Tag Archives: Brazilia

zoom
1 comment

Foz de Iguazú, Misiones, Argentina și înapoi în Brazilia: cum am ajuns într-un sat de aborigeni și cum m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Poate cele mai impresionante căderi de apă din lume, cascadele de pe Iguazu sunt împărțite între Argentina și Brazilia. 275 de cascade cu căderi cuprinse între 60 și 82 de metri, 80% din căderi aflându-se pe partea argentiniană, iar restul, pe partea braziliană.

Una dintre legendele locale spune că atunci când o zeitate a cerut-o în căsătorie pe o frumoasă fată, pe nume Naipí, aceasta a refuzat și a fugit într-un canoe cu iubitul ei muritor, pe nume Taraobá. Atunci, din mânie, zeitatea a tăiat râul Iguazu în două și i-a condamnat pe cei doi la o cădere continuă.

Legenda este tare făină și cascadele și mai și. Chiar dacă Brazilia deține doar 20% din cascade, de pe partea braziliană se pot observa cel mai bine. E un loc mai mic, mai înghesuit, mai plin de turiști, dar, de aici, se pot observa majoritatea căderilor de apă mai mici, iar rampa de sub cea principală, potcoava, denumită și Gâtlejul Diavolului, este construită la baza cascadei, exact invers față de cea de pe partea argentiniană, de unde Gâtlejul Diavolului se poate observa de sus. De aia, cred eu, este bine să vezi ambele părți când vizitezi cascadele, dar, dacă este să alegi unul singur, aș recomanda partea braziliană.

Revenind la aventura mea pe bicicletă, după cum vă povesteam în ultimul articol publicat pe blog, terminând de traversat Paraguayul, am poposit în orașul brazilian Foz do Iguaçu, aflat la 25 de km de cascade. Acolo, există o așa numită casa de ciclistas unde, orice cicloturist, poate fi găzduit gratis. Au o cameră cu paturi suspendate, baie cu duș și un living cu bucătărie unde se poate găti, iar cei care vor să facă o donație, asociației care se ocupă de casă, o poate face într-o cutiuță aflată pe masă, dar nu este obligatoriu. Cum vara este foarte cald și umed în Foz, nu prea se poate dormi în cameră. Unii cicloturiști își montează cortul în curtea din față. Eu am dormit, totuși, în pat. Mi se face dor de un pat, oricare ar fi el, după mult timp la cort.

Pe ușa de la intrare, unde toți călătorii lasă câte ceva, am avut surpriza să găsesc un leu românesc. Pesemne că fuseseră și alți români pe acolo, ceea ce m-a bucurat. Am aflat mai târziu că era vorba despre Silviu și Cosmin, doi români care au pedalat și ei diferite părți din America de Sud și au povestit pe blogul lor despre asta.

Luciano, administratorul casei și unul din membrii asociației cicliste din Foz, a dat un email celor de la administrația parcului național Foz do Iguaçu (partea braziliană) și, astfel, mi-au emis un bilet gratuit. Luciano face asta pentru toți cicloturiștii. Știe că suntem genul de aventurieri care călătorim cu resurse minime și e forma sa de a încerca să ajute. Om fain! Când l-am întrebat dacă se poate obține un astfel de bilet și pentru partea argentiniană, a zis că nu știe, fiindcă sunt două țări diferite, două parcuri naționale diferite, așa că, pe partea argentiniană, m-am fofilat prin junglă. Intrarea era în jur de $25. Din nou, o sumă pe care nu mi-o prea permit, pentru că, prefer, să o folosesc pentru a-mi cumpăra hrană. Există diferite opinii. Bun, plătești pentru a ajuta la menținerea parcului, dar acel preț, de fapt, ajută la menținerea unei capacități pe creștere de turiști, aterizați acolo cu autobuzul. Genul de activitate în masă, dar, care ajută economia. Ok, înțeleg și respect acest mod de a călători a unora, dar nu mă consider turist, iar, ca și la Machu Picchu, credeți-mă că satisfacția a fost mult mai mare, aventurându-mă astfel, prin jungla din împrejurimi. E o magie. Reușești să transformi un loc plin de turiști și foarte cunoscut, într-o nouă mică aventură.

În fine, după ce am lăsat în urmă cascadele, am început să cobor prin provincia argentiniană Misiones, a doua bucățică de Argentina prin care am pedalat: o zonă împădurită și populată în majoritatea ei de către a doua sau a treia generație de imigranți europeni (în special nemți), dar și de către aborigenii sud americani.

Într-o după amiază, să mă mai răcoresc după efort și atâta toropeală, m-am aruncat într-un râu rece. Copiii de la o casă, aflată în apropiere, au dat buzna curioși peste bicicleta mea.

