Tag Archives: america de sud

zoom
No comments

Capela și catedrala de marmură – Galerie Foto

Preț de mii de ani, apa din lacul General Carrera, al doilea lac ca mărime din America de Sud, a erodat malul și a dezgolit, astfel, aceste minunate formațiuni de carbonat de calciu, pe care am avut privilegiul să le văd îndeaproape, ieri, dintr-o barcă.

Texturile marmurii au fost create în funcție de eroziunea mecanică a apei asupra rocii, iar, din 1994, la relativ puțin timp după construirea drumului național 7, au fost declarate monument al naturii și puse sub protecție.

Formațiunile sunt cel mai ușor accesibile din localitatea Puerto Tranquilo, aflată la 114 km de Cochrane, pe ruta 7 din Chile, cunoscută ca și carretera austral, iar, cum în acest moment pedalez chiar pe această șosea, spre Villa O’Higgins, nu puteam rata aceste minunății ale Patagoniei chiliene.

Ideea este că pentru a ajunge la ele, trebuie contractată o barcă din Puerto Tranquilo (chiar pe malul lacului sunt multe firme care oferă acest serviciu), iar timpul de navigație, dus-întors, este de aproximativ 2 ore pentru un preț de 10.000 de pesos chilieni ($15).

Apele lacului sunt destul de agitate, așa că m-am cam udat, cu tot cu pelerina dată de cârmaci, dar s-a meritat.

În continuare, las imaginile să vorbească de la sine.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Foz de Iguazú, Misiones, Argentina și înapoi în Brazilia: cum am ajuns într-un sat de aborigeni și cum m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Poate cele mai impresionante căderi de apă din lume, cascadele de pe Iguazu sunt împărțite între Argentina și Brazilia. 275 de cascade cu căderi cuprinse între 60 și 82 de metri, 80% din căderi aflându-se pe partea argentiniană, iar restul, pe partea braziliană.

Una dintre legendele locale spune că atunci când o zeitate a cerut-o în căsătorie pe o frumoasă fată, pe nume Naipí, aceasta a refuzat și a fugit într-un canoe cu iubitul ei muritor, pe nume Taraobá. Atunci, din mânie, zeitatea a tăiat râul Iguazu în două și i-a condamnat pe cei doi la o cădere continuă.

Legenda este tare făină și cascadele și mai și. Chiar dacă Brazilia deține doar 20% din cascade, de pe partea braziliană se pot observa cel mai bine. E un loc mai mic, mai înghesuit, mai plin de turiști, dar, de aici, se pot observa majoritatea căderilor de apă mai mici, iar rampa de sub cea principală, potcoava, denumită și Gâtlejul Diavolului, este construită la baza cascadei, exact invers față de cea de pe partea argentiniană, de unde Gâtlejul Diavolului se poate observa de sus. De aia, cred eu, este bine să vezi ambele părți când vizitezi cascadele, dar, dacă este să alegi unul singur, aș recomanda partea braziliană.

Revenind la aventura mea pe bicicletă, după cum vă povesteam în ultimul articol publicat pe blog, terminând de traversat Paraguayul, am poposit în orașul brazilian Foz do Iguaçu, aflat la 25 de km de cascade. Acolo, există o așa numită casa de ciclistas unde, orice cicloturist, poate fi găzduit gratis. Au o cameră cu paturi suspendate, baie cu duș și un living cu bucătărie unde se poate găti, iar cei care vor să facă o donație, asociației care se ocupă de casă, o poate face într-o cutiuță aflată pe masă, dar nu este obligatoriu. Cum vara este foarte cald și umed în Foz, nu prea se poate dormi în cameră. Unii cicloturiști își montează cortul în curtea din față. Eu am dormit, totuși, în pat. Mi se face dor de un pat, oricare ar fi el, după mult timp la cort.

Pe ușa de la intrare, unde toți călătorii lasă câte ceva, am avut surpriza să găsesc un leu românesc. Pesemne că fuseseră și alți români pe acolo, ceea ce m-a bucurat. Am aflat mai târziu că era vorba despre Silviu și Cosmin, doi români care au pedalat și ei diferite părți din America de Sud și au povestit pe blogul lor despre asta.

Luciano, administratorul casei și unul din membrii asociației cicliste din Foz, a dat un email celor de la administrația parcului național Foz do Iguaçu (partea braziliană) și, astfel, mi-au emis un bilet gratuit. Luciano face asta pentru toți cicloturiștii. Știe că suntem genul de aventurieri care călătorim cu resurse minime și e forma sa de a încerca să ajute. Om fain! Când l-am întrebat dacă se poate obține un astfel de bilet și pentru partea argentiniană, a zis că nu știe, fiindcă sunt două țări diferite, două parcuri naționale diferite, așa că, pe partea argentiniană, m-am fofilat prin junglă. Intrarea era în jur de $25. Din nou, o sumă pe care nu mi-o prea permit, pentru că, prefer, să o folosesc pentru a-mi cumpăra hrană. Există diferite opinii. Bun, plătești pentru a ajuta la menținerea parcului, dar acel preț, de fapt, ajută la menținerea unei capacități pe creștere de turiști, aterizați acolo cu autobuzul. Genul de activitate în masă, dar, care ajută economia. Ok, înțeleg și respect acest mod de a călători a unora, dar nu mă consider turist, iar, ca și la Machu Picchu, credeți-mă că satisfacția a fost mult mai mare, aventurându-mă astfel, prin jungla din împrejurimi. E o magie. Reușești să transformi un loc plin de turiști și foarte cunoscut, într-o nouă mică aventură.

În fine, după ce am lăsat în urmă cascadele, am început să cobor prin provincia argentiniană Misiones, a doua bucățică de Argentina prin care am pedalat: o zonă împădurită și populată în majoritatea ei de către a doua sau a treia generație de imigranți europeni (în special nemți), dar și de către aborigenii sud americani.

Într-o după amiază, să mă mai răcoresc după efort și atâta toropeală, m-am aruncat într-un râu rece. Copiii de la o casă, aflată în apropiere, au dat buzna curioși peste bicicleta mea.

Era ajunul Paștelui, seara Învierii, și cum, parcă trebuia să-mi apară ceva românesc în cale, mi-a apărut o Dacie părăsită, pusă pe butuci. Peisajul era unul atât de similar cu cel de acasă, încât, parcă îmi venea să bat la ușa casei de lângă și să ciocnesc un ou roșu cu ei.

Drumul prin Misiones este, în marea lui parte, flancat de rășinoasele care caracterizează pădurea atlantică, pădure, dealtfel în pericol foarte grav, datorită defrișărilor masive. Nu mai simțisem demult mirosul de brad, așa că a fost tare bine venit.

În Misiones se află, probabil, una din cele mai mari părți din pădure, care s-a prezervat, și, tot în Misiones, am văzut cele mai multe camioane cu lemne pe kilometru’ pătrat. Un nene taximetrist, neamț la origine, îmi povestește, cât îmi fac o cafea într-o benzinărie, despre zonă, și-mi recomandă să nu o iau pe drumul izolat pe care vroiam eu să pedalez spre San Vicente. De menționat că prin orice benzinărie din Argentina, găsești apă caldă. Ei o folosesc pentru mate, eu pentru cafea.

Mă rog, nenea zicea de ruta secundară 212. Vreo 65 de km, din care peste 50, neasfaltați. Nu l-am ascultat și am luat-o totuși pe acolo. Nu aveam să regret. Mă bag, de multe ori, acolo unde mi se spune să nu mă bag. Locurile astea reflectă frica oamenilor și prejudecățile lor, de cele mai multe ori, așa că, e fain să vezi contrastul.

În final, chiar dacă drumul a fost extrem de greu, 60 de km de off-road, rupți de restul lumii ( este unul din drumurile alea care-ți rup spițele) undeva, la jumătatea acestui drum, am dat de o comunitate izolată de aborigeni. Am cerut un loc de campat, iar caciqueul (șeful comunității) mi-a oferit chiar un pat, într-un loc acoperit.

Iaca, în astfel de circumstanțe, îmi dau seama, cât de norocos sunt să fac această traversare pe o bicicletă. Nu știu cum aș ajunge altfel în aceste locuri, care nu apar pe nici o hartă turistică și, care, îmi oferă cele mai minunate experiențe, în realitate.

Nu faptul că am ajuns la obiective cunoscute precum Machu Picchu sau Iguazu mă fac neapărat fericit, ci aceste întâlniri, aceste experiențe și surprize la care nu mă aștept. Acestea mă țin de atât timp pe drum. Faptul că nu știu unde voi ajunge mâine, ce mi se va întâmpla și pe cine voi întâlni, mă motivează să continui să explorez lumea pe două roți.

A doua zi mi-am continuat drumul până în San Vicente, unde, ulterior, mi-am petrecut noaptea la cort, lângă o benzinărie de la ieșirea din oraș. Normal, a doua zi, trebuia să trec granița pe la El Soberbio, dar cum brazilienii desființaseră postul lor frontalier, a trebuit să fac alți 80 de km, de-a lungul fluviului Uruguay, ce formează granița naturală dintre Argentina și Brazilia.

Ei bine, și dacă faptul că nu am putut trece pe la El Soberbio și a trebuit să mai fac alți 80 de km până la Alba Posse, nu a fost îndeajuns, pe la 4-5 dimineața, m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Pentru că nu există pod peste fluviul Uruguay, trebuie să treci cu bacul, care funcționează doar ziua. Eu, cum am ajuns târziu, mi-am pus cortul chiar pe malul fluviului să mă odihnesc. Și, surpriză! Chiar înainte de zorii zilei, m-am trezit cu un individ la cort. Evident că m-am speriat. Am crezut că a venit să mă jefuiască. Era prima oară când mi se întâmpla așa ceva. M-a întrebat dacă m-au lăsat cei de la prefectură să campez acolo. Eu: „que!?” „Sí, sí, quiero dormir”. Nu avea nici un sens ceea ce mă întreba. Era un loc sălbatic, la capătul orășelului Alba Posse, in boscheți, efectiv.

Și m-am pus înapoi la somn. Nu trec nici 10 min și aud „<poc-poc> Stai! Prefectura”. M-am panicat și am scos capul din cort să văd ce se petrece. Individul care mă vizitase, fugea acum cu o cutie de carton în spate, iar prefectura după el, cu pistolul.

Iar eu de colo: „domn’ polițist, sunt în pericol?”

„Nu, nu, poți dormi liniștit”.

„Ah, ok”

Mi s-a explicat a doua zi ce se întâmplă, de fapt, în zonă. Se pare că se traversează tot felul de mărfuri, din Brazilia în Argentina, în Argentina totul fiind mai scump și economia mai precară ca în Brazilia; Fiecare face contrabandă cum poate și cu ce poate.

Și uite așa, intram cu bacul, din nou, în Brazilia. De data aceasta, în cel mai sudic stat al țării, Rio Grande do Sul.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Formosa – Argentina, Paraguay și Iguazú: cum mi-am reparat bicicleta și cum am ajuns cu insolație la spital în Paraguay, plus vizita la cascadele de pe Iguazu.

Cum sunt puțin în urmă cu poveștile din ultima parte a expediției mele prin Americi, o să fie un articol mai lung decât cele cu care v-am obișnuit până acum. Ultima oară, dacă bine îmi aduc aminte, vă lăsasem pe meleagurile din Formosa, în nordul Argentinei, unde, pe un drum neasfaltat, mi s-a rupt furca de la bicicletă și a trebuit să iau o pauză neașteptată, de mai bine de o lună, de la pedalat. Cine știe, poate asta m-a scutit de o nenorocire sau de un alt eveniment neplăcut. Chiar dacă uneori nu ne pare evident, unele întâmplări nu sunt deloc lipsite de însemnătate.

Totuși, norocul, dacă pot să-l numesc așa (nu zicem noi românii mereu „lasă, bine că nu a fost mai rău”?), face că bicicleta mi s-a stricat relativ aproape (la ~250 de km) de Asunción, capitala Paraguayului, cam singurul oraș mare din zonă, unde, știam că puteam, într-un fel sau altul, să-mi repar bicicleta. Îmi imaginam că puteam să găsesc o furcă oarecare, pe care să o adaptez, în cel mai rău caz, la cadrul meu. Sau să încerc să o sudez pe cea ruptă. Așa că singura posibilitate viabilă a fost să-mi las toate lucrurile și coburile de la bicicletă la oamenii care mă primiseră în seara de dinainte, când am rămas cu ghidonul în mână, și ajutat de niște localnici, am plecat doar cu strictul necesar și cu bicicleta ruptă și noroită până în Asunción.

Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aveam să aștept mai bine de o lună de zile până ce am reușit să-mi rezolv problema și să mă întorc să reiau traseul pe bicicletă, de acolo de unde l-am lăsat, lângă Villa General Güemes. La primul service unde m-am dus, mi-au zis după scurt timp să-mi iau gândul de la sudură, că nu ține, cât despre a cumpăra o furcă nouă, că nu voi găsi așa ceva la ei. Doar prin bunăvoința sponsorilor mei de la CrossBike.ro, am reușit să o scot la liman. Mi-au trimis la câteva zile după incident, prin curierat, o furcă nouă, tocmai din Brașov, furcă pe care au trebuit să o scoată de la o bicicletă identică. Apropo, băieții ăștia faini care mi-au fost aproape încă de la începutul expediției, sponsorizându-mi tot echipamentul velo, au fost și de această dată extrem de receptivi, trimițându-mi un mesaj cum că dacă nu găsesc ce am nevoie, să-mi trimită ei din țară, chiar imediat după ce postasem poze cu bicicleta ruptă pe Facebook.

Paraguay era cam și singura țară din regiune unde aș fi putut primi ceva din afară, fără să sfârșesc a plăti prețul produsului de două ori, prin taxe. Argentina și Brazilia au niște taxe tare urâte pe tot ce înseamnă import de produse din afară, iar Paraguay, la cealaltă extremă, este raiul importurilor de tot felul (inclusiv droguri, hehe), tocmai pentru politica lor mai relaxată în ceea ce privește taxele de import. Cum tipul de la magazinul de biciclete, unde m-am dus să o repar, avea un cont la o companie de curierat care prelua pachetul din Spania și plăteai la kilogram, cu el am reușit să o scot la capăt cu transportul transatlantic. M-a ajuns vreo $40, în afară de ce au plătit sponsorii până în Spania, dar a fost singura soluție.

Ceea ce este super haios, este că atunci când mi-am lăsat lucrurile la oamenii ăia acasă, de disperare pentru ce mi se întâmplase, nici n-am apucat să iau contactul lor, un nume, un număr de telefon, ci doar le-am zis că revin în câteva zile cu bicicleta reparată și să aibe grijă de lucrurile mele. Ploua intens în ziua aia. Era mâzgă peste tot. Eram într-o băltoacă cu o bicicletă ruptă. Numai la asta nu m-am gândit, și câteva zile s-au transformat în mai bine de o lună. Nu m-am întors în tot acel timp, iar atunci când am reușit, în sfârșit, să-mi repar bicicleta și m-am întors, mi-au povestit că erau gata, gata, să-mi vândă tot ce lăsasem la ei, crezând că le-am abandonat acolo pentru veci. Soția era de părere că nu mă mai întorc, dar bărbatul i-a dat termen de câteva luni: „las că o ajunge el băiatu’. Nu cred că s-a prăpadit. Ș-apoi are să aibă nevoie de lucruri.” Mi-au povestit asta mai apoi.

De fapt, la întoarcere, m-au primit de parcă aș fi fost efectiv fiul risipitor care se întoarce din pribegie. M-au pus la masă. Parcă și căldurile se mai calmaseră, însă mă înșelam. Valul ce a urmat avea să mă pună la pat. Totuși, seara aia a fost răcoare. Am băut o bere Quilmes (cam cea mai răspândită bere comercială din Argentina) cu nenea, care era fericit că-mi rezolvasem problema și puteam să-mi reiau traseul pe bicicletă, în încercarea mea de a traversa Americile dintr-o extremă în alta. Ce să zic, oameni simpli de la țară, care muncesc cu ziua pe la alții, dar care-ți dau din puținul lor. Nu e prima oară, dar de fiecare dată parcă tot mai mult respect am pentru ei și tot mai îndatorat mă simt să ajut și eu cum pot, pe cine pot, în viitor, și să inspir și pe alții să-și urmeaze visele, să fie liberi.

Paraguay și cum am ajuns la spital

Ca să mă răzbun pe timpul pe care îl petrecusem departe de bicicletă, am parcurs distanța dintre orășelul lângă care am fost forțat să abandonez ruta pe bicicletă și capitala Paraguayului, în doar trei zile (vezi mai jos traseul Strava). În prima am înnoptat în General Guemes. În a doua am băgat 100 de km, în condiții meteo ceva mai prielnice, fiind înnorat, deși, umiditatea din aer tot ridicată era, iar în a treia zi, puțin peste 140 de km, de data aceasta pe un soare dogorâtor. Vroiam, pe de o parte să recuperez teren, și, pe de alta, să ajung acasă la gazda pe care mi-o găsisem prin intermediul rețelei CouchSurfing, un tip, Istvan Nagy, a doua generație de imigranți unguri. Paraguay, spre deosebire de așa zisele țări andine (Ecuador, Peru, Bolivia) a primit un număr foarte mare de imigranți din lumea întreagă, dar cu precădere nemți, est europeni și japonezi.

Îmi aduc aminte cum, ca să-mi mai potolesc din sete și să mă răcoresc, mă opream din pedalat din loc în loc și tot ceream gheață, atât de la localnici cât și de la jandarmi, că să-mi pun în apă. Pe timp de vară (22 decembrie – 22 martie) mai toți argentinienii (din partea de nord a țării) și mai ales paraguayezii, își prepară cât e ziua de lungă o băutură pe bază de yerba maté, doar că rece, denumită terere. Este aproape identic cu chimarrão brazilian sau maté argentinian, doar că planta este tăiată mai gros și se bea rece. Și că tot am adus vorba de jandarmi, țin să vă menționez că în Argentina, nu au chiar aceleași funcții ca la noi, ocupându-se și de vămi și controlul transporturilor. Iar eu, mare greșeală am făcut să beau apă înghețată, încins fiind. Aveam să o pățesc grav.

În fine, la granița paraguayeză am ajuns cam așa (vezi poza de mai jos). În două zile aveam să fiu la spital, cu febră și frisoane. Am făcut insolație.

Asunción este capitala și cam singurul oraș cu adevărat mare din Paraguay, o țară de 6 milioane de locuitori, fără ieșire la mare și una dintre puținele țări sud americane în care încă se păstrează tradiția indigenă, iar o bună parte din populație chiar vorbește limba guarani. Totul este scris în spaniolă, dar oral, se folosește.

În afară de câteva clădiri mai impunătoare cum ar fi Palatul Lopez, în care-și află sediul guvernul și președintele și Panteonul Eroilor, Asunción este o colecție de clădiri semi bine întreținute, de multe ori mucegăite, de la umezeală, cabluri întinse peste tot și plin de bazaruri și tonete unde oamenii vând mai de toate. Prețurile la mâncare sunt ceva mai mici ca în Argentina, dar nu chiar așa de mici ca în țările andine.

Aici mi-am dat întâlnire cu o altă româncă călătoare prin America de Sud, Alina Ioana Grad, cu care am reușit să beau câteva beri și să povestesc de-ale vieții și de-ale călătoritului. Ea venea din sud, tocmai de la Ushuauia și mergea hăt înspre de unde eu veneam, așa că, evident că ne-am recomandat locuri. Ei bine, asta se întâmpla într-o duminică și fix în seara aia, a început să mă ia febra și frigul.

Am suspectat că e denga. La câți țânțari mă pișcaseră în ultima vreme, nu ar fi fost de mirare. Eram așa de bolnav că aproape nici nu mă mai puteam ridica din pat. Cu chiu și vai mi-am făcut un duș rece, la recomandarea gazdei, dar nimic. „Atunci, la spital cu tine”, mi-a zis.

Prima problemă pe care mi-am făcut-o era, dacă trebuie să plătesc ceva la urgență, nemaiavând de timp bun nici o asigurare medicală, dar în Paraguay, urgențele și tot ce implică asta, sunt universal gratuite, fie că ești cetățean paraguayez sau străin.

Nu am stat mai mult de 30 de minute și m-a și luat în primire un medic care m-au dus într-un salon unde erau cel puțin alți 15 pacienți. Condiții cam precare, similare cu cele din țară, dar un staff ceva mai de treabă și care s-a o upat imediat de mine să-mi recolteze sânge pentru analize și să-mi facă o perfuzie.

Între timp, gazda mea anunțase ambasada României din Buenos Aires, pentru că de Buenos Aires depinde și Paraguayul, neexistând ambasadă locală. I-a anunțat și pe ei și pe Alina, care a venit la spital și după ce le-a zis gardienilor că e soția mea, au lăsat-o să intre cu struguri și chipa, covrigul național paraguayez. M-a impresionat gestul ei. Frumos, frumos…

Cât a mai rămas Alina pe acolo, au sosit și rezultatele analizelor care mi-au ieșit negative. Nu aveam denga, ci insolație. Am respirat ușurat.

Scriam la vreo două zile după asta: „Mi-a trecut insolația și mi-am revenit în parametrii. Neavând, din fericire, nimic grav, la spital, mi-au făcut o perfuzie și mi-au dat ceva medicamente, iar după câteva ore m-au lăsat să plec la gazdă acasă. Totuși, se merită să fac câteva remarci despre sistemul de sănătate din Paraguay.

Nu mai am asigurare de călătorie de doi ani. Nici dacă vreau nu prea am cum să-mi fac alta, fiind plecat de 2 ani și 7 luni, așa că norocul meu este că Paraguay, la fel ca o mare parte din țările Americii de Sud, oferă asistență medicală gratuită ORICUI. Este adevărat că secția de urgențe arată cam ca cele de la noi dar medicilor și asistentelor le lipsea totuși sictirul, fiind chiar de treabă. Am fost luat în primire în aproximativ jumătate de oră, deci foarte rapid și tratat decent. Stau și mă gândesc dacă mi se întâmplă asta prin Canada sau SUA aveam de plată cel puțin $1.000 pentru un astfel de serviciu. Nu o să vă vină poate să credeți, dar există țări precum Brazilia care tratează pacienți străini chiar și de boli grave precum cancerul gratis, fără asigurare. Mi se pare că lucrul acesta trebuie spus. Există și aspecte lăudabile care relevă din societățile latino americane, nu doar imigranți, sărăcie și hoți, așa cum se aude.”

În altă ordine de idei, cât eram la spital, gazda mea a contactat Consulatul Onorific al României din Paraguay și Ambasada României din Buenos Aires, care au răspuns extrem de prompt, iar pe această cale doresc să-i mulțumesc d-lui consul onorific Ionescu și d-nei ambasadoare Podgorean, pentru grijă și prevenție și invitația oferită de a vizita Ambasada. Și nu în ultimul rând, amicei Alina Ioana, călătoare și ea prin America de Sud, care a venit la spital să-mi aducă struguri și să vadă dacă sunt OK.”

Aveam să părăsesc Asuncion după câteva zile, totuși nu înainte de a-i face o vizită d-lui consul onorific al României, dl. Ionescu și unui service de biciclete, din nou, ca să-mi repar butucul de la roata de pe spate. Se nenorocise tot în ianuarie, cu tot noroiul ăla intrat și începuse să nu mai „prindă pedala”, să nu mai am tracțiune. L-a desfăcut un tip super profesionist, a curățat temeinic toate piesele și bingo.

Dacă partea de nord a Argentinei a fost dreaptă ca-n palmă, fără pic de denivelare, Paraguayul nu prea avea să semene cu asta, regiunea dintre Asunción și Ciudad del Este fiind una de podiș, cu suișuri și coborâșuri continue.

Fix după ieșirea din Asunción, M-am oprit undeva, la țară, la un tip Chris, iranian la origine, care m-a cazat și m-a hrănit super bine. Câteva zile de relaxare, nu stricau. Plus că mi-a fabricat la strungul personal, piesa ce prinde schimbătorul de pinioane de cadru. Cred că vă povestisem într-o postare anterioară cum mi se rupsese aceași piesă prin Bolivia și a trebuit să o improvizez. Tipul super meseriaș. A trăit o bucată prin SUA și când i s-a urât cu societatea aia „politically correct” a coborât ceva meridiane și s-a stabilit în Paraguay. Altă viață, mai aproape de societatea în care copilărise, de Iran.

La celălalt capăt al Paraguayuluy, Ciudad del Este, este un oraș care seamănă mai degrabă cu un oraș asiatic, prin care se tranzitează tot felul de mărfuri. Doar vă spuneam politica acestei țări în ceea ce privește taxele. Se aduc de toatede peste tot, și tot aici vin și brazilienii și argentinienii să-și facă cumpărăturile.

În fine, pe tripla frontieră aveam să văd ceva ce muli numesc una din cele șapte minuni ale lumii naturale, cascadele de la Iguazú. Vă las în compania a câtorva poze din acel loc, unde am reușit să intru gratis, pe ambele părți: braziliană și argentiniană. Aventura continuă într-o postare viitoare.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

San Carlos de Bariloche și Treking în Parcul Național Nahuel Huapi

Mă aflu de o săptămână în San Carlos de Bariloche, cunoscut ca și cea mai importantă stațiune de schi din America de Sud (pârtiile de schi de pe Cerro Catedral), unde iau o scurtă pauză de la pedalat pentru a-mi odihni mușchii folosiți la ciclism și antrena pe cei folosiți la trekking (hihi).

În Bariloche vin sute de mii de turiști anual, cu precădere la schiat, mare parte dintre ei argentinieni și brazilieni, iar pentru cei din urmă, Bariloche este locul ideal pentru a vedea pentru prima oară zăpadă. Nouă ni se poate părea haios, dar vă pot garanta că zăpada este ceva absolut exotic pentru majoritatea brazilienilor.

Am fost invitat încă de dinainte de a ajunge în oraș la o familie româno-argentiniană, să rămân la ei câteva zile. Irina este brăileancă, dar la prima ei vizită în Patagonia, s-a îndrăgostit iremediabil de Martin, inginer agronom și antrenor de schi, mare amator de ieșiri în aer liber. Casa lor este situată pe malul Lacului Nahuel Huapi, cel mai important lac din regiune, iar de la geamul casei lor, în depărtare, se văd piscurile înzăpezite ale Anzilor. Oamenii au o priveliște absolut fantastică.

A nins chiar înainte să ajung eu aici, dar cum de câteva zile s-a încălzit, zăpadă s-a transformat ușor, ușor, în mâzgă. Irina a avut grijă să gătească ciorbă de perișoare, chiar în prima zi în care am ajuns la ei, iar Martin ceva „fondue”. Zice el că e tradiție locală de la imigranții elvețieni. Apropos, plimbandu-mă pe străzile din Bariloche, am avut impresia că m-aș afla mai degrabă la poalele Alpilor și nu a Anzilor. Adevărul este că marea parte a caselor sunt construite în stil german/elvețian, datorită numărului mare de imigranți de origine germană, dar și elvețiană. Este acel tip de case de munte cu grinzi de lemn și pereți din piatră sau cărămidă, cu ferestre dotate cu obloane și acoperiș ascuțit.

Și dacă tot am menționat de imigranți de origine germană, în această zonă s-au stabilit, după al doilea război mondial, numeroși foști naziști, ofițeri SS chiar. Există și o teorie conspirativă bine argumentată cum că Hitler însuși nu s-ar fi împușcat în bunkerul lui din Berlin, ci ar fi scăpat în Argentina și s-ar fi stabilit undeva în această zonă, peisajul fiind similar cu cel de la Berghof, faimoasa sa reședință din munții din Bavaria.

Dar, am să las laoparte teoriile conspirative și am să trec la Parcul Național Nahuel Huapi și două trekkuri foarte drăguțe pe care le-am făcut zilele acestea.

Printre povestiri și fapte diverse (de exemplu, eu nu știam care este etimologia cuvântului Patagonia și nici că chilienii au furat numele pentru partea lor de teritoriu de dincolo de munți, doar că dă bine pentru turism, Patagonia fiind denumită așa pentru ce a urme de gigant ce le-ar fi găsit Darwin pe aici și întinzându-se doar între Atlantic și Anzi), Martin și Irina mi-au recomandat și câteva trasee de trekking pe care le pot face acum, în timpul iernii, iar eu am ales pe cel mai scurt (Cerro Campanario – 1 oră jumate dus-întors) și pe cel mai lung (20 km). Am să mă rezum în a vă povesti în câteva vorbe și poze, doar trekul de 20 de km, din oraș până la refugiul Jakob.

