Tag Archives: Argentina

zoom
No comments

Perito Moreno, unul din puținii ghețari ai Terrei aflat în expansiune

La 80 de km vest de localitatea argentiniană El Calafate, se află unul din cei mai faimoși și totodată accesibili ghețari ai Patagoniei. Cu cei 250 de kilometri pătrați, ghețarul Perito Moreno face parte din câmpul de gheață sudic al Patagoniei, considerat a fi a treia cea mai mare calotă glaciară a lumii, după cele din Antarctica și Groenlanda.

Are o înălțime medie de 74 de m peste nivelul apei lacului Argentinian, iar spre deosebire de majoritatea ghețarilor planetei, acesta este unul din puținii care se află în expansiune.

O bună parte din gheţar se află la peste 1000 m altitudine, iar precipitaţiile abundente din partea de vest și panta înclinată pe care se întinde Perito Moreno, par să fie motivele pentru care acesta merge în contra trendului mondial și crește, în timp ce majoritatea ghețarilor lumii se micșorează vizibil de la un an la altul.

Vă las mai jos câteva fotografii realizate de mine, ieri.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Foz de Iguazú, Misiones, Argentina și înapoi în Brazilia: cum am ajuns într-un sat de aborigeni și cum m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Poate cele mai impresionante căderi de apă din lume, cascadele de pe Iguazu sunt împărțite între Argentina și Brazilia. 275 de cascade cu căderi cuprinse între 60 și 82 de metri, 80% din căderi aflându-se pe partea argentiniană, iar restul, pe partea braziliană.

Una dintre legendele locale spune că atunci când o zeitate a cerut-o în căsătorie pe o frumoasă fată, pe nume Naipí, aceasta a refuzat și a fugit într-un canoe cu iubitul ei muritor, pe nume Taraobá. Atunci, din mânie, zeitatea a tăiat râul Iguazu în două și i-a condamnat pe cei doi la o cădere continuă.

Legenda este tare făină și cascadele și mai și. Chiar dacă Brazilia deține doar 20% din cascade, de pe partea braziliană se pot observa cel mai bine. E un loc mai mic, mai înghesuit, mai plin de turiști, dar, de aici, se pot observa majoritatea căderilor de apă mai mici, iar rampa de sub cea principală, potcoava, denumită și Gâtlejul Diavolului, este construită la baza cascadei, exact invers față de cea de pe partea argentiniană, de unde Gâtlejul Diavolului se poate observa de sus. De aia, cred eu, este bine să vezi ambele părți când vizitezi cascadele, dar, dacă este să alegi unul singur, aș recomanda partea braziliană.

Revenind la aventura mea pe bicicletă, după cum vă povesteam în ultimul articol publicat pe blog, terminând de traversat Paraguayul, am poposit în orașul brazilian Foz do Iguaçu, aflat la 25 de km de cascade. Acolo, există o așa numită casa de ciclistas unde, orice cicloturist, poate fi găzduit gratis. Au o cameră cu paturi suspendate, baie cu duș și un living cu bucătărie unde se poate găti, iar cei care vor să facă o donație, asociației care se ocupă de casă, o poate face într-o cutiuță aflată pe masă, dar nu este obligatoriu. Cum vara este foarte cald și umed în Foz, nu prea se poate dormi în cameră. Unii cicloturiști își montează cortul în curtea din față. Eu am dormit, totuși, în pat. Mi se face dor de un pat, oricare ar fi el, după mult timp la cort.

Pe ușa de la intrare, unde toți călătorii lasă câte ceva, am avut surpriza să găsesc un leu românesc. Pesemne că fuseseră și alți români pe acolo, ceea ce m-a bucurat. Am aflat mai târziu că era vorba despre Silviu și Cosmin, doi români care au pedalat și ei diferite părți din America de Sud și au povestit pe blogul lor despre asta.

Luciano, administratorul casei și unul din membrii asociației cicliste din Foz, a dat un email celor de la administrația parcului național Foz do Iguaçu (partea braziliană) și, astfel, mi-au emis un bilet gratuit. Luciano face asta pentru toți cicloturiștii. Știe că suntem genul de aventurieri care călătorim cu resurse minime și e forma sa de a încerca să ajute. Om fain! Când l-am întrebat dacă se poate obține un astfel de bilet și pentru partea argentiniană, a zis că nu știe, fiindcă sunt două țări diferite, două parcuri naționale diferite, așa că, pe partea argentiniană, m-am fofilat prin junglă. Intrarea era în jur de $25. Din nou, o sumă pe care nu mi-o prea permit, pentru că, prefer, să o folosesc pentru a-mi cumpăra hrană. Există diferite opinii. Bun, plătești pentru a ajuta la menținerea parcului, dar acel preț, de fapt, ajută la menținerea unei capacități pe creștere de turiști, aterizați acolo cu autobuzul. Genul de activitate în masă, dar, care ajută economia. Ok, înțeleg și respect acest mod de a călători a unora, dar nu mă consider turist, iar, ca și la Machu Picchu, credeți-mă că satisfacția a fost mult mai mare, aventurându-mă astfel, prin jungla din împrejurimi. E o magie. Reușești să transformi un loc plin de turiști și foarte cunoscut, într-o nouă mică aventură.

În fine, după ce am lăsat în urmă cascadele, am început să cobor prin provincia argentiniană Misiones, a doua bucățică de Argentina prin care am pedalat: o zonă împădurită și populată în majoritatea ei de către a doua sau a treia generație de imigranți europeni (în special nemți), dar și de către aborigenii sud americani.

Într-o după amiază, să mă mai răcoresc după efort și atâta toropeală, m-am aruncat într-un râu rece. Copiii de la o casă, aflată în apropiere, au dat buzna curioși peste bicicleta mea.

Era ajunul Paștelui, seara Învierii, și cum, parcă trebuia să-mi apară ceva românesc în cale, mi-a apărut o Dacie părăsită, pusă pe butuci. Peisajul era unul atât de similar cu cel de acasă, încât, parcă îmi venea să bat la ușa casei de lângă și să ciocnesc un ou roșu cu ei.

Drumul prin Misiones este, în marea lui parte, flancat de rășinoasele care caracterizează pădurea atlantică, pădure, dealtfel în pericol foarte grav, datorită defrișărilor masive. Nu mai simțisem demult mirosul de brad, așa că a fost tare bine venit.

În Misiones se află, probabil, una din cele mai mari părți din pădure, care s-a prezervat, și, tot în Misiones, am văzut cele mai multe camioane cu lemne pe kilometru’ pătrat. Un nene taximetrist, neamț la origine, îmi povestește, cât îmi fac o cafea într-o benzinărie, despre zonă, și-mi recomandă să nu o iau pe drumul izolat pe care vroiam eu să pedalez spre San Vicente. De menționat că prin orice benzinărie din Argentina, găsești apă caldă. Ei o folosesc pentru mate, eu pentru cafea.

Mă rog, nenea zicea de ruta secundară 212. Vreo 65 de km, din care peste 50, neasfaltați. Nu l-am ascultat și am luat-o totuși pe acolo. Nu aveam să regret. Mă bag, de multe ori, acolo unde mi se spune să nu mă bag. Locurile astea reflectă frica oamenilor și prejudecățile lor, de cele mai multe ori, așa că, e fain să vezi contrastul.

În final, chiar dacă drumul a fost extrem de greu, 60 de km de off-road, rupți de restul lumii ( este unul din drumurile alea care-ți rup spițele) undeva, la jumătatea acestui drum, am dat de o comunitate izolată de aborigeni. Am cerut un loc de campat, iar caciqueul (șeful comunității) mi-a oferit chiar un pat, într-un loc acoperit.

Iaca, în astfel de circumstanțe, îmi dau seama, cât de norocos sunt să fac această traversare pe o bicicletă. Nu știu cum aș ajunge altfel în aceste locuri, care nu apar pe nici o hartă turistică și, care, îmi oferă cele mai minunate experiențe, în realitate.