Era ajunul Paștelui, seara Învierii, și cum, parcă trebuia să-mi apară ceva românesc în cale, mi-a apărut o Dacie părăsită, pusă pe butuci. Peisajul era unul atât de similar cu cel de acasă, încât, parcă îmi venea să bat la ușa casei de lângă și să ciocnesc un ou roșu cu ei.

Drumul prin Misiones este, în marea lui parte, flancat de rășinoasele care caracterizează pădurea atlantică, pădure, dealtfel în pericol foarte grav, datorită defrișărilor masive. Nu mai simțisem demult mirosul de brad, așa că a fost tare bine venit.

În Misiones se află, probabil, una din cele mai mari părți din pădure, care s-a prezervat, și, tot în Misiones, am văzut cele mai multe camioane cu lemne pe kilometru’ pătrat. Un nene taximetrist, neamț la origine, îmi povestește, cât îmi fac o cafea într-o benzinărie, despre zonă, și-mi recomandă să nu o iau pe drumul izolat pe care vroiam eu să pedalez spre San Vicente. De menționat că prin orice benzinărie din Argentina, găsești apă caldă. Ei o folosesc pentru mate, eu pentru cafea.

Mă rog, nenea zicea de ruta secundară 212. Vreo 65 de km, din care peste 50, neasfaltați. Nu l-am ascultat și am luat-o totuși pe acolo. Nu aveam să regret. Mă bag, de multe ori, acolo unde mi se spune să nu mă bag. Locurile astea reflectă frica oamenilor și prejudecățile lor, de cele mai multe ori, așa că, e fain să vezi contrastul.

În final, chiar dacă drumul a fost extrem de greu, 60 de km de off-road, rupți de restul lumii ( este unul din drumurile alea care-ți rup spițele) undeva, la jumătatea acestui drum, am dat de o comunitate izolată de aborigeni. Am cerut un loc de campat, iar caciqueul (șeful comunității) mi-a oferit chiar un pat, într-un loc acoperit.

Iaca, în astfel de circumstanțe, îmi dau seama, cât de norocos sunt să fac această traversare pe o bicicletă. Nu știu cum aș ajunge altfel în aceste locuri, care nu apar pe nici o hartă turistică și, care, îmi oferă cele mai minunate experiențe, în realitate.

Nu faptul că am ajuns la obiective cunoscute precum Machu Picchu sau Iguazu mă fac neapărat fericit, ci aceste întâlniri, aceste experiențe și surprize la care nu mă aștept. Acestea mă țin de atât timp pe drum. Faptul că nu știu unde voi ajunge mâine, ce mi se va întâmpla și pe cine voi întâlni, mă motivează să continui să explorez lumea pe două roți.

A doua zi mi-am continuat drumul până în San Vicente, unde, ulterior, mi-am petrecut noaptea la cort, lângă o benzinărie de la ieșirea din oraș. Normal, a doua zi, trebuia să trec granița pe la El Soberbio, dar cum brazilienii desființaseră postul lor frontalier, a trebuit să fac alți 80 de km, de-a lungul fluviului Uruguay, ce formează granița naturală dintre Argentina și Brazilia.

Ei bine, și dacă faptul că nu am putut trece pe la El Soberbio și a trebuit să mai fac alți 80 de km până la Alba Posse, nu a fost îndeajuns, pe la 4-5 dimineața, m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Pentru că nu există pod peste fluviul Uruguay, trebuie să treci cu bacul, care funcționează doar ziua. Eu, cum am ajuns târziu, mi-am pus cortul chiar pe malul fluviului să mă odihnesc. Și, surpriză! Chiar înainte de zorii zilei, m-am trezit cu un individ la cort. Evident că m-am speriat. Am crezut că a venit să mă jefuiască. Era prima oară când mi se întâmpla așa ceva. M-a întrebat dacă m-au lăsat cei de la prefectură să campez acolo. Eu: „que!?” „Sí, sí, quiero dormir”. Nu avea nici un sens ceea ce mă întreba. Era un loc sălbatic, la capătul orășelului Alba Posse, in boscheți, efectiv.

Și m-am pus înapoi la somn. Nu trec nici 10 min și aud „<poc-poc> Stai! Prefectura”. M-am panicat și am scos capul din cort să văd ce se petrece. Individul care mă vizitase, fugea acum cu o cutie de carton în spate, iar prefectura după el, cu pistolul.

Iar eu de colo: „domn’ polițist, sunt în pericol?”

„Nu, nu, poți dormi liniștit”.

„Ah, ok”

Mi s-a explicat a doua zi ce se întâmplă, de fapt, în zonă. Se pare că se traversează tot felul de mărfuri, din Brazilia în Argentina, în Argentina totul fiind mai scump și economia mai precară ca în Brazilia; Fiecare face contrabandă cum poate și cu ce poate.

