Calatorii si Expeditii

zoom
No comments

Suriname, Guiana franceză şi înapoi în Brazilia

Într-una din ultimele postări, vă povesteam despre aventura mea prin jungla guianeză, despre „off-road” pe două roți, printr-una din cele mai izolate regiuni ale Americii de sud, cât şi despre ospitalitatea localnicilor. Aşa cum veți citi în rândurile care urmează, Suriname şi Guiana franceză nu prea aveau să semene cu cea din urmă.

Suriname

Dacă coasta guianeză este extrem de animată şi satele şi oraşele se țin lanț, nu acelaşi lucru se întâmplă şi pe coasta Suriname-ului. Cu o populație mai mică decât Guiana britanică (aprox. jumătate de milion), concentrată majoritar în capitala Paramaribo, Suriname e ceva mai sălbatic, cu distanțe mari între localitați, chiar şi pe coastă. Mă rog, distanțe mari pentru Suriname.

Neexistând pod peste fluviul Cuarantyne, fluviu care desparte Guiana britanică de Suriname, am fost nevoit să iau bacul. Un drum de aprox. 40 de min, urmat de o coadă la paşapoarte şi într-un final înapoi pe două roți în cea de-a cincisprezecea țară a expediției mele prin Americi.

De cum intri în Suriname, se schimbă şi aspectul şoselelor, multe din ele proaspăt asfaltate..

Suriname este una din puținele foste colonii olandeze unde limba olandeză a rămas oficială şi este folosită încă ca limbă curentă, în paralel cu creola locală, cunoscută sub numele de ‘sranan tongo’. Oarecum similar cu situația din Guiana britanică, olandezii au adus aici atât sclavi din Africa, cât şi imigranți dintr-o altă fostă colonie olandeză, Indonezia (în Guiana britanică, englezii au adus imigranți indieni). Aşadar populația este una extrem de pestriță. Ici colo, dai de câte o moschee sau templu budist, dar şi de biserici reformate, catolice sau chiar neo protestante. Mâncarea reflectă şi ea această influență asiatică în regiune.
America de sud ca şi continent este un potpourri de naționalități, etnii şi religii, dar chiar şi aşa, Guianele au un aer pe alocuri străin de restul continentului, pe alocuri parcă mai european. E drept că au fost şi ultimele care şi-au obținut independența (cu excepția Guianei franceze care încă face parte din Franța – este o regiune a Hexagonului). Asta se poate vedea şi prin faptul că se folosesc prize europene şi se bea bere la jumate de litru (hihihi).

După ce mi-am petrecut ziua de naştere în Nieuw Nickerie, am repornit la drum urmând şoseaua de coastă spre Paramaribo. Un drum extrem de monoton. Pe de o parte şi alta plantații de banane. În rest, mă confruntam din nou cu temperaturi extrem de ridicate. Oamenii nu mai păreau atât de săritori ca în Guiana britanică, iar toate restaurantele şi buticurile sunt deținute de chinezi cu care nu te prea înțelegi de fel. La un moment dat am început să fac pane din 30 în 30 de km. Câteodată am şi 1000 de km fără o singură pană, câteodată mă pomenesc cu 3 în suta de kilometrii. Şi colac peste pupăză, odată ce se lasă seara mai sunt şi atacat de țânțari. Seara, de îndată ce te-ai oprit din pedalat, eşti devorat, asta dacă nu eşti destul de dibace să ocheşti din prima locul de campare şi să instalezi cortul cu viteza luminii. Oricum îți intră şi în cort, dar na, măcar nu ai 20 pe un singur picior şi cu timpul dispar. Sau mai simplu, iei ceva spray repelent, dar eu tot amânasem. Aveam să-mi procur unul abia prin Guiana franceză.

Paramaribo

După un drum lent şi în care oboseala celui un an jumate pe drum a început parcă să-şi lase amprenta, am poposit într-un final, într-o seară de sâmbătă şi în capitala Paramaribo, care pot să zic că m-a impresionat cu arhitectura sa colonială. Mult mai bine întreținut şi mult mai curat ca Georgetown, Paramaribo este parcă şi un oraş mult mai animat. Baruri, restaurante şi parcuri pline de lume la tot pasul. Paramaribo este şi un exemplu de diversitate şi bună conviețuire a tuturor religiilor. Nu multe sunt locurile unde vezi o moschee gard în gard cu o sinagogă.

În Paramaribo am fost găzduit de o tipă filipineză, Abbz. Aveam să aflu că erau un grup mai mare de filipinezi/filipineze veniți/e aici la lucru ca infirmieri/e. Poate cunoaşteți deja acest aspect, dar filipinezele sunt extrem de căutate ca bone şi infirmiere. Aşa că prin ea am cunoscut întreaga lor comunitate. Nişte tipi/tipe super de treabă. Colegul de apartament a lui Abbz mi-a făcut cadou două perechi de pantaloni şi un tricou de ciclism şi ambii au ținut să-mi gătească zilnic.
Poate pare ciudat, dar în Suriname am avut mai mult contact cu această comunitate de imigranți filipinezi decât cu loalnicii. Nu ar fi prima oară când sunt găzduit de filipinezi. În Fort Saint John, în Canada tot aşa şi tot la fel de fain m-au tratat. Băieții ăştia par să aibe ospitalitatea în sânge, ceea ce-mi face poftă să ajung cât mai degraba şi prin Filipine.


Trecerea în Guiana franceză

Câteva zile fun cu filipinezii cât să-mi dea energia necesară pentru a-mi continua drumul, s-au adeverit a fi de bun augur. Plecam din Paramaribo oarecum încântat că aveam să intru curând pe un teritoriu european, în Guiana franceză.

Podul peste fluviul Suriname este impresionant, mai ales pentru o nație atât de mică precum Suriname. Dacă până aici drumul de coastă fusese unul cât se poate de plan, ultimii câțiva zeci de km până în Guiana franceză, aveau să-mi facă cunoştință cu niscaiva coline, atât cât să nu mă lase cu o impresie plictisitoare.

La fel ca între Guiana britanică şi Suriname, nici la trecerea peste fluviul Maroni, reprezentând granița naturală, nu există pod, aşa că trebuie să plăteşti barcagiu; ori 4 euro, ori echivalentul în dolari surinamezi. Ajunsesem la graniță seara. M-am dus să ştampilez paşaportul la grăniceri. Postul era deja închis, dar fiindcă grănicerul era încă acolo, l-am rugat să mă servească cu o ştampilă şi a fost de treabă.

Buba acum era că nu mai aveam destui bani şi singura opțiune viabilă era să ajung la un bancomat pe partea franceză să scot euro. Tot ce mai aveam la mine erau 5 dolari surinamezi, adică sub 1 €. Aşa că am avut de dus muncă de convingere cu diverşi să mă ia şi să văd cum îi plătesc pe partea ailaltă. Până la urmă m-a luat unul şi i-am plătit doar mărunțişul pe care-l mai aveam, scutindu-mă de restul de plată. Ajungeam în Saint Laurent du Maroni, din nou la „normalitate”. După mai bine de 1000 de km de biciclit pe partea stângă, reveneam pe dreapta în Guiana franceză.


Întâlnirea cu un grup de români

După o noapte petrecută la cort, în apropierea oraşului, m-am întors dimineață în oraş să beau o cafea şi să găsesc ceva WiFi. Mă aşez la o cafenea, pun telefonul la încărcat, când pac, aud dulcele grai moldovenesc. Nu mai avusesem un interlocutor român de anul trecut din iulie, când mă întâlnisem cu Mirel Magop în Columbia, alt globetrotter român. Băieții erau trimişi de firma de construcții la care lucrau în Franța să facă sistemul de ventilație al noului spital din Saint Laurent.

Ne-am împrietenit cât ai zice peşte şi desigur, în spiritul ospitalității moldoveneşti, m-au invitat acasă la un borş moldovenesc, o țuică şi ceva voie bune. Mană cerească a fost. Şi fiindcă tot ne-am nimerit în timpul protestelor din România, am zis să fim şi noi solidari cu restul românilor ieşiți în stradă.


Guiana franceză – cel mai ostil teritoriu de până acum

Aveam să petrec câteva săptămâni în Guiana franceză, timp în care am pedalat cei mai bine de 400 de km până la granița braziliană şi făcut câteva chestii interesante, cum ar fi să văd o lansare de rachetă la Kourou (la centrul spațial european) şi să particip la o emisiune radio în acelaşi orăşel.

Totuşi per total, chiar dacă am cunoscut oameni de treabă, Guiana franceză m-a lăsat cu un gust uşor amar. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau mult mai egoişti şi extrem de puțin săritori ca în alte locuri. Odată am fost alungat de la o masă într-un popas, când îmi făceam de mâncare, altădată cineva mi-a cerut 2,5€ pe o sticlă de apă. În Kourou am fost atacat cu un pistol de jucărie de nişte puşti care vroiau să mă jefuiască. Despre acel episod am povestit aici. Nu mai pun că este cel mai scump loc de până acum din Americi. Au nişte prețuri ridicol de mari.
Din câte am putut eu să înțeleg, Guiana franceză este pentru francezi ceea ce Alaska este pentru americani. Acel teritoriu îndepărtat, sălbatic, desprins de țara mamă, cu relativ mai puține reguli şi unde  poți face un ban în plus sub formă de prime dacă te stabileşti acolo.

Înapoi în Brazilia – „lungul” drum spre Macapá şi estuarul Amazonului.

Mă simțeam fericit să mă întorc în Brazilia. Oamenii sunt mult mai ospitalieri şi prețurile mult mai ieftine. Drumul care leagă granița franceză de Macapá este unul asfaltat în mare parte, dar are şi o porțiune de aprox. 110 km fără asfalt.

Am nimerit în jungla amazoniană fix în sezonul ploios. Şi dacă frigul şi canicula mi-au dat de furcă prin alte părți, acum avea să vină rândul ploilor.

Orice ai purta, orice ai face, tot te udă ciuciulete. Degetele şi tălpile picioarelor ți se încrețesc. Înaintezi cu greu şi ai mereu o senzație neplăcută. Ei bine şi pe bucata neasfaltată, noroaie. Munți de noroaie prin care trebuie să înnoți. Iar când mai prindeam o după amiază fără ploaie, era minune de la Dumnezeu.

În fine, drumul acesta dintre granița franceză şi Macapá, m-a făcut psihic. Am înaintat foarte greu iar faptul că trebuia să mă întorc mereu în ploaie, nu mă motiva deloc. Mi-am petrecut nopțile fie la cort, fie în sate indigene şi la oameni acasă. Una din persoanele minunate pe care aveam să le întâlnesc aici era un elvețian pe nume Othmar care la cei 68 de ani ai săi, şi-a cumpărat pământ în nordul Braziliei şi anual vine să trăiască aici, câteva luni. Cultivă ananas, porumb, açaí, de toate. Să nu stea degeaba, mi-a zis el.
Cum pedalam pe înserate, m-a zărit unul din angajații lui de la fermă şi mi-a zis să trag pe dreapta la ei. Aveau „ordine” stricte de la Othmar să „culeagă” toți călătorii de pe stradă ca să-i omenească cu mâncare şi cazare gratis (da, există astfel de oameni pe lume). Aveam să descopăr asta din cartea de oaspeți. Aşa că am tras la ei, cu mare drag. Cină, o baie fierbinte şi posibilitatea de a-mi usca hainele au fost mană cerească, dar şi discuțiile interesante într-o portugheză amestecată cu nemțească, mi-au căzut tare bine. Şi evident, faptul că mi-am făcut un prieten nou.

Pe 10 martie, după 20.832 de km pedalați prin America de nord, centrală şi de sud, atingeam Ecuatorul, a treia linie imaginară importantă a Terrei, după Cercul arctic şi Tropicul de nord. Totodată ajungeam pentru prima oară pe malul Amazonului, cel mai masiv fluviu al planetei şi fluviul pe care aveam să-mi continui expediția, în barcă de această dată.

Hărțile traseului parcurs până în acest moment prin America de nord, centrală şi de sud

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici


Comentarii

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *