Tag Archives: aventura pe bicicleta

zoom
1 comment

Foz de Iguazú, Misiones, Argentina și înapoi în Brazilia: cum am ajuns într-un sat de aborigeni și cum m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Poate cele mai impresionante căderi de apă din lume, cascadele de pe Iguazu sunt împărțite între Argentina și Brazilia. 275 de cascade cu căderi cuprinse între 60 și 82 de metri, 80% din căderi aflându-se pe partea argentiniană, iar restul, pe partea braziliană.

Una dintre legendele locale spune că atunci când o zeitate a cerut-o în căsătorie pe o frumoasă fată, pe nume Naipí, aceasta a refuzat și a fugit într-un canoe cu iubitul ei muritor, pe nume Taraobá. Atunci, din mânie, zeitatea a tăiat râul Iguazu în două și i-a condamnat pe cei doi la o cădere continuă.

Legenda este tare făină și cascadele și mai și. Chiar dacă Brazilia deține doar 20% din cascade, de pe partea braziliană se pot observa cel mai bine. E un loc mai mic, mai înghesuit, mai plin de turiști, dar, de aici, se pot observa majoritatea căderilor de apă mai mici, iar rampa de sub cea principală, potcoava, denumită și Gâtlejul Diavolului, este construită la baza cascadei, exact invers față de cea de pe partea argentiniană, de unde Gâtlejul Diavolului se poate observa de sus. De aia, cred eu, este bine să vezi ambele părți când vizitezi cascadele, dar, dacă este să alegi unul singur, aș recomanda partea braziliană.

Revenind la aventura mea pe bicicletă, după cum vă povesteam în ultimul articol publicat pe blog, terminând de traversat Paraguayul, am poposit în orașul brazilian Foz do Iguaçu, aflat la 25 de km de cascade. Acolo, există o așa numită casa de ciclistas unde, orice cicloturist, poate fi găzduit gratis. Au o cameră cu paturi suspendate, baie cu duș și un living cu bucătărie unde se poate găti, iar cei care vor să facă o donație, asociației care se ocupă de casă, o poate face într-o cutiuță aflată pe masă, dar nu este obligatoriu. Cum vara este foarte cald și umed în Foz, nu prea se poate dormi în cameră. Unii cicloturiști își montează cortul în curtea din față. Eu am dormit, totuși, în pat. Mi se face dor de un pat, oricare ar fi el, după mult timp la cort.

Pe ușa de la intrare, unde toți călătorii lasă câte ceva, am avut surpriza să găsesc un leu românesc. Pesemne că fuseseră și alți români pe acolo, ceea ce m-a bucurat. Am aflat mai târziu că era vorba despre Silviu și Cosmin, doi români care au pedalat și ei diferite părți din America de Sud și au povestit pe blogul lor despre asta.

Luciano, administratorul casei și unul din membrii asociației cicliste din Foz, a dat un email celor de la administrația parcului național Foz do Iguaçu (partea braziliană) și, astfel, mi-au emis un bilet gratuit. Luciano face asta pentru toți cicloturiștii. Știe că suntem genul de aventurieri care călătorim cu resurse minime și e forma sa de a încerca să ajute. Om fain! Când l-am întrebat dacă se poate obține un astfel de bilet și pentru partea argentiniană, a zis că nu știe, fiindcă sunt două țări diferite, două parcuri naționale diferite, așa că, pe partea argentiniană, m-am fofilat prin junglă. Intrarea era în jur de $25. Din nou, o sumă pe care nu mi-o prea permit, pentru că, prefer, să o folosesc pentru a-mi cumpăra hrană. Există diferite opinii. Bun, plătești pentru a ajuta la menținerea parcului, dar acel preț, de fapt, ajută la menținerea unei capacități pe creștere de turiști, aterizați acolo cu autobuzul. Genul de activitate în masă, dar, care ajută economia. Ok, înțeleg și respect acest mod de a călători a unora, dar nu mă consider turist, iar, ca și la Machu Picchu, credeți-mă că satisfacția a fost mult mai mare, aventurându-mă astfel, prin jungla din împrejurimi. E o magie. Reușești să transformi un loc plin de turiști și foarte cunoscut, într-o nouă mică aventură.

În fine, după ce am lăsat în urmă cascadele, am început să cobor prin provincia argentiniană Misiones, a doua bucățică de Argentina prin care am pedalat: o zonă împădurită și populată în majoritatea ei de către a doua sau a treia generație de imigranți europeni (în special nemți), dar și de către aborigenii sud americani.

Într-o după amiază, să mă mai răcoresc după efort și atâta toropeală, m-am aruncat într-un râu rece. Copiii de la o casă, aflată în apropiere, au dat buzna curioși peste bicicleta mea.

Era ajunul Paștelui, seara Învierii, și cum, parcă trebuia să-mi apară ceva românesc în cale, mi-a apărut o Dacie părăsită, pusă pe butuci. Peisajul era unul atât de similar cu cel de acasă, încât, parcă îmi venea să bat la ușa casei de lângă și să ciocnesc un ou roșu cu ei.

Drumul prin Misiones este, în marea lui parte, flancat de rășinoasele care caracterizează pădurea atlantică, pădure, dealtfel în pericol foarte grav, datorită defrișărilor masive. Nu mai simțisem demult mirosul de brad, așa că a fost tare bine venit.

În Misiones se află, probabil, una din cele mai mari părți din pădure, care s-a prezervat, și, tot în Misiones, am văzut cele mai multe camioane cu lemne pe kilometru’ pătrat. Un nene taximetrist, neamț la origine, îmi povestește, cât îmi fac o cafea într-o benzinărie, despre zonă, și-mi recomandă să nu o iau pe drumul izolat pe care vroiam eu să pedalez spre San Vicente. De menționat că prin orice benzinărie din Argentina, găsești apă caldă. Ei o folosesc pentru mate, eu pentru cafea.

Mă rog, nenea zicea de ruta secundară 212. Vreo 65 de km, din care peste 50, neasfaltați. Nu l-am ascultat și am luat-o totuși pe acolo. Nu aveam să regret. Mă bag, de multe ori, acolo unde mi se spune să nu mă bag. Locurile astea reflectă frica oamenilor și prejudecățile lor, de cele mai multe ori, așa că, e fain să vezi contrastul.

În final, chiar dacă drumul a fost extrem de greu, 60 de km de off-road, rupți de restul lumii ( este unul din drumurile alea care-ți rup spițele) undeva, la jumătatea acestui drum, am dat de o comunitate izolată de aborigeni. Am cerut un loc de campat, iar caciqueul (șeful comunității) mi-a oferit chiar un pat, într-un loc acoperit.

Iaca, în astfel de circumstanțe, îmi dau seama, cât de norocos sunt să fac această traversare pe o bicicletă. Nu știu cum aș ajunge altfel în aceste locuri, care nu apar pe nici o hartă turistică și, care, îmi oferă cele mai minunate experiențe, în realitate.

Nu faptul că am ajuns la obiective cunoscute precum Machu Picchu sau Iguazu mă fac neapărat fericit, ci aceste întâlniri, aceste experiențe și surprize la care nu mă aștept. Acestea mă țin de atât timp pe drum. Faptul că nu știu unde voi ajunge mâine, ce mi se va întâmpla și pe cine voi întâlni, mă motivează să continui să explorez lumea pe două roți.

A doua zi mi-am continuat drumul până în San Vicente, unde, ulterior, mi-am petrecut noaptea la cort, lângă o benzinărie de la ieșirea din oraș. Normal, a doua zi, trebuia să trec granița pe la El Soberbio, dar cum brazilienii desființaseră postul lor frontalier, a trebuit să fac alți 80 de km, de-a lungul fluviului Uruguay, ce formează granița naturală dintre Argentina și Brazilia.

Ei bine, și dacă faptul că nu am putut trece pe la El Soberbio și a trebuit să mai fac alți 80 de km până la Alba Posse, nu a fost îndeajuns, pe la 4-5 dimineața, m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Pentru că nu există pod peste fluviul Uruguay, trebuie să treci cu bacul, care funcționează doar ziua. Eu, cum am ajuns târziu, mi-am pus cortul chiar pe malul fluviului să mă odihnesc. Și, surpriză! Chiar înainte de zorii zilei, m-am trezit cu un individ la cort. Evident că m-am speriat. Am crezut că a venit să mă jefuiască. Era prima oară când mi se întâmpla așa ceva. M-a întrebat dacă m-au lăsat cei de la prefectură să campez acolo. Eu: „que!?” „Sí, sí, quiero dormir”. Nu avea nici un sens ceea ce mă întreba. Era un loc sălbatic, la capătul orășelului Alba Posse, in boscheți, efectiv.

Și m-am pus înapoi la somn. Nu trec nici 10 min și aud „<poc-poc> Stai! Prefectura”. M-am panicat și am scos capul din cort să văd ce se petrece. Individul care mă vizitase, fugea acum cu o cutie de carton în spate, iar prefectura după el, cu pistolul.

Iar eu de colo: „domn’ polițist, sunt în pericol?”

„Nu, nu, poți dormi liniștit”.

„Ah, ok”

Mi s-a explicat a doua zi ce se întâmplă, de fapt, în zonă. Se pare că se traversează tot felul de mărfuri, din Brazilia în Argentina, în Argentina totul fiind mai scump și economia mai precară ca în Brazilia; Fiecare face contrabandă cum poate și cu ce poate.

Și uite așa, intram cu bacul, din nou, în Brazilia. De data aceasta, în cel mai sudic stat al țării, Rio Grande do Sul.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Formosa – Argentina, Paraguay și Iguazú: cum mi-am reparat bicicleta și cum am ajuns cu insolație la spital în Paraguay, plus vizita la cascadele de pe Iguazu.

Cum sunt puțin în urmă cu poveștile din ultima parte a expediției mele prin Americi, o să fie un articol mai lung decât cele cu care v-am obișnuit până acum. Ultima oară, dacă bine îmi aduc aminte, vă lăsasem pe meleagurile din Formosa, în nordul Argentinei, unde, pe un drum neasfaltat, mi s-a rupt furca de la bicicletă și a trebuit să iau o pauză neașteptată, de mai bine de o lună, de la pedalat. Cine știe, poate asta m-a scutit de o nenorocire sau de un alt eveniment neplăcut. Chiar dacă uneori nu ne pare evident, unele întâmplări nu sunt deloc lipsite de însemnătate.

Totuși, norocul, dacă pot să-l numesc așa (nu zicem noi românii mereu „lasă, bine că nu a fost mai rău”?), face că bicicleta mi s-a stricat relativ aproape (la ~250 de km) de Asunción, capitala Paraguayului, cam singurul oraș mare din zonă, unde, știam că puteam, într-un fel sau altul, să-mi repar bicicleta. Îmi imaginam că puteam să găsesc o furcă oarecare, pe care să o adaptez, în cel mai rău caz, la cadrul meu. Sau să încerc să o sudez pe cea ruptă. Așa că singura posibilitate viabilă a fost să-mi las toate lucrurile și coburile de la bicicletă la oamenii care mă primiseră în seara de dinainte, când am rămas cu ghidonul în mână, și ajutat de niște localnici, am plecat doar cu strictul necesar și cu bicicleta ruptă și noroită până în Asunción.

Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aveam să aștept mai bine de o lună de zile până ce am reușit să-mi rezolv problema și să mă întorc să reiau traseul pe bicicletă, de acolo de unde l-am lăsat, lângă Villa General Güemes. La primul service unde m-am dus, mi-au zis după scurt timp să-mi iau gândul de la sudură, că nu ține, cât despre a cumpăra o furcă nouă, că nu voi găsi așa ceva la ei. Doar prin bunăvoința sponsorilor mei de la CrossBike.ro, am reușit să o scot la liman. Mi-au trimis la câteva zile după incident, prin curierat, o furcă nouă, tocmai din Brașov, furcă pe care au trebuit să o scoată de la o bicicletă identică. Apropo, băieții ăștia faini care mi-au fost aproape încă de la începutul expediției, sponsorizându-mi tot echipamentul velo, au fost și de această dată extrem de receptivi, trimițându-mi un mesaj cum că dacă nu găsesc ce am nevoie, să-mi trimită ei din țară, chiar imediat după ce postasem poze cu bicicleta ruptă pe Facebook.

Paraguay era cam și singura țară din regiune unde aș fi putut primi ceva din afară, fără să sfârșesc a plăti prețul produsului de două ori, prin taxe. Argentina și Brazilia au niște taxe tare urâte pe tot ce înseamnă import de produse din afară, iar Paraguay, la cealaltă extremă, este raiul importurilor de tot felul (inclusiv droguri, hehe), tocmai pentru politica lor mai relaxată în ceea ce privește taxele de import. Cum tipul de la magazinul de biciclete, unde m-am dus să o repar, avea un cont la o companie de curierat care prelua pachetul din Spania și plăteai la kilogram, cu el am reușit să o scot la capăt cu transportul transatlantic. M-a ajuns vreo $40, în afară de ce au plătit sponsorii până în Spania, dar a fost singura soluție.

Ceea ce este super haios, este că atunci când mi-am lăsat lucrurile la oamenii ăia acasă, de disperare pentru ce mi se întâmplase, nici n-am apucat să iau contactul lor, un nume, un număr de telefon, ci doar le-am zis că revin în câteva zile cu bicicleta reparată și să aibe grijă de lucrurile mele. Ploua intens în ziua aia. Era mâzgă peste tot. Eram într-o băltoacă cu o bicicletă ruptă. Numai la asta nu m-am gândit, și câteva zile s-au transformat în mai bine de o lună. Nu m-am întors în tot acel timp, iar atunci când am reușit, în sfârșit, să-mi repar bicicleta și m-am întors, mi-au povestit că erau gata, gata, să-mi vândă tot ce lăsasem la ei, crezând că le-am abandonat acolo pentru veci. Soția era de părere că nu mă mai întorc, dar bărbatul i-a dat termen de câteva luni: „las că o ajunge el băiatu’. Nu cred că s-a prăpadit. Ș-apoi are să aibă nevoie de lucruri.” Mi-au povestit asta mai apoi.

De fapt, la întoarcere, m-au primit de parcă aș fi fost efectiv fiul risipitor care se întoarce din pribegie. M-au pus la masă. Parcă și căldurile se mai calmaseră, însă mă înșelam. Valul ce a urmat avea să mă pună la pat. Totuși, seara aia a fost răcoare. Am băut o bere Quilmes (cam cea mai răspândită bere comercială din Argentina) cu nenea, care era fericit că-mi rezolvasem problema și puteam să-mi reiau traseul pe bicicletă, în încercarea mea de a traversa Americile dintr-o extremă în alta. Ce să zic, oameni simpli de la țară, care muncesc cu ziua pe la alții, dar care-ți dau din puținul lor. Nu e prima oară, dar de fiecare dată parcă tot mai mult respect am pentru ei și tot mai îndatorat mă simt să ajut și eu cum pot, pe cine pot, în viitor, și să inspir și pe alții să-și urmeaze visele, să fie liberi.

Paraguay și cum am ajuns la spital

Ca să mă răzbun pe timpul pe care îl petrecusem departe de bicicletă, am parcurs distanța dintre orășelul lângă care am fost forțat să abandonez ruta pe bicicletă și capitala Paraguayului, în doar trei zile (vezi mai jos traseul Strava). În prima am înnoptat în General Guemes. În a doua am băgat 100 de km, în condiții meteo ceva mai prielnice, fiind înnorat, deși, umiditatea din aer tot ridicată era, iar în a treia zi, puțin peste 140 de km, de data aceasta pe un soare dogorâtor. Vroiam, pe de o parte să recuperez teren, și, pe de alta, să ajung acasă la gazda pe care mi-o găsisem prin intermediul rețelei CouchSurfing, un tip, Istvan Nagy, a doua generație de imigranți unguri. Paraguay, spre deosebire de așa zisele țări andine (Ecuador, Peru, Bolivia) a primit un număr foarte mare de imigranți din lumea întreagă, dar cu precădere nemți, est europeni și japonezi.