Nu faptul că am ajuns la obiective cunoscute precum Machu Picchu sau Iguazu mă fac neapărat fericit, ci aceste întâlniri, aceste experiențe și surprize la care nu mă aștept. Acestea mă țin de atât timp pe drum. Faptul că nu știu unde voi ajunge mâine, ce mi se va întâmpla și pe cine voi întâlni, mă motivează să continui să explorez lumea pe două roți.

A doua zi mi-am continuat drumul până în San Vicente, unde, ulterior, mi-am petrecut noaptea la cort, lângă o benzinărie de la ieșirea din oraș. Normal, a doua zi, trebuia să trec granița pe la El Soberbio, dar cum brazilienii desființaseră postul lor frontalier, a trebuit să fac alți 80 de km, de-a lungul fluviului Uruguay, ce formează granița naturală dintre Argentina și Brazilia.

Ei bine, și dacă faptul că nu am putut trece pe la El Soberbio și a trebuit să mai fac alți 80 de km până la Alba Posse, nu a fost îndeajuns, pe la 4-5 dimineața, m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Pentru că nu există pod peste fluviul Uruguay, trebuie să treci cu bacul, care funcționează doar ziua. Eu, cum am ajuns târziu, mi-am pus cortul chiar pe malul fluviului să mă odihnesc. Și, surpriză! Chiar înainte de zorii zilei, m-am trezit cu un individ la cort. Evident că m-am speriat. Am crezut că a venit să mă jefuiască. Era prima oară când mi se întâmpla așa ceva. M-a întrebat dacă m-au lăsat cei de la prefectură să campez acolo. Eu: „que!?” „Sí, sí, quiero dormir”. Nu avea nici un sens ceea ce mă întreba. Era un loc sălbatic, la capătul orășelului Alba Posse, in boscheți, efectiv.

Și m-am pus înapoi la somn. Nu trec nici 10 min și aud „<poc-poc> Stai! Prefectura”. M-am panicat și am scos capul din cort să văd ce se petrece. Individul care mă vizitase, fugea acum cu o cutie de carton în spate, iar prefectura după el, cu pistolul.

Iar eu de colo: „domn’ polițist, sunt în pericol?”

„Nu, nu, poți dormi liniștit”.

„Ah, ok”

Mi s-a explicat a doua zi ce se întâmplă, de fapt, în zonă. Se pare că se traversează tot felul de mărfuri, din Brazilia în Argentina, în Argentina totul fiind mai scump și economia mai precară ca în Brazilia; Fiecare face contrabandă cum poate și cu ce poate.

Și uite așa, intram cu bacul, din nou, în Brazilia. De data aceasta, în cel mai sudic stat al țării, Rio Grande do Sul.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

San Carlos de Bariloche și Treking în Parcul Național Nahuel Huapi

Mă aflu de o săptămână în San Carlos de Bariloche, cunoscut ca și cea mai importantă stațiune de schi din America de Sud (pârtiile de schi de pe Cerro Catedral), unde iau o scurtă pauză de la pedalat pentru a-mi odihni mușchii folosiți la ciclism și antrena pe cei folosiți la trekking (hihi).

În Bariloche vin sute de mii de turiști anual, cu precădere la schiat, mare parte dintre ei argentinieni și brazilieni, iar pentru cei din urmă, Bariloche este locul ideal pentru a vedea pentru prima oară zăpadă. Nouă ni se poate părea haios, dar vă pot garanta că zăpada este ceva absolut exotic pentru majoritatea brazilienilor.

Am fost invitat încă de dinainte de a ajunge în oraș la o familie româno-argentiniană, să rămân la ei câteva zile. Irina este brăileancă, dar la prima ei vizită în Patagonia, s-a îndrăgostit iremediabil de Martin, inginer agronom și antrenor de schi, mare amator de ieșiri în aer liber. Casa lor este situată pe malul Lacului Nahuel Huapi, cel mai important lac din regiune, iar de la geamul casei lor, în depărtare, se văd piscurile înzăpezite ale Anzilor. Oamenii au o priveliște absolut fantastică.