Și uite așa, intram cu bacul, din nou, în Brazilia. De data aceasta, în cel mai sudic stat al țării, Rio Grande do Sul.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

De ce Brazilia este țara mea preferată din America Latină

Îmi spunea la un moment dat un israelian care călătorea și el prin America Latină, că Brazilia ar fi cea mai mișto țară din această parte de lume dacă aici s-ar vorbi tot spaniolă. Eu aș spune că este cea mai faină tocmai pentru că nu se vorbește spaniolă, ci portugheză. Bine, nu doar acest aspect o face țara mea preferată, dar acesta este și el unul dintre ele. În fine, hai să vă zic…

Deși Brazilia este cea mai cunoscută țară din America de Sud (pentru că fotbal, Rio de Janeiro și femei frumoase) și țara care primește cei mai mulți turiști străini de pe continent (anul trecut au călcat pragul în jur de 6,6 milioane de turiști străini), Brazilia nu este totuși o destinație turistică de top. Comparat cu mărimea acestei țări și ca suprafață și ca populație (este pe locul 5 în lume la ambele categorii), 6,6 milioane de turiști este o nimica toată. În comparație, o tară europeană, Polonia, primește peste 16 milioane de turiști anual.

Dacă nu te înghesui pe celebrele plaje din Rio, Brazilia este o destinație incredibil de sălbatică și puțin cunoscută. De altfel, mulți backpackeri din afara continentului, preferă țările andine din America de Sud (Ecuador, Peru, Bolivia, Chile, Argentina) și mulți dintre ei ignoră complet Brazilia. Și totuși, țara asta reprezintă 48% din continent și găzduiește cele mai incredibile locuri, dar din păcate continuă să fie văzută că o destinație neinteresantă sau considerată periculoasă.

Diversitatea populației este cea mai mare, poate chiar din ambele Americi. Brazilia a primit cei mai mulți imigranți dintre toate țările latine și spre deosebire de Statele Unite sau Canada, mi se pare că brazilienii au reuși mult mai bine să creeze o adevărată identitate națională. Oricine poate fi brazilian, atât timp cât vorbești o portugheză braziliană decentă și porți șlapi (chinelas).

Iar caracterul oamenilor este cu adevărat special. Brazilienii, comparat cu vecinii argentinieni sunt mult mai plini de viață, mai nebuni, dar și mai simpli. Oricând îți sar în ajutor și sunt dispuși să pună de o bere pe o terasă care duduie de muzică.

Și nu în ultimul rând, femeile. Senzualitatea, sincer, cred că a luat naștere pe aceste meleaguri. Poate doar columbiencele se mai apropie cât de cât de nebunia și senzualitatea braziliencelor…

În rest, sper ca într-o zi să pot rămâne în această țară pe termen mai lung.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

10 obiceiuri şi particularități din America Latină

S-a scurs un an şi 8 luni de când mă perind prin diverse țări din America Latină, în tentativa mea de a traversa cele două Americi pe bicicletă. În tot acest timp, am putut observa şi nota, unele caracteristici, care mi se par haioase şi diferite față de ce am văzut prin alte colțuri de lume. Aşa că am să fac mai jos un rezumat, cu 10 dintre cele mai interesante astfel de particularități ale țărilor latino americane.

1. Duşul electric

    Multe din băile latino-americane, sunt dotate cu un duş electric. Apa este încălzită electric, iar de cele mai multe ori, firele la vedere, îți dau fiori. Primele dăți, mi-a fost şi frică să mă spăl sub o asemenea chestie, dar m-am obişnuit. Tot mi se pare o invenție şi o practică proastă şi foarte periculoasă.

    2. Sticlă spartă în loc de sârmă ghimpată

    Da, ați citit bine. Nu am idee de ce anume, dar latino americanilor, li se pare mai sigură varianta de a cimenta în vârful gardului, bucăți de sticlă spartă, decât să pună tradiționala sârmă ghimpată. Chiar nu am prea văzut sârmă. Peste tot, bucăți de sticlă, să se taie mai bine potențialul hoț.

    3. Capacele de la WC lipsă

    Din Mexic în jos, s-au rărit şi capacele de WC. Poate noi, românii, nu suntem prea departe de practica asta, dar totuşi, în țările latino-americane, capacele de la WC-uri ori se fură, ori nu se instalează, iar oamenii chiar sunt OK fără ele. Nişte amici români care au o casă de vacanță în El Salvador, îmi povestiseră cum au cumpărat îngrijitorilor capac nou şi aceştia l-au demontat, fiindcă nu erau obişnuiți să-l folosească. Ecuador este totuşi o excepție. Aici am găsit o curățenie ireproşabilă şi capace la WC-uri, chiar şi în cele mai sărace locuri.

    4. Boxe peste tot

    Dacă zici america Latină, atunci zici muzică şi voie bună şi chiar aşa este. De la magazine de mobilă, la alimentare, fiecare scoate câte o pereche de boxe afară şi dăi cu hiturile latino cât e ziua de mare. Recunosc că la început e haios şi fain, dar la un moment dat ți se ia de atâta gălăgie.

    5. Orez cu pui la micul dejun

    Micul dejun este complet diferit față de cel european sau nord american. În multe din țările latino americane, oamenii mănâncă orez cu pui la micul dejun şi cam acelaşi lucru ca felul doi, la prânz.

    6. Cei mai mari producători de cafea, cea mai proastă cafea

    Brazilia, Columbia, Ecuador, Guatemala, El Salvador, etc se numără printre cei mai mari producători de cafea din lume. Totuşi, contrar aşteptărilor, nu o să găsiți o cultură solidă a preparării cafelei, în aceste țări. Ori te servesc cu o cafea prea apoasă, ori pun prea mult zahăr, ori te servesc cu nescafé. Italia şi Grecia rămân țările unde am băut cele mai bune cafele. Prepararea cafelei şi felul în care apreciază localnicii cafeaua, fac totul.

    7. Banane fripte

    Le găseşti peste tot şi denumirea corectă în spaniolă, este „platana”. Un soi de banană mai mare şi puțin diferită la gust, dar pentru mine tot banană rămâne şi prefer să o mănânc crudă. Latino americanii o mănâncă de multe ori cu orez, la prânz.

    8. Dacă eşti alb, eşti cu siguranță american

    Stereotipul cel mai des întâlnit. Cultura nord americană le este cea mai cunoscută latino americanilor, iar pentru ei, gringo, înseamnă de cele mai multe ori, american. Tot asta se întâmplă şi cu limba. Au impresia că dacă eşti alb, automat vorbeşti şi engleză.

    9. Bilețele cu „Nu se dă pe datorie”

    Am văzut de nenumărate ori acest tip de anunț. Or fi şi locuri care dau pe datorie…dar în principiu, multe magazine şi restaurante au astfel de mesaje afişate.

    10. Totul se închide cu gratii şi grilaje

    Nivelul de încredere este unul scăzut, iar jafurile multe. De aia multe magazine folosesc gratii, chiar şi în timpul zilei, iar noaptea uşile şi ferestrele se acoperă cu un grilaj glisant.

    P.S. Dacă ați călătorit prin țări din America Latină şi credeți că s-ar merita să includ şi alte caracteristici, scrieți-mi în comentarii.

    zoom
    2 comments

    Azi se împlinesc 2 ani de când am plecat să străbat Americile. Câteva reflexii personale.

    Pe 28 iulie 2015, decolam de pe aeroportul Henri Coandă, spre Alaska.  Începea expediția care urma să mă poarte dintr-o extremă într-alta a Americilor, pe bicicletă. Ştiam că avea să fie aventura vieții mele. Ceea ce nu ştiam eu însă, era că nu va dura doar 9 luni de zile, aşa cum îmi propusesem.

    Doi ani s-au scurs de atunci. Doi ani în care nu mi-am văzut nici familia, nici prietenii, nici măcar un cunoscut. Doi ani în care am stat departe de tot ceea ce îmi este cunoscut. Am lăsat totul în urmă, ca să-mi urmez o pasiune, un vis şi să mă descopăr.

     

    ***
     

    Era o vreme de toamnă târzie, în Alaska, atunci când am început eu să dau primele pedale spre sud, pe 5 august 2015. Şi deşi m-am pus la asemenea drum destul de târziu, pentru latitudini atât de nordice, ca prin minune, timpul a fost de partea mea. Până prin noiembrie, când, într-un final, m-a lovit iarna din plin, în statul american Montana.

    Au urmat două luni grele, de pedalat prin frig, până să dau de vremea mai prielnică, din Mexic. Apoi, uşor, uşor, în lunile lui 2016, ce au urmat, am trecut la vremea caniculară şi extrem de umedă din America centrală şi nordul Americii de sud.

    Mai întâi au fost Munții Stâncoşi, apoi Podişul Central Mexican, urmat de lanțul vulcanilor din America Centrală, jungla Amazoniană, şi, într-un final, impunătorii Anzi.

    Au fost zile uneori grele, alte ori plăcute. Au fost nopți uneori liniştite şi comfortabile, alte ori complet nesigure, dormite în cort, în biserici, în stații de pompieri, sau chiar în închisori. Cert este, că dintr-o fugă spre sud, expediția pe două roți, mi-a devenit mai degrabă o fugă după experiențe, cât mai diverse şi o scoatere în afara pragmatismului şi a mediocrității.

    Partea extraordinară a unei astfel de expediții, este că, uşor, uşor, eliminând toți factorii externi, şcoală, servici, familie, societate, presiuni de orice tip, rămâi tu cu tine însuți.

    Fiecare avem traumele şi insecuritațile noastre, moştenite fie din familie, fie din societate şi chiar din ambele. România, prin definiție, este o societate de oameni profund traumatizați, o societate în care, domneşte minciuna, nesiguranța de sine şi neîncrederea reciprocă. Un car de caracteristici, pe care, vrem, nu vrem, le moştenim la nivel individual.

    Am crescut cu bunicii, abandonat fiind de tată şi cu o mamă oarecum distantă şi copleşită de propria ei durere şi dezamăgire. A fost startul „ideal” pentru a dezvolta o oarecare nesiguranță de sine şi un sentiment de inferioritate, care s-a manifestat sub o formă sau alta, în adolescență şi mai târziu în viața adultă.

    Nu mai spun despre caracterul profund religios pe de o parte, pe de alta rasist şi şovin, al familiei mele. Şi sunt absolut sigur, că aici vorbim de un fenomen la nivel de societate, dar prea puțini conştientizăm aceste aspecte. De fapt, nu este absolut deloc evident să conştientizezi toate astea, atât timp cât nu te îndepărtezi şi nu începi să vezi „the big picture”. Atât timp cât nu dialoghezi cu alții şi nu începi să nuanțezi toate astea cu diversitatea lumii în care trăim.

    În acest sens, călătoriile şi în special această expediție, m-au ajutat enorm. M-au ajutat să părăsesc acea comoditate şubredă şi lipsită de verticalitate. Mirajul societății şi a liniştii familiale. Să văd şi înțeleg diversitatea acestei lumi şi să o apreciez. Dar, în acelaşi timp, sunt conştient că undeva, cumva, ceea ce fac, este tot o fugă. Pot să acumulez încă câteva zeci de mii, poate chiar sute de mii de km, dar fără o înfruntare mai directă şi sinceră a fiecărei frici şi insecurități, totul este un simplu miraj. Călătoria nu te conectează în mod direct, cu tine însuți, ci cumva ocolit.

    Partea extraordinară a unei astfel de expediții, este că, uşor, uşor, eliminând toți factorii externi, şcoală, servici, familie, societate, presiuni de orice tip, rămâi tu cu tine însuți. Ai această extraordinară oportunitate. Şi după ce rămâi tu cu tine însuți, începi să decojeşti strat după strat. Nu mai poți da vina pe nimeni şi pe nimic. Câteodată îți vine să-ți tragi pumni, câteodată să plângi. Uneori zburzi de fericire, alte ori simți un profund regret.

     

    ***

     

    Acum, la doi ani de la plecarea din țară şi 21.548 de km pedalați prin 19 țări şi teritorii, mă aflu în Ecuador, unde mă aclimatizez pentru a urca câteva vârfuri mai înalte din Anzi, în drumul ce mi-a rămas de parcurs până la punctul terminus al expediției mele, Ushuaia, în Țara de Foc.

    Vreau să mulțumesc pe această cale tuturor celor care mi-au fost în ultimii 2 ani aproape şi celor care m-au ajutat prin donații şi materiale necesare expediției. Fără voi şi fără necunoscuții care m-au ajutat spontan pe traseu, nu aş fi putut ajunge până aici.

    Mulțumesc mult şi partenerilor logistici, CrossBike.ro, Evolio, Samsung Romania, MainstreamMsx şi NativeBox.ro.

    Fiți nebuni, urmați-vă visele şi încercați să fiți sinceri cu voi, să pătrundeți până într-acolo, unde e cel mai greu. Lucru valabil atât la propriu, cât şi la figurat.

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici

    zoom
    No comments

    Cum am traversat Amazonul – 4.100 km prin Brazilia, Peru și Ecuador

    3 țări (Brazilia, Peru și Ecuador), 8 ambarcațiuni diferite, 2213 mile marine (sau 4.100 de km) parcurse și am traversat mare parte din cursul Amazonului și al tributarului său, fluviul Napo.

    Prin asta, am legat coasta de est a Americii de sud, de Ecuador, cea de-a 19-a țară/teritoriu al expediției mele prin Americi, refăcând astfel, mare parte din celebrul voiaj al lui Francisco de Orellana, cunoscut ca primul european ce a legat cele două coaste ale Americii de sud, traversând Amazonul, de la vest la est.

    Dar înainte să intru în detalii și să vă povestesc experiența mea pe cel mai cunoscut fluviu al Planetei, hai să vă zic câteva cifre și curiozități despre Amazon.

    Amazonul, cel mai lung și masiv fluviu al Terrei

    Deși mulți dintre noi au învățat la geografie cum că Nilul ar fi cel mai lung fluviu de pe Terra, se pare că, noi studii demonstrează că de fapt Amazonul ar surclasa Nilul, chiar dacă cu puțin.

    Cu tributarii Uyucali și Apurimac, Amazonul are o lungime de 6,992 de km, iar Nilul 6,853 de km lungime, deci o foarte mică diferență. Totuși, dacă este să ne uităm la bazinul hidrografic, volum și tributari, Amazonul este de departe, cel mai masiv fluviu al planetei.

    De fapt, peruanii numesc Amazon, fluviul care se formează la confluența fluviilor Uyucali și Marañon, iar brazilienii numesc Amazon, doar ceea ce curge la est de orașul Manaus, mai precis la est de confluența fluviului Negru cu Solimoes.

    Oricare ar fi definiția lui, Amazonul și afluenții săi sunt impresionanți, spre estuar, fiind chiar greu să deosebești un mal de celălalt.

    Macapá, jumătatea lumii

    După aproape 21.000 de km parcurși pe bicicletă, ajungeam la jumătatea lunii martie în orașul brazilian Macapá, capitala statului Amapá, în apropiere de estuarul Amazonului.

    Fiindcă în afară de a realiza o traversare a celor două Americi pe bicicletă, vreau să intru și în toate țările continentale, varianta de rută aleasă prin America de sud, a fost cea a unui zig-zag, ca să pot astfel cuprinde toate țările continentului. Și cum nu există rute solide care să lege coasta de est a Braziliei de Ecuador, varianta cu barca pe Amazon era cea mai logică, adăugând astfel la expediție, o altă experiență inedită.

    Macapá, locul de unde mi-am început incursiunea pe Amazon, este un oraș de aprox. jumătate de milion de locuitor, un oraș de talie medie pentru Brazilia, țară a cărei populații, a depăşit deja 207 miliioane de locuitori.

    Oraşul este sărăcăcios, mai ca toate din această parte de lume, cu străzi sparte şi prăfuite, trotuare inegale, dar cu oameni super de treabă.

    Familia lui Caroline (în poza de mai jos), m-a primit foarte fain în casa lor (îi cobtactasem pe couchsurfing.org) și am putut să mă relaxez câteva zile şi să mănânc bine în casa lor, asta după ce îndurasem umiditatea și ploiole torențiale din Guiana franceză și drumul din Amapa. Eram efectiv sătul de ploi. Caroline a ținut musai să încerc câteva mâncăruri tipice braziliene, cum ar fi feijoada şi açaí-ul. De açaí mai auzisem, dar l-am asociat mereu cu un suc dulce, pe când oamenii de aici, îl consumă pastă, fără zahăr.

    Macapá are totuşi o chestie unică în lume. Cum pe aici trece linia ecuatorială, stadionul orașului, se zice că e împărțit în două, chiar de către Ecuator; adică o echipă e cu o poartă în emisfera nordică, cealaltă cu ea în cea sudică.

    Nu m-am abținut să nu bag şi eu un selfie cu stadionul, chiar dacă nu sunt nici pe departe un fan al fotbalului. Şi uite cum ajungem la fotbal…

    În Brazilia, vrei nu vrei, tot trebuie să fi microbist. Eu nu aş deschide veci o discuție cu şi despre fotbal, dar în Brazilia m-a mâncat să întreb pe unii, alții, despre ultimul dezastru de la campionatul mondial. Zic ultimul fiindcă primul a fost în 1950, prima oară când au organizat brazilienii un turneu final şi au fost învinşi în finală de vecinii uruguaiezi. Finala a rămas în istorie ca O Maracanaço sau El Maracanazo, de la faimosul stadion Maracaná din Rio, construit la acea vreme special pentru acel campionat mondial.

    De fiecare dată când întrebam pe vreo unul, răspunsul era unul similar. Nu se mai gândesc la ce s-a întâmplat atunci, fiindcă pentru ei acel meci n-a existat.

    De la Macapá, la Tabatinga via Santarem şi Manaus

    Cum nu există bărci directe spre Manaus, poți cumpăra doar cu schimbare în Santarem. De fapt, toate bărcile pleacă din portul Santana, un orășel satelit al Macapá-ului, situat la 10 km vest. Odată ajuns acolo, care mai de care se înghesuie să-ți vîndă bilete. Prima oară mi-au cerut 350 de reali (437 de lei) până la Manaus, cu 3 mese pe zi incluse doar pe prima barcă, până la Santarem. Am negociat și mi-au lăsat-o până la urmă la 300 de reali (375 de lei). Totuşi din discuții ulterioare, reiese că poți călătorii chiar mult mai ieftin de atât. Rețeta ar fi să le dai un maxim pe care eşti tu dispus să-l dai şi dacă se poate să nu fi „gringo,” adică străin, ajută enorm. Hahah…

    Barca a plecat din Macapá pe seară, în jur de la orele 17:00, iar eu, am ajuns cam cu o oră înainte de plecare, numai bine cât să mă duc să-mi cumpăr și un hamac, că no, pe bărcile astea, toată lumea doarme la hamac și pe al meu mi-l furaseră prin Venezuela. Aaa, chiar așa. Ce mi s-a părut cel mai original la toate drumurile astea lungi cu barca, este chiar faptul că dormi în hamac la comun şi aşa ai şansa să prinzi puțin din cultura braziliană, să observi mai bine pasagerii şi de ce nu să intri în vorbă cu ei. Dar şi să admiri malul drept al Amazonului.

    În fine, dacă sunteți curioşi, am filmat aici, cam cum se prezenta prima barcă.

    Celalalte două bărci (Santarem-Manaus și Manaus- Tabatinga), aveau să fie foarte similare cu prima. De la Santarem la Manaus se fac 2 zile și trebuie să plătești pentru hrană (13 reali prânzul și la fel cina), iar de la Manaus la tripla fronteiră, vreo 6 zile, cu mâncarea inclusă.

    În general, hrana este foarte ok pe bărcile braziliene. Dimineața ți se dă te miri ce și mai nimic (cafea și o bucată de pâine și eventual ceva fructe), dar prânzul și cina, deși nu diferă mult, sunt consistente. Au de obicei paste cu orez şi fie carne de pui sau vită (mai rar porc) și ceva salată. Ei și farinha, bineînțeles, că suntem în Brazilia.

    Amazonia

    Cu cei peste 7 milioane de km pătrați ai săi, Amazonia este plămânul Terrei și asta fiindcă este mai mare decât jungla din Congo și cea din Indonezia la un loc, următoarele cele mai mari păduri tropicale din lume. Eu n-am să încerc să descriu Amazonia, nu am să scriu prea multe, pentru că pozele cred că vorbesc de la sine. Cuvintele ar fi de prisos fiindcă este acel gen de loc, unde timpul capătă alte dimensiuni, unde simți că ai intrat pe un tărâm magic, unde răsăriturile şi apusurile au parcă alte culori, altă semnificație, altă formă.

    Cum înaintam în amonte, ambarcațiunea trăgea din toate puterile contra curent, învingând cursul natural al fluviului, cărând pasageri dar și marfă, care este descărcată în satele izolate de pe traseu.

    Da, Amazonul joacă aici rolul de autostradă, cea mai importantă autostradă cu bifurcații, pe tributari. Nu există șosele. Oamenii și marfa se mișcă pe apă, iar fiecare familie are barca sa. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost când am văzut copii nevoiași apropiindu-se de vaporaşul nostru ca să le aruncăm bani sau mâncare. Sărăcia este o realitate dintre cele mai crunte în regiune, iar odată cu globalizarea şi cu pierderea modului de viață ancestral, nu cred că are să se amelioreze prea degrabă.

    Ici-colo, printre două pâlcuri de junglă, câte o gospodărie răzleață. Cei mai înstăriți se apropie şi ei de ambarcațiune prin câte vreun sat. Vin să recupereze marfa comandată la oraș.

    Manaus

    Manaus este cel mai mare oraș din toată Amazonia, iar aici am avut parte de niște experiențe tare interesante, dar una din cele mai notabile, a fost locuitul cu o familie din favelă. A fost o adevărată lecție de viață.

    Favelele braziliene sunt acele cartiere defavorizate, cu case semi-terminate, măcinate de sărăcie şi unde criminalitatea este în floare. Am vrut să văd cu ochii mei cam cum decurge viața pe acolo şi am făcut-o şi spre marea mea mirare, am descoperit că în tot acest haos, există de fapt o ordine precisă şi o întreagă ierarhie.

    De fapt, ceea ce m-a impresionat cel mai tare, a fost partea cu traficanții de droguri

    Băieții ăştia, în afară de faptul că vând praf celor dependenți şi toată „marfa” trece prin mâinile lor, mi s-a explicat că ei joacă şi rolul de arbitru suprem în comunitate. Cum vine asta?

    Un exemplu simplu ar fi următorul. Se îmbată bărbatul şi se apucă să dea în nevastă sau copil. Fiindcă tot ce mişcă se ştie în comunitate, informația este transmisă cui trebuie, iar în momentul următor se intervine cu o avertizare dură. Dacă există o a doua oară, se trece la alt nivel.

    Favela este complet altă lume, departe de turismul cu barca pe Amazon şi peisajele frumoase pe care le mai vedem pe National Geographic. Este o lume în nuanțe diverse, de multe ori spre gri şi negru, dar cu oameni la fel ca noi, toți ceilalți.

    Cât am stat în favelă, am făcut și un live, pe care-l puteți viziona aici.

    Tabatinga (Brazilia) – Leticia (Columbia) – Santa Rosa (Peru)– Iquitos (Peru)

    De la tripla frontieră (Brazilia, Columbia, Peru), la Iquitos, am fost însoțit de alți doi călători români, Nelly și Cristian, cu care m-am îmbarcat pe o barcă rapidă. Cunoscută ca El Ferry, aceasta este o cursă nou înființată, cu o barcă second hand cumpărată din Norvegia. Un lux ieşit din comun pentru partea asta de lume, dotată cu scaune de piele şi aer condiționat.

    În mod normal, ai plăti undeva la 200-250 de soli ,pentru o barcă rapidă pe această rută, dar fiindcă aceasta are o capacitate net superioară, au redus considerabil prețul, fiind unul extrem de competitiv.

    Doar 12 ore de la frontieră la Iquitos, pentru 80 de soli (100 de lei) și cu mic dejun și prânz inclus, totuși ambele sub orice critică. Ce e interesant de spus aici, este că venind dinspre Manaus, ajungi în Tabatinga, pe partea braziliană, dar barca spre Iquitos pleacă din Sanata Rosa, de pe o insuliță ce se află în partea peruană. Așa că transferul se face mai întâi spre Leticia (Columbia), iar apoi pentru 3.000 de pesos columbieni (4,20 lei), te pot trece cu barca din Leticia spre Santa Rosa. Dar cum barca de Iquitos nu pleacă din debarcaderul principal, din Santa Rosa, probabil pentru că nivelul apei este prea scăzut acolo, mai dai 5.000 de pesos columbieni (7 lei) să te transfere un barcagiu la cheiul cu pricina.

    Partea nasoală la barca rapidă e că nu prea ai cum să te bucuri de peisaj şi de locurile prin care treci. Nu că s-ar schimba mult, dar parcă tot mai fain e să leneveşti la hamac, privind păsările colorate şi delfinii roz, care înnoată uneori, paralel cu barca.

    Iquitos

    Iquitos nu m-a impresionat. De fapt ce zic? M-au impresionat gunoaiele și mizeria şi sărăcia generală. Iquitos este poate singurul oraş de jumătate de milion de oameni din această zonă, care nu comunică rutier cu restul țării şi a continentului și s-a dezvoltat enorm la începutul secolului XX, când cu febra cauciucului din regiune.

    Bătrânii locului încă își mai aduc aminte de vremurile când existau rute navale care legau direct, Europa de Iquitos. Așa de important devenise acest oraș amazonian. Azi, principalul mijloc de transport în oraș, este moto-taxiul, ceea ce crează o atmosferă similară cu cea din marile oraşe indiene, iar turiştii străini nu lipsesc totuși, Iquitos fiind cunoscut pentru şamani şi ayahuasca. Piața Belen, cu forfota-i specifică şi multitudinea de produse, mi s-a părut tare drăguță. Atenție la buzunare în schimb. Amicii români de care vorbeam adineauri, s-au trezit cu mâna unuia în rucsac.

    Iquitos(Peru) – El Coca (Ecuador)

    Cea mai frumoasă parte, ca peisaj și sălbăticie, din întreaga expediție pe Amazon, avea să fie de la Iquitos, la El Coca în Ecuador. Această porțiune pe fluviul Napo, a fost cea mai sălbatică și este de fapt și cea mai greu accesibilă, uneori nivelul fluviului Napo fiind foarte scăzut și ambarcațiunile întâmpină dificultăți să o ia pe acolo.

    Eu am avut baftă din două motive. Una că nivelul era chiar ridicat, doi că am reușit să găsesc o ambarcațiune lentă, care face traseul Iquitos – Cabo Pantoja (frontieră) în 6 zile și costă 100 de soli (eu am scos-o chiar la 90 – 110 lei), cu tot cu 3 mese pe zi.

    Partea nasoală este că, barja în sine, era o ruginitură, cu buzi care puțeau de-ți luau nasul, iar echipajul era pus pe căpătuieli (tot mă întrebau cât face bicla, cât face una, alta, dacă nu o vând, etc). Nu mai zic că mi-a dispărut încărcătorul de telefon şi am avut nişte certuri urâte cu câțiva dintre ei, când i-am văzut că aruncau tot ce înseamnă deşeu, direct în apă. Fie că erau ambalaje, fie că erau bucăți de cărămidă şi materiale de construcții. Asta m-a făcut să rămân cu un gust tare amar.

    Într-un final, de la frontiera peruviano-ecuadoriană, aveam să mai fac doar o zi până în El Coca, de unde am șosea să pot pedala din nou.

    Astfel, preț de 2 luni de zile, am refăcut în sens invers, o bună bucată din voiajul lui Orellana.

    Am dat şi prețuri,  în speranța că poate vor ajuta alți călători. 8 ambarcațiuni din Macapa (Brazilia) până în El Coca (Ecuador), m-au costat un total de 1102 RON, care este un preț extrem de accesibil pentru dimensiunea acestei incursiuni pe Amazon. Țin totodată să le mulțumesc din suflet lui Nicky Predescu, Mihai Guberneac şi Eugen Frunză, pentru donațiile lor. Ei sunt câțiva din oamenii faini care îmi fac posibilă această expediție prin Americi. Jos pălăria!

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici