Calatorii si Expeditii

zoom
No comments

Din Amazonia, în Quito: întoarcerea pe şaua bicicletei şi o urcare pe cinste

După două luni şi două săptămâni petrecute prin Amazonia, m-am întors de curând pe CrossBike şi mi-am reluat traseul pe bicicletă, începând urcarea spre Cordillera Anzilor şi spre Quito, capitala Ecuadorului. Dacă în prima zi, cei 60 de km cu o urcare de 1.200 de m, s-au resimțit din plin, în zilele care au urmat, aveam să dozez distanța treptat şi să mă reobişnuiesc uşor, uşor, cu efortul.

Trebuie să recunosc că mi-a fost dor de biță. Mi-a fost dor să fiu eu, cel care este din nou în control. Asta şi este frumusețea cicloturismului, faptul că îți dă enorm de multă independență şi te face să te simți bine, ştiind că realizezi un traseu prin forțe proprii.

Un drum întortocheat: Coca – Narupa şi cum am lăsat în urmă Amazonia

Drumul care leagă micuța localitate El Coca, unde mi-am încheiat periplul pe Amazon, de capitala Quito, este unul extrem de dificil, cu trecere prin câteva pasuri montane, dintre care unul de 4.092 de m. Dar cum tot ce este greu, este şi frumos (cred că expresia originală, sună fix invers, dar nici aşa nu este greşit) porțiunea aceasta de traseu m-a binecuvântat cu unele din cele mai faine peisaje: de la pădurea tropicală, la peisajul golaş alpin; de la fluviul Napo, la vulcanul Antisana şi satele andine. Aveam să-mi dau seama foarte curând, că deşi mai mică ca suprafață, față de vecinele ei sud americane, Ecuadorul are o diversitate geografică şi climatică incredibilă. Cu un teritoriu ceva mai măricel decât al României şi o populație de aprox. 15 milioane, Ecuador avea să fie una din cele mai frumoase surprize de până acum. Şi nu e o țară scumpă. După o criză financiară similară cu cea din Venezuela (dar nu la aceleaşi proporții), în anul 2000, Ecuadorul a schimbat moneda națională, Sucre-ul, cu dolarul american, ceea ce a stabilizat întreaga economie şi a avut efecte pozitive asupra întregii țări. Şi nu mai zic, peste ce oameni ospitalieri şi de treabă, aveam să dau aici. Cu siguranță, Ecuadorul va concura la unul din locurile fruntaşe, în clasamentul celor mai ospitaliere țări din expediția mea prin Americi.

Revenind la traseu, prima seară care m-a prins pe drum, am petrecut-o în localitatea Loreto, ghiciți unde? La pompieri! De fapt, nu ar fi nici prima oară, nici ultima, când înnoptez la pompieri. O mai făcusem în Panama şi în Guyana, doar că de data aceasta nu au avut să-mi ofere saltea, aşa că mi-am pus cortul pe acoperiş la ei, dar tot fain a fost, fiindcă eram într-un loc sigur, gratis şi puteam să mă şi spăl. Nu zic, că WiFi-ul a fost bonus, iar pompierii, nişte gagii super de treabă.

Unul din cele mai nesuferite aspecte, în acest colț de lume, mai mult decăt căldura dogoritoare, este umiditatea extremă din aer. Mi s-a luat, efectiv, după un an de când umblu prin căldură şi umiditate extremă, caracteristice climei, atât din America centrală, cât şi din zonele joase ale Americii de sud.

Adevărul este că începusem deja să visez la ceva climă mai rece, deşi eram conştient că nu mai aveam haine călduroase; nici măcar nişte pantaloni lungi. Unii dintre voi, care mă urmăriți de la început, poate vă aduceți aminte, cum, în Panama, mi s-a furat unul din coburile de pe spate, unde aveam toate hainele. De atunci, nu mai am haine de frig, dar nici că aş fi avut nevoie de ele, pănă acum când a trebuit să urc la altitudine. Ştiți cum e, nimic extrem nu este plăcut , iar atunci când te afli într-una din extreme, ai tendința să o minimalizezi pe cealaltă. Dar da, chiar îmi doream să scăp de zăpuşeala aia.

Drumul dintre Loreto şi Baeza, şerpuieşte colinele de la poalele Anzilor, te urcă ca să te coboare şi să te urce din nou. Căldura se face încă puternic resimțită în această zonă, dar norocul meu este că izvoarele şi cascadele sunt şi ele abundente şi mă pot opri să mă răcoresc şi să-mi umplu sticla.

Dar cum îmi place mie să pun accentul pe oameni şi faptele de omenie, de care am parte, cea mai faină experiență de prin zona asta, aveam să o am într-un sătuc, unde m-am oprit să servesc prânzul. Singurul restaurant din localitate, era situat în curtea şcolii. Proptesc bicla afară, îmi dau casca jos şi mă aşez la una din mese. Întreb ce au de mâncare şi prețul, după care fac comandă de un prânz complet, care mă costa $2. În tot acest timp, cât una dintre femei îmi pregătea merindele, ceilalți prezenti, mă întrebau despre expediția mea, bicicletă, cât m-a costat, etc. Aşa e lumea la țară, curioasă şi e lesne de înțeles de ce.

Păreau foarte fericiți că am intrat la ei să servesc masa de prânz, iar la urmă, nu mică mi-a fost surpriza, să-mi zică că e din partea casei. I-am rugat să-mi accepte banii fiindcă ştiam că şi doar $2, fac mult pentru ei şi m-au refuzat drăguț, cu o căldură umană nemaipomenită şi o sclipire dumnezeiască în ochi. Şi nu a fost singurul astfel de gest din acea zi. Popasul unde am înnoptat, după ce m-au lăsat să-mi pun cortul gratis, la ei pe cerdac, mi-au oferit şi o supă caldă, din partea casei; asta după ce au redeschis bucătăria doar pentru mine. Dacă mai aud pe cineva care zice că lumea e plină de oameni răi, mă supăr rău. Ori sunt eu cea mai norocoasă persoană să dau peste cei mai buni, ori există încă multă omenie în lume. Tind să cred a doua versiune.

Spre Baeza şi primul pas montan serios

Dacă până la Narupa, urcarea a mai fost cum a fost, de la Narupa la Baeza, începe una extrem de serioasă şi abruptă, care culmină la peste 2.200 de metri altitudine. Dacă până aici, arşița şi umiditatea mi-au fost duşmanii cei mai mari, pe porțiunea aceasta, ploaia parcă nu se mai termina. Este drept că este încă sezonul ploios, dar chiar şi aşa, parcă nu se mai oprea. Mi-a udat un set de haine, după altul şi pedalatul pe ploaie, ca şi pe ninsoare sau vânt, nu e chiar plăcut. E poate intemperia cea mai nasoală, aşa că a trebuit să fac pauze lungi şi să înaintez încetul cu încetul.

Datorită pantelor abrupte, de multe ori, trebuie să cobor de pe bicicletă şi să împing la ea, dar într-un final, ajuns în vârful pasului de +2.000 de m, s-a risipit şi ploaia şi norii şi natura m-a recompensat cu un superb curcubeu. La 26 de km depărtare, ajungeam în seara aceia, în Baeza, după o coborâre străşnică şi încă o urcare mai uşoară; din nou la pompierii locali, care mi-au dat în acea seară şi de mâncare.

Din Baeza în Quito, via Papallacta

După 2 nopți petrecute (din nou) la pompieri, aşteptând să se mai domolească puțin ploaia, am început urcarea cea mare, spre vârful pasului de 4.092 de m.

Pe măsură ce urcam, simțeam şi cum se rarefia din ce în ce mai mult aerul pe care îl respiram, dar ce poate fi o practică mai bună decât aceasta de a te aclimatiza, când ştii că ai de urcat şi nişte vulcani de peste 5.000 de m altitudine.

Surpriza cea mai neplăcută a venit la scurt timp după ce am început coborârea. Fusesem plăcut surprins să găsesc la asemenea altitudine, o şosea cu 2 benzi pe sens şi echipată cu pistă de biciclete, dar cum traficul greu aruncă toate pietrele înspre pista de biciclete, mult mai puțin spre deloc folosită, am luat o piatră la roata din spate, care mi-a perforat efectiv cauciucul şi mi-a explodat camera.

Prost echipat, îmi era un frig şi se şi înnopta de acum. A trebuit să mă târăsc aşa, cu bicla, vreo 2 km, până la următorul popas, unde nu numai că oamenii mi-au dat din nou să mănânc gratis şi să rămăn în casă la ei peste noapte, dar am putut să şi peticesc camera şi să improvizez situația ca să pot face ultimii km până în Quito. Aşa că, a doua zi, dis de dimineață, m-am bucurat de o coborâre pe cinste.

Totuşi, sosirea în capitala ecuadoriană, nu avea să fie lipsită de probleme. Improvizația la cauciucul din spate, a cedat la aprox 15 km de Quito, pe când urcam ultimul deal, înainte de oraş. Fiind pe o vreme prielnică, m-am tras în afara carosabilului şi am putut rezolva uşor problema. Cu cauciucul pe spate rezolvat, şi încă puțin efort, ajungeam într-un final, după 10 zile de la plecarea din Coca, în Quito, oraş situat la 2.850 de m altitudine şi singura capitală situată (aproape) pe linia Ecuatorului.

Încă din primele clipe, Quito m-a impresionat cu ordinea şi curățenia, în contrast cu multe alte oraşe din America Latină, pe unde am trecut, cu aspectul său îngrijit şi cochet, dar şi faptul că poți găsi un prânz complet la $2, fix în centrul oraşului. Arhitectura andină colonială, domină centrul istoric şi parcă, după toată sărăcia din Amazonia, pe unde călătorisem în ultima vreme, contrastul a fost enorm.

Dar mai multe despre Quito şi Ecuador, într-o postare viitoare.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici


Comentarii

comentarii


Susține #CycleTheAmericas în timp ce ești în vacanță!

Când călătoresti, poți cumpăra serviciile turistice de la tour-operatorul WISE.travel, urmând că 4% din valoarea achizițiilor să fie donate automat de WISE către expediția #CycleTheAmericas. În plus, alți 4% vor susține o organizație umanitară din România, fără costuri suplimentare pentru tine.

Este de ajuns să te înregistrezi prin banner-ul de mai jos:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.