A nins chiar înainte să ajung eu aici, dar cum de câteva zile s-a încălzit, zăpadă s-a transformat ușor, ușor, în mâzgă. Irina a avut grijă să gătească ciorbă de perișoare, chiar în prima zi în care am ajuns la ei, iar Martin ceva „fondue”. Zice el că e tradiție locală de la imigranții elvețieni. Apropos, plimbandu-mă pe străzile din Bariloche, am avut impresia că m-aș afla mai degrabă la poalele Alpilor și nu a Anzilor. Adevărul este că marea parte a caselor sunt construite în stil german/elvețian, datorită numărului mare de imigranți de origine germană, dar și elvețiană. Este acel tip de case de munte cu grinzi de lemn și pereți din piatră sau cărămidă, cu ferestre dotate cu obloane și acoperiș ascuțit.

Și dacă tot am menționat de imigranți de origine germană, în această zonă s-au stabilit, după al doilea război mondial, numeroși foști naziști, ofițeri SS chiar. Există și o teorie conspirativă bine argumentată cum că Hitler însuși nu s-ar fi împușcat în bunkerul lui din Berlin, ci ar fi scăpat în Argentina și s-ar fi stabilit undeva în această zonă, peisajul fiind similar cu cel de la Berghof, faimoasa sa reședință din munții din Bavaria.

Dar, am să las laoparte teoriile conspirative și am să trec la Parcul Național Nahuel Huapi și două trekkuri foarte drăguțe pe care le-am făcut zilele acestea.

Printre povestiri și fapte diverse (de exemplu, eu nu știam care este etimologia cuvântului Patagonia și nici că chilienii au furat numele pentru partea lor de teritoriu de dincolo de munți, doar că dă bine pentru turism, Patagonia fiind denumită așa pentru ce a urme de gigant ce le-ar fi găsit Darwin pe aici și întinzându-se doar între Atlantic și Anzi), Martin și Irina mi-au recomandat și câteva trasee de trekking pe care le pot face acum, în timpul iernii, iar eu am ales pe cel mai scurt (Cerro Campanario – 1 oră jumate dus-întors) și pe cel mai lung (20 km). Am să mă rezum în a vă povesti în câteva vorbe și poze, doar trekul de 20 de km, din oraș până la refugiul Jakob.

Câteva date despre Parcul Național Nahuel Huapi și drumul către refugiul Jakob (1564 m).

Parcul Național Nahuel Huapi se întinde pe o suprafață de mai bine de 700.000 de hectare și se află pe teritoriul a două provincii argentiniene, Neuquén și Rio Negro.

A fost declarat parc național în 1934 și este cel mai vechi parc național din Argentina. Că e vorba de păduri, munți sau pârtii de schi, acest parc național situat în vestul Patagoniei, are de oferit câte ceva pentru toți.

Fiind totuși iarnă, nu toate refugiile sunt deschise și nu toate cărările bătătorite prin zăpadă. Din întreg circuitul de trasee de treking din parc, doar trei refugii rămân deschise pe timp de iarnă: Frey, Jakob (cunoscut și ca San Martin) și Lopez.

Cum traseul până la Lopez era cam scurtuț, am ales ceva mai challenging, trekul până la Jakob, cu plecare din oraș.

Ca să nu înconjur pe drumul de mașină, am traversat un râu la picioarele goale. Poate nu este cea mai bună idee în această perioadă a anului, dar fiind soare, a fost ok. Chiar așa, cu vremea am avut super noroc.

Puțin după ce dau de panoul de început de traseu, cărarea începe să urmeze cursul râului „Casa de Piedra”. Mă opresc să fac o poză. Peisajul patagonian este absolut fantastic. Nici picior de om.

Îmi făcusem probleme pentru zăpadă, dar până la urmă noroiul mi-a fost cel mai mare inamic. La jumătatea drumului mă opresc și-mi fac niște paste și o cafea, să-mi dreg puțin puterile. Ceva, ceva din peisaj îmi aduce aminte de America de Nord, dar vegetația este complet diferită. Poate doar piscurile și pustietatea.

Traseul urcă abrupt doar în ultima parte, la aproximativ 1,5 km de refugiu, unde există și câteva porțiuni golașe pe unde bătea vântul la greu, cand am ajuns eu seara. În rest, destul de lipsit de diferențe de nivel semnificative.

În fine, după o noapte dormită la refugiu (unde spre surprinderea mea erau destui oameni), a doua zi, am surprins în câteva poze și laguna înghețată și m-am plimbat puțin pe ea. Vă las în compania pozelor. Vorbele sunt de prisos.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Ieșirea din Anzii Boliviei și traversarea nordului Argentinei. Cum mi s-a rupt furca de la bicicletă pe un drum izolat.

După o lună și 2 zile de pedalat prin cele mai sălbatice drumuri din Bolivia, aveam, în sfârșit, să trec pentru prima oară granița în Argentina, țara în care se va și sfârși expediția mea prin Americi. Este drept că de acolo, și până la Ushuauia, mai e cale lungă, dar faptul de a fi atins Argentina, care pentru multă vreme mi-a fost un țel, o destinație îndepărtată, a fost un lucru extraordinar pentru mine.

Coborând ușor, ușor, valea râului Bermejo, pot să spun că am făcut o tranziție dură, de la clima rece andină, la clima tropicală/subtropicală, infernal de fierbinte și umedă din nordul Argentinei. Pe 19 ianuarie 2018 intram în Argentina, pe la punctul de frontieră Bermejo – Aguas Blancas, în provincia argentiniană Salta.

În general, granițele din America de Sud, sunt destul de relaxate, de multe ori libere, trebuind să cauți tu oficiul de imigrări unde poți ștampila ieșirea/intrarea în țară. Totuși, acesta nu a fost cazul la granița boliviano-argentiniană. A fost prima mai serioasă, să zic așa. La intrare în Argentina, m-au pus să scot toate gențile de pe bicicletă și să le scanez pe fiecare în parte, dar nu am întâmpinat probleme.

Cum era deja târziu, m-am oprit direct în Aguas Blancas. La prima lancheria (restaurant mai de țară, așa unde vând hamburgeri și bere, de obicei) m-am pus să mănânc un hamburger și să beau o bere și i-am întrebat dacă pot campa lângă. De obicei, caut locuri sigure să campez, ori pe lângă o benzinărie, ori un restaurant sau vreo casă a localnicilor. Nu ar fi plăcut să mă trezesc în toiul nopții cu un musafir nepoftit, deși avea să se întâmple și asta mai târziu în această călătorie.

Ei, aici aveam să fac cunoștință cu niște tipi incredibili care mi-au făcut o părere foarte bună despre Argentina, chiar din prima zi. Pablo, originar dintr-un oraș din apropiere mi-a făcut cinste și mi-a dat 500 de pesos argentinieni. Am avut cu el o discuție foarte interesantă despre Argentina, Europa și România. M-a făcut să înțeleg că puținii imigranți români ajunși în această țară, sunt văzuți ca oameni muncitori și faini. Până la urmă, ce este, Argentina? O țară formată prin imigrație din întreaga lume. Statele Unite, Canada, Brazilia, Argentina și Uruguay au primit cel mai mare contingent de imigranți din Americi, oameni din toată lumea, în căutarea unei vieți mai bune, a unei societăți mai juste, departe de patriile lor de pe bătrânul continent sau alte regiuni ale lumii.