Câteva date despre Parcul Național Nahuel Huapi și drumul către refugiul Jakob (1564 m).

Parcul Național Nahuel Huapi se întinde pe o suprafață de mai bine de 700.000 de hectare și se află pe teritoriul a două provincii argentiniene, Neuquén și Rio Negro.

A fost declarat parc național în 1934 și este cel mai vechi parc național din Argentina. Că e vorba de păduri, munți sau pârtii de schi, acest parc național situat în vestul Patagoniei, are de oferit câte ceva pentru toți.

Fiind totuși iarnă, nu toate refugiile sunt deschise și nu toate cărările bătătorite prin zăpadă. Din întreg circuitul de trasee de treking din parc, doar trei refugii rămân deschise pe timp de iarnă: Frey, Jakob (cunoscut și ca San Martin) și Lopez.

Cum traseul până la Lopez era cam scurtuț, am ales ceva mai challenging, trekul până la Jakob, cu plecare din oraș.

Ca să nu înconjur pe drumul de mașină, am traversat un râu la picioarele goale. Poate nu este cea mai bună idee în această perioadă a anului, dar fiind soare, a fost ok. Chiar așa, cu vremea am avut super noroc.

Puțin după ce dau de panoul de început de traseu, cărarea începe să urmeze cursul râului „Casa de Piedra”. Mă opresc să fac o poză. Peisajul patagonian este absolut fantastic. Nici picior de om.

Îmi făcusem probleme pentru zăpadă, dar până la urmă noroiul mi-a fost cel mai mare inamic. La jumătatea drumului mă opresc și-mi fac niște paste și o cafea, să-mi dreg puțin puterile. Ceva, ceva din peisaj îmi aduce aminte de America de Nord, dar vegetația este complet diferită. Poate doar piscurile și pustietatea.

Traseul urcă abrupt doar în ultima parte, la aproximativ 1,5 km de refugiu, unde există și câteva porțiuni golașe pe unde bătea vântul la greu, cand am ajuns eu seara. În rest, destul de lipsit de diferențe de nivel semnificative.

În fine, după o noapte dormită la refugiu (unde spre surprinderea mea erau destui oameni), a doua zi, am surprins în câteva poze și laguna înghețată și m-am plimbat puțin pe ea. Vă las în compania pozelor. Vorbele sunt de prisos.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Chiclayo – Nazca: coasta peruviană, Lima şi puțin off-road în Rezerva Națională Paracas

Ultima dată, vă scriam de prin Chiclayo, unde, printre altele, vă povesteam despre începutul drumului costier prin Peru şi vizita mea la piramidele de la Tucume.

De la Chiclayo la Nazca, drumul costier rămâne în mare parte neschimbat: deşert, mult vânt şi praf din față şi distanțe ceva mai semnificative între localități. Dacă până în Peru, mă obişnuisem să dau de localitați micuțe, la fiecare 10-15 km, hai 20-25 km, ei, aici am avut şi 60 km între localități, ceea ce mi-a adus aminte de jungla guianeză, sau de drumul prin statul Amapá a Braziliei, pe care am pedalat în martie anul acesta.

Vântul de coastă din Peru, este datorat curentului Humboldt, unul din cei mai importanți curenți ai planetei, curent cu o direcție sud-nord, şi care se resimte de-a lungul coastei de vest a Americii de sud, din Chile, până aproape de Ecuador.

Trebuie să recunosc că este absolut frustrant să pedalezi contra vântului, deci, dacă mă gândeam că voi putea avansa foarte repede pe coasta peruviană, m-am înşelat. Alta era povestea dacă mă deplasam în sens opus. Ceața deasă şi vremea mohorâtă, mai adaugă şi ele un element de tristețe peisajului deja dezolant.

Şi uite aşa se face, că tot oamenii sunt cei care-ți pot încălzi sufletul, când distanțele lungi, ceața şi vântul îți dau o stare de tristețe. La km 347 a porțiunii de nord a panamericanei, la recomandarea unui alt cicloturist peruvian, Fernando, din Lima, am făcut cunoştință cu nea Clemente, poreclit îngerul deşertului. Nea Clemente, un bătrânel trecut de 60 de ani, este patronul unui restaurant situat în mijlocul deşertului. Omul, țineți-vă bine, ajută pe toți călătorii care-i trec pragul. Am fost al 1244-lea pe care l-a hrănit gratis şi căruia i-a dat o doză de voie bună, caracteristică-i.

Am povestit pe larg despre dânsul, într-un alt material, dar vă garantez: dacă credeți că îngerii sunt baliverne, vă înşelați. Ei există şi sunt oameni ca şi noi, doar cu un suflet mai mare, mare de tot. Nea Clemente, a reuşit să-mi lase o lacrimă în ochi şi un surâs în suflet, suficient cât să-mi dea energie să ajung în Lima.

En passant, cred că relațiile umane şi dialogul, sunt până la urmă cel mai important motor al nostru şi una din cele mai importante busole, care ne ghidează şi situează, care ne dă încredere în noi înşine şi stimă de sine. Am mai zis-o şi o mai zic, nu cred că ideea este să fugi de tine însuți, să te izolezi de lume, de ceilalți. Dar este drept că, pe de altă parte, călătoritul te ajută să te vezi pe tine însuți, să te analizezi într-un mod autentic, fără influențe din partea anturajului, familiei sau mediului mult prea îmbâcsit de acasă, pe care poți da uşor vina.

***

La ieşirea din fiecare mare oraş prin care am trecut, Trujillo, Ciclayo, Chimbote, maldăre, peste maldăre de gunoaie. Față de țara vecină, Ecuador, cu care am tendința să compar Peru, aici resimți cu adevărat sărăcia, corupția şi debandada. Şi peruanilor le place să claxoneze; cu motiv, ori fără.

Peru este fără doar şi poate, una dintre cele mai turistice țări din America de sud, sectorul turistic reprezentând unul din principalele motoare ale economiei peruviene, care angajează sute de mii de oameni. Nu mă pot abține, totuşi, să nu evidențiez faptul că se aplică foarte mult tehnica „în față vopsit gardul, în spate leopardul”. Adică şoselele, infrastructura, organizarea, în locurile turistice, este de cele mai multe ori ireproşabilă. La fel şi tot ce ține de siguranță. Mi se pare Peru, foarte sigur ca țară, atât cât rămâi pe linia turistului gringo. Situația se schimbă radical atunci când te bagi în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe, sau prin locuri mai izolate. Dar în fine, eu nu mă consider turist, ci călător şi mă interesează să văd, în primul rând, viața oamenilor de rând, nu standarde turistice şi lucruri făcute de fațadă.

***

Chiar înainte de Lima, monotonia deşertului este spartă de un drum abrupt, de coastă. La nici 50 de km de un oraş de peste 10 milioane de locuitori, mă văd pedalând pe un drum îngust, cu doar două benzi: de o parte oceanul Pacific, de care mă desparte un hău abrupt şi stâncos, de cealaltă, dune înalte de nisip. Şi mult trafic greu. Fiind pe panamericană, acesta este cel mai neplăcut aspect.

Am ajuns în Lima seara târziu, pe la orele 22 şi m-am cazat la un nene tare simpatic de pe Couchsurfing, pe nume Nino. Mai avea la el un alt călător francez şi deşi mi-a oferit patul său, am refuzat şi am dormit pe jos, în sufragerie, în sacul meu de dormit. Sincer, mi-e tot una. Sunt super obişnuit şi cred că şi acasă, de voi mai ajunge degrabă, tot în sac voi avea tendința să dorm. Dacă sunteți curioşi ce sac de dormit folosesc, e unul bun la toate, un Marmot Neversleep, achiziționat de românii faini din Calgary, Canada, care m-au ajutat, pe când am trecut pe acolo acum 2 ani.

Țin să zic că Nino e figură maximă. Ghid montan şi softist, omul a urcat zeci de munți, printre care şi Cho Oyu, unul din cei 14 aşa numiți opt miari din Himalaya. A primit la el sute de călători şi are şi poveşti cât să te delectezi pe bune, despre cei care i-au călcat pragul: de la un stripper român, la un neamț gay care i-a propus de cum a intrat pe uşă sex, la călători mai cumpătați sau neveste controloare (cazul unui cuplu de români). Am fost al zecelea român găzduit de Nino şi cu ocazia asta am aflat şi cât de mulți români ajung de fapt prin Lima.

Chiar a doua zi, după ce sosisem în capitala peruviană, am mers la Ambasada României, să-mi refac paşaportul. Postasem cu vreo câteva săptămâni înainte, un mesaj pe facebook, în care criticam sistemul celor de la MAE, fiindcă, ca român cu domiciliul în străinătate, nu puteam să fac cerere online pentru emiterea paşaportului electronic cu valabilitate pe 5 ani, aici în Lima, ci mă arondau fie la Consulatul României din Montreal, Canada, ori în România.

La scurt timp, am primit un mesaj de la un domn din M.A.E. care m-a ajutat, în sensul că a luat el personal legătura, direct cu Ambasada României din Lima şi soluția de compromis, a fost eliberarea unui paşaport temporar. Oricum, asta nu-mi schimbă părerea față de faptul că sistemul are o mare lacună pentru cei în situația mea (cetățean român cu domiciliul în afara României, care nu se află momentan şi nici în viitorul apropiat, nici în țară, nici în locul unde a avut ultimul domiciliu).

În schimb, la ambasadă am fost primit foarte fain de dl. ambasador Gafița, cu care am avut o conversație interesantă despre expediția mea, despre istorie, despre trecutul său ca ambasador în Canada, pe vremea cabinetului Jéan Chrétien şi altele. La despărțire, omul mi-a oferit din buzunarul său chiar şi nişte bănuți de drum.

