mi-au ieșit în cale niște vicunii. Întâmplările astea sunt, probabil, cele mai faine. De altfel, întreaga zona andină este extrem de pitorească. Oamenii încă își păstrează tradițiile. Îi vezi cum seara, aduc lamele și alpacele de la păscut. Am întâlnit și niște localnici care tocmai sacrificaseră o alpacă. Au o blană alpacele astea…, dar nici carnea nu e rea deloc. Pentru cine nu știe, alpaca e un fel de lamă mai blănoasă, înrudită de altfel cu lama. Lamele și alpacele sunt domestice, iar vicuniile sălbatice, protejate de lege.

Țin să zic că zona andină, este unul din puținele locuri unde trebuie să mă aplec ca să intru într/o casă. Oamenii sunt atât de scunzi, încât, cred că un scandinav sau un neamțm s-ar simți aici, ca și Gulliver în țara piticilor, la propriu.

Ultimii 180 de km, înainte de Abancay, sunt o coborâre continuă, de la 4.500 de m, la sub 2.000 de m, pe valea Apurimacului, vale care îmi aduce extrem de mult aminte de valea Arieșului, pe unde am pedalat în 2013 și 2015, înainte de aventura americană. Mi-a ieșit în cale și o tarantulă. Unii poate le detestă, dar mie mi se par super drăguțe. Partea cea mai urâtă e că am rămas aproape fără frâne, exact acolo unde aveam cea mai mare nevoie. Norocul face că aveam ceva plăcuțe de rezervă la mine, semi-uzate, dar care puteau fi încă folosite și așa am ajuns la Abancay.

De aici urmează Machu Picchu, Cuzco și Lacul Titicaca, poate zona cea mai cunoscută din Anzi.

Atașez mai jos o hartă cu traseul efectuat până acum în Ecuador și Peru.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
1 comment

Nea Clemente, îngerul deşertului

Kilometrul 347 al porțiunii de şosea panamericană, ce leagă granița peruviano-ecuadoriană, de Lima, nu ar fi cu nimic mai special, ca restul, dacă, aici nu s-ar afla restaurantul La Balsa, un oasis în plin deşert.

Zona de coastă peruviană, situată între munții Anzi şi oceanul Pacific, este una deşertică, cu localități puține şi distanțe relativ măricele între ele. O briză sud-nord menține temperatura scăzută, chiar şi în miezul zilei, iar pe mine, care călătoresc pe bicicletă, acest curent de aer contra mers, mă încetineşte semnificativ.

Un tip, Francisco, cicloturist şi el, din Lima, îmi dăduse, pe pagina mea de Facebook, câteva contacte, care m-ar putea ajuta cu un blid de mâncare şi cazare, pe traseul spre Lima, printre care şi cel al unui domn pe nume Clemente Luyo, proprietarul unui popas-restaurant, situat între două localitați, în mijlocul deşertului. Îmi scrie lângă numele lui, în paranteză, îngerul deşertului, omul care ajută toți călătorii.

De cum intru în restaurant, îl salut pe nume, zâmbind, şi-mi face semn să mă aşez la masa din colț. Avea de terminat de vorbit cu un furnizor. Între timp, îi zice ospătarului să-mi aducă ceva de-ale gurii. Aşa mă trezesc cu o farfurie de „lomo saltado”, ceva orez cu cartofi prăjiți şi bucățele de carne de vită, într-un sos delicios.

Până când termin eu de înfulecat, apare şi nea’ Clemente la masă, cu un caiet mare, în care colecționează toate poveştile călătorilor care îi trec pragul. Aşa aflu că sunt al 1244-lea pe care îl primeşte şi-l ajută.

„Un amic din Lima mi-a pus porecla asta de îngerul deşertului, fiindcă vedea că tot ajut atâția călători, din 1990 şi până acum. Primul care a venit a fost un basc, al doilea un japonez, iar al treilea, un argentinian. De primii trei, îmi voi aduce mereu aminte. Călătorii aceştia ajung într-o țară străină, trebuie deci tratați în cel mai frumos mod posibil. Mulți mă ştiu deja, prin cele povestite de alții şi mă caută, cu încredere, aşa ca tine.”

Cât îmi povesteşte toate astea, nu pot să nu remarc calmul cu care o face şi căldura sufletească pe care o degajă nea’ Clemente.

Îl întreb, curios, dacă dă de mâncare la toți călătorii care-i trec pragul, nu se simte mai sărac, şi-mi răspunde râzând:

„Nu, făcând asta, mă simt o persoană mai bună. Nu sunt nici mai sărac, nici mai bogat, dar mă simt fericit. Nu există țări şi frontiere, suntem, de fapt, o singură țară, cu toții. Toți suntem frați. Eu îi primesc pe toți cu bucurie.”

Răsfoind caietele unde fiecare călător i-a lăsat câteva cuvinte scrise, îşi aduce aminte de cei pe care i-a ajutat. Îl întreb ce poveste de călătorie l-a impresionat cel mai mult.

„Povestea unui englez. Eu vorbesc puțină engleză, el puțină spaniolă şi aşa ne-am înțeles. A reuşit să parcurgă America şi Eurasia pe jos, traversând şi strâmtoarea Bering, între Alaska şi Rusia.”

Trec de la un subiect la altul cu nea’ Clemente şi nici nu ştiu când trece timpul. Cu greu, îmi strâng lucrurile şi mă pregătesc de plecare. Vreau, totuşi, să mai fac ceva kilometri până se întunecă şi sunt deja orele 16:00. 

Îi scriu şi eu câteva cuvinte în caiet şi lipesc o hârtie de 1 leu. Na, să fie şi ceva specific României. Îl îmbrățişez şi ne luăm la revedere. Şiret, îmi bagă şi o hârtie de 20 de soli în buzunar.

„Să ai acolo, de drum, sigur ai nevoie..”

Am rămas fără cuvinte. Mi-au dat efectiv lacrimile.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
No comments

Ultimele ascensiuni din Ecuador şi drumul spre Perú

Am reuşit să petrec 4 luni în Ecuador. Când am intrat cu barca prin micuța localitate Nuevo Rocafuerte, de pe fluviul Napo, nu mi-aş fi imaginat că voi petrece atât timp în această țară sud americană. Dar nu regret absolut deloc. Am ieşit din Ecuador cu 7 masivi urcați şi nenumărate peisaje şi experiențe de neuitat.

După plecarea lui Călin în Canada (urcasem Cayambe în compania lui şi a lui Daniel Cinghea), am rămas doar cu Daniel, cu care am reuşit mai departe, să urc şi Illinitza Nord (5.126 m), Carihuayrazo (5.018) şi Chimborazo (6.268 m).

Quito – Riobamba şi ascensiunile pe Illinitza Nord şi Carihyarazo

Daniel şi-a adus bicicleta şi echipamentul aferent cu el, din țară, ca să parcurgă unele trasee din America de sud, şi el, pe biță, aşa că am bătut bucata dintre Quito şi Riobamba, împreună, pe panamericană; cu un stop în El Chaupi, unde, ajungând pe seară, am rugat poliția locală, să ne dea un pat de dormit.

Era ultima localitate unde puteam lăsa în siguranță bicicletele, iar polițaiul, a fost aşa de mişto că ni le-a pus în sediu, şi a doua zi, ne-a şi urcat cu un fel de ATV din dotare, până la „trail head”, de unde am început urcarea propriu-zisă, spre Illinitza. Vârful l-am prins din păcate în nori, aşa că nu am văzut mai nimic, iar la întoarcere, am făcut tot drumul, până la poliție, pe jos.

Mă, totuşi o treabă este sigură în Ecuador. Ori de câte ori am avut nevoie să poposesc peste noapte, undeva, pompierii sau poliția, m-au primit la ei. Este incredibil, cât de curate şi dotate sunt sediile lor, dar cel mai important, este că te poți baza oricând pe ei: sunt acolo, în slujba cetățeanului şi a străinilor care le calcă pragul țării. Uite, ăsta mi se pare un aspect excelent a ceea ce numesc ei „La Revolucion Ciudadana” (Revoluția Cetățenilor), modelul de stânga adoptat de fosta şi actuala conducere a țării. Mereu am fost de părere, că un sistem socialist, poate funcționa doar într-o societate în care resursa umană şi educația, sunt la standarde foarte mari, ceea ce nu este cazul, din păcate, în nici o țară sud americană. Multe din aceste politici, sunt politici populiste, dar na, există totuşi şi aspecte bune şi oneste, pe care trebuie să le scot în evidență.

Nu am avut pe nimeni lângă mine, cu care să călătoresc, sau în preajma căruia să stau, preț de 2 ani de zile, aşa că timpul petrecut alături de Daniel, a fost oarecum ciudat. Ne-am bucurat împreună de aceste ascensiuni şi de drumeții, dar avem stiluri diferite de abordare a unor aspecte şi a modului de a călători. El este mai mult axat pe munte şi mai organizat, din punctul de vedere logistic şi al sponsorilor. La mine, totul a fost de la bun început, o serie de evenimente şi întâmplări, extrem de neprevăzute. Ajutorul pe care l-am primit, a venit în marea lui parte, de la oameni simpli şi doar aşa, am ajuns să cutreier mai bine de 2 ani Americile. Dar cred că tocmai asta mă atrage în ceea ce fac, acel imprevizibil, chemarea necunoscutului şi uneori a pericolului, trebuie să recunosc. Fiecare are şi trebuie să aibă stilul său de a vedea lumea. Asta este adevărata frumusețe a călătoritului: faptul că fiecare vede prin metoda sa de a călători, diferit locurile prin care trece.

După Illinitza, a urmat Carihuayrazo, cu o primă încercare de Chimborazo, eşuată. Nici nu aveam planificată tura asta, dar ca să ne ridicăm puțin moralul, am zis să mai urcăm un alt vârf de 5.000 de m, înainte să ne întoarcem la Chimborazo şi exact asta am făcut.

Trekul până la baza lui Carihuayrazo, este ceva de vis. Începe la aprox. 4.000 de m şi urmează o vale, de-a lungul feței nordice a masivului Chimborazo, până la aprox. 4.600 de m, la baza muntelui. Ici colo, pasc vicunii, în rest, multe lagune şi vegetație joasă, specifică zonei alpine.

Dacă la urcare, ultima porțiune de ghețar de pe Carihuayrazo, nu pare atât de înclinată, la coborâre a fost complet altceva. Chiar când am ieşit de pe creasta, am alunecat şi m-am oprit 5 m mai jos, în piolet. Zăpada fiind moale şi fleşcăită după amiaza, coborârea devine coşmar.

Chimborazo, cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei

Dar după această ultimă experiență, ne-am întors pe Chimborazo, mai fermi şi mai siguri pe noi. Dacă prima oară am ales să punem cortul la 5.270 m, de această dată, am urcat direct de la 4.800 de m, unde campasem lângă refugiu. Marea parte a alpiniştilor, aleg această variantă şi aleg să urce pe timp de noapte, ziua ridicându-se ceața şi zăpada fiind mult mai moale. Aşa că, ne-am conformat şi noi.

Am fost singurii care au luat-o pe ruta normală. Ceilalți au ales ruta Whymper. Problema cu ruta normală, este că traversează o zonă unde sunt căderi masive de pietre şi nu este foarte recomandabilă, mai ales atunci când e vânt. În schimb, noi am prins un timp extraordinar; fără pic de vânt, o noapte senină, cu lună.

Ascensiunea chiar nu este una uşoară. Ne-a luat în jur de 8 ore şi ultima parte, pe ghețar, de la 5.700 de m în sus, pe o pantă de mai bine de 40°, devine chiar epuizantă. Lipsa de oxigen, ajută şi ea la oboseală. Îmi aduc aminte, cum pe la 5.850 m, mi-a venit gândul să renunț. Deşi aproape, dar încă departe, oboseala începuse să-şi spună cuvăntul. Numai energizantul pe care-l aveam la mine, mi-a reînprospătat forțele şi mi-a dat puterea să ajung în jur de ora 8 dimineața pe principalul vârf al masivului Chimborazo, vârful Whymper (6.268 m). Zeii au binevoit să ne recompenseze ascensiunea pe cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei, cu un cer senin, fără pic de nor.

Da, datorită convexității Terrei, Chimborazo şi nu Everest, este cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei, fiind foarte aproape de linia ecuatorială şi m-am simțit privilegiat să ajung aici.


Riobamba – Cuenca şi spre granița peruană

După vreo 2 zile de odihnă, tot la pompieri în Riobamba, luni, pe 11 septembrie, m-am despărțit de Daniel, care a luat-o mai repede spre Peru, pe altă rută. Astfel se încheia o lună plină de drumeții şi ascensiuni în Ecuador.

Din Riobamba până în Cuenca, panamericana urmează un drum sinuos, care dă a montagne russe pe alocuri, prin Cordillera. Nişte urcări de toată pomina, dar şi peisajele sunt pe măsură. Părțile astea de traseu, mai grele, mereu îmi rămăn întipărite ca fiind cele mai faine.

Într-o seară, am cerut permisiune unor localnici să campez la ei în curte şi spre surpriza mea, m-au servit şi cu o supă caldă. Mi-au zis să-mi păstrez măncarea mea pentru a doua zi. Am stat cu ei la masă şi mi-au cerut să îi învăț cuvinte din română. Oamenii ăştia sunt mai curioşi ca cei din aşa numita Lume dezvoltată.

Şi încă ceva curios. În Ecuador, oamenii parcă nu au acel sens aprig al proprietății. Te pui la el în curte şi te şi invită la masă. Nu ți-ar zice nici dă-te mai încolo, ba din contra, îți zâmbeşte. În State, ar fi scos puşca direct, sunt sigur.

5 zile mi-a luat să fac cei aproximativ 260 de km care despart Riobamba de Cuenca, dar au fost poate cei mai grei km de până acum, cu o medie de 1.500 m urcați zilnic.

Cuenca este o bijuterie de oraş colonial. Centrul său istoric cu străduțe pavate, bisericuțe la fiecare colț şi case coloniale colorate, este din 1999, parte din patrimoniul mondil UNESCO. Totuşi, dincolo de asta, aici am avut o întâmplare foarte faină. Miguel, un student spaniol, în exchange în Cuenca, mă urmăreşte pe contul de instagram. Aşa că m-a invitat să stau la ei şi am prins şi un party vineri seara. Mergeau bine de tot nişte beri după aşa urcuşuri.

Din Cuenca până la graniță, am avut treabă uşoară, coborâre pe o vale spectaculoasă. Atât peisajul, cât și oamenii, se schimbă foarte mult, între zona andină și cea de coastă. Cu cât cobori spre coastă, și nivelul de „veselie” crește. Am început să văd din ce în ce mai multă lume la bere, în crâșme, muzica se aude din ce în ce mai tare și mai des, apare bogata vegetație de junglă joasă și zumzetul neîncetat al insectelor, preia liniștea munților.

După o ultimă noapte petrecută în cort, în curtea pompierilor din Huaquillas, joi la prânz, intram în Perú.

Aventura continuă.

P.S. În Giron, cei de la achiras.net, mi-au luat un interviu. De la primul interviu în spaniola, din ianuarie 2016, parcă am facut ceva progres.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
1 comment

Ascensiune pe vârful Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului

În ultimele două săptămâni, m-am bucurat de prezența altor doi români, aici, în Ecuador, Călin Adam şi Daniel Cinghea, cu care am urcat împreună vf. Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului şi unul emblematic al acestei țări, la fel ca şi frații săi mai înalți, Cotopaxi şi Chimborazo.

Dacă pe Daniel nu-l mai întălnisem până acum, pe Călin îl ştiu de 2 ani. Mi-a fost gazdă în Calgary, în Canada, pe când am trecut cu bicicleta pe acolo. După primirea deosebită, făcută de comunitatea de români de acolo, am rămas amici, iar acum, potrivindu-ne cu locul şi timpul, am ajuns să împărtăşim puțin şi din pasiunea pe care o avem pentru munte.

Cotopaxi (5.897 m) şi Chimborazo (6.310 m), sunt cele mai cunoscute vârfuri din Ecuador şi 2 ascensiuni frumoase, pe care cred că şi le doreşte orice alpinist, dar Ecuadorul, numără 10 vârfuri care depăşesc 5.000 de m, dintre care, marea parte au ghețar permanent. Unul dintre acestea, este şi Cayambe, al treilea, după Chimborazo şi Cotopaxi şi pentru noi, soluția de înlocuire a Cotopaxi-ului, rutele spre vârful acestuia, fiind închise în acest moment, datorită activității vulcanice recente. Da, vorbim până la urmă de mulți vulcani cu un ridicat potențial de erupere, în această zonă a lumii.

Prima încercare

După o primă noapte petrecută la unicul refugiu din Cayambe, situat la 4.600 de m, Călin, a resimțit puțin mai tare altitudinea şi a decis să coboare la 3.500 de m, pentru câteva ore, ca apoi să revină şi să se simtă chiar optim.

Aclimatizarea este diferită de la om la om. În timp ce eu urcasem deja de câteva ori la peste 4.000 de m şi eram cât se poate de aclimatizat pentru acea altitudine, Daniel, care tocmai ce sosise din România şi fără prea multe alte ture recente la altitudine, înainte de această tură, se simțea perfect, urcând din Quito (2.850 m) la 4.600 de m. Totuşi, Călin avea, fără îndoială, cea mai mare experiență dintre toți, el urmând să ne ghideze pe ghețar.

Este şi o chestie de organism. Fiecare om reacționează complet diferit. Unii au nevoie de mai mult timp, alții de mai puțin, iar reacția poate fi mereu alta. Totuşi, cred că cu cât acorzi mai mult timp organismului, cu cât acesta poate face mai bine față schimbărilor şi provocărilor de orice tip, printre care şi lipsa de oxigen.

În fine, după 2 nopți dormite la 4.600 de m (prima la refugiu, a doua la cort), în cea de-a treia, am hotărât să atacam vârful, fiind acum, bine aclimatizați şi pregătiți, cu toții.

Fiind la Ecuator şi existând şanse mari ca după 10 dimineața să se fleşcăiască gheața, de la soarele extrem de puternic, sau dacă nu, să se pună ceața deasă, vârfurile mai serioase din Ecuador, se urcă, de preferință noaptea. Şi de preferință cu ghid, zic cei de la minister. 

După un accident petrecut pe vf. Illiniza sud, în 2012, guvernul Ecuadorului ar fi luat hotărârea să impună ghid, oricărui alpinist care vrea să urce unul din vârfurile cu ghețar, ale micuței țări sud americane. Totuşi, există şi posibilitatea de a semna o declarație pe proprie răspundere, la intrarea în Parcul Național, care să-i absolve pe ei de orice responsabilitate, ceea ce am şi făcut. 

Ni se părea că a angaja un ghid, oricum ar fi fost, strica din frumusețea turei alpinistice (sau andinistice, cum ar spune cei din Ecuador). Una este să „munceşti” un vârf, să faci recunoaştere, să te bucuri de imprevizibil şi alta să urmezi paşi desemnați de ghid. Experiența şi înțelepciunea lui Călin şi-au spus aici cuvântul.

Prima parte a traseului, de la 4.600 de m, la 4.800 de m, şerpuieşte şi urcă destul de brusc, printr-o zonă de bolovani. Bătea un vânt incredibil, în acea noapte. Călin nu putuse să închidă un ochi din cauza vântului extrem de puternic. Şi de asta şi de frică, să nu ne ia vântul pe sus, cu tot cu cort. La un moment dat, a ieşit să reancoreze partea vestibulului, fiindcă vântul o scosese din cui.

Nu era de bine, dar ne-am ambiționat, sperând că la un moment dat, se va mai potoli. Pe o coamă laterală, chiar înainte să ajungem la ghețar, am crezut, efectiv, că mă va mătura vântul.

Călin a condus toată noaptea grupul, făcând şi demersurile de recunoaştere a traseului, încasând zăpadă viscolită la greu. Era perfect senin. Din păcate, după tot acest efort pe ghețar, acel vânt extrem de puternic, nu ne-a permis să ajungem din prima pe vârful de 5.790 de m. Au fost 7 ore de mers epuizant, cu vânt de 90 km/h pe alocuri şi zăpadă viscolită, iar în jur de 7:30 am, am luat decizia înțeleaptă, să facem stânga împrejur şi am coborât de la aprox. 5.500 de m. Eu cel puțin, mă simțeam stors de putere şi cu greu m-am târât înapoi, la tabăra de la 4.600 de m. Şi, colac peste pupăză, vântul puternic mi-a rupt şi cortul Marmot Twilight 2, care mi-a fost alături încă din 2009.


„Zeul” Cayambe ne-a permis să-i păşim pe vârf, din a doua încercare

Cum niciodată nu este frumos să laşi ceva neterminat, după alte 2 zile de odihnă, vremea fiind şi senină şi cu un vânt moderat, ne-am luat hamul, bocancii, colțarii, pioletul şi mănuşile de altitudine şi am luat-o din nou spre vârf.

Fără vânt, altul a fost progresul. Mult mai rapid şi faptul că ne puteam acum opri să ne hidratăm şi să mai îmbucăm ceva semințe si dulciuri (cei de la Native Box, mi-au trimis prin Daniel nişte mixuri de fructe uscate şi semințe geniale fix pentru acel boost de energie de care ai nevoie în aşa momente), ne-a menținut în formă până pe vârf.