A doua zi aveam să încep drumul de 850 de km prin provinciile argentiniene, Salta și Formosa, spre capitala Paraguayului, Asunción. Drumul acesta nu avea să semene deloc cu zonele muntoase pe unde pedalasem în Peru și Bolivia. Era parcă nefiresc de drept, fără pic de dâmb, fără pic de urcare, dar clima extrem de fierbinte și mai ales umedă, avea să-mi de-a din nou de furcă. De fapt, umiditatea și țânțarii mi-au dat cel mai mult de furcă. Și chiar furca în sine avea în curând să-mi de-a de furcă, dar stați că ajung și acolo.

Provinciile Salta și Formosa, situate în nordul Argentinei, sunt caracterizate printr-o densitate foarte mică a populației, distanțe mari între orașe, climă tropicală și milioane de țânțari. Chiar dacă am reușit să fac un progres foarte bun, cu distanțe de peste 100 de km aproape zilnic, confortul termic a fost unul foarte scăzut. Uneori trebuia să mă opresc intre 2-4 pm că să mă racoresc și odihnesc, soarele fiind insuportabil. Simți cum curge toată apa pe tine…

Și v-ați gândi că noaptea e mai bine, răcoare, alea, alea. Ei, de unde. Într-adevăr, scăpi de soarele dogorâtor, dar nivelul de umiditate nu scade mai deloc și mai apar și inamicii maximi: țânțarii. Și te apuci și pui mânecă lungă pe tine, dai cu repelent, te ferești, dar ei tot găsesc un cotlon, acolo, undeva, unde te înțeapă. În acest caz, cred că maestrul Adrian Bighei, a surprins cel mai bine situația în caricatura de mai jos, pe care mi-a trimis-o de ziua mea:

Un alt aspect pe care l-am resimțit după intrarea în Argentina, au fost prețurile, indiscutabil mai mari. Dacă în Bolivia mâncăm un prânz complet pentru 10 bolivianos ($1.5 US), în Argentina, același prânz costă 100 pesos ($5). Așa că m-am reapucat să-mi gătesc. De fapt, în mai toate țările andine, chiar ieși mai ieftin mâncând pe stradă decât dacă-ți prepari tu, dar în Argentina, se schimbă fisa.

În fine, revenind la drumul meu, probabil că nu voi uita ușor nopțile alea când, după o zi plină, te pui în cort și încerci să adormi, ud leoarcă, fiindcă umiditatea din aer este atât de mare, încât este dificil chiar să respiri. Poate că nu este cea mai reprezentativă imagine despre Argentina, dar nordul acestei țări, în timpul verii (decembrie – ianuarie – februarie) este fix așa.

Ei bine, și după un progres frumușel, la 242 de km de Asunción, chiar în ultima parte a provinciei Salta, avea să mi se rupă furca de la bicicletă. O scurtătură pe un drum plin de noroi, m-a costat o lună de tușă. Nu știu dacă să dau într-adevăr vina pe drumul prost, pe noroi, sau pe faptul că în Bolivia fusesem lovit de o motocicletă, dar cert este că după o băltoacă sănătoasă, în mijlocul drumului noroit, am rămas cu ghidonul în mână; la 10 km de cel mai apropiat sat.

Prima reacție mi-a fost să înjur sănătos, să panichez, apoi, m-am trântit cu fundul în noroi și am început să râd. A face haz de necaz e cea mai frumoasă chestie.

La aproximativ 3 km în urmă, văzusem o casă, așa că am abandonat bicicleta în boscheți, mi-am luat actele și puținii bănuți pe care îi aveam și am pornit într-acolo. Odată ajuns, a trebuit să sar gardul și să le explic oamenilor ce s-a întâmplat. Au zâmbit și m-au poftit la masă. Mi-au dat un pat, iar a doua zi m-au ajutat să aduc bicicleta și lucrurile la ei. Oameni minunați, oameni incredibili.

Dar despre cum am reparat bicicleta și cum am rezolvat această problemă, vă povestesc într-un articol viitor. Cert este că totul este bine atunci când se termină cu bine, iar oamenii aceștia minunați, necunoscuți, m-au ajutat din nou. Această expediție am făcut-o prin oameni care m-au ajutat cu cazare, mâncare și donații. Jos pălăria!

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.