***

Lima este un oraş haotic de mare, cu o populație care depăşeşte 10 milioane şi cu un transport în comun deficitar, în sensul în care aşa zisul metrou, care este de fapt un tren de suprafață, are abia o singură linie care deserveşte întreg oraşul.

La fel ca în alte mari oraşe din America Latină, soluția de compromis pentru lipsa liniilor de metrou, este amenajarea autobuzelor pe linii express, speciale, dar după cum am mai observat şi în alte părți, soluția aceasta duce la supra-aglomerare în autobuze.

Mă rog, ferice de cei ca mine, care au biță. Deşi n-am văzut aici să existe o cultură urbană pentru biciclete, ea rămâne, părerea mea, cel mai rapid mijloc de transport în Lima şi marile oraşe, în general.

Ei, dar surpriza maximă în Lima, a venit din partea lui Ovidiu Bălaj, de la Garlic Trail, care mi-a adus cârnați, telemea, ciocolățele Făgăraş şi bere Silva… da, da, bere Silva, dacă vă puteți imagina, în Peru.

Ovidiu organizează tururi prin diverse colțuri de lume şi ne-am nimerit fix când a sosit cu un grup din țară în Lima, aşa ca am dat şi eu un tur de centru a Limei cu ei. Şi n-am cum să uit colecția de cranii din catacombele mănăstirii dominicane, unde ne-a dus Ovidiu.

Totuşi, cel mai fain loc din Lima, mi s-a părut faleza din Miraflores (malecon îi zice, dacă nu mă înşel). Este o promenadă care seamănă cu cea din Rio de Janeiro, cu şoseaua ondulată de-a lungul coastei, jos, iar sus, o vastă rețea de parcuri şi trotuare, pe unde te poți plimba şi admira apusul, ceea ce am făcut şi eu. Chiar aşa, apusurile sunt belea de faine, de-a lungul întregei coaste.

***

Din Lima, ultimii 500 de km până la Nazca, ar fi urmat aceeaşi linie deşertică, vântoasă, de coastă monotonă, dacă nu o pipăram eu puțin, cu o ieşire off-road prin Rezerva Națională Paracas.

După ce am părăsit Lima, m-am cazat prima seară la pompierii din Punta Negra. În Peru, spre deosebire de Ecuador, mi s-a întâmplat uneori să fiu refuzat la pompieri, pe motiv că alți călători, cărora li s-a dat voie să se cazeze acolo, au abuzat de ei, furând din unitate. Şi chiar dacă nu e drept să judeci pe toți după faptele unuia, îi înțeleg. Ajunge o singură persoană, ca să strice întreg zenul.

Din Punta Negra, am luat-o uşor spre Pisco şi Paracas. Nu aveam neapărat în gând să ajung la Paracas, fiind puțin ocoliş ca să ajung acolo, dar la recomandarea unui amic, am zis că hai…

Paracas în sine, e boring, cu hoarde de turişti „gringo”, dar Rezerva Națională Paracas, este o adevărată bijuterie: plaje cu nisip de culoare roşie, stânci, flamingo, păsări şi peisaje de vis.

Aveam două opțiuni din Paracas. Fie intram în rezervă, dădeam o tură pe unde puteam şi mă întorceam să-mi continui drumul spre Ica pe panamericană, fie încercam un drum off-road, pe coastă şi prin deşert şi încercam să ajung pe ocolite la Ica. Am ales a doua variantă, chiar dacă mi s-a zis că este impracticabil drumul. Impracticabil n-a fost, dar am avut, ce-i drept, porțiuni de împins prin nisip, ceea ce iar nu este foarte plăcut.

În Laguna Grande, unde am ajuns a doua seară, a fost minunat. Laguna Grande este un sat pescăresc, uitat de lume, unde ajung puțini turişti. Îmi plac astfel de locuri, fiindcă aici interacționezi cu adevăratul Peru, cu localnicii.

Am ajuns flămând în Laguna Grande şi cum se putea să nu gust ceviche-ul local. Pentru un sfert din prețul pe care l-aş fi plătit într-un restaurant din Paracas, sau orice alt loc turistic, mi-a dat nenea de la restaurantul baracă din localitate, o ditamai farfuria de ceviche asortat cu orez. Nebunie a fost.

Chiar aşa, Peru şi Mexic mi se par țările cu cea mai bogată bucatărie din întreaga Americă Latină. Dacă în Mexic am rămas fixat pe quesadillas, în Peru, m-am îndragostit de ceviche şi lomo saltado. Cevichele este în esență peşte marinat, asortat cu mirodenii diverse, ceapă, ş.al., iar lomo saltado este un fel de tocăniță de carne, cu cartofi prăjiți şi orez.

În general, mâncarea este delicioasă în Peru, iar un prânz complet, dacă cauți bine, îl poți găsi şi la 5 – 6 soles (6,50 – 8 lei). Sosurile, în schimb, sunt uneori vechi şi se pot strica şi de aici mi s-au tras problemele, în principal. Mi s-a făcut, deja, de două ori rău, de la ele. O dată în Iquitos, pe când traversam Amazonia şi a doua oară în Lima.

***

După o zi intensă pe drumul off-road, din Laguna Grande, ajungeam seara târziu la Huacachina, lângă Ica. De aici şi până la Nazca nu a mai fost decât o aruncătură de băț.

Ce-mi pare totuşi rău, este că nu am văzut liniile din Nazca, trecând pe lânga ele, după lasarea serii. Da, uneori, pedalez şi după lăsarea serii. Nu sunt deloc matinal.

De-amu, urcare serioasă, înapoi în Anzi.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
No comments

Ultimele ascensiuni din Ecuador şi drumul spre Perú

Am reuşit să petrec 4 luni în Ecuador. Când am intrat cu barca prin micuța localitate Nuevo Rocafuerte, de pe fluviul Napo, nu mi-aş fi imaginat că voi petrece atât timp în această țară sud americană. Dar nu regret absolut deloc. Am ieşit din Ecuador cu 7 masivi urcați şi nenumărate peisaje şi experiențe de neuitat.

După plecarea lui Călin în Canada (urcasem Cayambe în compania lui şi a lui Daniel Cinghea), am rămas doar cu Daniel, cu care am reuşit mai departe, să urc şi Illinitza Nord (5.126 m), Carihuayrazo (5.018) şi Chimborazo (6.268 m).

Quito – Riobamba şi ascensiunile pe Illinitza Nord şi Carihyarazo

Daniel şi-a adus bicicleta şi echipamentul aferent cu el, din țară, ca să parcurgă unele trasee din America de sud, şi el, pe biță, aşa că am bătut bucata dintre Quito şi Riobamba, împreună, pe panamericană; cu un stop în El Chaupi, unde, ajungând pe seară, am rugat poliția locală, să ne dea un pat de dormit.

Era ultima localitate unde puteam lăsa în siguranță bicicletele, iar polițaiul, a fost aşa de mişto că ni le-a pus în sediu, şi a doua zi, ne-a şi urcat cu un fel de ATV din dotare, până la „trail head”, de unde am început urcarea propriu-zisă, spre Illinitza. Vârful l-am prins din păcate în nori, aşa că nu am văzut mai nimic, iar la întoarcere, am făcut tot drumul, până la poliție, pe jos.

Mă, totuşi o treabă este sigură în Ecuador. Ori de câte ori am avut nevoie să poposesc peste noapte, undeva, pompierii sau poliția, m-au primit la ei. Este incredibil, cât de curate şi dotate sunt sediile lor, dar cel mai important, este că te poți baza oricând pe ei: sunt acolo, în slujba cetățeanului şi a străinilor care le calcă pragul țării. Uite, ăsta mi se pare un aspect excelent a ceea ce numesc ei „La Revolucion Ciudadana” (Revoluția Cetățenilor), modelul de stânga adoptat de fosta şi actuala conducere a țării. Mereu am fost de părere, că un sistem socialist, poate funcționa doar într-o societate în care resursa umană şi educația, sunt la standarde foarte mari, ceea ce nu este cazul, din păcate, în nici o țară sud americană. Multe din aceste politici, sunt politici populiste, dar na, există totuşi şi aspecte bune şi oneste, pe care trebuie să le scot în evidență.

Nu am avut pe nimeni lângă mine, cu care să călătoresc, sau în preajma căruia să stau, preț de 2 ani de zile, aşa că timpul petrecut alături de Daniel, a fost oarecum ciudat. Ne-am bucurat împreună de aceste ascensiuni şi de drumeții, dar avem stiluri diferite de abordare a unor aspecte şi a modului de a călători. El este mai mult axat pe munte şi mai organizat, din punctul de vedere logistic şi al sponsorilor. La mine, totul a fost de la bun început, o serie de evenimente şi întâmplări, extrem de neprevăzute. Ajutorul pe care l-am primit, a venit în marea lui parte, de la oameni simpli şi doar aşa, am ajuns să cutreier mai bine de 2 ani Americile. Dar cred că tocmai asta mă atrage în ceea ce fac, acel imprevizibil, chemarea necunoscutului şi uneori a pericolului, trebuie să recunosc. Fiecare are şi trebuie să aibă stilul său de a vedea lumea. Asta este adevărata frumusețe a călătoritului: faptul că fiecare vede prin metoda sa de a călători, diferit locurile prin care trece.

După Illinitza, a urmat Carihuayrazo, cu o primă încercare de Chimborazo, eşuată. Nici nu aveam planificată tura asta, dar ca să ne ridicăm puțin moralul, am zis să mai urcăm un alt vârf de 5.000 de m, înainte să ne întoarcem la Chimborazo şi exact asta am făcut.

Trekul până la baza lui Carihuayrazo, este ceva de vis. Începe la aprox. 4.000 de m şi urmează o vale, de-a lungul feței nordice a masivului Chimborazo, până la aprox. 4.600 de m, la baza muntelui. Ici colo, pasc vicunii, în rest, multe lagune şi vegetație joasă, specifică zonei alpine.

Dacă la urcare, ultima porțiune de ghețar de pe Carihuayrazo, nu pare atât de înclinată, la coborâre a fost complet altceva. Chiar când am ieşit de pe creasta, am alunecat şi m-am oprit 5 m mai jos, în piolet. Zăpada fiind moale şi fleşcăită după amiaza, coborârea devine coşmar.

Chimborazo, cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei

Dar după această ultimă experiență, ne-am întors pe Chimborazo, mai fermi şi mai siguri pe noi. Dacă prima oară am ales să punem cortul la 5.270 m, de această dată, am urcat direct de la 4.800 de m, unde campasem lângă refugiu. Marea parte a alpiniştilor, aleg această variantă şi aleg să urce pe timp de noapte, ziua ridicându-se ceața şi zăpada fiind mult mai moale. Aşa că, ne-am conformat şi noi.

Am fost singurii care au luat-o pe ruta normală. Ceilalți au ales ruta Whymper. Problema cu ruta normală, este că traversează o zonă unde sunt căderi masive de pietre şi nu este foarte recomandabilă, mai ales atunci când e vânt. În schimb, noi am prins un timp extraordinar; fără pic de vânt, o noapte senină, cu lună.

Ascensiunea chiar nu este una uşoară. Ne-a luat în jur de 8 ore şi ultima parte, pe ghețar, de la 5.700 de m în sus, pe o pantă de mai bine de 40°, devine chiar epuizantă. Lipsa de oxigen, ajută şi ea la oboseală. Îmi aduc aminte, cum pe la 5.850 m, mi-a venit gândul să renunț. Deşi aproape, dar încă departe, oboseala începuse să-şi spună cuvăntul. Numai energizantul pe care-l aveam la mine, mi-a reînprospătat forțele şi mi-a dat puterea să ajung în jur de ora 8 dimineața pe principalul vârf al masivului Chimborazo, vârful Whymper (6.268 m). Zeii au binevoit să ne recompenseze ascensiunea pe cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei, cu un cer senin, fără pic de nor.

Da, datorită convexității Terrei, Chimborazo şi nu Everest, este cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei, fiind foarte aproape de linia ecuatorială şi m-am simțit privilegiat să ajung aici.


Riobamba – Cuenca şi spre granița peruană

După vreo 2 zile de odihnă, tot la pompieri în Riobamba, luni, pe 11 septembrie, m-am despărțit de Daniel, care a luat-o mai repede spre Peru, pe altă rută. Astfel se încheia o lună plină de drumeții şi ascensiuni în Ecuador.

Din Riobamba până în Cuenca, panamericana urmează un drum sinuos, care dă a montagne russe pe alocuri, prin Cordillera. Nişte urcări de toată pomina, dar şi peisajele sunt pe măsură. Părțile astea de traseu, mai grele, mereu îmi rămăn întipărite ca fiind cele mai faine.

Într-o seară, am cerut permisiune unor localnici să campez la ei în curte şi spre surpriza mea, m-au servit şi cu o supă caldă. Mi-au zis să-mi păstrez măncarea mea pentru a doua zi. Am stat cu ei la masă şi mi-au cerut să îi învăț cuvinte din română. Oamenii ăştia sunt mai curioşi ca cei din aşa numita Lume dezvoltată.

Şi încă ceva curios. În Ecuador, oamenii parcă nu au acel sens aprig al proprietății. Te pui la el în curte şi te şi invită la masă. Nu ți-ar zice nici dă-te mai încolo, ba din contra, îți zâmbeşte. În State, ar fi scos puşca direct, sunt sigur.

5 zile mi-a luat să fac cei aproximativ 260 de km care despart Riobamba de Cuenca, dar au fost poate cei mai grei km de până acum, cu o medie de 1.500 m urcați zilnic.

Cuenca este o bijuterie de oraş colonial. Centrul său istoric cu străduțe pavate, bisericuțe la fiecare colț şi case coloniale colorate, este din 1999, parte din patrimoniul mondil UNESCO. Totuşi, dincolo de asta, aici am avut o întâmplare foarte faină. Miguel, un student spaniol, în exchange în Cuenca, mă urmăreşte pe contul de instagram. Aşa că m-a invitat să stau la ei şi am prins şi un party vineri seara. Mergeau bine de tot nişte beri după aşa urcuşuri.

Din Cuenca până la graniță, am avut treabă uşoară, coborâre pe o vale spectaculoasă. Atât peisajul, cât și oamenii, se schimbă foarte mult, între zona andină și cea de coastă. Cu cât cobori spre coastă, și nivelul de „veselie” crește. Am început să văd din ce în ce mai multă lume la bere, în crâșme, muzica se aude din ce în ce mai tare și mai des, apare bogata vegetație de junglă joasă și zumzetul neîncetat al insectelor, preia liniștea munților.

După o ultimă noapte petrecută în cort, în curtea pompierilor din Huaquillas, joi la prânz, intram în Perú.

Aventura continuă.

P.S. În Giron, cei de la achiras.net, mi-au luat un interviu. De la primul interviu în spaniola, din ianuarie 2016, parcă am facut ceva progres.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
No comments

Cum m-am rătăcit la coborârea de pe vulcanul Cotacachi. Trekking de aclimatizare pe două vârfuri de peste 4.000 de m

În aproximativ o săptămână, îmi vin „întăriri” din țară. Doi amici, în compania cărora voi încerca câteva ascensiuni pe vârfuri de +5.000 şi +6.000 de m. Bucuria mea e, că prin ei îmi va ajunge şi echipamentul necesar acestor expediții la înălțime.

În ultimele două săptămâni, am urcat, în vederea aclimatizării, pe alte două vârfuri, ceva mai joase, unul de 4.630 de m, şi altul de 4.867 de m. Dacă Imbabura, primul vulcan, a fost mai mult un trek de plăcere, cel de-al doilea, Cotacachi, s-a transformat într-o aventură totală, rătăcindu-mă la coborâre şi fiind nevoit să-mi fac un bivuac şi să înnoptez la peste 4.200 de m altitudine.

Imbabura şi Cotacachi sunt 2 vulcani din nordul Ecuadorului, în jurul cărora s-a conturat, de-a lungul timpului, o frumoasă legendă. Se zice că Imbabura este bărbatul, Cotacachi este femeia, iar dealurile situate la poalele lor, sunt copiii celor doi, rodul iubirii arzătoare dintre ei. Sunt doi iubiți, despărțiți doar de valea în care se află oraşul Otavalo, oraş din care provin mulți dintre muzicanții sud-americani, pe care-i vedeți cântând pe străzile marilor oraşe europene şi nord americane.

Tata Imbabura, în afară de niscaiva „scrambling” pe coamă, spre vârf, nu mi-a impus nici o problemă tehnică. Dar, ca întotdeauna, femeia se lasă mai greu cucerită. Ajunsesem la baza traseului spre vârful Cotacachi, într-o duminică după amiază, după o urcare pe bicicletă, până la altitudinea de 3.000 de m, la frumoasa lagună Cuicocha. Era prea târziu să urc în ziua respectivă, aşa că mi-am instalat cortul, cu gândul că voi urca a doua zi dis de dimineață. A doua zi nu s-a putut, fiind o vreme jalnică: ploaie, ceață deasă, vânt. Şi a cam ținut aşa până joi.

Totuşi, nu am renunțat la ideea de a urca pe vârf şi m-am ambiționat cumva. Când îmi pun ceva în cap, cu greu mi-l mai scoate cineva, aşa că am aşteptat până vineri, când, am făcut rost de coardă, ham şi ceva carabiniere şi am pornit spre vârful de 4.944 m. Ştiam că îmi vor fi utile la coborârea de pe vârf, putând astfel să fac rapel.

În mod normal, de la 3.000 de m, la 4.000 de m, cei aprox. 14 km de drum forestier, care şerpuiesc până la locul numit „la antene” urci cu maşina. Nu am găsit pe nimeni să mă urce până acolo, aşa că am făcut tot acest drum la pas. Plecasem deja oarecum târziu de jos, pe la 9 dimineața, iar acest drum anevoios, m-a întârziat şi mai mult. De abia pe la 12:30 la amiază eram la antene, unde mi-am făcut un ceai din frunze de coca (frunzele de coca sunt cele din care se fabrică cocaina, dar un ceai sau simplu fapt de a mesteca aceste frunze, îți taie din răul de înălțime).

Până pe la 4.300 de m, cărarea trece prin desele ierburi de altitudine, cunoscute ca „paramo” în Anzii ecuadorieni, după care începe o pantă abruptă, dominată de pietriş care-ți fuge de sub picioare şi roci fragile, de care nu te poți sprijini, fiindcă rămâi de cele mai multe ori cu ele în mână.

M-am mişcat lent spre vârf, cu pauze dese, iar altitudinea şi oboseala kilometrilor parcurşi, începeau să-şi spună cuvântul. După o scurtă rătăcire şi revenire la traseu, de abia la orele 18:00 am ajuns în creasta Cotacachi-ului şi, fiind deja târziu, nu am mai procedat spre vârful principal, ci spre cel secund, situat în stânga.

Fiind extrem de târziu, am procedat imediat la coborâre, dar, chiar atunci s-a pus o ceață groasă, asta după ce în timpul zilei fusese perfect senin. Dar na, ştiți cum este, la altitudine, vremea este extrem de imprevizibilă.

Odată cu ceața şi lăsarea serii, vizibilitatea a devenit extrem de redusă şi, coborând pe la 4.300 – 4.200 de m, mi-am dat seama că am părăsit traseul pe care urcasem. Am bâjbâit puțin, iar la un moment dat, de frustrare şi oboseală, mi-am făcut un fel de bivy şi m-am pus să mă odihnesc. Aveam trei straturi pe mine, dar fără sac de dormit şi cort, simțeam cum trece vântul prin mine şi nu am putut să dorm deloc. Am stat aşa, câteva ore, până am mai prins ceva forțe. Să fi fost deja 3 dimineața, cred, când m-am pus din nou la drum. A trebuit să ocolesc toată coama prin ierburile alpine înalte, caracteristice acestei zone a Anzilor, ca să reîntâlnesc traseul.

Între timp, cei de la Rezerva Cotacachi-Cayapas, dăduseră semnalul de alarmă şi, vreo 6 inşi de la Rezervă şi de la pompieri, dintr-o localitate apropiată, mă căutau deja. Îi vedeam cu lămpile aprinse, de la depărtare. La 5 dimineața ne-am întâlnit şi şi-au dat seama că totul era ok şi m-au coborât până la bază, unde-mi lăsasem bicla.

Aventură, ce mai, dar totul e bine, atunci când se termină cu bine. Iar de aclimatizat, sunt sigur că m-am aclimatizat.

Acum mă puteți urmări şi pe contul meu de Instagram.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

 

 

 

zoom
2 comments

Azi se împlinesc 2 ani de când am plecat să străbat Americile. Câteva reflexii personale.

Pe 28 iulie 2015, decolam de pe aeroportul Henri Coandă, spre Alaska.  Începea expediția care urma să mă poarte dintr-o extremă într-alta a Americilor, pe bicicletă. Ştiam că avea să fie aventura vieții mele. Ceea ce nu ştiam eu însă, era că nu va dura doar 9 luni de zile, aşa cum îmi propusesem.

Doi ani s-au scurs de atunci. Doi ani în care nu mi-am văzut nici familia, nici prietenii, nici măcar un cunoscut. Doi ani în care am stat departe de tot ceea ce îmi este cunoscut. Am lăsat totul în urmă, ca să-mi urmez o pasiune, un vis şi să mă descopăr.

 

***
 

Era o vreme de toamnă târzie, în Alaska, atunci când am început eu să dau primele pedale spre sud, pe 5 august 2015. Şi deşi m-am pus la asemenea drum destul de târziu, pentru latitudini atât de nordice, ca prin minune, timpul a fost de partea mea. Până prin noiembrie, când, într-un final, m-a lovit iarna din plin, în statul american Montana.

Au urmat două luni grele, de pedalat prin frig, până să dau de vremea mai prielnică, din Mexic. Apoi, uşor, uşor, în lunile lui 2016, ce au urmat, am trecut la vremea caniculară şi extrem de umedă din America centrală şi nordul Americii de sud.

Mai întâi au fost Munții Stâncoşi, apoi Podişul Central Mexican, urmat de lanțul vulcanilor din America Centrală, jungla Amazoniană, şi, într-un final, impunătorii Anzi.

Au fost zile uneori grele, alte ori plăcute. Au fost nopți uneori liniştite şi comfortabile, alte ori complet nesigure, dormite în cort, în biserici, în stații de pompieri, sau chiar în închisori. Cert este, că dintr-o fugă spre sud, expediția pe două roți, mi-a devenit mai degrabă o fugă după experiențe, cât mai diverse şi o scoatere în afara pragmatismului şi a mediocrității.

Partea extraordinară a unei astfel de expediții, este că, uşor, uşor, eliminând toți factorii externi, şcoală, servici, familie, societate, presiuni de orice tip, rămâi tu cu tine însuți.

Fiecare avem traumele şi insecuritațile noastre, moştenite fie din familie, fie din societate şi chiar din ambele. România, prin definiție, este o societate de oameni profund traumatizați, o societate în care, domneşte minciuna, nesiguranța de sine şi neîncrederea reciprocă. Un car de caracteristici, pe care, vrem, nu vrem, le moştenim la nivel individual.

Am crescut cu bunicii, abandonat fiind de tată şi cu o mamă oarecum distantă şi copleşită de propria ei durere şi dezamăgire. A fost startul „ideal” pentru a dezvolta o oarecare nesiguranță de sine şi un sentiment de inferioritate, care s-a manifestat sub o formă sau alta, în adolescență şi mai târziu în viața adultă.

Nu mai spun despre caracterul profund religios pe de o parte, pe de alta rasist şi şovin, al familiei mele. Şi sunt absolut sigur, că aici vorbim de un fenomen la nivel de societate, dar prea puțini conştientizăm aceste aspecte. De fapt, nu este absolut deloc evident să conştientizezi toate astea, atât timp cât nu te îndepărtezi şi nu începi să vezi „the big picture”. Atât timp cât nu dialoghezi cu alții şi nu începi să nuanțezi toate astea cu diversitatea lumii în care trăim.

În acest sens, călătoriile şi în special această expediție, m-au ajutat enorm. M-au ajutat să părăsesc acea comoditate şubredă şi lipsită de verticalitate. Mirajul societății şi a liniştii familiale. Să văd şi înțeleg diversitatea acestei lumi şi să o apreciez. Dar, în acelaşi timp, sunt conştient că undeva, cumva, ceea ce fac, este tot o fugă. Pot să acumulez încă câteva zeci de mii, poate chiar sute de mii de km, dar fără o înfruntare mai directă şi sinceră a fiecărei frici şi insecurități, totul este un simplu miraj. Călătoria nu te conectează în mod direct, cu tine însuți, ci cumva ocolit.

Partea extraordinară a unei astfel de expediții, este că, uşor, uşor, eliminând toți factorii externi, şcoală, servici, familie, societate, presiuni de orice tip, rămâi tu cu tine însuți. Ai această extraordinară oportunitate. Şi după ce rămâi tu cu tine însuți, începi să decojeşti strat după strat. Nu mai poți da vina pe nimeni şi pe nimic. Câteodată îți vine să-ți tragi pumni, câteodată să plângi. Uneori zburzi de fericire, alte ori simți un profund regret.

 

***

 

Acum, la doi ani de la plecarea din țară şi 21.548 de km pedalați prin 19 țări şi teritorii, mă aflu în Ecuador, unde mă aclimatizez pentru a urca câteva vârfuri mai înalte din Anzi, în drumul ce mi-a rămas de parcurs până la punctul terminus al expediției mele, Ushuaia, în Țara de Foc.

Vreau să mulțumesc pe această cale tuturor celor care mi-au fost în ultimii 2 ani aproape şi celor care m-au ajutat prin donații şi materiale necesare expediției. Fără voi şi fără necunoscuții care m-au ajutat spontan pe traseu, nu aş fi putut ajunge până aici.

Mulțumesc mult şi partenerilor logistici, CrossBike.ro, Evolio, Samsung Romania, MainstreamMsx şi NativeBox.ro.

Fiți nebuni, urmați-vă visele şi încercați să fiți sinceri cu voi, să pătrundeți până într-acolo, unde e cel mai greu. Lucru valabil atât la propriu, cât şi la figurat.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
No comments

Suriname, Guiana franceză şi înapoi în Brazilia

Într-una din ultimele postări, vă povesteam despre aventura mea prin jungla guianeză, despre „off-road” pe două roți, printr-una din cele mai izolate regiuni ale Americii de sud, cât şi despre ospitalitatea localnicilor. Aşa cum veți citi în rândurile care urmează, Suriname şi Guiana franceză nu prea aveau să semene cu cea din urmă.

Suriname

Dacă coasta guianeză este extrem de animată şi satele şi oraşele se țin lanț, nu acelaşi lucru se întâmplă şi pe coasta Suriname-ului. Cu o populație mai mică decât Guiana britanică (aprox. jumătate de milion), concentrată majoritar în capitala Paramaribo, Suriname e ceva mai sălbatic, cu distanțe mari între localitați, chiar şi pe coastă. Mă rog, distanțe mari pentru Suriname.

Neexistând pod peste fluviul Cuarantyne, fluviu care desparte Guiana britanică de Suriname, am fost nevoit să iau bacul. Un drum de aprox. 40 de min, urmat de o coadă la paşapoarte şi într-un final înapoi pe două roți în cea de-a cincisprezecea țară a expediției mele prin Americi.

De cum intri în Suriname, se schimbă şi aspectul şoselelor, multe din ele proaspăt asfaltate..

Suriname este una din puținele foste colonii olandeze unde limba olandeză a rămas oficială şi este folosită încă ca limbă curentă, în paralel cu creola locală, cunoscută sub numele de ‘sranan tongo’. Oarecum similar cu situația din Guiana britanică, olandezii au adus aici atât sclavi din Africa, cât şi imigranți dintr-o altă fostă colonie olandeză, Indonezia (în Guiana britanică, englezii au adus imigranți indieni). Aşadar populația este una extrem de pestriță. Ici colo, dai de câte o moschee sau templu budist, dar şi de biserici reformate, catolice sau chiar neo protestante. Mâncarea reflectă şi ea această influență asiatică în regiune.
America de sud ca şi continent este un potpourri de naționalități, etnii şi religii, dar chiar şi aşa, Guianele au un aer pe alocuri străin de restul continentului, pe alocuri parcă mai european. E drept că au fost şi ultimele care şi-au obținut independența (cu excepția Guianei franceze care încă face parte din Franța – este o regiune a Hexagonului). Asta se poate vedea şi prin faptul că se folosesc prize europene şi se bea bere la jumate de litru (hihihi).

După ce mi-am petrecut ziua de naştere în Nieuw Nickerie, am repornit la drum urmând şoseaua de coastă spre Paramaribo. Un drum extrem de monoton. Pe de o parte şi alta plantații de banane. În rest, mă confruntam din nou cu temperaturi extrem de ridicate. Oamenii nu mai păreau atât de săritori ca în Guiana britanică, iar toate restaurantele şi buticurile sunt deținute de chinezi cu care nu te prea înțelegi de fel. La un moment dat am început să fac pane din 30 în 30 de km. Câteodată am şi 1000 de km fără o singură pană, câteodată mă pomenesc cu 3 în suta de kilometrii. Şi colac peste pupăză, odată ce se lasă seara mai sunt şi atacat de țânțari. Seara, de îndată ce te-ai oprit din pedalat, eşti devorat, asta dacă nu eşti destul de dibace să ocheşti din prima locul de campare şi să instalezi cortul cu viteza luminii. Oricum îți intră şi în cort, dar na, măcar nu ai 20 pe un singur picior şi cu timpul dispar. Sau mai simplu, iei ceva spray repelent, dar eu tot amânasem. Aveam să-mi procur unul abia prin Guiana franceză.

Paramaribo

După un drum lent şi în care oboseala celui un an jumate pe drum a început parcă să-şi lase amprenta, am poposit într-un final, într-o seară de sâmbătă şi în capitala Paramaribo, care pot să zic că m-a impresionat cu arhitectura sa colonială. Mult mai bine întreținut şi mult mai curat ca Georgetown, Paramaribo este parcă şi un oraş mult mai animat. Baruri, restaurante şi parcuri pline de lume la tot pasul. Paramaribo este şi un exemplu de diversitate şi bună conviețuire a tuturor religiilor. Nu multe sunt locurile unde vezi o moschee gard în gard cu o sinagogă.

În Paramaribo am fost găzduit de o tipă filipineză, Abbz. Aveam să aflu că erau un grup mai mare de filipinezi/filipineze veniți/e aici la lucru ca infirmieri/e. Poate cunoaşteți deja acest aspect, dar filipinezele sunt extrem de căutate ca bone şi infirmiere. Aşa că prin ea am cunoscut întreaga lor comunitate. Nişte tipi/tipe super de treabă. Colegul de apartament a lui Abbz mi-a făcut cadou două perechi de pantaloni şi un tricou de ciclism şi ambii au ținut să-mi gătească zilnic.
Poate pare ciudat, dar în Suriname am avut mai mult contact cu această comunitate de imigranți filipinezi decât cu loalnicii. Nu ar fi prima oară când sunt găzduit de filipinezi. În Fort Saint John, în Canada tot aşa şi tot la fel de fain m-au tratat. Băieții ăştia par să aibe ospitalitatea în sânge, ceea ce-mi face poftă să ajung cât mai degraba şi prin Filipine.


Trecerea în Guiana franceză

Câteva zile fun cu filipinezii cât să-mi dea energia necesară pentru a-mi continua drumul, s-au adeverit a fi de bun augur. Plecam din Paramaribo oarecum încântat că aveam să intru curând pe un teritoriu european, în Guiana franceză.

Podul peste fluviul Suriname este impresionant, mai ales pentru o nație atât de mică precum Suriname. Dacă până aici drumul de coastă fusese unul cât se poate de plan, ultimii câțiva zeci de km până în Guiana franceză, aveau să-mi facă cunoştință cu niscaiva coline, atât cât să nu mă lase cu o impresie plictisitoare.

La fel ca între Guiana britanică şi Suriname, nici la trecerea peste fluviul Maroni, reprezentând granița naturală, nu există pod, aşa că trebuie să plăteşti barcagiu; ori 4 euro, ori echivalentul în dolari surinamezi. Ajunsesem la graniță seara. M-am dus să ştampilez paşaportul la grăniceri. Postul era deja închis, dar fiindcă grănicerul era încă acolo, l-am rugat să mă servească cu o ştampilă şi a fost de treabă.

Buba acum era că nu mai aveam destui bani şi singura opțiune viabilă era să ajung la un bancomat pe partea franceză să scot euro. Tot ce mai aveam la mine erau 5 dolari surinamezi, adică sub 1 €. Aşa că am avut de dus muncă de convingere cu diverşi să mă ia şi să văd cum îi plătesc pe partea ailaltă. Până la urmă m-a luat unul şi i-am plătit doar mărunțişul pe care-l mai aveam, scutindu-mă de restul de plată. Ajungeam în Saint Laurent du Maroni, din nou la „normalitate”. După mai bine de 1000 de km de biciclit pe partea stângă, reveneam pe dreapta în Guiana franceză.


Întâlnirea cu un grup de români

După o noapte petrecută la cort, în apropierea oraşului, m-am întors dimineață în oraş să beau o cafea şi să găsesc ceva WiFi. Mă aşez la o cafenea, pun telefonul la încărcat, când pac, aud dulcele grai moldovenesc. Nu mai avusesem un interlocutor român de anul trecut din iulie, când mă întâlnisem cu Mirel Magop în Columbia, alt globetrotter român. Băieții erau trimişi de firma de construcții la care lucrau în Franța să facă sistemul de ventilație al noului spital din Saint Laurent.

Ne-am împrietenit cât ai zice peşte şi desigur, în spiritul ospitalității moldoveneşti, m-au invitat acasă la un borş moldovenesc, o țuică şi ceva voie bune. Mană cerească a fost. Şi fiindcă tot ne-am nimerit în timpul protestelor din România, am zis să fim şi noi solidari cu restul românilor ieşiți în stradă.


Guiana franceză – cel mai ostil teritoriu de până acum

Aveam să petrec câteva săptămâni în Guiana franceză, timp în care am pedalat cei mai bine de 400 de km până la granița braziliană şi făcut câteva chestii interesante, cum ar fi să văd o lansare de rachetă la Kourou (la centrul spațial european) şi să particip la o emisiune radio în acelaşi orăşel.

Totuşi per total, chiar dacă am cunoscut oameni de treabă, Guiana franceză m-a lăsat cu un gust uşor amar. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau mult mai egoişti şi extrem de puțin săritori ca în alte locuri. Odată am fost alungat de la o masă într-un popas, când îmi făceam de mâncare, altădată cineva mi-a cerut 2,5€ pe o sticlă de apă. În Kourou am fost atacat cu un pistol de jucărie de nişte puşti care vroiau să mă jefuiască. Despre acel episod am povestit aici. Nu mai pun că este cel mai scump loc de până acum din Americi. Au nişte prețuri ridicol de mari.
Din câte am putut eu să înțeleg, Guiana franceză este pentru francezi ceea ce Alaska este pentru americani. Acel teritoriu îndepărtat, sălbatic, desprins de țara mamă, cu relativ mai puține reguli şi unde  poți face un ban în plus sub formă de prime dacă te stabileşti acolo.

Înapoi în Brazilia – „lungul” drum spre Macapá şi estuarul Amazonului.

Mă simțeam fericit să mă întorc în Brazilia. Oamenii sunt mult mai ospitalieri şi prețurile mult mai ieftine. Drumul care leagă granița franceză de Macapá este unul asfaltat în mare parte, dar are şi o porțiune de aprox. 110 km fără asfalt.

Am nimerit în jungla amazoniană fix în sezonul ploios. Şi dacă frigul şi canicula mi-au dat de furcă prin alte părți, acum avea să vină rândul ploilor.

Orice ai purta, orice ai face, tot te udă ciuciulete. Degetele şi tălpile picioarelor ți se încrețesc. Înaintezi cu greu şi ai mereu o senzație neplăcută. Ei bine şi pe bucata neasfaltată, noroaie. Munți de noroaie prin care trebuie să înnoți. Iar când mai prindeam o după amiază fără ploaie, era minune de la Dumnezeu.

În fine, drumul acesta dintre granița franceză şi Macapá, m-a făcut psihic. Am înaintat foarte greu iar faptul că trebuia să mă întorc mereu în ploaie, nu mă motiva deloc. Mi-am petrecut nopțile fie la cort, fie în sate indigene şi la oameni acasă. Una din persoanele minunate pe care aveam să le întâlnesc aici era un elvețian pe nume Othmar care la cei 68 de ani ai săi, şi-a cumpărat pământ în nordul Braziliei şi anual vine să trăiască aici, câteva luni. Cultivă ananas, porumb, açaí, de toate. Să nu stea degeaba, mi-a zis el.
Cum pedalam pe înserate, m-a zărit unul din angajații lui de la fermă şi mi-a zis să trag pe dreapta la ei. Aveau „ordine” stricte de la Othmar să „culeagă” toți călătorii de pe stradă ca să-i omenească cu mâncare şi cazare gratis (da, există astfel de oameni pe lume). Aveam să descopăr asta din cartea de oaspeți. Aşa că am tras la ei, cu mare drag. Cină, o baie fierbinte şi posibilitatea de a-mi usca hainele au fost mană cerească, dar şi discuțiile interesante într-o portugheză amestecată cu nemțească, mi-au căzut tare bine. Şi evident, faptul că mi-am făcut un prieten nou.

Pe 10 martie, după 20.832 de km pedalați prin America de nord, centrală şi de sud, atingeam Ecuatorul, a treia linie imaginară importantă a Terrei, după Cercul arctic şi Tropicul de nord. Totodată ajungeam pentru prima oară pe malul Amazonului, cel mai masiv fluviu al planetei şi fluviul pe care aveam să-mi continui expediția, în barcă de această dată.

Hărțile traseului parcurs până în acest moment prin America de nord, centrală şi de sud

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici