La trecerea dintre Americi, în barcă cu narco traficanți
Orice călător care își dorește să facă o traversare a celor două Americi nord – sud se va confrunta mai devreme sau mai târziu cu lipsa unei legături terestre între Panama și Columbia și deci între cele două Americi. Această porțiune lipsă (de 120 de km) din lanțul de șosele supranumit „panamericana” care începe în apropierea oceanului Arctic în nordul Alaskăi și care continuă până la Ushuaia, în Țara de Foc, face aproape imposibil un voiaj terestru direct între cele două extremități ale Americilor. Cele mai sigure variante pentru traversarea acestei zone cunoscută ca „Darien Gap” sau „El Tapon de Darien” sunt fie un zbor din ciudad de Panama spre o destinație din Columbia (Medellín sau Cartagena sunt cele mai logice destinații dar se poate zbura și către Bogotá), fie o călătorie pe marea Caraibe, prin arhipelagul insulelor San Blas. Eu am ales varianta pe mare și așa cum am să vă povestesc în cele ce urmează a fost o adevărată aventură care s-a lăsat cu dormit o noapte pe o insulă și o călătorie nebună de tot în mai multe bărci dintre care cea mai lungă cursă cu niște narcotraficanți.
Ce este Darien Gap /El Tapon de Darien (sau pe românește regiunea Darien/jungla Darien)?
Darien este o regiune și un departament limitrof al ultimei țări central americane, Panama și care se continuă și în nordul Columbiei. Este singura bucată din traseul de peste 24.000 de km al panamericanei unde aceasta se întrerupe, neexistând căi terestre de acces între cele două Americi. Deși printre primele locuri explorate de spanioli după descoperirea Americilor, jungla Darien, pentru că asta este în fond, o junglă, în lipsa unei șosele rămâne unul din ultimele locuri puțin atinse de mâna omului și unde viața sălbatică este la ea acasă, sau aproape. De ce zic asta? Fiindcă Darien mai are și o altă menire și anume acea de coridor de trecere pentru traficul de droguri și pentru imigranții ilegali care speră să ajungă spre SUA. Nu de puține ori aventurieri ca mine care s-au încumetat să încerce o traversare între cele două țări prin Darien au sfârșit omorâți de traficanții de droguri sau de faimoasele gherile columbiene FARC și ele implicate în cam tot ce mișcă prin zonă. Aici puteți citii povestea relativ recentă a unui suedez omorât de gherilel FARC în partea columbiană a Darien-ului. Totuși traversarea Darien-ului nu este imposibilă atâta vreme cât mii de imigranți și călăuzele acestora își fac drum pe acolo. Dar o traversare implică de fapt o combinație de călătorie cu barca pe râuri și croirea unui drum prin jungla deasă. O echipă de ciclo aventurieri americani au reușit recent o traversare iar filmul lor îl puteți urmări mai jos. Chiar am luat personal legătura cu Lucas Brunelle, unul din membrii echipei care au realizat traversarea și mi-a zis că unu la mână le-a luat o grămadă să convingă pe cei de la SENAFRONT (grănicerii panamerzi) să-i lase să treacă fiindcă zona este puternic păzită de ei, iar doi la mână i-a costat destul de mult fiindcă localnicii indigeni care i-au transportat pe râurile de legătură din Darien le-au luat destul de mulți bani. Și nu mai zic că odată ajunși pe partea cealaltă, în Columbia au mai plătit și amendă de vreo 250 $ pentru trecerea ilegală a frontierei. Așa că oricine își dorește o traversare prin Darien, trebuie să fie ori disperat ori puțin țignit. Piedicile sunt nenumărate și pericolele te pasc la tot pasul. În aceste condiții varianta cu barca rămâne o opțiune mai rezonabilă dar așa cum am să vă povestesc și aceasta destul de aventuroasă și riscantă. Însă înainte să vă zic despre traversarea în sine, am să revin un pic în urmă, pe ultima porțiune a traseului meu panamez.
Ciudad de Panama și cum am fost jefuit
Sfârșit de iulie, eram deja de peste 11 luni pe drum. America centrală a fost un calvar din cauza căldurii și mai ales a umidității care atingea pe alocuri 85 – 90%. A pedala prin asemenea condiții meteo nu e ușor, chiar nu e. Cumva simțeam că eram la capătul puterilor și aveam nevoie de o perioadă de odihnă, de o resetare și reorganizare dar am preferat să mă târăsc până în Columbia. Știam că e o țară mult mai ieftină ca Panama și mi-aș putea permite să petrec ceva mai mult timp. Asta și faptul că vroiam să-mi închei traseul central american.
Pe ultima bucată de traseu central american, în Panama am avut parte de niște evenimente mai neplăcute și zic evenimente fiindcă au fost două. Unul l-a cam determinat pe celălalt. Într-o seară târziu, când căutam cazare în ciudad de Panama am fost jefuit de una din gențile de la bicicletă. Am fost un naiv. Am intrat într-unul din cartierele defavorizate ale capitalei panameze fără să-mi dau seama și mi-a ieșit în cale un băiețandru cu cuțit în mână. S-a făcut vizibil la vreo 50-100 de m în fața mea și am avut totuși timp să-mi întorc bicicleta și să dau pedale. Tot ce a apucat a fost una din gențile mele de pe spate. Dar hai să fiu român să zic noroc că…da noroc că era cea în care îmi țineam hainele, chiloții, șosetele și nu cea cu actele și camerele de filmat. Așa e, a fost paguba cea mai mică posibilă. Geanta în sine cred că e cea mai mare pagubă. Am apelat ulterior la poliție care mi-a zis că nici nu se bagă în acea parte de cartier unde am fost jefuit.
Ciudad de Panama este unul din acele orașe în care granița dintre sărăcie și bogăție, dintre zgărie nori și bordei este una foarte clară. Mirajul de siguranță din centrul financiar se evaporă rapid în diversele „barrios” („barrio” este echivaletul spaniol al faimoaselor „favelas” braziliene deși în societatea braziliană acest concept este mult mai bine încropit). Eu intrasem în cel mai periculos barrio și era și noapte. Am ignorat semnalele date de clădirile dărăpănate, de străzile stricate, de zecile de priviri îndelungate și curioase ale localnicilor. Speram să găsesc o stație de pompieri unde să poposesc peste noapte așa cum făcusem într-un alt oraș din Panama. Până să o găsesc am fost operat iar după jaf am ajuns să dorm pe o podea dintr-o stație de poliție.
Din ciudad de Panama până pe coasta Caraibelor
Așadar capitala panameză am părăsit-o șchiop de o geantă pe spate iar asta mi-a dezechilibrat bicicleta dar mi-am continuat așa drumul spre portul Cartí de unde urma să caut o ambarcațiune spre Columbia. Fusesem îndrumat acolo de un alt călător argentinian care mi-a zis că ar fi varianta cea mai ieftină și autentică, cu vreo 3 bărci din Cartí, Panama până la Turbo, Columbia. Și a fost și una și alta.
Am ieșit din ciudad de Panama pe panamericană care nu mi-a pus prea multe probleme, terenul fiind extrem de plat în zonă, deci ușor de făcut kilometrii. Asta până când am cotit de-odată stânga pe un drum care traversează întreg lanțul muntos. GPS-ul îmi indica 40 de km până la țărmul mării Caraibelor dar drumul a fost incredibil de greu. E un fel de montagne russe. Urcă și coboară ca o sinusoidă. Numai eu știu cât am avut de împins la bicicletă. Ei, dar aici am avut parte de o întâlnire extrem de originală, cu un român, nenea Mugurel. Undeva la km 3 al acestei șosele secundare era un hotel în construcție și de-acum se făcea noapte și am întrebat pe un localnic unde aș putea să trag peste noapte. Dintr-o vorbă într-alta i-am zis că sunt român și imediat mi-a zis să vin la ei pe șantier că ar mai fi un alt român, nenea Mugurel. Parcă nu-mi venea să cred că fix acolo, în vârf de deal panamez dau peste un alt român. Omul extrem de mirat de prezența mea și povestea călătoriei mele, a luat imediat legătura cu șeful acestuia să-mi dea permisie să dorm acolo peste noapte. Un om simplu și deosebit cu care am stat la taclale o grămadă în acea seară și a doua zi dimineață la o cafea. Mi-a dat haine curate, un prosop, cafea la pachet iar șeful acestuia mi-a donat 40 $. Nenea Mugurel, 55 de ani este original dintr-un sat de lângă Baia Mare și o calamitate care i-a distrus casa l-a trimis să zic așa la muncă în Spania unde a cunoscut-o pe actuala soție panameză cu care s-a stabilit în Panama. Din discuțiile purtate cu nenea Mugurel, care amestecă puțin româna cu spaniola, omul duce un dor nebun de casă și plănuie să revină să trăiască în România împreună cu soția odată ce aceasta iese la pensie. Așa că întâlnirea cu mine a fost o plăcere pentru ambii iar eu după o odihnă zdravănă mi-am continuat a doua zi drumul printr-o căldură toropitoare spre Carti.
Drumul ăsta care leagă panamericana de țărmul Caraibelor este cum ziceam un adevărat montagne russe. La asta se mai adaugă căldura excesivă și umiditatea extremă din aer. Zeci de pante inclinate la peste 30% și pe la jumătatea lor și câte o serpentină. Nu aș exagera să zic că acești ultimi 40 de km până pe coastă au fost cei mai grei din tot traseul meu central american. Și colac peste pupăză am avut și un accident. Cu bicicleta șchioapă de o geantă și frânele slăbite, la una din coborâri, într-o serpentină am ajuns cu totul în șanț. Și cum legea lui Murphy funcționează, nu aveam casca pe cap în acel moment. Transpiram excesiv și cum mi se acumula transpirația sub cozorocul căștii ca ulterior să-mi cadă în ochi, am scos-o și fix atunci am căzut. O port mai tot timpul dar uite că exact atunci când am avut nevoie de protecție nu o aveam. Deci furtul genții dar și faptul că nu am schimbat la timp plăcuțele de frână m-a dus în șanț. Zgârieturile ca zgârieturile dar loviturile la cap sunt cele mai periculoase.
Acesta este teritoriul indigenilor Kuna
La km 20 baricadă din partea grănicerilor panamezi și taxă de intrare pe teritoriul kunez. Indienii kuna sunt una din națiile autohtone din Panama și au întregi teritorii care le aparțin și unde au propriile lor legi și reguli și au voie să taxeze pe oricine intră pe teritoriul lor. Mi-au cerut 20$ dar după o negociere cu șeful lor, le-am dat 5$ și m-au lăsat să trec. Le-am explicat că nu călătoresc pe bani mulți și m-au înțeles. Au fost de treabă. După tot calvarul acestui drum și după o căzătură zdravănă, atingeam țărmul mării Caraibelor în dreptul micuțului port Cartí. Fără să vreau mi-au trecut câțiva fiori și am avut un moment de entuziasm văzându-mă la capătul uneia dintre Americi. Reușisem în cele mai bine de 11 luni de la plecare să pedalez peste 14.000 de km prin toate cele 10 țări nord și central Americane. Am pus în mod simbolic mâna în apă. De aici înainte mă aștepta cea de-a doua Americă.
Nogocierea bărcii spre Columbia și cum am ajuns în barcă cu narco traficanți
Odată ajuns în Cartí trebuia să înfrunt problema cea mare. Cu ce barcă voi ajunge în Columbia, când și la ce preț. Era după amiază, orele 16:00 deja și după ce am mâncat o farfurie de orez cu carne la un „comedor” de pe plajă, m-am mișcat rapid să iau pulsul situației. De fapt în micuța localitate există un centru de informații de unde se pot cumpăra și bilete dar doar pentru bărci care fac drumuri pe insulele din apropiere. Știam de la argentinian că opțiunea ar fi o barcă până la Capurgana și odată pe teritoriu columbian aș fi avut destule opțiuni spre Turbo. Așa că am început să întreb pe unul altul, cine ar face acest drum și așa am ajuns la un anume Negro care mi-a zis că el nu face a doua zi drumul dar că știe pe cineva care l-ar face. Pentru asta în schimb trebuia să ajung pe insula unde locuia el, la 10 min cu barca de țărm.
Arhipelagul San Blas este format din 365 de insule și insulițe pe care locuiesc majoritate indigenilor kuna, care alungați fiind de pe teritoriile lor de colonizatorii europeni s-au retras în insule. Puțini s-au mai întors în ziua de azi pe țărm și în vechile lor teritorii din sudul Panama-ului. În marea lor parte își păstrează tradițiile și se îmbracă în portul lor așa că asta este o experiență unică în sinea ei.
Bun, mă îmbarc cu Negro pe barcă, sui și bicicleta și îi dăm drumul. 10 min mai târziu suntem deja pe insulă. O lume aparte pot spune. În afară de un alt călător israelian și cu mine toți de pe insulă erau indigeni kuna care trăiesc în casele lor tradiționale de papură, poartă diverse piercing-uri și umblă desculți. Mi-ar fi plăcut să surprind câte ceva pe cameră dar filmatul este interzis așa că de îndată ce-mi scot camera să-i pozez sunt atenționat că nu am voie. Tradiția lor nu permite acest lucru iar eu ca simplu vizitator trebuie să-i respect. Asta ar cam trebui de fapt să știe orice călător. Te duci într-un loc, respecți tradițiile locului. Cât m-am învârtit eu pe insuliță a revenit și Negro cu băieții cu care aveam să fac a doua zi drumul.
Aveam la mine în total 180$ din care trebuia să-i plătesc cazarea pe o noapte lui Negro (5$), alți 5$ prețul bărcii până pe această insulă, barca spre Capurganá și mai trebuia să-mi rămână și pentru mâncare și ultima barcă din Capurganá spre Turbo. Știam că nu mă va costa ieftin fiindcă aveam și bicicleta și bagaje multe cu mine dar Negro mi-a ținut partea și le-a explicat la tipi că nu prea am bani și fac o călătorie extrem de îndelungată. Dintr-un preț într-altul am ajuns până la urmă la cel final de 120$ care știam că este unul excelent. Poate părea mult dar chiar nu este la cât de puțini fac acest drum și la ce opțiuni limitate există. Am plătit cei 120$ și ne-am înțeles pentru a doua zi dimineață. Ei dar abia acum vine partea interesantă că peste noapte am ajuns să dorm sub același acoperiș cu ei. Nu aveam nici cea mai mică idee cine sunt, cu ce se ocupă. Știam doar că ei mă vor duce cu barca până la Capurganá.
Veniseră în ziua aia dinspre Columbia cu un alt motociclist israelian care a fost cazat tot în aceiași cameră. Păream să fim cu toții rupți de oboseală așa că ne-am pus în paturi relativ devreme dar știți cum e, mai schimbi o vorbă, mai una, mai alta și așa din discuție în discuție, se ajunge la pungi de cocaină. Panamezii încep să ne povestească nouă, mie și israelianului că ei de fapt nu transportă doar persoane ci și cocaină. Ne povestesc cum au ajuns odată cu transport până în Dominicană și încep să ne întrebe cum pot băga chestiile și în Israel și prin Europa. Eu mă făceam că plouă, israelianul rădea. Problema era acum că le plătisem cei 120$ și nu prea mai aveam ce face. Nu vă zic cu ce grijă am adormit și cu ce târșă m-am suit a doua zi cu ei în barcă
Un drum de coșmar pe mare
După o ploaie sănătoasă de dimineață, mă ambarc cu ei pe la 9:30 dimineața, mai târziu decât stabiliserăm inițial, ploaia dându-ne ora de plecare peste cap. De pe insula unde am înnoptat, mai fac o mică oprire pe o alta din apropiere să mai culeagă ceva localnici după care motoare full speed spre Capurganá. Nici nu ne bagă bine viteză că marea începe să fie agitată dar ăștia nici că o lasă mai moale. Spărgeau valurile incredibil de nebunește. Am crezut că sar din barcă odată la fiecare 30 de sec. Și așa a fost 6 ore cât a durat drumul până în localitatea de frontieră Puerto Obaldia unde ne-am oprit să înnoptăm și să-mi pună a doua zi dimineață ștampila de ieșire din Panama. A fost ca un film de groază 3D, doar că nu era film. Ăsta este unul din momentele alea în care simți că viața bate filmul. În schimb peisajul era absolut fantastic. În dreapta se vedea coasta muntoasă a Panama-ului, în stânga depășeam insulă după insulă, multe din ele chiar locuite. La coborâre am luat la puricat mai tot bagajul știind acum cu ce se ocupă oamenii și fiindu-mi frică să nu-mi fi introdus ceva ilegal prin bagaje să am de dat socoteală la grăniceri. Totul era în regulă.
Cum era duminică după amiază, oficiul de imigrări unde trebuia să-mi pună ștampila de ieșire era închis, așa că am petrecut noaptea în hamac pe malul mării iar a doua zi după ce m-am văzut cu ștampila în pașaport, aceiași indivizi m-au dus în Capurganá, care era doar la vreo 30 de min depărtare. Și uite așa pășeam pentru prima oară în America de sud
Întâlnirea în Turbo cu globetrotter-ul român Mirel Magop
Din Capurganá până în Turbo am făcut doar vreo 2 ore și am prins o legătură bună pe un catamaran. Față de barca anterioară a fost lux. Fiind o ambarcațiune mult mai mare și prinzând o mare liniștită, călătoria a fost foarte plăcută.
Planificasem de ceva vreme să mă văd în Turbo cu Mirel Magop, un alt mare călător român care a umblat preț de un an. Ne urmărisem călătoriile reciproc și acum era un prilej foarte bun să ne intersectăm ceea ce am și făcut. Omul circulă la pas și cu autostopul și după ce a aterizat în Rio de Janeiro în septembrie anul trecut a luat-o inițial spre sud până la Ushuaia iar de acolo prin toate țările spre nord, până aici în Turbo în Columbia.
Are omul niște povești de călătorie incredibile. E de fapt de mult mai mult timp pe drum. Înainte de America de sud a traversat și vizitat 44 din cele 47 de țări ale Europei și a refăcut în 2013 traseul lui Badea Cârțan de la Cârțișoara până la Roma, în opinci și costum național. Deși frânt de oboseală după atâtea întâmplări și amar de drum a fost o plăcere să-l întâlnesc. Pe Mirel îl puteți urmări pe contul lui de Facebook aici.
Și uite așa am traversat Darien-ul pe ocolite și ajuns pe cel de-al doilea continent al velo expediției mele. După alți aprox. 350 de km extrem de dificili prin Anzii columbieni, am ajuns într-un final la începutul lui august în Medellín, un oraș incredibil despre care aș putea să scriu un articol întreg. Atmosfera Columbiei și oamenii pe care i-am întâlnit aici până acum îmi aduc aminte mult de Mexic și experiența fantastică pe care am avut-o în țara aztecă. Povestindu-le unuia și altuia despre jaful din Panama, am căpătat haine și o geantă nouă de bicicletă iar acum după aproape o lună de odihnă și de rezolvat diferite probleme logistice care s-au acumulat pe perioada ultimului an, sunt gata să pornesc din nou la drum, dar nu spre sud, ci inițial spre Venezuela și gura Amazonului, urmând să revin pe marele fluviu în Ecuador iar de acolo mai departe pe bicicletă spre Țara de Foc. Despre schimbările pe care le-am făcut și noul traseu prin America de sud, am scris aici.
Scrie un comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Pingback: Românul care traversează Americile pe biciletă a pornit spre Venezuela — Moldova.org
Davide
It’s surprising how easily and fast people start to speak about their „dirty businesses”! It happened several times also to us (even one time in Romania where a Roma guy that took as hitchhiking welcomed us saying that he recently left the Swiss jails)! Every time they were really nice and friendly. But I can relate totally to your feelings on the boat, we had some much shorter experiences on small boats with rough sea, and I really can’t figure out how to resist for 6 hours!
Good luck with South America!