Calatorii si Expeditii

zoom
1 comment

Iran, tărâm al omeniei (Ep. III – Ascensiune pe vf. Damavand – 5671 m)

A trecut ceva timp de la ultimul episod al călătoriei mele prin Iran pe care am mai apucat să-l public. Din păcate am trecut printr-o perioadă destul de ocupată cu alte aspecte din viața-mi personală și nu prea am găsit răgazul necesar să mai și scriu.

 

Deci…unde rămăsesem? Ah, da în Teheran, de unde am luat un autobuz spre baza Damavandului, mai precis satul Polur (2270 m), unde odinioară se începea ascensiunea Damavandului. Astăzi odată ajuns acolo se mai poate urca pe un drum forestier pe care dealtfel mașina națională iraniană Saipa (un fel de Toyota 4×4, dar varianta iraniană) urcă fără probleme până la o cotă de mai bine de 3000 m (mai precis 3040 m). Așadar după o cursă de aprox 1 oră jumate din Teheran, am coborât în micuța localitate de la poalele Damavandului de unde am prins imediat două alte ocazii, prima care m-a dus până la campusul de la Rayneh iar a doua de acolo până la punctul terminal al drumului, Gosfand Sara.

Polour, punctul de plecare.

Apropo, cred că merită să vă zic câte una alta despre Damavand. Damavand la cei 5671 m ai săi nu este doar cel mai înalt vârf din masivul Alborz ci și cel mai înalt munte vulcanic din Asia și face parte din cunoscutul circuit „Seven Volcanoes” sau cele mai înalte vârfuri vulcanice de pe cele 7 continente. De fapt asta a reprezentat și unul din principalele motive pentru care am venit și eu să-l urc, cu speranța că într-o zi voi putea duce la bun sfârșit acest minunat circuit.

Când am ajuns în Gosfand Sara se însera deja, dar nu am vrut să rămân acolo peste noapte fiindcă am considerat că ar fi o idee mai bună să urc până la o altitudine de peste 4000 de m în scopul de a mă aclimatiza. Totuși diferența de peste 1000 de m altitudine dintre cele două campuri m-a dat un pic peste cap. Nu numai că înaintam relativ greu pe măsură ce urcam în altitudine, dar faptul că se înnoptase și am decis să parcurg distanța pe timp de noapte îmi aplifica cumva teama de necunoscut și frica de înălțime. De fapt pe măsură ce înaintezi în altitudine un pas normal ți se pare cât două trei la nivelul mării. Mă tot uitam pe GPS-ul telefonului să văd cât mai am și îmi aduc aminte că ultimii 200-300 de m mi s-au părut infernali. Am făcut un efort mult mai mare decât am prevăzut pentru acea zi. Odată ajuns am intrat în primul refugiu, nici nu am mai zărit cabana la care trebuia să ajung în mod normal și care se afla ceva mai sus.

Imagine din tabăra de la 4200 de m altitudine.

Refugiul era plin de alți alpiniști și cumva, cumva am reușit să-mi fac loc între doi și să-mi pun izoprenul și sacul de dormit, iar înainte de a mă culca mi-am făcut o supă instant. Aveam o durere de cap greu de imaginat. Era prima oară în viața mea când am experimentat răul de înălțime. Urcasem mult prea repede la 4200 de m altitudine. Aveam doar niște paracetamol cu mine așa că am luat unul dar nu a avut un efect prea grozav. Toată noaptea m-am întors de pe-o parte pe alta și m-am sculat complet neodihnit.

Norocul face că după ce am intrat în cabana pe care nu o găsisem în toiul nopții, m-am împrietenit cu niște francezi veniți și ei să urce pe vârf și care mi-au dat câteva pastile de Dolipren, un paracetamol mai special și care spre surprinderea mea chiar și-a făcut efectul, dar pe termen relativ scurt, luându-mi marea parte din durerea de cap. Restul zilei mi l-am petrecut odihnindu-mă și urcând pentru aclimatizare până la cota de 4700 de m.

Cabana la 4200 de m altitudine.

Seara, după ce am mai făcut puțină conversație cu francezii și câțiva iranieni din cabană, m-am culcat foarte devreme, pe la 9 seara, fiindcă urma să mă scol cu noaptea în cap pentru ascensiunea finală. Ca și în prima noapte, nu am avut parte de un somn decent, având dureri de cap și insomnie, iar puțin după ora 4 au început să se trezească și pregătească de ascensiune primele grupuri, iar eu le-am urmat la scurt timp.

Uitasem să vă zic că în ascensiunea mea de aclimatizare, mă împrietenisem cu un iranian și tot cu el mi-am început de dimineașă ascensiunea finală spre vârful de 5671 de m. Așadar la 5 și un pic eram deja echipați și pregătiți și am pornit la atac. Diferența dintre cabana la care ne aflam și vârf era de mai bine de 1400 de m.  Cum înaintam mă tot uitam pe altimetru, simțeam fiecare 100 de m urcată.

În ziua ascensiunii

După o bucată, durerea de cap mi s-a intensificat, dar norocul face că partenerul meu avea la el pregătit limonadă și Coca Cola care m-au repus una doua pe picioare și astfel am reușit să continui ascensiunea. Damavandul nu e un munte greu de urcat, iar traseul pe care mi-l alesesem este relativ accesibil. Ceea ce mi s-a părut în schimb greu este lupta continuă cu altitudinea și răul de altitudine. Trebuie să recunosc că nu am avut răbdarea și determinarea să mă aclimatizez corespunzător, dar asta și din cauza timpului limitat pe care îl aveam la dispoziție. Probabil că dacă aș fi rămas în tabăra de la Gosfand Sara (3000 de m alt.) o zi, aș fi avut mai mult timp să mă aclimatizez.

În apropiere de vârf.

La 5000 de m altitudine am avut un sentiment euforic, la fel ca și cel pe care l-am avut ulterior când am pășit pe vârf. Nu mai ajunsesem niciodată atât de sus. A ajunge la 5000 de m mi se părea o mare realizare. Un pic după cota 5000 de m am început să simt mirosul de sulf emanat de nenumăratele izvoare de sulf de prin preajmă. De fapt mirosul intens și înnecăcios de sulf este considerat de mulți cel mai mare impediment înainte de atingerea vârfului.

Vârful Damavand, 5671 m

Ultimii 300 de m i-am parcurs relativ ușor. Cu toată oboseala, lipsa de oxigen și durerea de cap, entuziasmul le depășea pe toate. Puțin după orele 12 la amiază, pe data de 19 august 2014 am atins vârful Damavand, la cei 5671 de m ai săi. Euforie, bucurie, mulțumire sunt doar câteva din sentimentele care m-au încercat în acel moment.

Nu am zăbovit mult și am decis să cobor împreună cu amicul iranian. Totuși dacă la urcare mă încercase o durere de cap zdravă-nă la coborâre am început să mă simt de parcă pluteam. Am făcut din nou o altă imprudență, să cobor mult prea mult, mult prea repede iar după mai bine de 3 ore de cobârâș, am ajuns din nou la cabana de unde plecasem dis-de-dimineață, iar după ce am consultat un medic, acesta mi-a recomandat să cobor la cota 3000 altfel răul ar fi continuat. Mi-am împachetat totul și am pornit din nou.

Adevărul e că după ce am coborât încă 500 de m am început în sfârșit să mă simt mai în regulă, iar în final totul a fost în regulă. Dacă este în schimb să rețin un lucru din această expediție și care să nu îl mai repet sub nici o formă, ar fi faptul că nu e de joacă cu altitudinea iar o aclimatizare corespunzătoare este esențială.

Pe seară eram deja înapoi în Teheran, încheind astfel expediția de 3 zile pe cel mai înalt vârf vulcanic al Asiei. Cred că a fost o reușită, iar micile greșeli pe care le-am comis le voi avea cu siguranță în vedere în expedițiile viitoare.

Pentru restul șederii mele în Iran, aveam să mai vizitez Isfahanul și Kashanul dar despre aceste două orașe și aventurile de acolo am să vă povestesc în episodul următor, care va fi dealtfel și ultimul dedicat Iranului.

Iată și câteva imagini ale ascensiunii:

Comentarii

comentarii


Susține #CycleTheAmericas în timp ce ești în vacanță!

Când călătoresti, poți cumpăra serviciile turistice de la tour-operatorul WISE.travel, urmând că 4% din valoarea achizițiilor să fie donate automat de WISE către expediția #CycleTheAmericas. În plus, alți 4% vor susține o organizație umanitară din România, fără costuri suplimentare pentru tine.

Este de ajuns să te înregistrezi prin banner-ul de mai jos:

One comments on “Iran, tărâm al omeniei (Ep. III – Ascensiune pe vf. Damavand – 5671 m)
  1. Pingback: Iran, tărâm al omeniei (Ep IV – Isfahan) | Radu Paltineanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.