Chiar dacă Daniel păruse foarte bine aclimatizat la început, pe ultima bucată de traseu, paşii îi deveneau din ce în ce mai grei. Călin conducea grupul, urma Daniel şi apoi eu. Eu şi Călin cred că eram totuşi in mare formă, chiar şi după o noapte de urcat pe ghețar. Fără vântul de ultima oară, urcarea ne-a fost infinit mai uşoară şi plăcută.

După mai bine de 6 ore de efort şi o ultimă urcare de 45°, pe lângă nişte crevase destul de adânci, ajungeam, puțin după răsărit, în şaua vârfului, măturată de un vânt incredibil, de care fusesem, se pare, feriți pe fața sudică a muntelui. Încă 100 de m de creastă şi păşeam, în sfârşit, pe vârful de 5.790 m. Era o dimineață atât de senină…

La orizont, se vedeau 3 din cei mai înalți vulcani ai Ecuadorului: Antisana, Cotopaxi şi Chimborazo. Spre cel din urmă îmi îndrept acum gândurile şi paşi (sau pedalele, mai bine spus), nu înainte de a mai face şi un trek pe Illiniza Norte (5.126 m).

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă, #CycleTheAmericas, puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
2 comments

Azi se împlinesc 2 ani de când am plecat să străbat Americile. Câteva reflexii personale.

Pe 28 iulie 2015, decolam de pe aeroportul Henri Coandă, spre Alaska.  Începea expediția care urma să mă poarte dintr-o extremă într-alta a Americilor, pe bicicletă. Ştiam că avea să fie aventura vieții mele. Ceea ce nu ştiam eu însă, era că nu va dura doar 9 luni de zile, aşa cum îmi propusesem.

Doi ani s-au scurs de atunci. Doi ani în care nu mi-am văzut nici familia, nici prietenii, nici măcar un cunoscut. Doi ani în care am stat departe de tot ceea ce îmi este cunoscut. Am lăsat totul în urmă, ca să-mi urmez o pasiune, un vis şi să mă descopăr.

 

***
 

Era o vreme de toamnă târzie, în Alaska, atunci când am început eu să dau primele pedale spre sud, pe 5 august 2015. Şi deşi m-am pus la asemenea drum destul de târziu, pentru latitudini atât de nordice, ca prin minune, timpul a fost de partea mea. Până prin noiembrie, când, într-un final, m-a lovit iarna din plin, în statul american Montana.

Au urmat două luni grele, de pedalat prin frig, până să dau de vremea mai prielnică, din Mexic. Apoi, uşor, uşor, în lunile lui 2016, ce au urmat, am trecut la vremea caniculară şi extrem de umedă din America centrală şi nordul Americii de sud.

Mai întâi au fost Munții Stâncoşi, apoi Podişul Central Mexican, urmat de lanțul vulcanilor din America Centrală, jungla Amazoniană, şi, într-un final, impunătorii Anzi.

Au fost zile uneori grele, alte ori plăcute. Au fost nopți uneori liniştite şi comfortabile, alte ori complet nesigure, dormite în cort, în biserici, în stații de pompieri, sau chiar în închisori. Cert este, că dintr-o fugă spre sud, expediția pe două roți, mi-a devenit mai degrabă o fugă după experiențe, cât mai diverse şi o scoatere în afara pragmatismului şi a mediocrității.

Partea extraordinară a unei astfel de expediții, este că, uşor, uşor, eliminând toți factorii externi, şcoală, servici, familie, societate, presiuni de orice tip, rămâi tu cu tine însuți.

Fiecare avem traumele şi insecuritațile noastre, moştenite fie din familie, fie din societate şi chiar din ambele. România, prin definiție, este o societate de oameni profund traumatizați, o societate în care, domneşte minciuna, nesiguranța de sine şi neîncrederea reciprocă. Un car de caracteristici, pe care, vrem, nu vrem, le moştenim la nivel individual.

Am crescut cu bunicii, abandonat fiind de tată şi cu o mamă oarecum distantă şi copleşită de propria ei durere şi dezamăgire. A fost startul „ideal” pentru a dezvolta o oarecare nesiguranță de sine şi un sentiment de inferioritate, care s-a manifestat sub o formă sau alta, în adolescență şi mai târziu în viața adultă.

Nu mai spun despre caracterul profund religios pe de o parte, pe de alta rasist şi şovin, al familiei mele. Şi sunt absolut sigur, că aici vorbim de un fenomen la nivel de societate, dar prea puțini conştientizăm aceste aspecte. De fapt, nu este absolut deloc evident să conştientizezi toate astea, atât timp cât nu te îndepărtezi şi nu începi să vezi „the big picture”. Atât timp cât nu dialoghezi cu alții şi nu începi să nuanțezi toate astea cu diversitatea lumii în care trăim.

În acest sens, călătoriile şi în special această expediție, m-au ajutat enorm. M-au ajutat să părăsesc acea comoditate şubredă şi lipsită de verticalitate. Mirajul societății şi a liniştii familiale. Să văd şi înțeleg diversitatea acestei lumi şi să o apreciez. Dar, în acelaşi timp, sunt conştient că undeva, cumva, ceea ce fac, este tot o fugă. Pot să acumulez încă câteva zeci de mii, poate chiar sute de mii de km, dar fără o înfruntare mai directă şi sinceră a fiecărei frici şi insecurități, totul este un simplu miraj. Călătoria nu te conectează în mod direct, cu tine însuți, ci cumva ocolit.

Partea extraordinară a unei astfel de expediții, este că, uşor, uşor, eliminând toți factorii externi, şcoală, servici, familie, societate, presiuni de orice tip, rămâi tu cu tine însuți. Ai această extraordinară oportunitate. Şi după ce rămâi tu cu tine însuți, începi să decojeşti strat după strat. Nu mai poți da vina pe nimeni şi pe nimic. Câteodată îți vine să-ți tragi pumni, câteodată să plângi. Uneori zburzi de fericire, alte ori simți un profund regret.

 

***

 

Acum, la doi ani de la plecarea din țară şi 21.548 de km pedalați prin 19 țări şi teritorii, mă aflu în Ecuador, unde mă aclimatizez pentru a urca câteva vârfuri mai înalte din Anzi, în drumul ce mi-a rămas de parcurs până la punctul terminus al expediției mele, Ushuaia, în Țara de Foc.

Vreau să mulțumesc pe această cale tuturor celor care mi-au fost în ultimii 2 ani aproape şi celor care m-au ajutat prin donații şi materiale necesare expediției. Fără voi şi fără necunoscuții care m-au ajutat spontan pe traseu, nu aş fi putut ajunge până aici.

Mulțumesc mult şi partenerilor logistici, CrossBike.ro, Evolio, Samsung Romania, MainstreamMsx şi NativeBox.ro.

Fiți nebuni, urmați-vă visele şi încercați să fiți sinceri cu voi, să pătrundeți până într-acolo, unde e cel mai greu. Lucru valabil atât la propriu, cât şi la figurat.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
1 comment

Tot ce trebuie să faci, este primul pas.

Sunt de aproape doi ani de zile pe drum. Inițial, îmi imaginam o tură de 9 luni de zile, în care vroiam să ajung pe cel mai scurt traseu, din Alaska, în Țara de Foc, legând cele două extreme ale Americii. Treptat, mi-am dat seama că nu kilometrii, timpul şi recordurile dau adevărata valoare expediției mele, ci experiențele şi oamenii pe care îi întâlnesc pe traseu. De aia, uşor, uşor, cele 9 luni, s-au transformat în 2 ani, iar cei 24.000 de km propuşi inițial, în mult mai mulți.
Când am plecat, ştiam că nu am banii necesari pentru o asemenea expediție. Deşi am fost ajutat logistic de câteva companii (Evolio mi-a dat banii pentru achiziționarea unui dispozitiv de monitorizare, plus câteva gadget-uri necesare, CrossBike mi-a furnizat echipamentul ciclistic, iar Samsung un telefon şi o cameră cu care-mi filmez aventura) banii necesari acestui lung drum, mi-au fost donați/sponsorizați pe parcurs, de oameni care apreciază spiritul meu de aventură şi proiectul meu. Oamenilor acestora le mulțumesc din suflet. Chapeau!

Cred că este esențial să faci primul pas, chiar dacă crezi că-ți lipsesc resursele necesare, în orice îți doreşti să faci cu adevărat. Important este să o faci cu pasiune şi dacă este aşa, orice sacrificiu este binevenit.

Acum 2 ani de zile, terminam studiile în inginerie, la Universitatea McGill din Canada. Calea-mi era „pecetluită” spre o slujbă de inginer programator, prin care puteam duce o viață simplă şi liniştită, lipsită de griji materiale, dar şi de adrenalina aventurii. Atunci am schimbat macazul, pe o altă linie, pe o altă cale. Asta şi datorită unor coincidențe şi circumstanțe de moment. Am vrut până la urmă să fiu sincer cu mine, să-mi urmez visul de a vedea lumea şi de a mă bucura din plin de aventură. Altfel, riscam să mă simt ca un peruş în colivie…

Şi nu regret nimic. Ultimii 2 ani au fost cei mai minunați din viața mea şi sper la mulți alții aşa, pe diferite meridiane ale Terrei. Acum ştiu sigur că nu mă voi opri aici, ci-mi voi continua acest nou drum ales. Mi-a intrat în sânge şi nimeni şi nimic nu mă va putea opri. Lumea e a mea. Totul a fost să fac primul pas…

zoom
No comments

Din Amazonia, în Quito: întoarcerea pe şaua bicicletei şi o urcare pe cinste

După două luni şi două săptămâni petrecute prin Amazonia, m-am întors de curând pe CrossBike şi mi-am reluat traseul pe bicicletă, începând urcarea spre Cordillera Anzilor şi spre Quito, capitala Ecuadorului. Dacă în prima zi, cei 60 de km cu o urcare de 1.200 de m, s-au resimțit din plin, în zilele care au urmat, aveam să dozez distanța treptat şi să mă reobişnuiesc uşor, uşor, cu efortul.

Trebuie să recunosc că mi-a fost dor de biță. Mi-a fost dor să fiu eu, cel care este din nou în control. Asta şi este frumusețea cicloturismului, faptul că îți dă enorm de multă independență şi te face să te simți bine, ştiind că realizezi un traseu prin forțe proprii.

Un drum întortocheat: Coca – Narupa şi cum am lăsat în urmă Amazonia

Drumul care leagă micuța localitate El Coca, unde mi-am încheiat periplul pe Amazon, de capitala Quito, este unul extrem de dificil, cu trecere prin câteva pasuri montane, dintre care unul de 4.092 de m. Dar cum tot ce este greu, este şi frumos (cred că expresia originală, sună fix invers, dar nici aşa nu este greşit) porțiunea aceasta de traseu m-a binecuvântat cu unele din cele mai faine peisaje: de la pădurea tropicală, la peisajul golaş alpin; de la fluviul Napo, la vulcanul Antisana şi satele andine. Aveam să-mi dau seama foarte curând, că deşi mai mică ca suprafață, față de vecinele ei sud americane, Ecuadorul are o diversitate geografică şi climatică incredibilă. Cu un teritoriu ceva mai măricel decât al României şi o populație de aprox. 15 milioane, Ecuador avea să fie una din cele mai frumoase surprize de până acum. Şi nu e o țară scumpă. După o criză financiară similară cu cea din Venezuela (dar nu la aceleaşi proporții), în anul 2000, Ecuadorul a schimbat moneda națională, Sucre-ul, cu dolarul american, ceea ce a stabilizat întreaga economie şi a avut efecte pozitive asupra întregii țări. Şi nu mai zic, peste ce oameni ospitalieri şi de treabă, aveam să dau aici. Cu siguranță, Ecuadorul va concura la unul din locurile fruntaşe, în clasamentul celor mai ospitaliere țări din expediția mea prin Americi.

Revenind la traseu, prima seară care m-a prins pe drum, am petrecut-o în localitatea Loreto, ghiciți unde? La pompieri! De fapt, nu ar fi nici prima oară, nici ultima, când înnoptez la pompieri. O mai făcusem în Panama şi în Guyana, doar că de data aceasta nu au avut să-mi ofere saltea, aşa că mi-am pus cortul pe acoperiş la ei, dar tot fain a fost, fiindcă eram într-un loc sigur, gratis şi puteam să mă şi spăl. Nu zic, că WiFi-ul a fost bonus, iar pompierii, nişte gagii super de treabă.

Unul din cele mai nesuferite aspecte, în acest colț de lume, mai mult decăt căldura dogoritoare, este umiditatea extremă din aer. Mi s-a luat, efectiv, după un an de când umblu prin căldură şi umiditate extremă, caracteristice climei, atât din America centrală, cât şi din zonele joase ale Americii de sud.

Adevărul este că începusem deja să visez la ceva climă mai rece, deşi eram conştient că nu mai aveam haine călduroase; nici măcar nişte pantaloni lungi. Unii dintre voi, care mă urmăriți de la început, poate vă aduceți aminte, cum, în Panama, mi s-a furat unul din coburile de pe spate, unde aveam toate hainele. De atunci, nu mai am haine de frig, dar nici că aş fi avut nevoie de ele, pănă acum când a trebuit să urc la altitudine. Ştiți cum e, nimic extrem nu este plăcut , iar atunci când te afli într-una din extreme, ai tendința să o minimalizezi pe cealaltă. Dar da, chiar îmi doream să scăp de zăpuşeala aia.

Drumul dintre Loreto şi Baeza, şerpuieşte colinele de la poalele Anzilor, te urcă ca să te coboare şi să te urce din nou. Căldura se face încă puternic resimțită în această zonă, dar norocul meu este că izvoarele şi cascadele sunt şi ele abundente şi mă pot opri să mă răcoresc şi să-mi umplu sticla.

Dar cum îmi place mie să pun accentul pe oameni şi faptele de omenie, de care am parte, cea mai faină experiență de prin zona asta, aveam să o am într-un sătuc, unde m-am oprit să servesc prânzul. Singurul restaurant din localitate, era situat în curtea şcolii. Proptesc bicla afară, îmi dau casca jos şi mă aşez la una din mese. Întreb ce au de mâncare şi prețul, după care fac comandă de un prânz complet, care mă costa $2. În tot acest timp, cât una dintre femei îmi pregătea merindele, ceilalți prezenti, mă întrebau despre expediția mea, bicicletă, cât m-a costat, etc. Aşa e lumea la țară, curioasă şi e lesne de înțeles de ce.

Păreau foarte fericiți că am intrat la ei să servesc masa de prânz, iar la urmă, nu mică mi-a fost surpriza, să-mi zică că e din partea casei. I-am rugat să-mi accepte banii fiindcă ştiam că şi doar $2, fac mult pentru ei şi m-au refuzat drăguț, cu o căldură umană nemaipomenită şi o sclipire dumnezeiască în ochi. Şi nu a fost singurul astfel de gest din acea zi. Popasul unde am înnoptat, după ce m-au lăsat să-mi pun cortul gratis, la ei pe cerdac, mi-au oferit şi o supă caldă, din partea casei; asta după ce au redeschis bucătăria doar pentru mine. Dacă mai aud pe cineva care zice că lumea e plină de oameni răi, mă supăr rău. Ori sunt eu cea mai norocoasă persoană să dau peste cei mai buni, ori există încă multă omenie în lume. Tind să cred a doua versiune.

Spre Baeza şi primul pas montan serios

Dacă până la Narupa, urcarea a mai fost cum a fost, de la Narupa la Baeza, începe una extrem de serioasă şi abruptă, care culmină la peste 2.200 de metri altitudine. Dacă până aici, arşița şi umiditatea mi-au fost duşmanii cei mai mari, pe porțiunea aceasta, ploaia parcă nu se mai termina. Este drept că este încă sezonul ploios, dar chiar şi aşa, parcă nu se mai oprea. Mi-a udat un set de haine, după altul şi pedalatul pe ploaie, ca şi pe ninsoare sau vânt, nu e chiar plăcut. E poate intemperia cea mai nasoală, aşa că a trebuit să fac pauze lungi şi să înaintez încetul cu încetul.

Datorită pantelor abrupte, de multe ori, trebuie să cobor de pe bicicletă şi să împing la ea, dar într-un final, ajuns în vârful pasului de +2.000 de m, s-a risipit şi ploaia şi norii şi natura m-a recompensat cu un superb curcubeu. La 26 de km depărtare, ajungeam în seara aceia, în Baeza, după o coborâre străşnică şi încă o urcare mai uşoară; din nou la pompierii locali, care mi-au dat în acea seară şi de mâncare.

Din Baeza în Quito, via Papallacta

După 2 nopți petrecute (din nou) la pompieri, aşteptând să se mai domolească puțin ploaia, am început urcarea cea mare, spre vârful pasului de 4.092 de m.

Pe măsură ce urcam, simțeam şi cum se rarefia din ce în ce mai mult aerul pe care îl respiram, dar ce poate fi o practică mai bună decât aceasta de a te aclimatiza, când ştii că ai de urcat şi nişte vulcani de peste 5.000 de m altitudine.

Surpriza cea mai neplăcută a venit la scurt timp după ce am început coborârea. Fusesem plăcut surprins să găsesc la asemenea altitudine, o şosea cu 2 benzi pe sens şi echipată cu pistă de biciclete, dar cum traficul greu aruncă toate pietrele înspre pista de biciclete, mult mai puțin spre deloc folosită, am luat o piatră la roata din spate, care mi-a perforat efectiv cauciucul şi mi-a explodat camera.

Prost echipat, îmi era un frig şi se şi înnopta de acum. A trebuit să mă târăsc aşa, cu bicla, vreo 2 km, până la următorul popas, unde nu numai că oamenii mi-au dat din nou să mănânc gratis şi să rămăn în casă la ei peste noapte, dar am putut să şi peticesc camera şi să improvizez situația ca să pot face ultimii km până în Quito. Aşa că, a doua zi, dis de dimineață, m-am bucurat de o coborâre pe cinste.

Totuşi, sosirea în capitala ecuadoriană, nu avea să fie lipsită de probleme. Improvizația la cauciucul din spate, a cedat la aprox 15 km de Quito, pe când urcam ultimul deal, înainte de oraş. Fiind pe o vreme prielnică, m-am tras în afara carosabilului şi am putut rezolva uşor problema. Cu cauciucul pe spate rezolvat, şi încă puțin efort, ajungeam într-un final, după 10 zile de la plecarea din Coca, în Quito, oraş situat la 2.850 de m altitudine şi singura capitală situată (aproape) pe linia Ecuatorului.

Încă din primele clipe, Quito m-a impresionat cu ordinea şi curățenia, în contrast cu multe alte oraşe din America Latină, pe unde am trecut, cu aspectul său îngrijit şi cochet, dar şi faptul că poți găsi un prânz complet la $2, fix în centrul oraşului. Arhitectura andină colonială, domină centrul istoric şi parcă, după toată sărăcia din Amazonia, pe unde călătorisem în ultima vreme, contrastul a fost enorm.

Dar mai multe despre Quito şi Ecuador, într-o postare viitoare.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici


zoom
No comments

Suriname, Guiana franceză şi înapoi în Brazilia

Într-una din ultimele postări, vă povesteam despre aventura mea prin jungla guianeză, despre „off-road” pe două roți, printr-una din cele mai izolate regiuni ale Americii de sud, cât şi despre ospitalitatea localnicilor. Aşa cum veți citi în rândurile care urmează, Suriname şi Guiana franceză nu prea aveau să semene cu cea din urmă.

Suriname

Dacă coasta guianeză este extrem de animată şi satele şi oraşele se țin lanț, nu acelaşi lucru se întâmplă şi pe coasta Suriname-ului. Cu o populație mai mică decât Guiana britanică (aprox. jumătate de milion), concentrată majoritar în capitala Paramaribo, Suriname e ceva mai sălbatic, cu distanțe mari între localitați, chiar şi pe coastă. Mă rog, distanțe mari pentru Suriname.

Neexistând pod peste fluviul Cuarantyne, fluviu care desparte Guiana britanică de Suriname, am fost nevoit să iau bacul. Un drum de aprox. 40 de min, urmat de o coadă la paşapoarte şi într-un final înapoi pe două roți în cea de-a cincisprezecea țară a expediției mele prin Americi.

De cum intri în Suriname, se schimbă şi aspectul şoselelor, multe din ele proaspăt asfaltate..

Suriname este una din puținele foste colonii olandeze unde limba olandeză a rămas oficială şi este folosită încă ca limbă curentă, în paralel cu creola locală, cunoscută sub numele de ‘sranan tongo’. Oarecum similar cu situația din Guiana britanică, olandezii au adus aici atât sclavi din Africa, cât şi imigranți dintr-o altă fostă colonie olandeză, Indonezia (în Guiana britanică, englezii au adus imigranți indieni). Aşadar populația este una extrem de pestriță. Ici colo, dai de câte o moschee sau templu budist, dar şi de biserici reformate, catolice sau chiar neo protestante. Mâncarea reflectă şi ea această influență asiatică în regiune.
America de sud ca şi continent este un potpourri de naționalități, etnii şi religii, dar chiar şi aşa, Guianele au un aer pe alocuri străin de restul continentului, pe alocuri parcă mai european. E drept că au fost şi ultimele care şi-au obținut independența (cu excepția Guianei franceze care încă face parte din Franța – este o regiune a Hexagonului). Asta se poate vedea şi prin faptul că se folosesc prize europene şi se bea bere la jumate de litru (hihihi).

După ce mi-am petrecut ziua de naştere în Nieuw Nickerie, am repornit la drum urmând şoseaua de coastă spre Paramaribo. Un drum extrem de monoton. Pe de o parte şi alta plantații de banane. În rest, mă confruntam din nou cu temperaturi extrem de ridicate. Oamenii nu mai păreau atât de săritori ca în Guiana britanică, iar toate restaurantele şi buticurile sunt deținute de chinezi cu care nu te prea înțelegi de fel. La un moment dat am început să fac pane din 30 în 30 de km. Câteodată am şi 1000 de km fără o singură pană, câteodată mă pomenesc cu 3 în suta de kilometrii. Şi colac peste pupăză, odată ce se lasă seara mai sunt şi atacat de țânțari. Seara, de îndată ce te-ai oprit din pedalat, eşti devorat, asta dacă nu eşti destul de dibace să ocheşti din prima locul de campare şi să instalezi cortul cu viteza luminii. Oricum îți intră şi în cort, dar na, măcar nu ai 20 pe un singur picior şi cu timpul dispar. Sau mai simplu, iei ceva spray repelent, dar eu tot amânasem. Aveam să-mi procur unul abia prin Guiana franceză.

Paramaribo

După un drum lent şi în care oboseala celui un an jumate pe drum a început parcă să-şi lase amprenta, am poposit într-un final, într-o seară de sâmbătă şi în capitala Paramaribo, care pot să zic că m-a impresionat cu arhitectura sa colonială. Mult mai bine întreținut şi mult mai curat ca Georgetown, Paramaribo este parcă şi un oraş mult mai animat. Baruri, restaurante şi parcuri pline de lume la tot pasul. Paramaribo este şi un exemplu de diversitate şi bună conviețuire a tuturor religiilor. Nu multe sunt locurile unde vezi o moschee gard în gard cu o sinagogă.

În Paramaribo am fost găzduit de o tipă filipineză, Abbz. Aveam să aflu că erau un grup mai mare de filipinezi/filipineze veniți/e aici la lucru ca infirmieri/e. Poate cunoaşteți deja acest aspect, dar filipinezele sunt extrem de căutate ca bone şi infirmiere. Aşa că prin ea am cunoscut întreaga lor comunitate. Nişte tipi/tipe super de treabă. Colegul de apartament a lui Abbz mi-a făcut cadou două perechi de pantaloni şi un tricou de ciclism şi ambii au ținut să-mi gătească zilnic.
Poate pare ciudat, dar în Suriname am avut mai mult contact cu această comunitate de imigranți filipinezi decât cu loalnicii. Nu ar fi prima oară când sunt găzduit de filipinezi. În Fort Saint John, în Canada tot aşa şi tot la fel de fain m-au tratat. Băieții ăştia par să aibe ospitalitatea în sânge, ceea ce-mi face poftă să ajung cât mai degraba şi prin Filipine.


Trecerea în Guiana franceză

Câteva zile fun cu filipinezii cât să-mi dea energia necesară pentru a-mi continua drumul, s-au adeverit a fi de bun augur. Plecam din Paramaribo oarecum încântat că aveam să intru curând pe un teritoriu european, în Guiana franceză.

Podul peste fluviul Suriname este impresionant, mai ales pentru o nație atât de mică precum Suriname. Dacă până aici drumul de coastă fusese unul cât se poate de plan, ultimii câțiva zeci de km până în Guiana franceză, aveau să-mi facă cunoştință cu niscaiva coline, atât cât să nu mă lase cu o impresie plictisitoare.

La fel ca între Guiana britanică şi Suriname, nici la trecerea peste fluviul Maroni, reprezentând granița naturală, nu există pod, aşa că trebuie să plăteşti barcagiu; ori 4 euro, ori echivalentul în dolari surinamezi. Ajunsesem la graniță seara. M-am dus să ştampilez paşaportul la grăniceri. Postul era deja închis, dar fiindcă grănicerul era încă acolo, l-am rugat să mă servească cu o ştampilă şi a fost de treabă.

Buba acum era că nu mai aveam destui bani şi singura opțiune viabilă era să ajung la un bancomat pe partea franceză să scot euro. Tot ce mai aveam la mine erau 5 dolari surinamezi, adică sub 1 €. Aşa că am avut de dus muncă de convingere cu diverşi să mă ia şi să văd cum îi plătesc pe partea ailaltă. Până la urmă m-a luat unul şi i-am plătit doar mărunțişul pe care-l mai aveam, scutindu-mă de restul de plată. Ajungeam în Saint Laurent du Maroni, din nou la „normalitate”. După mai bine de 1000 de km de biciclit pe partea stângă, reveneam pe dreapta în Guiana franceză.


Întâlnirea cu un grup de români

După o noapte petrecută la cort, în apropierea oraşului, m-am întors dimineață în oraş să beau o cafea şi să găsesc ceva WiFi. Mă aşez la o cafenea, pun telefonul la încărcat, când pac, aud dulcele grai moldovenesc. Nu mai avusesem un interlocutor român de anul trecut din iulie, când mă întâlnisem cu Mirel Magop în Columbia, alt globetrotter român. Băieții erau trimişi de firma de construcții la care lucrau în Franța să facă sistemul de ventilație al noului spital din Saint Laurent.

Ne-am împrietenit cât ai zice peşte şi desigur, în spiritul ospitalității moldoveneşti, m-au invitat acasă la un borş moldovenesc, o țuică şi ceva voie bune. Mană cerească a fost. Şi fiindcă tot ne-am nimerit în timpul protestelor din România, am zis să fim şi noi solidari cu restul românilor ieşiți în stradă.


Guiana franceză – cel mai ostil teritoriu de până acum

Aveam să petrec câteva săptămâni în Guiana franceză, timp în care am pedalat cei mai bine de 400 de km până la granița braziliană şi făcut câteva chestii interesante, cum ar fi să văd o lansare de rachetă la Kourou (la centrul spațial european) şi să particip la o emisiune radio în acelaşi orăşel.

Totuşi per total, chiar dacă am cunoscut oameni de treabă, Guiana franceză m-a lăsat cu un gust uşor amar. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau mult mai egoişti şi extrem de puțin săritori ca în alte locuri. Odată am fost alungat de la o masă într-un popas, când îmi făceam de mâncare, altădată cineva mi-a cerut 2,5€ pe o sticlă de apă. În Kourou am fost atacat cu un pistol de jucărie de nişte puşti care vroiau să mă jefuiască. Despre acel episod am povestit aici. Nu mai pun că este cel mai scump loc de până acum din Americi. Au nişte prețuri ridicol de mari.
Din câte am putut eu să înțeleg, Guiana franceză este pentru francezi ceea ce Alaska este pentru americani. Acel teritoriu îndepărtat, sălbatic, desprins de țara mamă, cu relativ mai puține reguli şi unde  poți face un ban în plus sub formă de prime dacă te stabileşti acolo.

Înapoi în Brazilia – „lungul” drum spre Macapá şi estuarul Amazonului.

Mă simțeam fericit să mă întorc în Brazilia. Oamenii sunt mult mai ospitalieri şi prețurile mult mai ieftine. Drumul care leagă granița franceză de Macapá este unul asfaltat în mare parte, dar are şi o porțiune de aprox. 110 km fără asfalt.

Am nimerit în jungla amazoniană fix în sezonul ploios. Şi dacă frigul şi canicula mi-au dat de furcă prin alte părți, acum avea să vină rândul ploilor.

Orice ai purta, orice ai face, tot te udă ciuciulete. Degetele şi tălpile picioarelor ți se încrețesc. Înaintezi cu greu şi ai mereu o senzație neplăcută. Ei bine şi pe bucata neasfaltată, noroaie. Munți de noroaie prin care trebuie să înnoți. Iar când mai prindeam o după amiază fără ploaie, era minune de la Dumnezeu.

În fine, drumul acesta dintre granița franceză şi Macapá, m-a făcut psihic. Am înaintat foarte greu iar faptul că trebuia să mă întorc mereu în ploaie, nu mă motiva deloc. Mi-am petrecut nopțile fie la cort, fie în sate indigene şi la oameni acasă. Una din persoanele minunate pe care aveam să le întâlnesc aici era un elvețian pe nume Othmar care la cei 68 de ani ai săi, şi-a cumpărat pământ în nordul Braziliei şi anual vine să trăiască aici, câteva luni. Cultivă ananas, porumb, açaí, de toate. Să nu stea degeaba, mi-a zis el.
Cum pedalam pe înserate, m-a zărit unul din angajații lui de la fermă şi mi-a zis să trag pe dreapta la ei. Aveau „ordine” stricte de la Othmar să „culeagă” toți călătorii de pe stradă ca să-i omenească cu mâncare şi cazare gratis (da, există astfel de oameni pe lume). Aveam să descopăr asta din cartea de oaspeți. Aşa că am tras la ei, cu mare drag. Cină, o baie fierbinte şi posibilitatea de a-mi usca hainele au fost mană cerească, dar şi discuțiile interesante într-o portugheză amestecată cu nemțească, mi-au căzut tare bine. Şi evident, faptul că mi-am făcut un prieten nou.

Pe 10 martie, după 20.832 de km pedalați prin America de nord, centrală şi de sud, atingeam Ecuatorul, a treia linie imaginară importantă a Terrei, după Cercul arctic şi Tropicul de nord. Totodată ajungeam pentru prima oară pe malul Amazonului, cel mai masiv fluviu al planetei şi fluviul pe care aveam să-mi continui expediția, în barcă de această dată.

Hărțile traseului parcurs până în acest moment prin America de nord, centrală şi de sud

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici


zoom
1 comment

Guyana şi 450 de km de off road prin sălbăticie

​După o pauză lunguță (în Boa Vista, Brazilia) ocazionată de sărbători, la începutul lunii ianuarie, am luat-o din nou din loc spre Guiana engleză, cunoscută oficial ca Guyana sau Guiana. Mă aştepta un drum lung şi pustiu, care-mi va aduce aminte de prima şosea pe care mi-am început expediția, Dalton Highway.

Puțină istorie şi poziționare geografică

Cred că înainte să trec la poveştile mele, ar fi interesant şi necesar să vă rezum puțin situația geo- istorică a regiunii. Să vă explic de ce Venezuela nu are puncte oficiale de trecere cu Guiana, motiv pentru care am trebuit să fac acest ocol prin statul brazilian Roraima.

Practic, singura cale legală de acces între Venezuela şi Guiana este via Boa Vista, Brazilia şi asta din cauza unei vechi dispute teritoriale. Pe scurt, Venezuela reclamă mai bine de jumătate din teritoriul Guianei (până la fluviul Essequibo) ca fiind al său. Este o neregulă ce îşi are originea în vremurile coloniale. Posesiile coroanei spaniole se întindeau oficial până la fluviul Essequibo,  iar cele olandeze nu depăşeau această barieră. Totuşi, odată cu transferul unei bune bucăți din posesiile olandezilor către britanici, aceştia au început să colonizeze  abuziv şi teritoriul de la vest de Essequibo, nerecunoscând fluviul ca graniță niciodată. Aşa că odată cu obținerea independenței față de Marea Britanie, în 1966, Guyana moşteneşte aceast litigiu teritorial cu țara vecină, litigiu existent până în ziua de azi. Venezuela a protestat şi insistat în nenumărate ocazii dar fără sorți de izbândă. S-au constituit comisii internaționale privind litigiul dar nu s-a ajuns niciodată la un consensus, iar în multe locuri din Venezuela steagul țării este afişat incluzând şi această regiune (Guyana Essequiba sau zona în reclamare, cum îi mai zic venezuelienii).

Aşadar este lesne de înțeles de ce nu există nici un punct legal de trecere a frontierei între cele două. Singura cale legală de acces este via Boa Vista, capitala statului brazilian Roraima.

Fermierul cu puşca

Drumul ce leagă Boa Vista de granița guianeză şi Lethem, e unul cât se poate de plicticos, dar totuşi asfaltat. Ici, colo se fac reparații şi drumul e împroşcat tot cu noroi şi parcă ca un exercițiu înainte de Guiana, îmi împotmolesc roata în noroiul argilos. Cuvincios dau cu bățul jos stratul gros de pe unde apuc şi îi dau mai departe. Per total, o zi plicticoasă cu un peisaj la fel de sterp şi plicticos, pe care mi-o petrec pedalând 107 km şi trăgând de timp cu ajutorul muzicii de pe telefon. Seara avea totuşi să fie ceva mai interesantă.

 

În această expediție am apucat să dorm în cele mai bizare locații, de la biserici la închisori, dar astă seara aveam să o petrec la cort. Ies de pe şoseaua principală pe ceva drum de țară, găsesc un pom fructifer (caju) sub care îmi parchez bicla şi încep să montez cortul. Nici nu apuc să termin că țup, văd că nenea de la ferma din depărtare numai vine degrabă cu arma scoasă pe geamul maşinii să vadă cine sunt şi ce fac. Îi intrasem pe proprietate…
„Ooo rapais…o que você está fazendo aqui?”

Mai bâiguie ceva de n-am înțeles mai nimic, după care îi explic în modesta mea portugheză care este treaba şi lasă într-un final arma jos. Zâmbeşte şi îşi dă seama că sunt călător şi nu prezint nici un pericol, aşa că mă invită să-mi pun cortul chiar la el în ogradă.

Ce a urmat a fost un gest în plus, la multele de omenie de până acum. După ce am stat la poveşti, mi-au dat un „caldo” (un fel de ciorbă sud americană) şi m-au lăsat să fac un duş la ei. Fusese o zi lungă, aşa că odată ce am pus capul pe perna improvizată din cort, am adormit buştean.

 


Cum am schimbat bordura dreaptă cu cea stângă şi cum a fost prin savana guianeză

Imediat ce ştampilezi paşaportul de ieşire din Brazilia şi traversezi podul peste râul Tacuta, schimbi şi sensul de mers. Pentru mine a fost o surpriză. Da, ştiam că Guiana fusese teritoriu britanic, dar nu am făcut această asociere. E un pic derutant la început, dat fiind că de un an şi 5 luni pedalez pe partea dreaptă. Noroc că drumul ce a urmat, era aproape pustiu fiindcă tot dreapta trăgeam.

 

Pustiul guianez începe chiar la ieşire din Lethem, orăşelul de frontieră, unde mulți brazilieni vin să-şi cumpere haine contra făcute, chinezăriile fiind mai ieftine de partea aceasta a graniței. Asfaltul se termină şi lasă încet loc argilei întărite de soarele puternic. E sezonul uscat, şoseaua e ondulată şi avansez destul de greu, cu pauze multicele. Ca variantă alternativă, o mai iau pe cărarea de lângă şosea, cărare bătătorită de maşini tocmai pentru a evita „valurile” de pe şoseaua principală.

Savana e un loc minunat, de o calmitate şi imensitate aparte. În prima seară, fix înainte să apună soarele, am ieşit în afara carosabilului şi mi-am pus cortul în mijlocul savanei. Nici n-am pus foaia de cort deasupra. Avea să fie atât de senin…. E un sentiment aparte să poți să asculți greierii, natura, adierea vântului şi să poți admira cerul înstelat. E dumnezeiesc…

 

Annai şi drumul prin junglă

Şoseaua aceasta este o provocare nu doar pentru cicloturişti ca mine dar şi pentru automobilişti şi camionagii. Există porțiuni pline de gropi, noroi şi nisip, ceea ce face întreg traseul foarte dificil. Nici nu vreau să mă gândesc ce trebuie să fie pe aici în sezonul ploios. De plouat, plouă zilnic în jungla tropicală, dar în cantități moderate. În schimb, în sezonul ploios trebuie să fie prăpăd. Între Lethem şi Georgetown sunt aproximativ 550 de km din care 450 de km neasfaltați, marea parte prin jungla tropicală.

Aşa se face că după o ultimă oprire şi pauză în Annai, au urmat 4 zile petrecute în jungla tropicală. Savana lasă uşor loc junglei, drumul începând să pară a coridor care pe măsura ce avansezi se îngustează.

Din loc în loc câte un podeț improvizat dar solid. Mă opresc din când în când să ascult natura. Mai ceva ca în savană, aici natura jubilează. Păsări gălăgioase, maimuțe, tapiri, chiar şi jaguari… Tot ce trebuie să faci este să te opreşti şi să asculți. E un joc fantastic care te cheamă şi care-ți spune că şi tu eşti parte din el.
Mi-a luat în total 4 zile să traversez porțiunea de junglă, 4 zile în care am dormit la cort. N-am să uit noaptea dormită lângă coşmelia unui „rasta man”, un tip de culoare venit să caute aur pe acolo. Veselia şi easy going-ul din tip mi s-au părut fantastice. Trebuie să ai ceva caracter aparte să poți locui în mijlocul pustiului.

 

 

Au fost porțiuni grele (zonele cu nisip sunt cele mai nasoale), dar experiența a fost absolut genială iar CrossBike-ul meu a făcut fața cu brio şi la această probă.
Alt aspect interesant este traficul foarte redus. Am avut o zi în care nu m-am intersectat decât cu 3 maşini. Trec uneori şi 2-3 ore fără să te intersectezi cu vreo maşină. A fost cea mai sălbatică zonă pe care am pedalat-o până acum. Ce experiență!

Georgetown, şi ospitalitatea guianezilor

În Georgetown aveam să fiu primit şi tratat regeşte de Anirood şi familia acestuia. Pe Anirood l-am cunoscut la popasul din Annai şi după ce m-a văzut că eram pe bicicletă, mi-a oferit nişte bănuți „să-mi iau ceva de mâncare pe drum” şi mi-a oferit şi 2 beri şi invitația să stau la el pe când ajung în Georgetown. Nişte oameni de nota 100! Aşa că, la el am tras în Georgetown.

 

Etnic vorbind, capitala Guianei, Georgetown (şi Guiana în general) este formată din indigeni, africani (aduşi aici ca sclavi de către colonizatori) şi din imigranți din fosta Indie controlată de britanici (astăzi împărțită între India, Pakistan şi Bangladesh). Asta dă naştere unei populații (deşi mici, de aprox 730.000 de locuitori în întreaga Guiană) extrem de diverse. Cei din urmă ascultă chiar muzică indiană şi urmăresc filme de la Bollywood, deşi gazdele mele mi-au zis că nu se simt în vreun fel indieni, ci doar cumva legați cultural. Altfel, ei se consideră foarte guianezi şi sunt mândri de originea lor dar şi de apartenența lor la acest stat.

Guiana în sinea ei este o excepție. Într-o Americă dominată de limba portugheză şi spaniolă, Guiana este singura țară vorbitoare de engleză de pe continent. Mă rog, oficial e engleză, dar oamenii vorbesc de fapt o engleză creolă pe care nu o poți înțelege.

Am petrecut câteva zile în sânul acestei familii care mi-a oferit 3 mese calde pe zi, m-a ajutat cu viza de Surinam, m-a scos în oraş la bere şi mi-a făcut rost şi de un sponsor, o sală de sport, Fitness 24, care mi-au donat 20.000 $ guianezi (100 $ USD). Ce oameni! După fiecare astfel de gest, îmi aduc aminte că plecând cu un buget eztrem de mic în această călătorie, doar prin ei, prin acest fel de oameni am ajuns atât de departe.

 

 


Probleme cu viza de Suriname, dar totul e bine atunci când se termină cu bine

Având dublă cetățenie, română şi canadiană (prin naturalizare) folosesc ambele paşapoarte atunci când călătoresc. În Canada şi State, unde aş fi avut nevoie de viză cu cel român, am intrat cu cel canadian, în restul țărilor cu cel român (de exemplu în Brazilia, aş fi avut nevoie de o viză destul de dificil de obținut cu cel canadian).

Totul bine şi frumos până când am fost nevoit să cer viză de intrare în Suriname. Intrasem în Guiana cu cel românesc, ca să mă mențin pe un singur paşaport cu ştampilele din Mexic ‘în jos’. Problema e că cel românesc mi-a intrat recent în ‘perioada de grație’ de 6 luni şi consulul surinamez nu mai vroia să-mi aplice viza nici pe cel românesc, dar nici pe cel canadian, fiindcă ştampila de Guiana e pe cel românesc.

Şi ce idee îi vine lui, să mă trimită la imigrări să-mi pună ăia altă ştampilă de intrare pe cel canadian. Ei şi uite aşa m-au frecat între instituții. Două zile pierdute, ca până la urmă cei de la imigrări să-mi spună că nu pot pune nici o ştampilă nouă, iar după o ceartă zdravănă cu consulul, să accepte până la urmă să mă lase cu paşaportul canadian.

Aşa că a avea două paşapoarte e grozav, dar îți poate crea probleme când intri terestru în două țări vecine, într-una cu un paşaport, în cealaltă cu altul.

Coasta atlantică şi ferryboat-ul spre Surinam

Spre deosebire de pustiul drumului dintre Brazilia şi Georgetown, coasta atlantică este chiar aglomerată aş putea spune. Casă una lânga alta, de o parte şi de alta, lume multă, trafic. Se conduce nebuneşte. Îmi fixez bine casca, just in case. Merg lejer, nu mă grăbesc. O noapte o petrec în cort în curtea unor localnici, alta la un hotel foarte ieftin iar ultima tot la cort, aproape de graniță şi de punctul de plecare a bacului care traversează fluviul Courantayne, fluviu ce desparte Guiana de Suriname.

 

Cam asta a fost Guiana, o țară a contrastelor naturale şi etnice, ceva diferit şi ieşit din tiparul sud american dar o experiența faină per total. Pentru mine, drumul prin Guiane continuă…
P.S. Las mai jos câteva informații referitoare la cum se poate obține cel mai uşor viza guyaneză, asta pentru cei interesați să vină pe aici într-o zi.

Viza guyaneză

Modul cel mai simplu de a obține viza de Guyana (nu există ambasadă a Guianei în România) pe paşaportul român este prin prezentare la consulatul general al Guyanei din Boa Vista, Brazilia, asta dacă veniți dinspre Brazilia sau Venezuela (aş recomanda asta). Dacă vă prezentați dimineață la consulat, o puteți lua pe loc. Eu aşa am procedat şi m-a costat 60 de reali brazilieni (aprox. 50 de lei). Să aveți 2 poze tip paşaport (lucru valabil pentru orice viză).

Adresa consulatului din Boa Vista este:

Cel Mota 629, Centro
Boa Vista, Roraima -69.301-120
Brazilia

Din țară (sau din Europa în general) se poate obține la ambasada Republicii Cooperatiste Guyana din Londra, situată la adresa de mai jos

Londra, W2 4LP, 3 Palace Court, Bayswater Road

Telefon: (0044-20) 7229 7684
Fax: (0044-20) 7727 9808
E-mail: guyanahc1@btconnect.com 


Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici


zoom
No comments

Venezuela. De la cozi şi sărăcie lucie, la paradisul numit Canaima şi cascada Angel.

Mă aflu de aproape o lună şi jumătate în Venezuela, timp în care am avut prilejul să observ câte puțin din contrastele celei de-a doua țări sud americane pe care o traversez pe două roți, o țară profund atinsă de o criză socio – politico – economică. De la sărăcie lucie şi cozi pentru alimente care nouă românilor ne amintesc de vremurile ceauşiste, la paradisul numit Canaima, parc național ce adăposteşte cea mai înaltă cascadă a lumii, cascada Angel (978 m), Venezuela este una din cele mai surprinzătoare țări ale continentului sud american. Mi s-a zis că mi-am ales cel mai prost moment să vin aici dar m-am încumetat totuşi şi am decis să trec granița şi să cutreier pe două roți şi această țară. (Am scris aici despre noul meu itinerariu prin America de sud). Ce am descoperit am să vă relatez pe scurt în rândurile următoare.

Tranziția din Columbia spre Venezuela, de la munte la câmpie.

Dacă Columbia a fost extrem de muntoasă, având chiar câteva pasuri montane unde am avut de urcat şi 2-3 zile (cu urcuş până pe la 3.400 de m), Venezuela avea să fie exact opusul. Şosele drepte ce taie stepa şi a căror capăt se pierde la orizont.

Granița colombiano-venezueleană din dreptul localității Cucuta, redeschisă recent (puteți citi aici un articol despre redeschiderea ei şi de ce a foat închisă mai bine de un an), este una dintre cele mai tranzitate granițe din America de sud. Fiindcă în actuala criză Venezuela a ajuns să-şi importe marea parte a produselor de bază şi alimentare, chiar multe din Columbia, este mult mai ieftin pentru venezuelieni să treacă granița în țara vecină, să umple geamantanele cu role de hârtie igienică, pungi de orez, zahăr, cafea şi altele şi să facă drumul ăsta de vreo câteva ori lunar decât să cumpere la suprapreț din Venezuela. Sunt unii care vin chiar de la 300 de km depărtare. Mulți mi-au zis că a fost jale cât a fost închisă granița dar că oricum intrau produse din Columbia pe naşpa iar cei care se ocupă cu contrabanda au făcut bani, nu glumă. Ei, îmi zic eu, e cam cum treceau ai noştri cu motorină la iugoslavi în timpul embargoului.

Din San Antonio del Tachíra mai am o ultimă urcare de 45 de km până în frumosul oraş San Cristobal de unde cobor într-un final spre întinsa stepă a Venezuelei („el llano venezolano”). Acesta a fost ultimul colț de Anzi, cel puțin pentru o perioadă.

De cum am intrat în Venezuela se vede o diferență colosală între calitatea şi starea şoselelor din cele două țări. În Columbia, în afară de faptul că şoselele au un aspect impecabil, există şi bandă pentru ciclişti şi o cultură ciclistă destul de răspândită la nivel de țară. În Venezuela, şoselele care sunt în totalitate în administrarea statului, nu numai că sunt pline de gropi (pe alocuri cratere) dar nu se tund nici măcar buruienile ce cresc pe margine, reducând enorm vizibilitatea şi împingându-mă mai spre centrul carosabilului.

„El llano venezolano” este o regiune imensă de stepă situată în sudul Venezulei. Fauna de aici este impresionantă. De la crocodili la pirania şi anaconda, tucani şi mii de alte specii de păsări, este o regiune care fierbe de viață. Din San Cristobal până aproape de El Sombrero au fost două săptămâni în care nu cred că am urcat mai mult de câteva zeci de m în total. Tot traseul este absolut drept.Din sută în sută de km a trebuit să-mi prezint paşaportul gărzilor bolivariene. Unii deschid şi gențile alți nu. Unii m-au invitat să mănânc cu ei şi să înnoptez la ei în cazarmă.

Debandadă totală sau cum e să vezi cu ochii tăi eşecul revoluției chaviste

Dacă în zona rurală criza nu este atât de evidentă, ei bine puținele oraşe de pe traseu mi-au tapetat totuşi destul de bine tragedia prin care trece țara.

De exemplu în San Cristobal am intrat într-un magazin de piese de schimb pentru maşină; rafturi goale, marfă lipsă. Cum pornesc camera să filmez sunt evacuat împreună cu gazda (care mă dusese să-mi arate) afară.

În Achaguas am participat la proteste organizate simultan de pro chavişti şi de opoziție. Tot în Achaguas am văzut cum se înghesuia lumea la coadă pentru alimente în fața unui supermarket iar poliția îi păzea să nu depăşească linia.

În apropiere de Camaguan, poliția statală mi-a cerut şpagă 500 de bolivari (mai puțin de 50 de cenți americani) dar ca să nu rămân cu un gust amar, mi-au oferit o cafea (îndulcită).

În Calabozo m-au escortat gărzile bolivariene de la hotelul unde mă cazasem peste noapte până la ieşirea din oraş, asta după ce se pare că mă căutaseră la ora 4:00 dimineața nişte indivizi înarmați. Paznicul chiar nu avea habar în ce cameră eram aşa că am scăpat uşor, doar cu frica de a doua zi la ce s-ar fi putut întâmpla.

Da, Venezuela nu este chiar cel mai sigur şi plăcut loc din Americi în acest moment. Totuşi dacă eşti un curios băgăreț ca mine şi vrei să vezi la ce duce prost management-ul unei țări, este locul perfect. O debandadă totală, de la trafic, la inflație. Ah da, pe asta o uitasem. Numai într-o singură lună, dolarul a sărit de la 1100 de bolivari la aproape 3000 de bolivari pe piața neagră. FMI preconizează că inflația va depăşi 1600% anul viitor.

Parcul național Canaima şi cascada Angel. Un colț de rai.

După 3 săptămâni şi aproximativ 1500 de km de pedalat prin Venezuela, am ajuns în ciudad Bolivar de unde ştiam că aş putea găsi cel mai ieftin tur spre cascada Angel. Țin să zic că accesul este extrem de dificil. Nu există şosea până în localitatea indigenă Canaima. Se poate ajunge pe şosea până la ‘La Paragua’ iar de acolo ar exista o cărare ce duce la Canaima, dar e un traseu extrem de dificil şi eu am preferat să-mi las bicla în ciudad Bolivar, să zbor la Canaima şi să mă întorc să o recuperez după incursiune.

Parcul național Canaima ai spune că este o bucățică ruptă din rai şi aruncată nouă pământenilor. Suprafața de 3 milioane de hectare adăposteşte numeroase ape curgătoare, cascade şi faimoşii tepui, munți cu vârful ras (tepuy în limba indigenă pemonă înseamnă „casa sfântă a spiritelor).

1 oră şi 10 min, atât a durat zborul cu Cessna C206 din Bolivar până în localitatea Canaima. Imediat cum am ajuns am fost primit de cei de la tur (am ales compania Kavac pentru că numai ei operau în zilele care-mi conveneau mie iar prețul este unul foarte rezonabil, 300$ totul inclus – zbor, mese, cazare şi excursie la cascada Angel). Aici țin să le super mulțumesc lui Vlad Piciu din Iaşi şi Alex din Berlin care mi-au donat bani, făcându-mi astfe posibilă această incursiune.

Impresia generală în momentul în care ajungi în Canaima este că păşeşti într-o altă lume, în rai. Are un farmec aparte. Te simți ca într-o lume demult apusă.
După câteva ore de relaxare pe malul lagunei Canaima sunt unit cu un grup de britanici şi plecăm să explorăm cascadele din laguna Canaima.Acolo se varsă prin mai multe brațe râul Carrao, formând nişte cascade minunate, cum este de pildă cascada Hacha sau El Sapo. A doua zi urma în schimb adevărata aventură spre cascada Angel.


5 ore se fac din campamentul Canaima până în campamentul de la baza cascadei Angel. Se urcă contra curent pe cursul a două râuri, Carrao şi Churun. De câteva ori, unde vâltoarea e mai puternică trebuie să te dai jos şi să ocoleşti prin savană. Nu mai zic că în ultimele 20 de min înainte de sosire ne udă şi o ploaie puternică care nu se opreşte degrabă şi care ne obligă să renunțăm în acea zi la cascadă. Aşa că după ce am înnoptat la hamac, ne-am trezit cu noaptea-n cap să urcăm în beznă şi să o admirăm la răsărit.

Cascada Angel, descoperită nouă de către exploratorul Jimmy Angel în 1937 după ce s-a prăbuşit cu avionul pe Auyantepuy, era de fapt cunoscută de mii de ani indigenilor. Ei o considerau un loc sfânt, accesibil doar şamanilor, doar celor inițiați. Şi fără dar şi poate, apropiindu-te de această cascadă nu se poate să nu-ți treacă măcar un gând, un fior la măreția naturii, la ceea ce ne-a fost lăsat moştenire de mama natură. Aş spune Dumnezeu de fapt fiindcă pentru indigeni, Dumnezeu este însăşi natura.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici
ParteneriLogistici_Blog

zoom
2 comments

La trecerea dintre Americi, în barcă cu narco traficanți

Orice călător care își dorește să facă o traversare a celor două Americi nord – sud se va confrunta mai devreme sau mai târziu cu lipsa unei legături terestre între Panama și Columbia și deci între cele două Americi. Această porțiune lipsă (de 120 de km) din lanțul de șosele supranumit „panamericana” care începe în apropierea oceanului Arctic în nordul Alaskăi și care continuă până la Ushuaia, în Țara de Foc, face aproape imposibil un voiaj terestru direct între cele două extremități ale Americilor. Cele mai sigure variante pentru traversarea acestei zone cunoscută ca „Darien Gap” sau „El Tapon de Darien” sunt fie un zbor din ciudad de Panama spre o destinație din Columbia (Medellín sau Cartagena sunt cele mai logice destinații dar se poate zbura și către Bogotá), fie o călătorie pe marea Caraibe, prin arhipelagul insulelor San Blas. Eu am ales varianta pe mare și așa cum am să vă povestesc în cele ce urmează a fost o adevărată aventură care s-a lăsat cu dormit o noapte pe o insulă și o călătorie nebună de tot în mai multe bărci dintre care cea mai lungă cursă cu niște narcotraficanți.

Panama_nord

Ce este Darien Gap /El Tapon de Darien (sau pe românește regiunea Darien/jungla Darien)?

Darien este o regiune și un departament limitrof al ultimei țări central americane, Panama și care se continuă și în nordul Columbiei. Este singura bucată din traseul de peste 24.000 de km al panamericanei unde aceasta se întrerupe, neexistând căi terestre de acces între cele două Americi. Deși printre primele locuri explorate de spanioli după descoperirea Americilor, jungla Darien, pentru că asta este în fond, o junglă, în lipsa unei șosele rămâne unul din ultimele locuri puțin atinse de mâna omului și unde viața sălbatică este la ea acasă, sau aproape. De ce zic asta? Fiindcă Darien mai are și o altă menire și anume acea de coridor de trecere pentru traficul de droguri și pentru imigranții ilegali care speră să ajungă spre SUA. Nu de puține ori aventurieri ca mine care s-au încumetat să încerce o traversare între cele două țări prin Darien au sfârșit omorâți de traficanții de droguri sau de faimoasele gherile columbiene FARC și ele implicate în cam tot ce mișcă prin zonă. Aici puteți citii povestea relativ recentă a unui suedez omorât de gherilel FARC în partea columbiană a Darien-ului. Totuși traversarea Darien-ului nu este imposibilă atâta vreme cât mii de imigranți și călăuzele acestora își fac drum pe acolo. Dar o traversare implică de fapt o combinație de călătorie cu barca pe râuri și croirea unui drum prin jungla deasă. O echipă de ciclo aventurieri americani au reușit recent o traversare iar filmul lor îl puteți urmări mai jos. Chiar am luat personal legătura cu Lucas Brunelle, unul din membrii echipei care au realizat traversarea și mi-a zis că unu la mână le-a luat o grămadă să convingă pe cei de la SENAFRONT (grănicerii panamerzi) să-i lase să treacă fiindcă zona este puternic păzită de ei, iar doi la mână i-a costat destul de mult fiindcă localnicii indigeni care i-au transportat pe râurile de legătură din Darien le-au luat destul de mulți bani. Și nu mai zic că odată ajunși pe partea cealaltă, în Columbia au mai plătit și amendă de vreo 250 $ pentru trecerea ilegală a frontierei. Așa că oricine își dorește o traversare prin Darien, trebuie să fie ori disperat ori puțin țignit. Piedicile sunt nenumărate și pericolele te pasc la tot pasul. În aceste condiții varianta cu barca rămâne o opțiune mai rezonabilă dar așa cum am să vă povestesc și aceasta destul de aventuroasă și riscantă. Însă înainte să vă zic despre traversarea în sine, am să revin un pic în urmă, pe ultima porțiune a traseului meu panamez.

Ciudad de Panama și cum am fost jefuit

Sfârșit de iulie, eram deja de peste 11 luni pe drum. America centrală a fost un calvar din cauza căldurii și mai ales a umidității care atingea pe alocuri 85 – 90%. A pedala prin asemenea condiții meteo nu e ușor, chiar nu e. Cumva simțeam că eram la capătul puterilor și aveam nevoie de o perioadă de odihnă, de o resetare și reorganizare dar am preferat să mă târăsc până în Columbia. Știam că e o țară mult mai ieftină ca Panama și mi-aș putea permite să petrec ceva mai mult timp. Asta și faptul că vroiam să-mi închei traseul central american.

Pe ultima bucată de traseu central american, în Panama am avut parte de niște evenimente mai neplăcute și zic evenimente fiindcă au fost două. Unul l-a cam determinat pe celălalt. Într-o seară târziu, când căutam cazare în ciudad de Panama am fost jefuit de una din gențile de la bicicletă. Am fost un naiv. Am intrat într-unul din cartierele defavorizate ale capitalei panameze fără să-mi dau seama și mi-a ieșit în cale un băiețandru cu cuțit în mână. S-a făcut vizibil la vreo 50-100 de m în fața mea și am avut totuși timp să-mi întorc bicicleta și să dau pedale. Tot ce a apucat a fost una din gențile mele de pe spate. Dar hai să fiu român să zic noroc că…da noroc că era cea în care îmi țineam hainele, chiloții, șosetele și nu cea cu actele și camerele de filmat. Așa e, a fost paguba cea mai mică posibilă. Geanta în sine cred că e cea mai mare pagubă. Am apelat ulterior la poliție care mi-a zis că nici nu se bagă în acea parte de cartier unde am fost jefuit.

Ciudad de Panama este unul din acele orașe în care granița dintre sărăcie și bogăție, dintre zgărie nori și bordei este una foarte clară. Mirajul de siguranță din centrul financiar se evaporă rapid în diversele „barrios” („barrio” este echivaletul spaniol al faimoaselor „favelas” braziliene deși în societatea braziliană acest concept este mult mai bine încropit). Eu intrasem în cel mai periculos barrio și era și noapte. Am ignorat semnalele date de clădirile dărăpănate, de străzile stricate, de zecile de priviri îndelungate și curioase ale localnicilor. Speram să găsesc o stație de pompieri unde să poposesc peste noapte așa cum făcusem într-un alt oraș din Panama. Până să o găsesc am fost operat iar după jaf am ajuns să dorm pe o podea dintr-o stație de poliție.

Din ciudad de Panama până pe coasta Caraibelor

Așadar capitala panameză am părăsit-o șchiop de o geantă pe spate iar asta mi-a dezechilibrat bicicleta dar mi-am continuat așa drumul spre portul Cartí de unde urma să caut o ambarcațiune spre Columbia. Fusesem îndrumat acolo de un alt călător argentinian care mi-a zis că ar fi varianta cea mai ieftină și autentică, cu vreo 3 bărci din Cartí, Panama până la Turbo, Columbia. Și a fost și una și alta.

Am ieșit din ciudad de Panama pe panamericană care nu mi-a pus prea multe probleme, terenul fiind extrem de plat în zonă, deci ușor de făcut kilometrii. Asta până când am cotit de-odată stânga pe un drum care traversează întreg lanțul muntos. GPS-ul îmi indica 40 de km până la țărmul mării Caraibelor dar drumul a fost incredibil de greu. E un fel de montagne russe. Urcă și coboară ca o sinusoidă. Numai eu știu cât am avut de împins la bicicletă. Ei, dar aici am avut parte de o întâlnire extrem de originală, cu un român, nenea Mugurel. Undeva la km 3 al acestei șosele secundare era un hotel în construcție și de-acum se făcea noapte și am întrebat pe un localnic unde aș putea să trag peste noapte. Dintr-o vorbă într-alta i-am zis că sunt român și imediat mi-a zis să vin la ei pe șantier că ar mai fi un alt român, nenea Mugurel. Parcă nu-mi venea să cred că fix acolo, în vârf de deal panamez dau peste un alt român. Omul extrem de mirat de prezența mea și povestea călătoriei mele, a luat imediat legătura cu șeful acestuia să-mi dea permisie să dorm acolo peste noapte. Un om simplu și deosebit cu care am stat la taclale o grămadă în acea seară și a doua zi dimineață la o cafea. Mi-a dat haine curate, un prosop, cafea la pachet iar șeful acestuia mi-a donat 40 $. Nenea Mugurel, 55 de ani este original dintr-un sat de lângă Baia Mare și o calamitate care i-a distrus casa l-a trimis să zic așa la muncă în Spania unde a cunoscut-o pe actuala soție panameză cu care s-a stabilit în Panama. Din discuțiile purtate cu nenea Mugurel, care amestecă puțin româna cu spaniola, omul duce un dor nebun de casă și plănuie să revină să trăiască în România împreună cu soția odată ce aceasta iese la pensie. Așa că întâlnirea cu mine a fost o plăcere pentru ambii iar eu după o odihnă zdravănă mi-am continuat a doua zi drumul printr-o căldură toropitoare spre Carti.

Drumul ăsta care leagă panamericana de țărmul Caraibelor este cum ziceam un adevărat montagne russe. La asta se mai adaugă căldura excesivă și umiditatea extremă din aer. Zeci de pante inclinate la peste 30% și pe la jumătatea lor și câte o serpentină. Nu aș exagera să zic că acești ultimi 40 de km până pe coastă au fost cei mai grei din tot traseul meu central american. Și colac peste pupăză am avut și un accident. Cu bicicleta șchioapă de o geantă și frânele slăbite, la una din coborâri, într-o serpentină am ajuns cu totul în șanț. Și cum legea lui Murphy funcționează, nu aveam casca pe cap în acel moment. Transpiram excesiv și cum mi se acumula transpirația sub cozorocul căștii ca ulterior să-mi cadă în ochi, am scos-o și fix atunci am căzut. O port mai tot timpul dar uite că exact atunci când am avut nevoie de protecție nu o aveam. Deci furtul genții dar și faptul că nu am schimbat la timp plăcuțele de frână m-a dus în șanț. Zgârieturile ca zgârieturile dar loviturile la cap sunt cele mai periculoase.

Acesta este teritoriul indigenilor Kuna 

La km 20 baricadă din partea grănicerilor panamezi și taxă de intrare pe teritoriul kunez. Indienii kuna sunt una din națiile autohtone din Panama și au întregi teritorii care le aparțin și unde au propriile lor legi și reguli și au voie să taxeze pe oricine intră pe teritoriul lor. Mi-au cerut 20$ dar după o negociere cu șeful lor, le-am dat 5$ și m-au lăsat să trec. Le-am explicat că nu călătoresc pe bani mulți și m-au înțeles. Au fost de treabă. După tot calvarul acestui drum și după o căzătură zdravănă, atingeam țărmul mării Caraibelor în dreptul micuțului port Cartí. Fără să vreau mi-au trecut câțiva fiori și am avut un moment de entuziasm văzându-mă la capătul uneia dintre Americi. Reușisem în cele mai bine de 11 luni de la plecare să pedalez peste 14.000 de km prin toate cele 10 țări nord și central Americane. Am pus în mod simbolic mâna în apă. De aici înainte mă aștepta cea de-a doua Americă.

Nogocierea bărcii spre Columbia și cum am ajuns în barcă cu narco traficanți

Odată ajuns în Cartí trebuia să înfrunt problema cea mare. Cu ce barcă voi ajunge în Columbia, când și la ce preț. Era după amiază, orele 16:00 deja și după ce am mâncat o farfurie de orez cu carne la un „comedor” de pe plajă, m-am mișcat rapid să iau pulsul situației. De fapt în micuța localitate există un centru de informații de unde se pot cumpăra și bilete dar doar pentru bărci care fac drumuri pe insulele din apropiere. Știam de la argentinian că opțiunea ar fi o barcă până la Capurgana și odată pe teritoriu columbian aș fi avut destule opțiuni spre Turbo. Așa că am început să întreb pe unul altul, cine ar face acest drum și așa am ajuns la un anume Negro care mi-a zis că el nu face a doua zi drumul dar că știe pe cineva care l-ar face. Pentru asta în schimb trebuia să ajung pe insula unde locuia el, la 10 min cu barca de țărm.

Arhipelagul San Blas este format din 365 de insule și insulițe pe care locuiesc majoritate indigenilor kuna, care alungați fiind de pe teritoriile lor de colonizatorii europeni s-au retras în insule. Puțini s-au mai întors în ziua de azi pe țărm și în vechile lor teritorii din sudul Panama-ului. În marea lor parte își păstrează tradițiile și se îmbracă în portul lor așa că asta este o experiență unică în sinea ei.

Bun, mă îmbarc cu Negro pe barcă, sui și bicicleta și îi dăm drumul. 10 min mai târziu suntem deja pe insulă. O lume aparte pot spune. În afară de un alt călător israelian și cu mine toți de pe insulă erau indigeni kuna care trăiesc în casele lor tradiționale de papură, poartă diverse piercing-uri și umblă desculți. Mi-ar fi plăcut să surprind câte ceva pe cameră dar filmatul este interzis așa că de îndată ce-mi scot camera să-i pozez sunt atenționat că nu am voie. Tradiția lor nu permite acest lucru iar eu ca simplu vizitator trebuie să-i respect. Asta ar cam trebui de fapt să știe orice călător. Te duci într-un loc, respecți tradițiile locului. Cât m-am învârtit eu pe insuliță a revenit și Negro cu băieții cu care aveam să fac a doua zi drumul.

Aveam la mine în total 180$ din care trebuia să-i plătesc cazarea pe o noapte lui Negro (5$), alți 5$ prețul bărcii până pe această insulă, barca spre Capurganá și mai trebuia să-mi rămână și pentru mâncare și ultima barcă din Capurganá spre Turbo. Știam că nu mă va costa ieftin fiindcă aveam și bicicleta și bagaje multe cu mine dar Negro mi-a ținut partea și le-a explicat la tipi că nu prea am bani și fac o călătorie extrem de îndelungată. Dintr-un preț într-altul am ajuns până la urmă la cel final de 120$ care știam că este unul excelent. Poate părea mult dar chiar nu este la cât de puțini fac acest drum și la ce opțiuni limitate există. Am plătit cei 120$ și ne-am înțeles pentru a doua zi dimineață. Ei dar abia acum vine partea interesantă că peste noapte am ajuns să dorm sub același acoperiș cu ei. Nu aveam nici cea mai mică idee cine sunt, cu ce se ocupă. Știam doar că ei mă vor duce cu barca până la Capurganá.

Veniseră în ziua aia dinspre Columbia cu un alt motociclist israelian care a fost cazat tot în aceiași cameră. Păream să fim cu toții rupți de oboseală așa că ne-am pus în paturi relativ devreme dar știți cum e, mai schimbi o vorbă, mai una, mai alta și așa din discuție în discuție, se ajunge la pungi de cocaină. Panamezii încep să ne povestească nouă, mie și israelianului că ei de fapt nu transportă doar persoane ci și cocaină. Ne povestesc cum au ajuns odată cu transport până în Dominicană și încep să ne întrebe cum pot băga chestiile și în Israel și prin Europa. Eu mă făceam că plouă, israelianul rădea. Problema era acum că le plătisem cei 120$ și nu prea mai aveam ce face. Nu vă zic cu ce grijă am adormit și cu ce târșă m-am suit a doua zi cu ei în barcă

Un drum de coșmar pe mare

După o ploaie sănătoasă de dimineață, mă ambarc cu ei pe la 9:30 dimineața, mai târziu decât stabiliserăm inițial, ploaia dându-ne ora de plecare peste cap. De pe insula unde am înnoptat, mai fac o mică oprire pe o alta din apropiere să mai culeagă ceva localnici după care motoare full speed spre Capurganá. Nici nu ne bagă bine viteză că marea începe să fie agitată dar ăștia nici că o lasă mai moale. Spărgeau valurile incredibil de nebunește. Am crezut că sar din barcă odată la fiecare 30 de sec. Și așa a fost 6 ore cât a durat drumul până în localitatea de frontieră Puerto Obaldia unde ne-am oprit să înnoptăm și să-mi pună a doua zi dimineață ștampila de ieșire din Panama. A fost ca un film de groază 3D, doar că nu era film. Ăsta este unul din momentele alea în care simți că viața bate filmul. În schimb peisajul era absolut fantastic. În dreapta se vedea coasta muntoasă a Panama-ului, în stânga depășeam insulă după insulă, multe din ele chiar locuite. La coborâre am luat la puricat mai tot bagajul știind acum cu ce se ocupă oamenii și fiindu-mi frică să nu-mi fi introdus ceva ilegal prin bagaje să am de dat socoteală la grăniceri. Totul era în regulă.

Cum era duminică după amiază, oficiul de imigrări unde trebuia să-mi pună ștampila de ieșire era închis, așa că am petrecut noaptea în hamac pe malul mării iar a doua zi după ce m-am văzut cu ștampila în pașaport, aceiași indivizi m-au dus în Capurganá, care era doar la vreo 30 de min depărtare. Și uite așa pășeam pentru prima oară în America de sud

 

Întâlnirea în Turbo cu globetrotter-ul român Mirel Magop

Din Capurganá până în Turbo am făcut doar vreo 2 ore și am prins o legătură bună pe un catamaran. Față de barca anterioară a fost lux. Fiind o ambarcațiune mult mai mare și prinzând o mare liniștită, călătoria a fost foarte plăcută.

Planificasem de  ceva vreme să mă văd în Turbo cu Mirel Magop, un alt mare călător român care a umblat preț de un an. Ne urmărisem călătoriile reciproc și acum era un prilej foarte bun să ne intersectăm ceea ce am și făcut. Omul circulă la pas și cu autostopul și după ce a aterizat în Rio de Janeiro în septembrie anul trecut a luat-o inițial spre sud până la Ushuaia iar de acolo prin toate țările spre nord, până aici în Turbo în Columbia.

Are omul niște povești de călătorie incredibile. E de fapt de mult mai mult timp pe drum. Înainte de America de sud a traversat și vizitat 44 din cele 47 de țări ale Europei și a refăcut în 2013 traseul lui Badea Cârțan de la Cârțișoara până la Roma, în opinci și costum național. Deși frânt de oboseală după atâtea întâmplări și amar de drum a fost o plăcere să-l întâlnesc. Pe Mirel îl puteți urmări pe contul lui de Facebook aici.

Și uite așa am traversat Darien-ul pe ocolite și ajuns pe cel de-al doilea continent al velo expediției mele. După alți aprox. 350 de km extrem de dificili prin Anzii columbieni, am ajuns într-un final la începutul lui august în Medellín, un oraș incredibil despre care aș putea să scriu un articol întreg. Atmosfera Columbiei și oamenii pe care i-am întâlnit aici până acum îmi aduc aminte mult de Mexic și experiența fantastică pe care am avut-o în țara aztecă. Povestindu-le unuia și altuia despre jaful din Panama, am căpătat haine și o geantă nouă de bicicletă iar acum după aproape o lună de odihnă și de rezolvat diferite probleme logistice care s-au acumulat pe perioada ultimului an, sunt gata să pornesc din nou la drum, dar nu spre sud, ci inițial spre Venezuela și gura Amazonului, urmând să revin pe marele fluviu în Ecuador iar de acolo mai departe pe bicicletă spre Țara de Foc. Despre schimbările pe care le-am făcut și noul traseu prin America de sud, am scris aici.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici
ParteneriLogistici_Blog

zoom
1 comment

Rezumatul primului an și noul traseu prin America de sud

Când am început expediția #cycletheamericas acum mai bine de un an în nordul Alaskăi aveam în plan o traversare nord-sud a celor două Americi. 9 luni îmi calculasem eu atunci că mi-ar lua traversarea dacă pedalam într-un ritm mai alert și nu zăboveam prea mult pe traseu și nu a fost să fie așa fiindcă mi-am dat seama că nu se merită să trec cum s-ar zice pe românește „ca gâsca prin apă” prin locurile pe unde pedalez. Am făcut pauze multe, să văd, să descopăr locuri, să aud povești, să cunosc. Acum când scriu aceste rânduri mă aflu de peste două săptămâni în orașul Medellín din nordul Columbiei unde am ajuns după 14.679 km pedalați din Deadhorse, Alaska și o serie de bărci între portul Cartí din Panama și portul Turbo din nordul Columbiei.

America de Nord

Dar înainte să vă prezint noul plan pentru America de sud, cred că se cuvine să fac un scurt rezumat al primului an pe drum. Cum poate știți deja, pe 5 august 2015 am dat drumul unei expediții pe două roți chiar din punctul cel mai nordic al Alaskăi (cel mai nordic punct unde se poate ajunge pe șosea – Deadhorse, în apropierea golfului Prudhoe de la oceanul Arctic). De acolo, preț de un an de zile am pedalat, inițial prin cele mai sălbatice zone ale nordului American (Dalton Highway, Alaska Highway și preeriile canadiene) și am intrat în Statele Unite prin Montana, urmând lanțul Stâncoșilor până la granița mexicană. A fost una din cele mai scenice părți ale traseului meu de până acum dar și una din cele mai grele fiindcă odată cu intrarea pe teritoriul Statelor Unite, m-a prins iarna cea grea. Fiind un an „el niño” ninsorile s-au ținut lanț pe partea de vest a SUA și am fost prins chiar în câteva rânduri în furtuni de zăpadă, asta pe lângă faptul că a trebuit să îndur mult frig. Dar dacă este să pun în balanță frigul și zăpada din State cu canicula și umiditatea peste care am dat în America centrală, nu știu sincer prin care a fost mai ușor sau mai greu să pedalez. Cred că fiecare bucată a acestui traseu are părțile ei grele dar și frumoase iar la urmă încerci să rămâi doar cu amintirile frumoase.

În Mexic am intrat prin vestitul ciudad Juarez unde nu am avut parte de nici o experiență neplăcută dimpotrivă, mi-am făcut o grămadă de prieteni și a fost o oportunitate nemaipomenită să aflu o grămadă de povești locale și experiențe ale locuitorilor pe care le-am înregistrat și pe care sper să le prezint în documentarul final (pe care îl realizez împreună cu un film maker român stabilit în Canada, Ioan Roman). Au urmat 3 luni petrecute pedalând Mexicul de la nord la sud, din granița americană până în cea guatemaleză, încununate și cu o ascensiune în compania unui amic britanic pe cel mai înalt vârf vulcanic din America de nord, vârful Orizaba (5636 m). Aveam să rămân cu o experiență unică din această țară atât de umană și unde oamenii mi s-au părut dintre cei mai ospitalieri.

America Centrală

Așadar în aprilie anul acesta intram în Guatemala. Dacă până atunci nu a trebuit să-mi scot luni de zile pașaportul având de travserat 3 țări imense, America centrală însemna de acum țări mici și multe frontiere. Dar cel mai important, intram în ¨cuptor¨. America centrală avea să-mi dea mari bătăi de cap cu canicula și mai ales umiditatea extremă din aer. 3 luni, 7 țări și alte câteva mii de km, asta a fost America centrală, dar nu a fost ușor. După ce am traversat nordul Guatemalei în condiții extrem de dificile, am intrat în Belize (care inițial nu era în plan). Știam că dacă deviez puțin traseul spre Belize, puteam să văd toate țările nord și central americane, celelalte spre sud fiind aliniate în drumul meu spre Columbia. Din sudul Belize-ului neexistând rute legale înapoi spre Guatemala, am luat o barcă din Punta Gorda spre Puerto Barrios și mai apoi am luat-o spre coasta pacifică a El Salvador-ului, coastă pe care aveam să pedalez până jos în Panama. Aici și mai jos puteți observa traseul meu complet prin America de nord și centrală. Cel mai nefericit eveniment din toată America centrală? Un jaf într-unul din cartierele rău famate ale capitalei panameze, ciudad de Panama. Într-o seară mi-a ieșit un individ în drum cu un cuțit în mână. Eu am întors cât de repede am putut bicicleta să dau să fug și tot ce a apucat să-mi fure a fost una din gențile de pe spate în care-mi țineam hainele. A tras de ea încât s-a desprins și a căzut pe carosabil. Nu m-am uitat în spate, am rupt-o și mi-am zis că am scăpat ușor. Chiar și așa, nenumăratele gesturi de omenie și bunătate de până atunci inclină definitiv balanța înspre cealaltă direcție dar în același timp, acest eveniment m-a trezit la realitatea Americii latine.

itinerariuAmerica_de_nord_centrala

 

Cu barca între Panama și Columbia

Între Panama și Columbia, deci între cele două Americi, nu există șosele iar singurele metode de a lega cele două continente este fie cu avionul din ciudad de Panama până în Medellin, Columbia sau cu barca. Am ales varianta pe apă și a fost o alegere extrem de aventuroasă, asta în condițiile în care nu există o singură barcă care să facă legătura între cele două, cel puțin nu la prețul pe care eram eu dispus să-l plătesc. Din portul Cartí în Panama, am avut de luat 3 bărci diferite până în Turbo, Columbia, iar cea mai lungă porțiune de traseu, între una din insulele arhipelagului San Blas până în Capurganá, Columbia am parcurs-o în compania unor indivizi care printre altele se ocupau și cu traficul de droguri. Au mers nebunește, spărgând valurile cu o viteză destul de mare. Nu de puține ori am crezut că sar din barcă dar am ajuns cu bine până la urmă. Pe 25 iulie anul acesta pășeam pentru prima oară în Columbia și America de sud.


America de sud și noul traseu pe care mi l-am propus

Încă de prin America Centrală a început să mi se înfiripe ideea de a-mi prelungi și mai mult expediția și de a încerca să traversez toate țările Americii de sud. Cu excepția țărilor insulare din Caraibe, am reușit să intru în toate cele nord și central Americane (Canada, SUA, Mexic, Guatemala, Belize, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica și Panama) așa că m-am gândit să continui tradiția și în sud. Ce înseamnă această schimbare? Înseamnă modificarea traseului astfel încât din Medellin unde mă aflu acum, în loc să țin sud spre Ecuador, să o iau spre Venezuela și Guiane (via Brazilia) și să ajung până la gura Amazonului, la Macapá și să revin pe coasta vestică în Ecuador pe Amazon. O altă schimbare o reprezintă devierea spre Paraguay, coasta braziliană și Uruguay, înainte de a continua spre Ushuaia în Țara de Foc.

În realitate această idee îmi dă sensul unei noi aventuri, transformând astfel proiectul inițial într-unul și mai ambițios dar am și anumite temeri. Venezuela trece printr-o situație extrem de dificilă, economic și social. Oamenii stau la cozi ore întregi pentru alimente de bază și de abia supraviețuiesc ceea ce a dus criminalitatea și jafurile la cote incredibile. Jafurile și crimele fac parte din peisajul de zi cu zi a Venezuelei și faptul că mă bag acolo pe o bicicletă, mă face extrem de vulnerabil. În schimb, vorbind cu alți cicloturiști mi-au zis că nu e chiar așa de rău cum pare din media. Chiar un tip englez a travserat prin octombrie anul trecut partea de vest a Venezuelei și a zis că s-a simțit în siguranță (a fost jefuit nu în Venezuela, ci în Ecuador) dar totuși din octombrie și până acum situația s-a modificat mult (spre rău). Dar vreau să fiu pozitiv, vreau să cred că totul va fi bine! Și va fi! Mai jos vă prezint noul meu traseu prin America de sud. Aici se poate consulta și harta detaliată.

 

Ce urmează în America de sud?

Haideți să vă fac un scurt rezumat al noilor distanțe și a celor mai importante obiective pe care mi le-am propus în cea de-a doua Americă

  • Aprox 5.113 de km de pedalat prin nordul Americii de sud din Medellín, Columbia până la Macapá în Brazilia, via Venezuela, Brazilia, Guiana, Suriname și Guiana franceză.
  • Aprox. 550 de ore de navigat cu diverse bărci și vaporașe pe Amazon, de la Atlantic până în localitatea El Coca din Ecuador.
  • Aprox. 3.954 de km de la El Coca, Ecuador până în La Paz, Bolivia.
  • Aprox. 3.788 de km de la La Paz, Bolivia până la Montevideo, Uruguay via Paraguay, Foz do Iguacu și Santa Maria, Rio Grande do Sul în Brazilia.
  • Aprox. 4.300 de km de la Buenos Aires, Argentina, până la Ushuaia, în Țara de Foc.
    TOTAL de km de făcut în America de sud: aprox.17.155 de km

Alte obiective pe care mi le doresc în acest traseu

  • Realizarea unui reportaj despre situația din Venezuela.
  • Traversarea Marei Savane Venezuelane și o vizită în parcul național Canaima unde se află cascada Angels, cea mai înaltă cascadă din lume.
  • Traversarea est-vest a Amazonului de la Macapá în Brazilia până la El Coca în Ecuador
  • O ascensiune pe vârful Ojos del Salado (6893 de m) (ANULAT – 15.01.2018) cel mai înalt vârf vulcanic din lume (și posibil și pe alte vârfuri, Aconcagua și Chimborazo)
  • Atingerea punctului final al expediției #cycletheamericas, Ushuaia și realizarea traversării pe bicicletă a celor două Americi.

Așa că urmează încă un an de aventură, încă un continent și 12 țări și un teritoriu. Mulțumesc pe această cale lui Florin Prunduș și blogger-ului portughez, João Leitao care m-au ajutat la realizarea noului traseu. (João are un articol în engleză despre traversarea completă cu barca a Amazonului aici)

 

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici
ParteneriLogistici_Blog

zoom
1 comment

Lecții pe care le-am învățat în 9 luni de pedalat prin Americi

Acum mai bine de 9 luni începeam să pedalez în apropierea oceanului Arctic în nordul Alaskăi, în ceea ce aș numi eu aventura vieții mele. Îmi propusesem să traversez cele două Americi cap coadă, nord-sud pe bicicletă. Acum când scriu acest articol mă aflu la jumătatea traseului propus și sincer nici nu știu când s-au scurs 9 luni dar asta poate pentru faptul că în tot acest timp am întâlnit oameni extraordinari și am apucat să văd printre cele mai spectaculoase locuri din Americi și să am parte de niște experiențe nemaipomenite. În toate aceste luni am învățat multe, enorm aș spune. Nu cred că vreo școală pe lumea aceasta m-ar fi putut învăța mai multe despre lume și oameni decât acest drum al meu prin Americi și tocmai de aia m-am gândit să împart cu voi câteva idei.

VulcanulOrizaba_bicicletaCROSS

Dacă nu ești fericit cu puțin, nu vei fi niciodată fericit cu mult.
Mi se pare lecția cea mai frumoasă pe care o poți învăța dintr-o călătorie. De aia am să vă povestesc despre o întâlnire pe care am avut-o în Mexic cu un domn pe bicicletă. Era cu doi copii călare pe bicicletă. Își făcea plimbarea de seară și văzându-mă străin m-a oprit la intrarea unui orășel prăfuit de provincie din nordul Mexicului. Avea o strălucire și o fericire interioară greu de egalat. Fără să stea prea mult pe gânduri m-a invitat acasă la el. Avea o familie numeroasă și avea o situație materială precară dar îmi aduc aminte că m-a impresionat cât de multe știa despre România pentru un mexican de rând. În fine, nu asta este ideea, ci faptul că deși se rușina față de mine pentru situația lui materială nu tocmai bună,  mi-a oferit tot ce avea mai bun prin casă și un loc de înnoptat. Și mi-a zis cu cel mai sincer zâmbet că este cel mai fericit și recunoscător om din lume pentru familia extraordinară pe care o are și viața simplă pe care o duce. Omul era convins că a avea o familie care să te iubească și prețuiască este cel mai frumos lucru pe care îl poți avea în viață. Asta și bucuria de a împărtășii din puținul lui cu alții. Și îl cred! Nu bogățiile și lucrurile ne fac fericiți, ci esența relațiilor umane și familiale solide.

familieNordMexic
Lumea este mult mai bună și primitoare decât mi-am imaginat eu vreodată.

Indiferent de țara și de regiunea unde m-am aflat până acum, oameni simpli, necunoscuți mi-au arătat o bunătate și o ospitalitate ieșită din comun. Unii mi-au oferit cazare, alții mi-au oferit hrană. Am fost oprit de câteva ori să mi se dea bani în semn de respect pentru ceea ce fac. M-am întrebat de multe ori, Dumnezeule mare, este oare asta lumea aia violentă pe care o vedem zilnic la televizor? Nu vreau să par un negaționist. Violența există din păcate în varii forme peste tot dar din și mai păcate stereotipurile sunt cele care ne deformează cel mai tare percepția asupra lumii. Ar fi prea lung să vă povestesc aici despre toate gesturile de omenie de care am avut parte până acum. Tot ce vă pot spune este că lumea este încă un loc extrem de uman și plin de bunătate. Din păcate tindem să generalizăm aspecte negative și să punem accentul pe violență și catastrofe.

Urmează-ți impulsul și chemarea adevărată în viață. Oportunitățile vin și pe parcurs. 
Cu doar 3 luni înainte de a începe această incursiune pe bicicletă prin Americi eram un proaspăt absolvent al uneia dintre cele mai prestigioase universități canadiene, McGill. Aveam în față alegerea între o viață de corporatist softist și o aventură pe cinste pe care mi-o doream de ceva timp. Am ales a doua variantă. Nu m-am gândit mult. Mi-am urmat impulsul și chemarea. Am plecat cu un buget extrem de mic și am avut încredere că voi ajunge cumva la destinație. Dar nu m-am gândit foarte mult la destinație, ci mai mult la experiența în sine, o experiență unică în viață. Și știam că nu e bine să te gândești de două ori la ceva pe care ți-l dorești cu adevărat. „Just go and grab it!” Dacă ai o idee și o oprtunitate, nu o rata, profită de ea! Și uite așa ajung la următorul punct.

bicicletaCROSS_DaltonHighway

Îndrăznește și nu rata nici o oportunitate care ți se ivește.
În urmă cu câteva săptămâni am vizitat un loc incredibil din nordul Guatemalei, ruinele maiașe de la El Mirador. Era un pic în afara drumului meu să zic așa dar era ceva special și se merita. Mi-a luat 2 zile să ajung acolo. Au fost vreo 60 de km de șosea sinuasă neasfaltată, urmată de 40 de km de drum prin jungla guatemaleză din nordul provinciei Peten. Mă împrietenisem cu un grup de europeni într-un orășel din Guatemala iar ei au ajuns acolo cu autobuzul și au parcurs pe jos cei 40 de km de junglă. Eu am parcurs drumul pe bicicletă până la ruine. Cât am pedalat pe bicicletă, cât am plimbat-o, prin junglă fiind destul de dificil. Cert este că ne-am reîntâlnit acolo iar în dimineața în care serveam împreună micul dejun și ne pregăteam să vizităm ceva ruine auzim un elicopter. Știam cu toții că cineva care-și permite să ajungă acolo în elicopter aparține unei alte lumi să zic așa. Dintr-o glumă într-alta le-am zis că eu mă întorc în orașul de unde plecasem în elicopter. Grupul de europeni nu m-a luat  prea mult în serios cu ideea mea, asta până m-am împrietenit cu tipii coborâți din elicopter, După ce i-am pus sumar în temă cu faptul că pedalez din Alaska în Argentina i-am întrebat direct, ceva de genu’ „Știu că vă poate părea ciudat, dar m-ați lua în elicopter cu tot cu bicicletă?” Răspunsul a fost la fel de direct: „Sigur că da!” Și uite așa nu a mai trebuit să fac drum întors prin junglă și am avut parte de primul meu zbor în elicopter. Tipii erau patronii celei mai mari companii de dulciuri din America latină, Colombina și au fost foarte de treabă. Dar revenind acum la ideea mea inițială. Dacă nu aș fi văzut acea oportunitate și nu aș fi pus acea simplă întrebare nimeni nu m-ar fi poftit în elicopter. Oportunități există mereu, important este să le vedem și valorificăm.

elicopterGuatemala

Călătoria este până la urmă un mod de a te descoperii și de a realiza multe lucruri despre viața ta personală.
Mulți cred că dacă pleacă undeva departe de casă și se îndepărtează de oamenii și locurile cunoscute vor scăpa de problemele personale, de traumele sau decepțiile din trecut. Aș spune că asta e doar o chestiune de aparență fiindcă aceste lucruri ne sunt cu mult mai bine întipărite în memorie și în conștiință decât ne putem poate imagina. Totuși călătorind în orice mod posibil o facem ne ajută să ne detașăm puțin și să gândim lucrurile la rece. Sigur, fiecare avem situații diferite și pentru fiecare dintre noi experiențele sunt diferite. Însă călătorind avem șansa și timpul de a regândi situații și evenimente din viața noastră sub un alt unghi și ulterior de a le aborda diferit. Ați acorda timp ție însuți este un lucru benefic care scoate la suprafață multe aspecte atât pozitive cât și negative ale vieții personale. Tot ce-ți rămâne de făcut este ca ulterior să ataci problema la sursa ei.

Viața adevărată se trăiește dincolo de zona personală de confort. 
Confortul casei, a jobului, a locurilor și cercurilor bine cunoscute în care ne învârtim ne dă siguranță dar în același timp ne dăunează. Zona de confort este un asasin de vise. Orice lucru de care am fost vreodată satisfăcut cu adevărat a fost obținut atunci când m-am aventurat dincolo de această zonă de confort, în necunoscut, în nesiguranță. Acolo înveți să răzbați, să te lupți pentru ceva, să-ți trăiești viața cu adevărat. Așa și acum. Au fost nenumărate situații extrem de imprevizibile. În nordul Alaskăi era pustiul și lipsa de civilizație. Dacă mi se întâmpla ceva șansele ca cineva să-mi vină în ajutor acolo erau extrem de mici. În nordul Mexicului am traversat o zonă controlată de cartelurile de droguri, zonă în care s-au comis dealtfel mii de crime și sechestrări de persoane în ultimii ani. Dar asta este frumusețea aventurii mele până la urmă. Tot ce este frumos are și o parte periculoasă îmi spunea un amic și tind să-i dau mare dreptate. Fiecare etapă, greutate peste care treci, experiență te aduce din ce în ce mai aproape de obiectiv. Orice vis presupune sacrificii dar parcă atunci când trebuie să faci acele sacrificii ele nu ți se par atât de grele, fiindcă sunt parte și ele din dorința ta de a ajunge undeva și de a face ceva.

Animalele sălbatice nu sunt pe atât de periculoase și impredictibile pe cât tindem noi să credem.
Unul din lucrurile de care mă temeam cel mai mult înainte să plec în nordul American erau animalele sălbatice. Știam că acolo e teritoriul Grizzly-ului, al lupului și al râsului. Cu Grizzly-ul și cu râsul m-am întâlnit față în față. Maică-mea nu a putut dormi noaptea știindu-mă singur pe bicicletă în zonă. Concluzia pe care am tras-o eu totuși este că animalele sălbatice nu au nimic cu tine atât timp cât nu reprezinți un risc pentru ele. Multe dintre persoanele atacate de urși Grizzly în Alaska și în America de nord în general sunt de fapt vânători. Animalul te miroase, din mișcări îți analizează intenția. M-am întâlnit cu Grizzly-ul de două ori, ambele dăți în nordul Alaskăi. Odată am trecut pe lângă el la cca. 50 de m. Scormonea după licheni și rădăcini dar a ridicat totuși capul la trecerea mea prin zonă fiindcă i-a mirosit peștele meu proaspăt de abia pescuit. Nu s-a luat însă după mine. Da, cred că animalele sunt impredictibile dar nu atât pe cât am tinde noi să credem. Rarele ori când atacă omul este mai mult în scop defensiv.

ursGrizzly

Nu te grăbii atunci când călătorești, în orice mod ai face-o. Fă-te prieten cu localnicii și încearcă să înțelegi locurile și tradițiile țărilor și regiunilor pe unde treci.
Am plecat crezând că voi termina această traversare a Americilor în 9 luni de zile. Ei bine în 9 luni am pedalat 12.000 de km și sunt abia la jumătatea traseului. Asta fiindcă am realizat că este important să petrec mai mult timp în anumite locuri și cu anumiți oameni pe care îi întâlnesc. Ar fi păcat să nu o fac. Aș pierde mult, foarte mult și aș trece ca gâsca prin apă ca să zic așa. Asta nu înseamnă totuși că mi-am pierdut din vedere obiectivele inițiale. A călători nu înseamnă a pedala între punctul A și B și de-ați da câteva checkin-uri ici colo. Călătoria înseamnă să ajungi să interacționezi cu localnicii, să afli povești despre locurile pe unde treci, să ai răbdarea de a înțelege una, alta despre oamenii și locurile respective.

golfulMexic

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici
ParteneriLogistici_Blog

zoom
No comments

Interviu cu Hildegard Ignătescu de la Radio România Internațional

Chiar înainte să părăsesc capitala mexicană, ciudad de Mexico, în a doua jumătate a lunii martie am fost sunat de Hildegard Ignătescu de la Radio România Internațional pentru un interviu pe care mi l-a trimis ulterior pe email și l-am urcat pe contul meu de Sound Cloud. A ieșit o discuție frumoasă despre expediția mea prin Americi #cycletheamericas pe care vă las să o ascultați mai jos sau aici. Tot ce s-a schimbat de atunci și până acum e că am mai avansat câteva sute de km spre sud ajungând la golful Mexic și am urcat vârful Orizaba, cel mai înalt vârf vulcanic al Americii de Nord.

zoom
No comments

Parcul național Banff și Stâncoșii canadieni – galerie foto

Acum mai bine de o săptămână am luat o pauză de la pedalat în Calgary și prin bunăvoința familiei Adam care m-a găzduit în metropola canadiană am ajuns să văd și câte ceva din parcul național Banff, faimosul lac Louise și am reușit chiar să urc pe un vârf de 2404 m în apropierea localității Canmore. Nu în ultimul rând am dat și peste câteva pictograme desenate de tribul Hopi. Acesta a reprezentat și momentul oportun pentru a încerca noua cameră Samsung Nx Mini cu obiectivul de 9-27 mm așa că vă las să vă delectați cu crestele, peisajele și viața sălbatică pe care am reușit să o surprind în scurtul timp petrecut în munți.

SAMSUNG CAMERA PICTURES

zoom
No comments

Ieșirea de pe Alaska Highway și imensitatea preeriilor canadiene

Nu am mai apucat demult să vă povestesc pe îndelete ce am mai făcut prin expediția #cycletheamericas așa că am să reiau poveștile de pe unde rămăsesem în ultima postare, adică de pe la Watson Lake, la granița dintre Yukon și Columbia Britanică a Canadei.

Stâncoșii și ieșirea de pe Alaska Highway

Dacă din Fairbanks până la Watson Lake m-am plans de traseul dificil, de urcușuri nesfârșite și de vreme rea, porțiunea dintre Watson Lake și Fort Nelson ce avea să vină a fost de două ori mai grea. Și zic asta pentru că au urmat nici mai mult nici mai puțin de 5 pasuri montane iar ninsoarea și-a făcut și ea apariția în câteva reprize urmată de temperaturi foarte scăzute pentru luna septembrie. Dar hai să o iau pas cu pas.

IMG_2698IMG_2697Depășisem demult pragul de 2000 de km străbătuți de la plecare și ai tinde să crezi că la o asemenea distanță parcursă ar cam fi cazul deja să încep să întâlnesc mai multe localități, mai mulți oameni, mai multe case. Totuși porțiunea dintre Watson Lake și Fort Nelson e poate mai pustie și mai sălbatică ca multe alte zone pe care le-am parcurs în Alaska. Fiind o regiune dominată de munții Stâncoși, drumul urcă până la peste 2000 de m altitudine, cel mai înalt punct al Alaska Highway iar animalele sălbatice sunt la tot pasul. Și uite așa ajungi să percepi altfel imensitatea nordului.

Părăsind Watson Lake am trecut la sud de paralela 60 de grade N care reprezintă granița dintre teritoriile din nordul Canadei și restul provinciilor canadiene. Așadar am intrat într-o nouă entitate a Canadei, în Columbia Britanică, lăsând vastele ținuturi yukoneze în urmă. În schimb peisajul nu se schimbă mai deloc. Aceiași copaci, același relief, doar piscurile Stâncoșilor devin parcă mai proeminente.

Vremea mi-a fost dușman serios. Vântul mi-a bătut din față în primele 3 zile de pedalat și nu mai pun că m-a și nins din prima seară. Era noapte de acum și cât îmi doream să fi avansat ceva mai mult în ziua respectivă, am fost totuși obligat de vreme să-mi pun cortul. Ningea atât de tare încât vizibilitatea devenise extrem de redusă și oricum se întuneca de-acum. Dacă la începutul expediției aveam luxul de a putea pedala până la ore târzii beneficiind de lumină aproape continuă, acum ziua s-a redus semnificativ.

Dar în a treia zi de la plecarea din Watson Lake tot acest efort mi-a fost recompensat de izvoarele termale de la Liard unde m-am îmbăiat 2 ceasuri la cele 40 de grade și nu mai pun că m-am distrat și cu o turmă de bizoni în acea după amiază. Nu aș exagera să spun că erau în jur de 40 în turmă. M-am oprit la aprox 200 de m de ei să-mi scot camera când de-odată unul din ei s-a speriat de mine și a luat-o la fugă, întreaga turmă urmându-l. Mă bucur că au luat-o în direcția opusă și nu înspre mine.

DCIM119GOPRO

N-am să uit niciodată nici nordice este ospitalitatea și amabilitatea puținilor locuitori din nord pe care am avut ocazia să-i întâlnesc. Chiar îmi spunea unul dintre ei că se simt cumva obligați ca locuitori permanenți să ajute pe cei ce se încumetă să ajungă la latitudini atât de nordice. De ce zic asta? O zic pentru că nenumărați oameni de aici mi-au oferit un loc unde să dorm și câteodată și o masă caldă. Nici nu știți ce mult face ca după o zi de pedalat să poți să te întinzi într-un pat cu cearșafuri curate, la căldură și să poți face un duș. Par lucruri banale dar nu le poți aprecia decât atunci când ai stat o săptămână întreagă într-un cort la frig și cu frică de urs sau alte animale sălbatice. Și aici țin să menționez că cel mai frumos gest a venit din partea patronilor de la hotelul din pasul montan Pink Mountain, care mi-au oferit o cameră și un mic dejun gratis.

 

IMG_2721 IMG_2729

Unul din highlight-urile acestei porțiuni de traseu sunt lacurile din munții Stâncoși. De o culoare albastru cristalin, lacul Muncho și Summit sunt doar două dintre ele pe lângă care am avut șansa să trec și sunt de-a dreptul fermecătoare. Par ireal de albastre și asta din câte am înțeles se datorează felului în care se reflectă lumina pe rocile de pe fundul apei.

Și uite așa s-au scurs mai bine de două săptămâni. Ușor, ușor am trecut și de Fort Nelson și de Fort Saint John și iată-mă ajuns și în Dawson Creek, punctul sudic al Alaska Highway. Senzația a fost grozavă când după 1 lună și 5 zile de pedalat am reușit să străbat cei 2242 de km ai faimoasei șosele Alcan. Această expediție este compusă din mici etape iar aceasta a fost reușita uneia din cele mai importante și grele etape. Pe 7 octombrie 2015 am atins capătul sudic al faimoasei șosele devenind astfel primul român care a traversat-o integral pe bicicletă.

IMG_2743

Vastele preerii canadiene

Curând drumul sinuos și delurit din Stâncoși a fost înlocuit cu cel mai drept și neted drum cu putință. Trecerea din Columbia Britanică în provincia Alberta este marcată de o schimbare drastică în peisaj, de la crestele Stâncoșilor la vastele câmpii din centrul Canadei. O schimbare cu adevărat radicală.

Baloți de fân de-o parte și de alta a șoselei, grupuri de case și hambare ici și colo. În unele locuri se ară pâmântul iar în altele se încarcă camioane din silozuri. Pentru unii peisajul acesta poate părea unul monoton, dar eu m-am bucurat de el din plin. Parcă nici nu-mi venea să cred cât de dreaptă era șoseaua și cât de puțin efort trebuia acum să depun. Dacă pe Alaska Highway nu au existat multe zile în care să fi trecut de 100 de km pedalați într-o zi, în preerii am bătut orice record anterior. Am reușit să pedalez și 182 de km într-o singură zi.

Ei și să văd și să nu cred. Cum pedalam eu așa prin preerii doi moldoveni stabiliți în Grande Prairie, în Alberta mi-au făcut o surpriză colosală. Eugeniu și Ion au aflat de povestea expediției mele de pe internet și după ce m-au localizat cu ajutorul hărții live de pe site au pornit înspre mine. Și nu au venit cu mâna goală ci cu mici și bere așa că am avut parte de o seară românească pe cinste în preerile Albertei centrale după o zi “strașnică” de pedalat așa cum ziceau ei. Și-acum mă gândesc ce băieți faini au fost ei că au venit așa să mă vadă. Oameni frumoși!

Și s-a mai întâmplat ceva frumos. Dacă în nord vremea a fost mizerabilă, decum am trecut în preerii am avut parte de cea mai frumosă și însorită vreme cu putință. E ca și cum bunul Dumnezeu a vrut să se recompenseze față de mine. 20 de grade în mijlocul lui octombrie și nu mai pun că am avut și zile cu vânt din spate bonus. Să sperăm că o să mai țină până ajung la latitudinile prietenoase din sud.

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


Parteneri logistici
ParteneriLogistici_Blog

zoom
No comments

Yukon și experiența supremă a tărâmului nordic

 

Între timp expediția #cycletheamericas avansează…iar traseul deja parcurs se conturează din ce în ce mai bine pe harta Americii de Nord
traseuCycletheAmericas
Ultima dată vă scriam din Destruction Bay de lângă lacul Kluane. Fix după ce am părăsit acel loc am avut parte de cea mai frumoasă noapte de până acum. Am văzut aurora boreală. Nu că nu aș fi văzut până acum peisaje și locuri extraordinare dar jocul de lumini verzui pe cerul nordic a fost unul din cele mai frumoase spectacole ale naturii. Spiritele nordului nu m-au lăsat să părăsesc Yukonul fără să-mi arate cel mai spectacol dintre spectacole. Păcat totuși că nu am avut la mine un aparat de fotografiat mai grozav. De fapt să vă zic un mic secret: o să intru cât de curând în posesia unui nou aparat Samsung Nx mini. Băieții de la Samsung România cărora le-a plăcut proiectul meu nu m-au lăsat la greu și au contribuit cu un Samsung Galaxy Note Edge și un Samsung NX mini ca să-mi pot face treaba iar băieții de la TNT România mi le-au trimis în Edmonton pe unde urmează să trec. TNT și Samsung super mersi pe calea aceasta. Ajutorul vostru face mult!

Aurora boreală obersvată în apropiere de Whitehorse.
« 1 de 3 »

Și a urmat Whitehorse, un oraș prăfuit de provincie ce numără 23.000 de locuitori dar după zile întregi de pustiu m-am bucurat să văd atâția oameni, mașini și intersecții semaforizate. Practic Whitehorse este cel de-al doilea oraș mai important din #cycletheamericas, acestă lungă migrație a mea spre sud. Izolarea de umanite e interesantă, are părțile ei faine dar și când ajung înapoi la oraș parcă altfel mă bucur de atmosferă.

Așadar 1800 și mai bine de km pedalați de la plecarea din Alaska și iată-mă ajuns și în orașul al cărui nume este inevitabil legat de Klondike și Goldrush-ul de la sfârșitul sec al XIX-lea. Și mai e legat de un autor al căror opere “Chemarea străbunilor” și “Colț alb” ne sunt atât de cunoscute și dragi. Ați ghicit, autorul nu e nimeni altul decât Jack London care în 1897 a luat drumul Klondike-ului, călătorie ce nu l-a îmbogățit material dar cu siguranță l-a îmbogățit spiritual, aceasta fiind sursa lui principală de inspirație atunci când a scris (acum) faimoasele sale opere.

Ei, și oi fi petrecut eu câteva zile în Whitehorse dar să v-o zic pe aia dreaptă nu prea m-am bucurat pe deplin de acest timp fiindcă a trebuit să-mi rezolv una alta că așa e la drum lung. Și printre astea una alta a trebuit să-mi peticesc una din gențile bicicletei pe care mi-au ros-o veverițele în două rânduri diferite ca să ajungă la mâncarea dinăuntru (am lăsat mâncarea peste noapte în geantă și am plasat-o departe de cort că vai doamne să nu mobilizez urșii înspre cortul meu și m-am trezit cu geanta roasă de veverițe). Deci…să mai aud eu pe careva că iubește acești șobolani cu coadă stufoasă. Șobolani sunt, nu altceva! O să ziceți că sunt crud cu animăluțele dar de când mi-au ros geanta MSX sponsorizată de amicii de la CROSSBIKE.ro am devenit sadic cu ele; parcă mă bucur să văd câte una lățită pe șosea. Totuși ceva frumos cu care am rămas din Whitehorse sunt numeroasele graffiti-uri de pe clădirile din oraș.

Grafitti în Whitehorse.
« 1 de 4 »

Și cum nu puteam să plec fără o amintire mai considerabilă din acest orășel, chiar în ziua plecării mă plimbam o ultimă oară pe strada principală și am dat mai mult din întâmplare de biroul comisarului Ținutului Yukon, casa Taylor. Chiar când treceam prin fața casei dl. comisar, onor. Douglas Phillips își lua la revedere de la delegația chineză venită în vizită oficială în Yukon. Am așteptat să plece chinezii după care am schimbat două-trei vorbe cu el iar acesta m-a invitat în biroul său să-i semnez cartea de oaspeți. Nici nu m-a lăsat să plec cu mâna goală. Și-a scos de la piept insigna cu stema teritoriului Yukon și mi-a făcut-o cadou. Într-un final mi-a urat success în #cycletheamericas și pentru că tot îl filmam cu una din camerele mele de acțiune, mi-a recomandat ca pe drum să mi-o pun la ceafă ca să nu apuce vreun urs să mă ia prin surprindere.

În biroul onor. Douglas Phillips, comisarul teritoriului Yukon

Așadar părăsesc și Whitehorse-ul într-un târziu și-mi văd mai departe de drum. Între timp, toamna pare să fi cuprins întregul Ținut Yukon. Toate frunzele s-au îngălbenit iar temperatura de afară nu urcă mai sus de 5 grade. Noaptea dă și înghețul. Drumul pare să urce din nou iar eu trebuie să trag din toate puterile la pedale. Câteodată mă dau jos și împing la bicicletă dacă panta este prea abruptă. Dar sunt motivat să “cobor” cât mai spre sud. Mi-am fixat ca obiectiv de scurtă durată Edmonton de care mă despart aproape 2000 de km. Un obiectiv fain, pe care îmi propun să-l ating în două săptămâni și care mă motivează să continui. Așa că “trag la greu”. Mai un deal, mai o vale, drumurile astea nordice sunt adevărate sinusoide, cam așa ca viața dealtfel, cu bune și rele.

Mi-a luat 5 zile să parcurg drumul dintre Whitehorse și Watson Lake, timp în care alți câțiva oameni și-au arătat ospitalitatea chiar și aici în pustiul nord american. Cum bugetul meu este extrem de redus, cazarea nu face parte din cheltuieli. Recurg la cort 2 din 3 nopți în medie, iar a treia apelez la platforme online gen couchsurfing.org sau warmshowers.com pe care pot găsi oameni care să mă găzduiască gratis (mai am și eu nevoie de câte un duș). Totuși între Whitehorse și Watson Lake oprindu-mă să iau cina la restaurantul unui motel, vorbeam cu un alt călător și îi povesteam că am un buget redus pentru această expediție. În acest timp, patroana m-a auzit și tipa a decis să-mi ofere o camera gratis și m-a scutit de plată pentru micul dejun de a doua zi dimineață. Vă dați seama ce femeie, ce om!? M-a impresionat! Asta înseamnă să fi om și să ajuți. Iar când am plecat mi-a urat să am parte numai de oameni faini până în Ushuaia.

Pe drum am dat și de o pisică; o pisică mai mare, râs în varianta nord americană. Era să trec pe lângă ea. Numai în ultimul moment am zărit-o. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt și am zbughit-o, dar era așa faină, avea o blană… Nu m-am încumetat să stau să o filmez fiindcă nu știi niciodată ce reacție poate avea, dar după ce m-am îndepărtat am văzut-o traversând șoseaua. Tare, tare faină pisica. Și sper că vânează veverițe. Înhățale-ar pe toate!

Dacă nu plouă toamna yukoneză este chiar faină. Ieri am pedalat ultimii 120 km spre Watson Lake și a fost superb. Traficul mi s-a părut mai intens în zi de duminică ca în oricare alta, dar ce contează este că am ajuns în ultima localitate din Yukon, la Watson Lake iar de mâine voi pedala prin Columbia Britanică. Alaska și Yukon sunt gata, iar traseul meu prinde proporții pe harta nord americană. 2360 de km până acum!

2360 de km și 5 kg în minus. M-am cântărit și dacă la plecare aveam 65 de kg acum nu am mai mult de 60. E o pierdere în greutate destul de semnificativă așa că va trebui să fiu super atent la ce mănânc de acum înainte.

Azi m-am odihnit în Watson Lake și mă pregătesc să atac mâine distanța ce mă desparte de Edmonton. Dacă nu știați, Watson Lake are cea mai mare colecție de plăcuțe din lume. (probabil că nu, cine necuratu’ a auzit de locul ăsta). Din 1942 și până acum s-au adunat vreo 82,000 de nr de înmatriculare, semne de circulație, suveniruri, etc înfipte în zeci de pari de oameni de pe întreg mapamondul. A trebuit să arborez și eu și cum nu am apucat să fur ceva semne de circulație de acasă înainte să plec m-am mulțumit să las amintire o bendiță tricoloră.

Pădurea de semne din Watson Lake
« 1 de 4 »

Progonza meteo nu este cea mai grozavă pentru următoarele zile (nopțile temperaturile scad sub zero și s-ar putea să plouă mâine și poimâine în direcția în care merg eu) iar drumul nu mi se ușurează decât după ce trec de Fort Nelson, iar până atunci mai am 520 de km și 5 lanțuri muntoase de trecut. Dar…există un dar; la aprox 200 de km de aici sunt niște izvoare termale (Liard Hot Springs le zice) așa că dacă pedalez conștiincios până acolo mă voi opri să petrec o zi în apă caldă. Apă la 40 de grade în frigul ăsta. De abia aștept!

Cam atât pentru acum. Mai am 2 minute și-mi taie ăștia net-ul. Prin părțile astea ale Canadei netul e cu țârâita și se mișcă mai prost ca în anii ’90. Între timp voi să vă bucurați și pentru mine de viteza netului de acasă și ne auzim cât de curând. Aventura e de abia la început!

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


Parteneri logistici
Parteneri logistici

zoom
No comments

Pentru că război și petrol – despre Dalton și Alaska Highway

Mi s-a părut interesantă ideea de a vă povesti puțin din istoria șoselelor pe care pedalez în această perioadă în nordul American. Da, sunt pe ceea ce este mai internațional cunoscut sub denumirea de panamaericana, dar această panamericană este de fapt mai mult sau mai puțin o șosea imaginară, ea fiind formată dintr-un lanț de șosele de fapt, lanț care se întrerupe într-un singur punct; în jungla Darien dintre Panama și Columbia. Unele state recunosc porțiuni de șosele de pe teritoriul lor național ca făcând parte din lanțul panamerican, altele nu. În fine discuția pe tema panamericanei e lungă dar acum aș vrea să mă concentrez pe două din șoselele ei cele mai nordice, Alaska Highway pe care pedalez în acest moment și Dalton Highway pe care am pedalat în prima bucată din Alaska. Fără aceste două șosele nordul american ar fi rămas accesibil doar pe calea aerului sau pe calea apei.

Alaska Highway (sau Alcan, Alaska – Canada Highway)

Nordul American este extrem de vast și nepopulat iar construcția unei șosele care să lege micuțele comunități din nord de restul lumii nu e chiar atât de evidentă și necesară. Ceea ce a dus în schimb la construirea unei șosele care să lege Statele Unite de Canada și mai departe de Alaska în anii 1940 a fost izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Planuri de construcție a unei asemenea șosele au existat încă de prin anii 1920 dar americanilor le era destul de greu să-i convingă pe canadieni să contribuie la un asemenea proiect când singurii canadieni care ar fi beneficiat de pe urma acestui proiect ar fi fost cei câteva mii de locuitori ai teritoriului Yukon.

Trebuia să se declanșeze cel de-al doilea război mondial ca să se concretizeze un astfel de proiect. De ce? După binecunoscutul atac de la Pearl Harbour, America intră în război iar o invazie japoneză a Americii de Nord prin Alaska devenise un scenariu cât se poate de real, așa că în acel moment prioritatea construirii unei șosele care să lege Alaska de restul continentului și restul continentului de aeroporturile militare din Alaska (de unde zburau avioane cu provizii mai departe spre Siberia) devine o prioritate. În aceste circumstanțe au apărut și banii necesari construcției (115.000.000 $) cât și numărul impresionant de muncitori necesari realizării unui asemenea proiect de anvergură (15.000 de muncitori). Astfel într-un an de zile s-a reușit construirea a 1387 de mile (2.232 km) de șosea care conectau în sfârșit Dawson Creek situat în provincia canadiană Columbia Britanică de Delta Junction în apropiere de Fairbanks în Alaska. Și fiindcă marea parte a șoselei tranzitează teritoriul Canadei, canadienii au acceptat într-un final construirea ei dar au cerut americanilor să acopere în întregime costurile construcției iar la urmă porțiunea ce tranzitează Canada să fie cedată guvernului canadian. Astăzi porțiunea canadiană este marcată în km iar multe din localitățile muncitorești de pe traseul  s-au transformat în localități permanente, cum este cazul sătucului Destruction Bay unde am făcut și eu o pauză de o zi. Aici pot fi găsite și ceva imagini de epocă de la construirea șoselei, într-unul din filmele de propagandă americană de pe vremea războiului.

Dalton Highway

Una din cele mai nordice șosele ale lumii, Dalton-ul a fost construit la începutul anilor 1970 când noi rezerve de petrol au fost descoperite în apropeierea golfului Prudhoe din nordul Alaskăi. Până la construirea acesteia cică doar cei mai iscusiți camionagii se încumetau iarna să-și sape calea spre nord, prin nămeții de zăpadă și dealurile ce caracterizează terenul alaskan la nord de Fairbanks. În paralel cu această șosea s-a construit și conducta petroliferă ce leagă rafinăriile din nord de Valdez, în sudul statului. Are un total de 414 mile (666 km) și împreună cu Elliott Highway, leagă Deadhorse, localitatea cea mai nordică de pe panamericană de Fairbanks, al treilea oraș ca mărime al Alaskăi.


Cel mai probabil șoseaua asta a fost asfaltată la început dar în ziua de azi marea parte a ei este neasfaltată iar de fiecare dată când trece unul din sutele și miile de tiruri ce o tranzitează spre rafinăria din nord se ridică un nor imens de praf și te trezești cu un val de pietricele, care ori îți sparg parbrizul, ori de pocnesc, în cazul în care ești pe bicicletă. În schimb viața sălbatică este extrem de abundentă. Aici am văzut urșii Grizzly, elanii și renii. Ce să mai zic e o șosea dificilă dar unică în același timp și singura din America de Nord care-ți dă acces la oceanul Arctic.

Și uite așa războiul și petrolul mi-au permis să-mi încep expediția de la oceanul Arctic și au făcut mai accesibile turiștilor și amatorilor de natură, minunățiile din nordul american. Altfel singura soluție ar fi fost barca sau avionul. 

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


Parteneri logistici
Parteneri logistici

zoom
2 comments

Câteva impresii din Yukon

S-a scurs deja o lună și două zile de când încălecam pe bicicletă în apropierea oceanului Arctic și porneam în marea aventură spre sud iar de câteva zile am intrat în vastele ținuturi nordice ale Canadei, în Yukon, lăsând astfel Alaska în urmă. După o pauză logistică de 10 zile în Fairbanks m-am pus din nou în mișcare dar am rămas cu o întârziere considerabilă. Ceea ce contează totuși e că nu mi-am pierdut nici un gram din entuziasmul inițial, ba dincontră, simt că-mi crește pe zi ce trece. Faptul că nu știu de ce peisaj nou voi avea parte mâine, faptul că nu știu ce persoană nouă voi mai întâlni, ce poveste de viață voi mai auzi mă motivează enorm.

În acest moment odometrul bicicletei mele indică 1604 km, poate mai puțin decât aș fii vrut eu inițial să parcurg dar știu că au fost 1604 km pentru care am muncit din greu și de care m-am bucurat din plin. Cel puțin pe prima porțiune din Alaska drumul a fost extrem de dificil așa cum vă povesteam în postarea anterioară și din păcate nici în Yukon situația nu este cu mult mai bună, în sensul în care pe porțiuni semnificative de șosea asfaltul s-a dus și dacă mai nimerești și câte o zi ploioasă aia e; ajungi să împingi la bicicletă prin mocirlă.

Practic drumul meu prin nordul Canadei urmează o subdiviziune a panamericanei, cunoscută ca Alaska Highway sau Alcan (Alaska- Canada Highway). Construită în perioada celui de-al doilea război mondial această șosea începe în micuța localitate Delta Junction din Alaska și coboară până la Beaver Creek în Canada, pe o distanță de 2218 km. Ah da, distanțele în America de Nord sunt uluitoare față de tot ce se poate numi distanță în Europa. Chiar mă gândeam că dacă ar fi să gândesc în mii și zeci de mii de kilometrii mi-ar pica toată motivația. Sunt de părere că noi oamenii avem nevoie de lucruri palpabile, în acest caz de distanțe tangibile, pe care să știm că pot fi parcurse într-o zi, două, trei. De fapt orice proiect îndrăzneț nu poate fi dus la bun sfârșit decât dacă este gândit în pași mărunți. Așa că obiectivul meu pe termen scurt este să ating în două zile capitala Yukon-ului, Whitehorse.

Astăzi e zi de odihnă pentru mine; da, mai am nevoie din când în când de câte una, mai ales după o zi în care am pedalat 110 km pe o ploaie mocănească de toamnă care m-a udat până la piele prin tot ce înseamnă material impermeabil (se pare că impermeabilul are și el limita lui). Localitatea în care mă aflu acum, Destruction Bay numără fix 35 de suflete, da ați citit bine, 35. De fapt, întregul teritoriu Yukon, cu o suprafață de două ori cât cea a României numără 37,000 de locuitori, cam cât un orășel prăfuit de provincie de la noi.
Yukon

E o zi însorită și e călduț (10 grade), un adevărat lux având în vedere că aici temperatura coboară noaptea sub zero deja; așa că m-am întins pentru prima oară în ultima lună la ceva ce s-ar putea numi plajă, pe malul lacului Kluane, lac situat în vecinătatea Destruction Bay-ului. Apa e de un albastru grozav iar lacul pare să fii fost efectiv aruncat între piscurile semețe ale vecinilor Stâncoși.

Expediția la care m-am înhămat nu este cu siguranță doar una de enduranță, este și o expediție prin care încerc să mă regăsesc pe mine însumi. Încerc zi de zi să sparg lacăte să înving prejudecăți, egoism, frică. Am simțit că ani buni de zile am tratat viața mea cu o oarecare falsitate și nu cred că sunt singurul care o face. Am încercat de multe ori să fac ceea ce mi-au dictat împrejurările iar anul acesta ajunsesem să urăsc acest lucru atât de mult încât mi-am zis că-mi iau câmpii efectiv și așa am și făcut.

În afară de peisaje incredibile, de natură și de viață trăită din plin, în afară de oamenii faini pe care îi întâlnesc, drumul îmi permite să mă descopăr pe mine însumi, să dobor bariere personale, să învăț să fiu eu însumi. Dacă există un singur lucru pentru care sunt cu adevărat mândru de mine în acest moment este că am avut curajul să renunț la tot și să investesc mai presus de orice în dezvoltarea mea personală iar ulterior sper să le fiu model și altora. Și nu, nu vreau să insiunez că aceasta este singura cale prin care cineva o poate face, dar eu așa am găsit de cuviință.

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


Parteneri logistici
Parteneri logistici

zoom
No comments

Dalton Highway si nordul Alaskai.

Plouă mărunt, vântul îmi bate din față iar roțile bicicletei se afundă ușor în noroiul de pe șoseaua ce leagă golful Prudhoe de orașul Fairbanks. La dreapta se întinde tundra alaskană cu vegetația ei scundă și a cărei culoare maronie-cărămizie dă a toamnă târzie, la stânga, fluviul Sagavanirktok. Nordul Alaskăi e un ținut al rarității și al frumuseții absolute iar această imagine m-a însoțit în cele 12 zile cât mi-a luat să traversez cea mai nordică șosea a Americii, Dalton Highway.

Construită în prima jumătate a anilor 1970 după descoperirea de noi resurse petrolifere în golful Prudhoe, Dalton Highway a fost multă vreme închis publicului, mai precis până în 1994 când a fost în sfârșit deschis pentru publicul larg. Chiar și așa, marea parte a vehiculelor care populează șoseaua sunt tiruri, care transporta materialele și utilajele necesare exploatării petrolifere de la oceanul Arctic. Totuși datorită notorietății acestei șosele ca fiind prima bucată a ceea ce este panamericana, cea mai lungă șosea din lume, ea atrage și diferiți călători. Unii cu mașinile-rulotă (am întâlnit un cuplu de francezi și unul de septagenari elvețieni care au făcut tot drumul din Argentina până aici cu mașinile lor, aduse din țările de origine), unii cu pasul (un japonez pe care l-am depășit are de gând să facă ce fac eu pe cele două picioare în cam 3 ani), alții ca mine pe două roți. Anual panamericana și faima ei atrag numeroși călători temerari printre care trebuie să cunosc că mă număr și eu. E un drum lung, e un drum plin de obstacole dar care trece prin cele mai sălbatice zone ale lumii.

Am plecat din Deadhorse cu 5 zile întârziere, o oarecare oboseală șo o oarecare răceală. Pleacrea a fost pe atât de emoționantă cât ciudată. Primii 50 de km i-am pedalat cu o oarecare incertitudine. De abea pus în fața faptului împlinit am ajuns să realizez imensitatea actului pe care vrea să-l realizez. Cred că ce învăț din cursa aceasta este să am răbdare, să mă bucur de moment. Ce m-a speriat cel mai tare este imensitatea, atât a nr de km cât și geografic vorbind, dar vă asigur că mi-a trecut rapid.

Inițial mi-am propus să parcurg în jur de 120 km zilnic. Din păcate prima bucată de 800 de km ce corespunde drumului dintre Deadhorse și Fairbanks, Alaska nu mi-a permis acest lucru. Media a fost de 80 de km și asta datorită fășiilor lungi de drum stricat, vremii ploioase care transforma șoseaua în ceva insuportabil de noroios și terenului extrem de deluros. Dar am avut parte în schimb de 12 zile foarte asemănătoare cu ceea ce a trăit probabil și Christopher McCandless, cel a cărui poveste a fost documentată de jurnalistul american Krakauer iar ulterior cartea scrisă de acesta a fost și ecranizată în binecunoscutul film „Into the wild”. Am trăit în mare parte cu hrană gătită la primus dar nu m-am abținut să nu o suplimentez cu un pește proaspăt sau cu ceva fructe din natură.

Că tot am pomenit de „Into the wild” hai să mă depărtez puțin de la pedalatul meu prin pustiu și să vă povestesc un inside-story. Cum această Alaskă nu este chiar așa de mare( în ceea ce privește populația, desigur) toată lumea pare să cunoască pe toată lumea așa că întâmplător am ajuns să-l cunosc pe unul din cei mai buni prieteni ai celui care l-a găsit pe Christopher McCandless mort în autobuzul în care locuise înainte să moară în 1992 (dacă nu v-ați uitat la film nu prea știți despre ce vorbesc, așa că vi-l recomand călduros).

Ploua în ziua în care treceam pasul Atigun din lanțul muntos Brooks și ajuns în partea sudică am căutat numaidecât să mă pun undeva la adăpost să mă schimb. Țin să vă zic că eram leoarcă. Și uite așa am nimerit la barăcile muncitorilor de la drumuri. După ce m-au invitat înăuntru și m-am schimbat, mi-am spălat haine și m-am aranjat și eu ca omul, am început să stau cu ei la povești. Iar dintr-o vorbă într-alta am ajuns să discut cu șeful lor Matt despre cazul lui Christopher McCandless iar teoria lui schimbă la 180 de grade felul în care s-au întâmplat evenimentele în sensul în care el susține că de fapt McCandless s-ar fi sinucis și nu ar fi murit mâncând rădăcini otrăvite cum ne spune povestea. Iar la numai 9 mile  (15 km) distanță de Stampede Trail exista și o cabană. Să fii fost așa, planul de sinucidere al tipului a fost extrem de elaborat. Ok, înapoi la pedalat acum.
IMG_2265

Aș putea spune că pustiul crește enorm valoarea întâlnirilor umane. Deși zilnic mă depășeau zeci de tiruri și camioane de mare tonaj, pot să zic că în rest eram singur pe drum, nu tu localitate, nu tu om. Dar spre surprinderea mea de foarte multe ori, oameni simpli care mă zăreau pedalând au oprit, fie să mă întrebe dacă sunt în regulă, fie să-mi ofere o ciocolată, un suc. Nici nu vă puteți imagina ce mult fac aceste întâlniri umane. Nu știu sincer ce-mi dădea mai multă energie, ciocolata sau faptul că am primit o încurajare și am avut cu cine schimba 3 vorbe preț de 5 minute. Iar oamenii pe care i-am întâlnit până acum au fost care mai de care mai minunați. Chiar acum când scriu aceste rânduri sunt găzduit de o familie din Fairbanks pe care am cunsocut-o la început de drum și care m-au invitat la ei.

Cu excepția unor porțiuni relativ scurte întreg drumul pe care tocmai l-am parcurs e caracterizat de coline, așa că m-am jucat în cele 12 zile un joc tare urât de-a urcatul și coborâtul. Întreaga șosea e efectiv o sinusoidă urâtă. Nici nu apucam bine să mă bucur de pantă că hop un alt deal în față. De fapt nici nu prea s-ar putea altfel în condițiile în care dedesubt e un strat sănătos de permafrost și tot ce înseamnă șosea e șerpuită și modelată după colinele și văile unduite. Singurul comfort în tot acest timp mi-a fost efectiv bicicletaîn sine,  Cross Quest-ul de la Cross România. Dotată cu schimbător Shimano XT pe spate și frâne hidraulice pe disc am putut să jonglez mult mai ușor cu nenumăratele coline pe care le-am avut de înfruntat.

Eu am tot glumit pe seama urșilor Grizzly și a pericolelor care mă pasc pe acest traseu izolat iar în a treia zi de pedalat, hop-țop că m-am trezit până la urmă în preajma unui Grizzly. De abea pescuisem și ursul a simțit imediat mirosul de pește proaspăt și a ridicat botul. Era la 30 de m de mine pe partea stângă a șoselei, dar nu s-a clintit să vină după mine, și-a văzut de treabă. Până la urmă tind să dau dreptate cuiva care-mi zicea că nu de animale trebuie să te temi ci de oameni. Animalele doar în cazuri extrem de rare atacă omul.

Și uite așa s-au scurs 12 zile minunate, 12 zile în care am traversat nenumărate râuri cu nume indiene, nenumărate văi, marele fluviu Yukon, am trecut pe lângă o turmă de reni și m-am bucurat poate de cel mai pur aer din lume. În ultima zi când am realizat că s-a terminat, că mă apropii de Fairbanks, m-a cuprins o senzație de bucurie intensă, de realizare. Nu știu cum va fi în Argentina la sfârșit, dar știu cum a fost acum. Sunt satisfăcut și mulțumit iar aventura #cycletheamericas e de abea la început. Mă simt în forță și simt că trăiesc la maxim fiecare clipă.

Câteva date tehnice la zi despre #cycletheamericas:

Distanță parcursă: 800 km
Diferență de nivel + 8.347 m / – 8.227 m

Parteneri logistici ai expediției #cycletheamericas
Parteneri logistici

zoom
2 comments

Lungul drum spre nordul Alaskai

Mi-a luat aproape o săptămână să ajung în nordul Alaskăi, în apropierea oceanului Arctic de unde vă scriu. E deja seara aici când scriu aceste rânduri, dar nici vorbă să se întunece. Ziua e lungă în nord, sau mai bine spus noaptea e aproape inexistentă. Vremea e mohorâtă, plouă mărunt și vântul e cam tăios. Micuța localitate Deadhorse din apropierea golfului Prudhoe are o mare însemnătate pentru mine. E locul de unde-mi voi începe proiectul de 9 luni de zile care mă va duce până în Argentina după nu mai mult nici mai puțin de 24,000 de km pe care îi voi fi pedalat. Mă așteaptă 9 luni de explorare, 9 luni în care voi traversa cele mai sălbatice zone ale lumii și în care mă voi confrunta foarte mult cu limitele personale.

Lungul drum spre AlaskaDrumul până aici a început pe aeroportul Henri Coandă din București. Cu tăvălugul de lucruri ce am avut de rezolvat înainte de plecare am lăsat bagajele și pregătirea bicicletei sponsorizate de cei de la CROSSBIKE pentru transport pe ultima clipă. Totuși norocul meu a fost că am avut niște amici grozavi lângă mine care m-au ajutat să o desfac și să o pregătesc de drum chiar în aeroport. Soarta face că aceeași amici mai precis Tică și Anton să-mi fi fost alături și la plecarea de acum doi ani din Copenhaga și cum nimic nu e la voia întâmplării și atunci ca și acum au fost acolo să mă ajute la greu. Știți, e momentul ăla când ești pe ultima sută de metri și parcă atunci se strică toate și nimic nu mai merge. Dar până la urmă de aia sunt acești oameni alături de tine la greu, de aia ai prieteni.

După o coadă imensă la îmbarcarea pe zborul Turkish Airlines spre Montreal via Istanbul, deși întrebasem din timp dacă bicicleta poate fi luată în calcul ca al doilea bagaj de cală (da, Turkish te lasă cu două bagaje de cală gratis pe zborurile trans-atlantice) și mi se confirmase, când mi-a venit rândul m-au trimis la un ghișeu să plătesc 90 de euro. Dau să bag cardul, nu merge. Fuga la exchange cu leii care-mi rămăseseră. Mai aveam efectiv 15 min până decola avionul. Presiune maximă cât aștept ca doamna de la ghișeu să-mi schimbe banii. Într-un final îmi schimbă și fuga înapoi spre ghișeu dar sunt oprit de Anton care între timp îi convinsese pe angajații de la Turkish să-mi ia bicicleta gratis. Deci fuga la exchange fusese în zadar. În fine, singurul motiv pentru care nu am pierdut avionul a fost pur și simplu pentru că a avut întârziere 40 de minute cursa.

În ultimii 10 ani de navetă între Montreal și București, cursa trans-atlantică mi-a intrat efectiv în sânge. Așadar sunt obișnuit cu acest drum, cel puțin până la Montreal, totuși la un prim zbor cu Turkish Airlines, această companie a reușit să mă impresioneze prin serviciile lor de calitate și numeroasele avantaje față de alte companii rivale din Europa. Deci, București, scurtă escală la Istanbul și alte 10 ore de zbor și am aterizat la Montreal. Eram rupt de oboseală efectiv dar dimineață la 5 trebuia să fiu din nou în picioare ca să mă întâlnesc cu echipa care avea să mă însoțească până la golful Prudhoe din Alaska.

Ioan Roman, film-maker româno-canadian din Montreal aflându-mi povestea de pe Facebook a decis să-și investească priceperea, timpul și (chiar și) banii în realizarea unui documentar al expediției. Auzind de inițiativa mea de a traversa Americile omul m-a contactat și așa a ajuns să se implice trup și suflet în acest ambițios proiect de a mă filma cel puțin în câteva puncte de pe traseu, iar prima zonă de interes avea să fie Alaska și ținutul Yukon. Și cum Ioan are și niște prieteni grozavi, adevărați iubitori de natură și ei, nu am plecat singuri înspre Alaska.

Canada e o țară imensă și de asta îți dai seama cel mai bine cred din avion. Când un zbor Montreal-Edmonton ia mai bine de 4 ore, ți-e lesne să înțelegi imensitatea acestei țări nordice. Practic 80% din populația Canadei locuiște într-o rază de 200 de km de granița americană, restul e pustiu.

Cu o scurtă escală la Edmonton și un zbor de 50 de minute până la Grande Prairie în provincia canadiană Alberta am încheiat lungul șir al zborurilor și tranzitului prin aeroporturi. Tot ce ne mai despărțea acum de marele nord Alaskan erau 3300 de km pe care trebuia să-i parcurgem în mașină. Și nu am ales să parcurgem acești km în mașină pentru orice motiv, ci pentru că aveam foarte mult echipament cu noi iar Ioan vroia să filmeze cât se poate de mult din peisajele din Columbia Britanică, Yukon și Alaska care-ți iau efectiv ochii. Credeți-mă, acum după ce am traversat în mașină aceste regiuni, pot confirma că munții și văile de aici sunt breathtaking.

Au urmat 4 zile lungi de drum, 4 zile în care am văzut munții Stâncoși, zeci de lacuri, zeci de peisaje uluitoare și cel mai important viața sălbatică a nordului american care e poate cea mai vibrantă din lume. M-am bucurat enorm să văd cum aici animalele se mișcă în libertatea lor, cum omul devine de-odată doar o mică părticică a acestei imensități. Bizoni, elani, urși negri, urși Grizzly, reni, toți se deplasau nestingheriți pe lângă șoseaua sinuoasă care ne ducea spre nordul Alaskan. Ținuturile nordului american te fac să plângi și asta fiindcă îți dai seama ce am pierdut prin urbanizare și industrializare masivă. Aici totul pare pur, pare nevinovat, iar tu devi o particică din această imensitate și din acest spectacol al naturii.

panramaAlaska

Drumul a fost mai lung decât ne-am așteptat dar nu regret să fii ajuns cu o oarecare întârziere la golful Prudhoe fiindcă pe drum Nicolas Dochmanov și Florin Nicu, cei doi amici a lui Ioan de care vă povesteam mai devreme m-au învățat nenumărate tehnici de supraviețuire de care voi avea nevoie în săptămâna care vine. De la pescuit la cum să folosești un spray cu piper pentru a îndepărta ursul, am rămas cu foarte multe sfaturi utile de la ei dar și cu o frumoasă prietenie. Camaraderia, asta e una din amintirile cele mai frumoase cu care rămâi de mai peste tot.

Cu echipa Cu Ionuț Roman

Acum îmi stă în față prima săptămână de pedalat. Nu va fi ușor, dar e o aventură prin care încerc să-mi depășesc limitele, să-mi întrec fricile, să-mi ascut caracterul. La modul cel mai real pericolul cel mai mare care mă paște sunt urșii Grizzly care aici nu sunt doar o legendă, ei chiar sunt regi ai Alaskăi. Pe drumul spre Prudhoe am întâlnit doi și chiar în zona joasă de tundră.

Sper că încrederea în sine și atenția sporită mă vor păzi de la orice pericol. Până atunci vă las în compania unui minunat peisaj arctic pe care l-am surprins la 2 noaptea aici în Deadhorse, în nordul Alaskăi.

Peisaj arctic din nordul Alaskăi

 

Parteneri logistici ai expediției #cycletheamericasParteneri logistici

zoom
No comments

De ce #cycletheamericas

Nici nu știu când au trecut cele două luni de pregătiri ale expediției #cycletheamericas, timpul zboară efectiv iar aceste rânduri le scriu deja de undeva de deasupra oceanului Atlantic, din avionul care mă duce spre Montreal în Canada, una din cele câteva escale pe care le am de făcut în lungul drum spre linia de start din Alaska. Nu am să intru în detaliile logistice ale călătoriei sau ale pregătirilor, cel puțin nu acum. Vă propun în schimb o discuție mult mai interesanță pe care aș începe-o cu o simplă întrebare: Câte vise lăsați să treacă pe lângă voi fără să aveți curajul să vi le urmați ?

Am terminat facultatea de automatizări și calculatoare la o universitate canadiană de top. Am avut șansa să învăț și să mă învârt într-un mediu academic extrem de competitiv unde inteligența, creativitatea și spiritul entreprenorial merg mână în mână. Au fost 5 ani lungi în care am învățat foarte multe, atât pe plan professional cât și cultural. Totuși un lucru m-a durut în acel mediu și anume că pe foarte puțini din acești colegi ai mei i-am văzut să cedeze normelor, să cedeze tiparului și să lase acea chemare din adâncul sufletului să iasă la suprafață. Nu de puține ori, fie ea familia, societatea în care trăiești , mediul academic sau professional în care te învârți reușesc să-ți întipărească acea normă, bine stabilită, atât de bine încât orice gând care pare nebunesc comparat cu acea regulă îți este reprimat. Și ce valabil este acest lucru și la noi în România, mult mai valabil chiar și decât mediul studențesc de care vă pomeneam mai sus.

În ceea ce mă privește, nu pot să neg, de mic copil am fost un rebel, un outsider și probabil că trebuie să fi astfel ca să poți să te obișnuiești cu gândul că-ți vei părăsi comfortul casei nouă luni de zile ca să te arunci pe două roți în imensitatea Americilor, ca să te încumeți în necunoscut. Și cu toate acestea, mă doare efectiv când văd atâtea veți și vise irosite în jurul meu, atâția oameni care ar vrea să facă poate la fel dar care se limitează.

Întreaga noastră viață este construită pe povești și alimentată de vise. Sau greșesc? În momentul în care iei decizia să fii tu însuți, să te separi puțin de normă și să începi să iei decizii bazate pe intuiție cred că viața ți se poate schimba într-un mod radical. Poate că trebuia să-mi iau un job, așa cum spera mama când m-a văzut cu diploma de inginer în mână, poate că trebuia să mă căsătoresc așa cum aveam în gând anul trecut, poate că trebuia să mă confund cu masa de oameni care aleargă zi de zi pentru acel ceva. A pleca în pustiu 9 luni de zile nu pare ceva firesc, e doar o chemare, o dorință, un vis pe care intuiția ți-l confirmă că poate devenii realitate.

radu3

 

Nu pot să nu recunosc că mă atrage la nebunie și provocarea în sine care e totuși imensă. Vorbim de 24.000 de km de parcurs în 9 luni prin cele mai pustii zone ale planetei. Vă puteți imagina câte se pot întâmpla în această perioadă. Am și un spirit terbilist, puțin extremist care rezultă probabil din dorința de afirmare care mi-a lipsit în anii copilăriei dar în general îmi place la nebunie să plec în necunoscut. Dacă e să ne uităm la copii și să ne întrebăm de ce sunt ei atât de fericiți și entuziasmați mai tot timpul, răspunsul e simplu: fiindcă ei încearcă mai tot timpul chestii noi, pentru ei totul e nou. Așa și eu la cei 26 de ani ai mei. Copilul din mine îmi cere aventură, îmi cere situații noi, vrea provocări.

radu2

Tot ce vă rog e să vă opriți o clipă din viața aglomerată de zi cu zi și să alocați timp viselor. Fiți din nou copil, fiți curioși și urmați-vă visele. Visele sunt cele care ne motivează și ne validează.

 

 

 

zoom
1 comment

#cycletheamericas este posibil datorita lor

Expediția #cycletheamericas prin care încerc practic să realizez prima traversare românească a celor două Americi este un proiect unic și totodată extrem de dificil de realizat atât din punct de vedere al efortului fizic pe care urmează să-l depun dar mai ales logistic aș spune. Atunci când te încumeți la un proiect de 9 luni în care practic trebuie să ai o anumită autonomie, parametrii care trebuiesc luați în considerare cresc semnificativ.

Totuși am avut extraordinara șansă de a întâlni extrem de multe persoane receptive în ultima perioadă cărora le mulțumesc enorm pentru simplul fapt că mi-au acordat ajutorul și priceperea lor în acest proiect.

După cum poate știți (sau nu) am vrut totodată prin acest proiect să realizez și un fel de aventură diplomatică pentru România așa că voi lua cu mine un steag pe care mi l-au semnat numeroase personalități din sportul românesc și cărora țin să le mulțumesc foarte mult pe această cale. Printre aceștia se numără dna Gabriela Szabo, actuala ministră a tineretului și sportului, Lucian Bute, Leonard Doroftei, Constantin Lăcătușu, Alex Găvan, Ilie Năstase și Ivan Patzaikin.ColajCTA_sportivi

Gavan_Doroftei
Pe lângă cei 7 foști sau actuali sportivi români care mi-au semnat steagul pe care îl voi lua cu mine în expediție haideți să vă prezint pe câțiva/câteva din aceste persoane și parteneri fără de care acest proiect nu ar fi fost posibil.

Radu Boteanu și echipa CROSSBIKE.ro care îmi furnizează tot echipamentul ciclistic de care am nevoie în această călătorie de la bicicletă până la genți și alte accesorii indispensabile unei asemenea ture. Țin să vă zic că Radu și întreaga echipă Cross sunt niște băieți absolut minunați care te rezolvă cu mai absolut tot ceea ce ai nevoie în materie de ciclism urban, mountain și trekking.

Liviu Nistoran – CEO-ul Evolio. Un alt om deosebit care s-a implicat și crede în #CycletheAmericas asigurându-mi tot echipamentul electronic și de monitorizare de care am nevoie în cele 9 luni. Fiți pe fază, Evolio urmează să scoată pe piață un goPro autohton iar eu voi avea plăcerea să fiu printre primii utilizatori. Să vedeți ce imagini vă trimit din Alaska!

Antena 3 / Antena 1 – Antena 3 și Antena 1 îmi vor fi parteneri media de nădejde pe parcursul celor 9 luni de expediție, urmând să difuzeze știri și reportaje despre progresul expediției. Mulțumiri speciale lui Alin Romașcan și lui Ionuț Cristache pentru implicarea lor în campania aceasta.

Cristina Jovmir – Doamna profesoară de la Școala nr. 7 din Băneasa, respectiv o clasă de la liceul Alexandru Vlăhuță din capitală care a acceptat cu mare plăcere să țin legătura cu elevii dânsei pe parcursul celor 9 luni de expediție, aducându-le astfel un plus interactiv la orele de geografie.

Ioan Roman, film-maker și reporter extern al Antena 1/Antena 3 în Canada este cel care aflându-mi intenția de a traversa cele două Americi mi-a propus să colaborăm la realizarea unui film documentar al expediției. Omul a zis că ar fi extrem de păcat să nu ecranizăm această minunată experiență prin pustiul Americilor așa că el împreună cu un operator mă vor întâlni în 6 puncte cheie ale expediției de unde vor lua imagini profesioniste iar restul rămâne să-l filmez eu cu 2 camere de acțiune.

Ana Maria Matei – va fi editorul blogului și cea care vă va ține la curent pe mediile de socializare ori de câte ori nu apuc eu să postez.

Alex Filip, pietrean de-al meu, blogger și un patriot în adevăratul sens al cuvântului, care promovează atât ținuturile Neamțului prin deja binecunoscutul eveniment #priNeamt dar și capitala prin cel mai recent proiect al său, Travelers of Bucharest, care se vrea să un proiect care să schimbe acea mentalitate că nu suntem vizitați, că Bucureștiul e un oraș mohorât și urât. În fine Alex va încerca să vină și el în câteva puncte a traseului și tot el se va ocupa de trasarea anumitor zone sau obiective de pe traseul meu ce se merită filmate ca parte din documentar. Tot el este cel care a propus și organizat întâlnirea cu cei 12 bloggeri colaboratori pe care o să vi prezint în cele ce urmează.

12 bloggeri colaboratori

Miercuri pe 15 iulie am ținut o scurtă prezentare a proiectului într-un mediu restrâns la Journey Pub din București. Țin pe aceastp cale să-i transmit super mulțumiri și lui Emil Truță pentru frumoasa găzduire pe care ne-a făcut-o.

A fost o seară frumoasă, am stat de povești, le-am povestit bloggerilor despre proiectele mele anterioare dar evident și despre #CycletheAmericas, iar aceștia prin blogurile pe care scriu și pe care vi le voi prezenta mai jos vor duce vestea mai departe și vor ține publicul internaut la curent cu progresul călătoriei mele. Oameni faini, oameni cărora le place aventura și călătoria, oameni cu care rezonez pe foarte multe planuri. Le super mulțumesc pentru prezență și implicare în acest proiect.Bloggeri colaboratori

De la stânga la dreapta începând cu colțul din stânga sus aceștia sunt:

1. Cristian Florea – project manager la blogalInitiave.ro
2. Simona-Elena Stănescu – blogger lipa-lipa.ro
3. Petruș Lungu, blogger, biciclist urban – calatoruldigital.ro
4. Alex Filip – blogger turistu.ro, event organizer eventur.ro
5. Ioana Pătrășcoiu – blogger mysecretromania.com
6. Toma Nicolau – blogger tomanicolau.ro, event organizer eventur.ro
7. Mădălin Măncilă – marketing & development director traveo.ro
8. Cezar Dumitru – blogger imperatortravel.ro
9. Anita Panait – blogger partener koon.ro
10. Maria Nicolau – blogger myexoticdream.net
11. Bogdan Onose – blogger dreamtrips.ro
12, Ionuț Rusu – colaborator și fotograf Travelers of Bucharest

Iată și câteva poze de la evenimentul de pe 15 iulie:

15 Iulie-#cycletheamericas-9115 Iulie-#cycletheamericas-1915 Iulie-#cycletheamericas-30Nu în ultimul rând țin să aduc mulțumiri excepționale celor 25 de persoane care au contribuit lacampania de strângere de fonduri lansată pe platforma indiegogo și care încă este activă aici. Lor le-am pregătit câteva surprize pe drum.

Cei 25 de oameni faini care au contribuit până la data de 23 iulie 2015 sunt următorii:

1. Mareș Radomir
2. Irina Cionca
3. Patrick Dube
4. Raphael-Hudon Voyer
5. Alex Filip
6. Tudor Iacob
7. Ioana Budeanu
8. Dimitrios Gallos
9. Io Vasilescu
10. Eugen Melinte
11. Simona Hodoș
12. Davide Vadala
13. Irina Botnari
14. Mihai Jitianu
15. Vladimir Turturică
16. Raluca Nițescu
17. Gabriel Olteanu
18. Adella Petrescu
19. Elis Ancuța
20. Lucian Iva
21. Frank Ferrie
22. Radu Gătej
23. Cristina Roman
24. Gabur Ioana Silvia
25. Baraka Semen SRL

Parteneri logistici
Parteneri logistici

 

 

Parteneri mediaParteneri_mediaPrincipali

zoom
No comments

Interviu EscuTV Montreal despre #cycletheamericas

Celor de la Escu Tv (escutv.ca) le-am povestit pentru prima oară despre proiectul meu de a deveni primul român care traversează cele două Americi de la nord la sud pe bicicletă. Escu Tv este singura televiziune românească din Montreal iar ei îmi vor fi și parteneri media pe Canada pe tot parcursul expediției #cycletheamericas. Acum vă las să urmăriți reportajul.