Tag Archives: aborigeni

zoom
1 comment

Foz de Iguazú, Misiones, Argentina și înapoi în Brazilia: cum am ajuns într-un sat de aborigeni și cum m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Poate cele mai impresionante căderi de apă din lume, cascadele de pe Iguazu sunt împărțite între Argentina și Brazilia. 275 de cascade cu căderi cuprinse între 60 și 82 de metri, 80% din căderi aflându-se pe partea argentiniană, iar restul, pe partea braziliană.

Una dintre legendele locale spune că atunci când o zeitate a cerut-o în căsătorie pe o frumoasă fată, pe nume Naipí, aceasta a refuzat și a fugit într-un canoe cu iubitul ei muritor, pe nume Taraobá. Atunci, din mânie, zeitatea a tăiat râul Iguazu în două și i-a condamnat pe cei doi la o cădere continuă.

Legenda este tare făină și cascadele și mai și. Chiar dacă Brazilia deține doar 20% din cascade, de pe partea braziliană se pot observa cel mai bine. E un loc mai mic, mai înghesuit, mai plin de turiști, dar, de aici, se pot observa majoritatea căderilor de apă mai mici, iar rampa de sub cea principală, potcoava, denumită și Gâtlejul Diavolului, este construită la baza cascadei, exact invers față de cea de pe partea argentiniană, de unde Gâtlejul Diavolului se poate observa de sus. De aia, cred eu, este bine să vezi ambele părți când vizitezi cascadele, dar, dacă este să alegi unul singur, aș recomanda partea braziliană.

Revenind la aventura mea pe bicicletă, după cum vă povesteam în ultimul articol publicat pe blog, terminând de traversat Paraguayul, am poposit în orașul brazilian Foz do Iguaçu, aflat la 25 de km de cascade. Acolo, există o așa numită casa de ciclistas unde, orice cicloturist, poate fi găzduit gratis. Au o cameră cu paturi suspendate, baie cu duș și un living cu bucătărie unde se poate găti, iar cei care vor să facă o donație, asociației care se ocupă de casă, o poate face într-o cutiuță aflată pe masă, dar nu este obligatoriu. Cum vara este foarte cald și umed în Foz, nu prea se poate dormi în cameră. Unii cicloturiști își montează cortul în curtea din față. Eu am dormit, totuși, în pat. Mi se face dor de un pat, oricare ar fi el, după mult timp la cort.

Pe ușa de la intrare, unde toți călătorii lasă câte ceva, am avut surpriza să găsesc un leu românesc. Pesemne că fuseseră și alți români pe acolo, ceea ce m-a bucurat. Am aflat mai târziu că era vorba despre Silviu și Cosmin, doi români care au pedalat și ei diferite părți din America de Sud și au povestit pe blogul lor despre asta.

Luciano, administratorul casei și unul din membrii asociației cicliste din Foz, a dat un email celor de la administrația parcului național Foz do Iguaçu (partea braziliană) și, astfel, mi-au emis un bilet gratuit. Luciano face asta pentru toți cicloturiștii. Știe că suntem genul de aventurieri care călătorim cu resurse minime și e forma sa de a încerca să ajute. Om fain! Când l-am întrebat dacă se poate obține un astfel de bilet și pentru partea argentiniană, a zis că nu știe, fiindcă sunt două țări diferite, două parcuri naționale diferite, așa că, pe partea argentiniană, m-am fofilat prin junglă. Intrarea era în jur de $25. Din nou, o sumă pe care nu mi-o prea permit, pentru că, prefer, să o folosesc pentru a-mi cumpăra hrană. Există diferite opinii. Bun, plătești pentru a ajuta la menținerea parcului, dar acel preț, de fapt, ajută la menținerea unei capacități pe creștere de turiști, aterizați acolo cu autobuzul. Genul de activitate în masă, dar, care ajută economia. Ok, înțeleg și respect acest mod de a călători a unora, dar nu mă consider turist, iar, ca și la Machu Picchu, credeți-mă că satisfacția a fost mult mai mare, aventurându-mă astfel, prin jungla din împrejurimi. E o magie. Reușești să transformi un loc plin de turiști și foarte cunoscut, într-o nouă mică aventură.

În fine, după ce am lăsat în urmă cascadele, am început să cobor prin provincia argentiniană Misiones, a doua bucățică de Argentina prin care am pedalat: o zonă împădurită și populată în majoritatea ei de către a doua sau a treia generație de imigranți europeni (în special nemți), dar și de către aborigenii sud americani.

Într-o după amiază, să mă mai răcoresc după efort și atâta toropeală, m-am aruncat într-un râu rece. Copiii de la o casă, aflată în apropiere, au dat buzna curioși peste bicicleta mea.

Era ajunul Paștelui, seara Învierii, și cum, parcă trebuia să-mi apară ceva românesc în cale, mi-a apărut o Dacie părăsită, pusă pe butuci. Peisajul era unul atât de similar cu cel de acasă, încât, parcă îmi venea să bat la ușa casei de lângă și să ciocnesc un ou roșu cu ei.

Drumul prin Misiones este, în marea lui parte, flancat de rășinoasele care caracterizează pădurea atlantică, pădure, dealtfel în pericol foarte grav, datorită defrișărilor masive. Nu mai simțisem demult mirosul de brad, așa că a fost tare bine venit.

În Misiones se află, probabil, una din cele mai mari părți din pădure, care s-a prezervat, și, tot în Misiones, am văzut cele mai multe camioane cu lemne pe kilometru’ pătrat. Un nene taximetrist, neamț la origine, îmi povestește, cât îmi fac o cafea într-o benzinărie, despre zonă, și-mi recomandă să nu o iau pe drumul izolat pe care vroiam eu să pedalez spre San Vicente. De menționat că prin orice benzinărie din Argentina, găsești apă caldă. Ei o folosesc pentru mate, eu pentru cafea.

Mă rog, nenea zicea de ruta secundară 212. Vreo 65 de km, din care peste 50, neasfaltați. Nu l-am ascultat și am luat-o totuși pe acolo. Nu aveam să regret. Mă bag, de multe ori, acolo unde mi se spune să nu mă bag. Locurile astea reflectă frica oamenilor și prejudecățile lor, de cele mai multe ori, așa că, e fain să vezi contrastul.

În final, chiar dacă drumul a fost extrem de greu, 60 de km de off-road, rupți de restul lumii ( este unul din drumurile alea care-ți rup spițele) undeva, la jumătatea acestui drum, am dat de o comunitate izolată de aborigeni. Am cerut un loc de campat, iar caciqueul (șeful comunității) mi-a oferit chiar un pat, într-un loc acoperit.

Iaca, în astfel de circumstanțe, îmi dau seama, cât de norocos sunt să fac această traversare pe o bicicletă. Nu știu cum aș ajunge altfel în aceste locuri, care nu apar pe nici o hartă turistică și, care, îmi oferă cele mai minunate experiențe, în realitate.

Nu faptul că am ajuns la obiective cunoscute precum Machu Picchu sau Iguazu mă fac neapărat fericit, ci aceste întâlniri, aceste experiențe și surprize la care nu mă aștept. Acestea mă țin de atât timp pe drum. Faptul că nu știu unde voi ajunge mâine, ce mi se va întâmpla și pe cine voi întâlni, mă motivează să continui să explorez lumea pe două roți.

A doua zi mi-am continuat drumul până în San Vicente, unde, ulterior, mi-am petrecut noaptea la cort, lângă o benzinărie de la ieșirea din oraș. Normal, a doua zi, trebuia să trec granița pe la El Soberbio, dar cum brazilienii desființaseră postul lor frontalier, a trebuit să fac alți 80 de km, de-a lungul fluviului Uruguay, ce formează granița naturală dintre Argentina și Brazilia.

Ei bine, și dacă faptul că nu am putut trece pe la El Soberbio și a trebuit să mai fac alți 80 de km până la Alba Posse, nu a fost îndeajuns, pe la 4-5 dimineața, m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Pentru că nu există pod peste fluviul Uruguay, trebuie să treci cu bacul, care funcționează doar ziua. Eu, cum am ajuns târziu, mi-am pus cortul chiar pe malul fluviului să mă odihnesc. Și, surpriză! Chiar înainte de zorii zilei, m-am trezit cu un individ la cort. Evident că m-am speriat. Am crezut că a venit să mă jefuiască. Era prima oară când mi se întâmpla așa ceva. M-a întrebat dacă m-au lăsat cei de la prefectură să campez acolo. Eu: „que!?” „Sí, sí, quiero dormir”. Nu avea nici un sens ceea ce mă întreba. Era un loc sălbatic, la capătul orășelului Alba Posse, in boscheți, efectiv.

Și m-am pus înapoi la somn. Nu trec nici 10 min și aud „<poc-poc> Stai! Prefectura”. M-am panicat și am scos capul din cort să văd ce se petrece. Individul care mă vizitase, fugea acum cu o cutie de carton în spate, iar prefectura după el, cu pistolul.

Iar eu de colo: „domn’ polițist, sunt în pericol?”

„Nu, nu, poți dormi liniștit”.

„Ah, ok”

Mi s-a explicat a doua zi ce se întâmplă, de fapt, în zonă. Se pare că se traversează tot felul de mărfuri, din Brazilia în Argentina, în Argentina totul fiind mai scump și economia mai precară ca în Brazilia; Fiecare face contrabandă cum poate și cu ce poate.

Și uite așa, intram cu bacul, din nou, în Brazilia. De data aceasta, în cel mai sudic stat al țării, Rio Grande do Sul.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.