Îmi aduc aminte cum, ca să-mi mai potolesc din sete și să mă răcoresc, mă opream din pedalat din loc în loc și tot ceream gheață, atât de la localnici cât și de la jandarmi, că să-mi pun în apă. Pe timp de vară (22 decembrie – 22 martie) mai toți argentinienii (din partea de nord a țării) și mai ales paraguayezii, își prepară cât e ziua de lungă o băutură pe bază de yerba maté, doar că rece, denumită terere. Este aproape identic cu chimarrão brazilian sau maté argentinian, doar că planta este tăiată mai gros și se bea rece. Și că tot am adus vorba de jandarmi, țin să vă menționez că în Argentina, nu au chiar aceleași funcții ca la noi, ocupându-se și de vămi și controlul transporturilor. Iar eu, mare greșeală am făcut să beau apă înghețată, încins fiind. Aveam să o pățesc grav.

În fine, la granița paraguayeză am ajuns cam așa (vezi poza de mai jos). În două zile aveam să fiu la spital, cu febră și frisoane. Am făcut insolație.

Asunción este capitala și cam singurul oraș cu adevărat mare din Paraguay, o țară de 6 milioane de locuitori, fără ieșire la mare și una dintre puținele țări sud americane în care încă se păstrează tradiția indigenă, iar o bună parte din populație chiar vorbește limba guarani. Totul este scris în spaniolă, dar oral, se folosește.

În afară de câteva clădiri mai impunătoare cum ar fi Palatul Lopez, în care-și află sediul guvernul și președintele și Panteonul Eroilor, Asunción este o colecție de clădiri semi bine întreținute, de multe ori mucegăite, de la umezeală, cabluri întinse peste tot și plin de bazaruri și tonete unde oamenii vând mai de toate. Prețurile la mâncare sunt ceva mai mici ca în Argentina, dar nu chiar așa de mici ca în țările andine.

Aici mi-am dat întâlnire cu o altă româncă călătoare prin America de Sud, Alina Ioana Grad, cu care am reușit să beau câteva beri și să povestesc de-ale vieții și de-ale călătoritului. Ea venea din sud, tocmai de la Ushuauia și mergea hăt înspre de unde eu veneam, așa că, evident că ne-am recomandat locuri. Ei bine, asta se întâmpla într-o duminică și fix în seara aia, a început să mă ia febra și frigul.

Am suspectat că e denga. La câți țânțari mă pișcaseră în ultima vreme, nu ar fi fost de mirare. Eram așa de bolnav că aproape nici nu mă mai puteam ridica din pat. Cu chiu și vai mi-am făcut un duș rece, la recomandarea gazdei, dar nimic. „Atunci, la spital cu tine”, mi-a zis.

Prima problemă pe care mi-am făcut-o era, dacă trebuie să plătesc ceva la urgență, nemaiavând de timp bun nici o asigurare medicală, dar în Paraguay, urgențele și tot ce implică asta, sunt universal gratuite, fie că ești cetățean paraguayez sau străin.

Nu am stat mai mult de 30 de minute și m-a și luat în primire un medic care m-au dus într-un salon unde erau cel puțin alți 15 pacienți. Condiții cam precare, similare cu cele din țară, dar un staff ceva mai de treabă și care s-a o upat imediat de mine să-mi recolteze sânge pentru analize și să-mi facă o perfuzie.

Între timp, gazda mea anunțase ambasada României din Buenos Aires, pentru că de Buenos Aires depinde și Paraguayul, neexistând ambasadă locală. I-a anunțat și pe ei și pe Alina, care a venit la spital și după ce le-a zis gardienilor că e soția mea, au lăsat-o să intre cu struguri și chipa, covrigul național paraguayez. M-a impresionat gestul ei. Frumos, frumos…

Cât a mai rămas Alina pe acolo, au sosit și rezultatele analizelor care mi-au ieșit negative. Nu aveam denga, ci insolație. Am respirat ușurat.

Scriam la vreo două zile după asta: „Mi-a trecut insolația și mi-am revenit în parametrii. Neavând, din fericire, nimic grav, la spital, mi-au făcut o perfuzie și mi-au dat ceva medicamente, iar după câteva ore m-au lăsat să plec la gazdă acasă. Totuși, se merită să fac câteva remarci despre sistemul de sănătate din Paraguay.

Nu mai am asigurare de călătorie de doi ani. Nici dacă vreau nu prea am cum să-mi fac alta, fiind plecat de 2 ani și 7 luni, așa că norocul meu este că Paraguay, la fel ca o mare parte din țările Americii de Sud, oferă asistență medicală gratuită ORICUI. Este adevărat că secția de urgențe arată cam ca cele de la noi dar medicilor și asistentelor le lipsea totuși sictirul, fiind chiar de treabă. Am fost luat în primire în aproximativ jumătate de oră, deci foarte rapid și tratat decent. Stau și mă gândesc dacă mi se întâmplă asta prin Canada sau SUA aveam de plată cel puțin $1.000 pentru un astfel de serviciu. Nu o să vă vină poate să credeți, dar există țări precum Brazilia care tratează pacienți străini chiar și de boli grave precum cancerul gratis, fără asigurare. Mi se pare că lucrul acesta trebuie spus. Există și aspecte lăudabile care relevă din societățile latino americane, nu doar imigranți, sărăcie și hoți, așa cum se aude.”

În altă ordine de idei, cât eram la spital, gazda mea a contactat Consulatul Onorific al României din Paraguay și Ambasada României din Buenos Aires, care au răspuns extrem de prompt, iar pe această cale doresc să-i mulțumesc d-lui consul onorific Ionescu și d-nei ambasadoare Podgorean, pentru grijă și prevenție și invitația oferită de a vizita Ambasada. Și nu în ultimul rând, amicei Alina Ioana, călătoare și ea prin America de Sud, care a venit la spital să-mi aducă struguri și să vadă dacă sunt OK.”

Aveam să părăsesc Asuncion după câteva zile, totuși nu înainte de a-i face o vizită d-lui consul onorific al României, dl. Ionescu și unui service de biciclete, din nou, ca să-mi repar butucul de la roata de pe spate. Se nenorocise tot în ianuarie, cu tot noroiul ăla intrat și începuse să nu mai „prindă pedala”, să nu mai am tracțiune. L-a desfăcut un tip super profesionist, a curățat temeinic toate piesele și bingo.

Dacă partea de nord a Argentinei a fost dreaptă ca-n palmă, fără pic de denivelare, Paraguayul nu prea avea să semene cu asta, regiunea dintre Asunción și Ciudad del Este fiind una de podiș, cu suișuri și coborâșuri continue.

Fix după ieșirea din Asunción, M-am oprit undeva, la țară, la un tip Chris, iranian la origine, care m-a cazat și m-a hrănit super bine. Câteva zile de relaxare, nu stricau. Plus că mi-a fabricat la strungul personal, piesa ce prinde schimbătorul de pinioane de cadru. Cred că vă povestisem într-o postare anterioară cum mi se rupsese aceași piesă prin Bolivia și a trebuit să o improvizez. Tipul super meseriaș. A trăit o bucată prin SUA și când i s-a urât cu societatea aia „politically correct” a coborât ceva meridiane și s-a stabilit în Paraguay. Altă viață, mai aproape de societatea în care copilărise, de Iran.

La celălalt capăt al Paraguayuluy, Ciudad del Este, este un oraș care seamănă mai degrabă cu un oraș asiatic, prin care se tranzitează tot felul de mărfuri. Doar vă spuneam politica acestei țări în ceea ce privește taxele. Se aduc de toatede peste tot, și tot aici vin și brazilienii și argentinienii să-și facă cumpărăturile.

În fine, pe tripla frontieră aveam să văd ceva ce muli numesc una din cele șapte minuni ale lumii naturale, cascadele de la Iguazú. Vă las în compania a câtorva poze din acel loc, unde am reușit să intru gratis, pe ambele părți: braziliană și argentiniană. Aventura continuă într-o postare viitoare.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Ieșirea din Anzii Boliviei și traversarea nordului Argentinei. Cum mi s-a rupt furca de la bicicletă pe un drum izolat.

După o lună și 2 zile de pedalat prin cele mai sălbatice drumuri din Bolivia, aveam, în sfârșit, să trec pentru prima oară granița în Argentina, țara în care se va și sfârși expediția mea prin Americi. Este drept că de acolo, și până la Ushuauia, mai e cale lungă, dar faptul de a fi atins Argentina, care pentru multă vreme mi-a fost un țel, o destinație îndepărtată, a fost un lucru extraordinar pentru mine.

Coborând ușor, ușor, valea râului Bermejo, pot să spun că am făcut o tranziție dură, de la clima rece andină, la clima tropicală/subtropicală, infernal de fierbinte și umedă din nordul Argentinei. Pe 19 ianuarie 2018 intram în Argentina, pe la punctul de frontieră Bermejo – Aguas Blancas, în provincia argentiniană Salta.

În general, granițele din America de Sud, sunt destul de relaxate, de multe ori libere, trebuind să cauți tu oficiul de imigrări unde poți ștampila ieșirea/intrarea în țară. Totuși, acesta nu a fost cazul la granița boliviano-argentiniană. A fost prima mai serioasă, să zic așa. La intrare în Argentina, m-au pus să scot toate gențile de pe bicicletă și să le scanez pe fiecare în parte, dar nu am întâmpinat probleme.

Cum era deja târziu, m-am oprit direct în Aguas Blancas. La prima lancheria (restaurant mai de țară, așa unde vând hamburgeri și bere, de obicei) m-am pus să mănânc un hamburger și să beau o bere și i-am întrebat dacă pot campa lângă. De obicei, caut locuri sigure să campez, ori pe lângă o benzinărie, ori un restaurant sau vreo casă a localnicilor. Nu ar fi plăcut să mă trezesc în toiul nopții cu un musafir nepoftit, deși avea să se întâmple și asta mai târziu în această călătorie.

Ei, aici aveam să fac cunoștință cu niște tipi incredibili care mi-au făcut o părere foarte bună despre Argentina, chiar din prima zi. Pablo, originar dintr-un oraș din apropiere mi-a făcut cinste și mi-a dat 500 de pesos argentinieni. Am avut cu el o discuție foarte interesantă despre Argentina, Europa și România. M-a făcut să înțeleg că puținii imigranți români ajunși în această țară, sunt văzuți ca oameni muncitori și faini. Până la urmă, ce este, Argentina? O țară formată prin imigrație din întreaga lume. Statele Unite, Canada, Brazilia, Argentina și Uruguay au primit cel mai mare contingent de imigranți din Americi, oameni din toată lumea, în căutarea unei vieți mai bune, a unei societăți mai juste, departe de patriile lor de pe bătrânul continent sau alte regiuni ale lumii.

A doua zi aveam să încep drumul de 850 de km prin provinciile argentiniene, Salta și Formosa, spre capitala Paraguayului, Asunción. Drumul acesta nu avea să semene deloc cu zonele muntoase pe unde pedalasem în Peru și Bolivia. Era parcă nefiresc de drept, fără pic de dâmb, fără pic de urcare, dar clima extrem de fierbinte și mai ales umedă, avea să-mi de-a din nou de furcă. De fapt, umiditatea și țânțarii mi-au dat cel mai mult de furcă. Și chiar furca în sine avea în curând să-mi de-a de furcă, dar stați că ajung și acolo.

Provinciile Salta și Formosa, situate în nordul Argentinei, sunt caracterizate printr-o densitate foarte mică a populației, distanțe mari între orașe, climă tropicală și milioane de țânțari. Chiar dacă am reușit să fac un progres foarte bun, cu distanțe de peste 100 de km aproape zilnic, confortul termic a fost unul foarte scăzut. Uneori trebuia să mă opresc intre 2-4 pm că să mă racoresc și odihnesc, soarele fiind insuportabil. Simți cum curge toată apa pe tine…

Și v-ați gândi că noaptea e mai bine, răcoare, alea, alea. Ei, de unde. Într-adevăr, scăpi de soarele dogorâtor, dar nivelul de umiditate nu scade mai deloc și mai apar și inamicii maximi: țânțarii. Și te apuci și pui mânecă lungă pe tine, dai cu repelent, te ferești, dar ei tot găsesc un cotlon, acolo, undeva, unde te înțeapă. În acest caz, cred că maestrul Adrian Bighei, a surprins cel mai bine situația în caricatura de mai jos, pe care mi-a trimis-o de ziua mea:

Un alt aspect pe care l-am resimțit după intrarea în Argentina, au fost prețurile, indiscutabil mai mari. Dacă în Bolivia mâncăm un prânz complet pentru 10 bolivianos ($1.5 US), în Argentina, același prânz costă 100 pesos ($5). Așa că m-am reapucat să-mi gătesc. De fapt, în mai toate țările andine, chiar ieși mai ieftin mâncând pe stradă decât dacă-ți prepari tu, dar în Argentina, se schimbă fisa.

În fine, revenind la drumul meu, probabil că nu voi uita ușor nopțile alea când, după o zi plină, te pui în cort și încerci să adormi, ud leoarcă, fiindcă umiditatea din aer este atât de mare, încât este dificil chiar să respiri. Poate că nu este cea mai reprezentativă imagine despre Argentina, dar nordul acestei țări, în timpul verii (decembrie – ianuarie – februarie) este fix așa.

Ei bine, și după un progres frumușel, la 242 de km de Asunción, chiar în ultima parte a provinciei Salta, avea să mi se rupă furca de la bicicletă. O scurtătură pe un drum plin de noroi, m-a costat o lună de tușă. Nu știu dacă să dau într-adevăr vina pe drumul prost, pe noroi, sau pe faptul că în Bolivia fusesem lovit de o motocicletă, dar cert este că după o băltoacă sănătoasă, în mijlocul drumului noroit, am rămas cu ghidonul în mână; la 10 km de cel mai apropiat sat.

Prima reacție mi-a fost să înjur sănătos, să panichez, apoi, m-am trântit cu fundul în noroi și am început să râd. A face haz de necaz e cea mai frumoasă chestie.

La aproximativ 3 km în urmă, văzusem o casă, așa că am abandonat bicicleta în boscheți, mi-am luat actele și puținii bănuți pe care îi aveam și am pornit într-acolo. Odată ajuns, a trebuit să sar gardul și să le explic oamenilor ce s-a întâmplat. Au zâmbit și m-au poftit la masă. Mi-au dat un pat, iar a doua zi m-au ajutat să aduc bicicleta și lucrurile la ei. Oameni minunați, oameni incredibili.

Dar despre cum am reparat bicicleta și cum am rezolvat această problemă, vă povestesc într-un articol viitor. Cert este că totul este bine atunci când se termină cu bine, iar oamenii aceștia minunați, necunoscuți, m-au ajutat din nou. Această expediție am făcut-o prin oameni care m-au ajutat cu cazare, mâncare și donații. Jos pălăria!

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Chiclayo – Nazca: coasta peruviană, Lima şi puțin off-road în Rezerva Națională Paracas

Ultima dată, vă scriam de prin Chiclayo, unde, printre altele, vă povesteam despre începutul drumului costier prin Peru şi vizita mea la piramidele de la Tucume.

De la Chiclayo la Nazca, drumul costier rămâne în mare parte neschimbat: deşert, mult vânt şi praf din față şi distanțe ceva mai semnificative între localități. Dacă până în Peru, mă obişnuisem să dau de localitați micuțe, la fiecare 10-15 km, hai 20-25 km, ei, aici am avut şi 60 km între localități, ceea ce mi-a adus aminte de jungla guianeză, sau de drumul prin statul Amapá a Braziliei, pe care am pedalat în martie anul acesta.

Vântul de coastă din Peru, este datorat curentului Humboldt, unul din cei mai importanți curenți ai planetei, curent cu o direcție sud-nord, şi care se resimte de-a lungul coastei de vest a Americii de sud, din Chile, până aproape de Ecuador.

Trebuie să recunosc că este absolut frustrant să pedalezi contra vântului, deci, dacă mă gândeam că voi putea avansa foarte repede pe coasta peruviană, m-am înşelat. Alta era povestea dacă mă deplasam în sens opus. Ceața deasă şi vremea mohorâtă, mai adaugă şi ele un element de tristețe peisajului deja dezolant.

Şi uite aşa se face, că tot oamenii sunt cei care-ți pot încălzi sufletul, când distanțele lungi, ceața şi vântul îți dau o stare de tristețe. La km 347 a porțiunii de nord a panamericanei, la recomandarea unui alt cicloturist peruvian, Fernando, din Lima, am făcut cunoştință cu nea Clemente, poreclit îngerul deşertului. Nea Clemente, un bătrânel trecut de 60 de ani, este patronul unui restaurant situat în mijlocul deşertului. Omul, țineți-vă bine, ajută pe toți călătorii care-i trec pragul. Am fost al 1244-lea pe care l-a hrănit gratis şi căruia i-a dat o doză de voie bună, caracteristică-i.

Am povestit pe larg despre dânsul, într-un alt material, dar vă garantez: dacă credeți că îngerii sunt baliverne, vă înşelați. Ei există şi sunt oameni ca şi noi, doar cu un suflet mai mare, mare de tot. Nea Clemente, a reuşit să-mi lase o lacrimă în ochi şi un surâs în suflet, suficient cât să-mi dea energie să ajung în Lima.

En passant, cred că relațiile umane şi dialogul, sunt până la urmă cel mai important motor al nostru şi una din cele mai importante busole, care ne ghidează şi situează, care ne dă încredere în noi înşine şi stimă de sine. Am mai zis-o şi o mai zic, nu cred că ideea este să fugi de tine însuți, să te izolezi de lume, de ceilalți. Dar este drept că, pe de altă parte, călătoritul te ajută să te vezi pe tine însuți, să te analizezi într-un mod autentic, fără influențe din partea anturajului, familiei sau mediului mult prea îmbâcsit de acasă, pe care poți da uşor vina.

***

La ieşirea din fiecare mare oraş prin care am trecut, Trujillo, Ciclayo, Chimbote, maldăre, peste maldăre de gunoaie. Față de țara vecină, Ecuador, cu care am tendința să compar Peru, aici resimți cu adevărat sărăcia, corupția şi debandada. Şi peruanilor le place să claxoneze; cu motiv, ori fără.

Peru este fără doar şi poate, una dintre cele mai turistice țări din America de sud, sectorul turistic reprezentând unul din principalele motoare ale economiei peruviene, care angajează sute de mii de oameni. Nu mă pot abține, totuşi, să nu evidențiez faptul că se aplică foarte mult tehnica „în față vopsit gardul, în spate leopardul”. Adică şoselele, infrastructura, organizarea, în locurile turistice, este de cele mai multe ori ireproşabilă. La fel şi tot ce ține de siguranță. Mi se pare Peru, foarte sigur ca țară, atât cât rămâi pe linia turistului gringo. Situația se schimbă radical atunci când te bagi în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe, sau prin locuri mai izolate. Dar în fine, eu nu mă consider turist, ci călător şi mă interesează să văd, în primul rând, viața oamenilor de rând, nu standarde turistice şi lucruri făcute de fațadă.

***

Chiar înainte de Lima, monotonia deşertului este spartă de un drum abrupt, de coastă. La nici 50 de km de un oraş de peste 10 milioane de locuitori, mă văd pedalând pe un drum îngust, cu doar două benzi: de o parte oceanul Pacific, de care mă desparte un hău abrupt şi stâncos, de cealaltă, dune înalte de nisip. Şi mult trafic greu. Fiind pe panamericană, acesta este cel mai neplăcut aspect.

Am ajuns în Lima seara târziu, pe la orele 22 şi m-am cazat la un nene tare simpatic de pe Couchsurfing, pe nume Nino. Mai avea la el un alt călător francez şi deşi mi-a oferit patul său, am refuzat şi am dormit pe jos, în sufragerie, în sacul meu de dormit. Sincer, mi-e tot una. Sunt super obişnuit şi cred că şi acasă, de voi mai ajunge degrabă, tot în sac voi avea tendința să dorm. Dacă sunteți curioşi ce sac de dormit folosesc, e unul bun la toate, un Marmot Neversleep, achiziționat de românii faini din Calgary, Canada, care m-au ajutat, pe când am trecut pe acolo acum 2 ani.

Țin să zic că Nino e figură maximă. Ghid montan şi softist, omul a urcat zeci de munți, printre care şi Cho Oyu, unul din cei 14 aşa numiți opt miari din Himalaya. A primit la el sute de călători şi are şi poveşti cât să te delectezi pe bune, despre cei care i-au călcat pragul: de la un stripper român, la un neamț gay care i-a propus de cum a intrat pe uşă sex, la călători mai cumpătați sau neveste controloare (cazul unui cuplu de români). Am fost al zecelea român găzduit de Nino şi cu ocazia asta am aflat şi cât de mulți români ajung de fapt prin Lima.

Chiar a doua zi, după ce sosisem în capitala peruviană, am mers la Ambasada României, să-mi refac paşaportul. Postasem cu vreo câteva săptămâni înainte, un mesaj pe facebook, în care criticam sistemul celor de la MAE, fiindcă, ca român cu domiciliul în străinătate, nu puteam să fac cerere online pentru emiterea paşaportului electronic cu valabilitate pe 5 ani, aici în Lima, ci mă arondau fie la Consulatul României din Montreal, Canada, ori în România.

La scurt timp, am primit un mesaj de la un domn din M.A.E. care m-a ajutat, în sensul că a luat el personal legătura, direct cu Ambasada României din Lima şi soluția de compromis, a fost eliberarea unui paşaport temporar. Oricum, asta nu-mi schimbă părerea față de faptul că sistemul are o mare lacună pentru cei în situația mea (cetățean român cu domiciliul în afara României, care nu se află momentan şi nici în viitorul apropiat, nici în țară, nici în locul unde a avut ultimul domiciliu).

În schimb, la ambasadă am fost primit foarte fain de dl. ambasador Gafița, cu care am avut o conversație interesantă despre expediția mea, despre istorie, despre trecutul său ca ambasador în Canada, pe vremea cabinetului Jéan Chrétien şi altele. La despărțire, omul mi-a oferit din buzunarul său chiar şi nişte bănuți de drum.

***

Lima este un oraş haotic de mare, cu o populație care depăşeşte 10 milioane şi cu un transport în comun deficitar, în sensul în care aşa zisul metrou, care este de fapt un tren de suprafață, are abia o singură linie care deserveşte întreg oraşul.

La fel ca în alte mari oraşe din America Latină, soluția de compromis pentru lipsa liniilor de metrou, este amenajarea autobuzelor pe linii express, speciale, dar după cum am mai observat şi în alte părți, soluția aceasta duce la supra-aglomerare în autobuze.

Mă rog, ferice de cei ca mine, care au biță. Deşi n-am văzut aici să existe o cultură urbană pentru biciclete, ea rămâne, părerea mea, cel mai rapid mijloc de transport în Lima şi marile oraşe, în general.

Ei, dar surpriza maximă în Lima, a venit din partea lui Ovidiu Bălaj, de la Garlic Trail, care mi-a adus cârnați, telemea, ciocolățele Făgăraş şi bere Silva… da, da, bere Silva, dacă vă puteți imagina, în Peru.

Ovidiu organizează tururi prin diverse colțuri de lume şi ne-am nimerit fix când a sosit cu un grup din țară în Lima, aşa ca am dat şi eu un tur de centru a Limei cu ei. Şi n-am cum să uit colecția de cranii din catacombele mănăstirii dominicane, unde ne-a dus Ovidiu.

Totuşi, cel mai fain loc din Lima, mi s-a părut faleza din Miraflores (malecon îi zice, dacă nu mă înşel). Este o promenadă care seamănă cu cea din Rio de Janeiro, cu şoseaua ondulată de-a lungul coastei, jos, iar sus, o vastă rețea de parcuri şi trotuare, pe unde te poți plimba şi admira apusul, ceea ce am făcut şi eu. Chiar aşa, apusurile sunt belea de faine, de-a lungul întregei coaste.

***

Din Lima, ultimii 500 de km până la Nazca, ar fi urmat aceeaşi linie deşertică, vântoasă, de coastă monotonă, dacă nu o pipăram eu puțin, cu o ieşire off-road prin Rezerva Națională Paracas.

După ce am părăsit Lima, m-am cazat prima seară la pompierii din Punta Negra. În Peru, spre deosebire de Ecuador, mi s-a întâmplat uneori să fiu refuzat la pompieri, pe motiv că alți călători, cărora li s-a dat voie să se cazeze acolo, au abuzat de ei, furând din unitate. Şi chiar dacă nu e drept să judeci pe toți după faptele unuia, îi înțeleg. Ajunge o singură persoană, ca să strice întreg zenul.

Din Punta Negra, am luat-o uşor spre Pisco şi Paracas. Nu aveam neapărat în gând să ajung la Paracas, fiind puțin ocoliş ca să ajung acolo, dar la recomandarea unui amic, am zis că hai…

Paracas în sine, e boring, cu hoarde de turişti „gringo”, dar Rezerva Națională Paracas, este o adevărată bijuterie: plaje cu nisip de culoare roşie, stânci, flamingo, păsări şi peisaje de vis.

Aveam două opțiuni din Paracas. Fie intram în rezervă, dădeam o tură pe unde puteam şi mă întorceam să-mi continui drumul spre Ica pe panamericană, fie încercam un drum off-road, pe coastă şi prin deşert şi încercam să ajung pe ocolite la Ica. Am ales a doua variantă, chiar dacă mi s-a zis că este impracticabil drumul. Impracticabil n-a fost, dar am avut, ce-i drept, porțiuni de împins prin nisip, ceea ce iar nu este foarte plăcut.

În Laguna Grande, unde am ajuns a doua seară, a fost minunat. Laguna Grande este un sat pescăresc, uitat de lume, unde ajung puțini turişti. Îmi plac astfel de locuri, fiindcă aici interacționezi cu adevăratul Peru, cu localnicii.

Am ajuns flămând în Laguna Grande şi cum se putea să nu gust ceviche-ul local. Pentru un sfert din prețul pe care l-aş fi plătit într-un restaurant din Paracas, sau orice alt loc turistic, mi-a dat nenea de la restaurantul baracă din localitate, o ditamai farfuria de ceviche asortat cu orez. Nebunie a fost.

Chiar aşa, Peru şi Mexic mi se par țările cu cea mai bogată bucatărie din întreaga Americă Latină. Dacă în Mexic am rămas fixat pe quesadillas, în Peru, m-am îndragostit de ceviche şi lomo saltado. Cevichele este în esență peşte marinat, asortat cu mirodenii diverse, ceapă, ş.al., iar lomo saltado este un fel de tocăniță de carne, cu cartofi prăjiți şi orez.

În general, mâncarea este delicioasă în Peru, iar un prânz complet, dacă cauți bine, îl poți găsi şi la 5 – 6 soles (6,50 – 8 lei). Sosurile, în schimb, sunt uneori vechi şi se pot strica şi de aici mi s-au tras problemele, în principal. Mi s-a făcut, deja, de două ori rău, de la ele. O dată în Iquitos, pe când traversam Amazonia şi a doua oară în Lima.

***

După o zi intensă pe drumul off-road, din Laguna Grande, ajungeam seara târziu la Huacachina, lângă Ica. De aici şi până la Nazca nu a mai fost decât o aruncătură de băț.

Ce-mi pare totuşi rău, este că nu am văzut liniile din Nazca, trecând pe lânga ele, după lasarea serii. Da, uneori, pedalez şi după lăsarea serii. Nu sunt deloc matinal.

De-amu, urcare serioasă, înapoi în Anzi.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici