Calatorii si Expeditii

zoom
No comments

Dalton Highway si nordul Alaskai.

Plouă mărunt, vântul îmi bate din față iar roțile bicicletei se afundă ușor în noroiul de pe șoseaua ce leagă golful Prudhoe de orașul Fairbanks. La dreapta se întinde tundra alaskană cu vegetația ei scundă și a cărei culoare maronie-cărămizie dă a toamnă târzie, la stânga, fluviul Sagavanirktok. Nordul Alaskăi e un ținut al rarității și al frumuseții absolute iar această imagine m-a însoțit în cele 12 zile cât mi-a luat să traversez cea mai nordică șosea a Americii, Dalton Highway.

Construită în prima jumătate a anilor 1970 după descoperirea de noi resurse petrolifere în golful Prudhoe, Dalton Highway a fost multă vreme închis publicului, mai precis până în 1994 când a fost în sfârșit deschis pentru publicul larg. Chiar și așa, marea parte a vehiculelor care populează șoseaua sunt tiruri, care transporta materialele și utilajele necesare exploatării petrolifere de la oceanul Arctic. Totuși datorită notorietății acestei șosele ca fiind prima bucată a ceea ce este panamericana, cea mai lungă șosea din lume, ea atrage și diferiți călători. Unii cu mașinile-rulotă (am întâlnit un cuplu de francezi și unul de septagenari elvețieni care au făcut tot drumul din Argentina până aici cu mașinile lor, aduse din țările de origine), unii cu pasul (un japonez pe care l-am depășit are de gând să facă ce fac eu pe cele două picioare în cam 3 ani), alții ca mine pe două roți. Anual panamericana și faima ei atrag numeroși călători temerari printre care trebuie să cunosc că mă număr și eu. E un drum lung, e un drum plin de obstacole dar care trece prin cele mai sălbatice zone ale lumii.

Am plecat din Deadhorse cu 5 zile întârziere, o oarecare oboseală șo o oarecare răceală. Pleacrea a fost pe atât de emoționantă cât ciudată. Primii 50 de km i-am pedalat cu o oarecare incertitudine. De abea pus în fața faptului împlinit am ajuns să realizez imensitatea actului pe care vrea să-l realizez. Cred că ce învăț din cursa aceasta este să am răbdare, să mă bucur de moment. Ce m-a speriat cel mai tare este imensitatea, atât a nr de km cât și geografic vorbind, dar vă asigur că mi-a trecut rapid.

Inițial mi-am propus să parcurg în jur de 120 km zilnic. Din păcate prima bucată de 800 de km ce corespunde drumului dintre Deadhorse și Fairbanks, Alaska nu mi-a permis acest lucru. Media a fost de 80 de km și asta datorită fășiilor lungi de drum stricat, vremii ploioase care transforma șoseaua în ceva insuportabil de noroios și terenului extrem de deluros. Dar am avut parte în schimb de 12 zile foarte asemănătoare cu ceea ce a trăit probabil și Christopher McCandless, cel a cărui poveste a fost documentată de jurnalistul american Krakauer iar ulterior cartea scrisă de acesta a fost și ecranizată în binecunoscutul film „Into the wild”. Am trăit în mare parte cu hrană gătită la primus dar nu m-am abținut să nu o suplimentez cu un pește proaspăt sau cu ceva fructe din natură.

Că tot am pomenit de „Into the wild” hai să mă depărtez puțin de la pedalatul meu prin pustiu și să vă povestesc un inside-story. Cum această Alaskă nu este chiar așa de mare( în ceea ce privește populația, desigur) toată lumea pare să cunoască pe toată lumea așa că întâmplător am ajuns să-l cunosc pe unul din cei mai buni prieteni ai celui care l-a găsit pe Christopher McCandless mort în autobuzul în care locuise înainte să moară în 1992 (dacă nu v-ați uitat la film nu prea știți despre ce vorbesc, așa că vi-l recomand călduros).

Ploua în ziua în care treceam pasul Atigun din lanțul muntos Brooks și ajuns în partea sudică am căutat numaidecât să mă pun undeva la adăpost să mă schimb. Țin să vă zic că eram leoarcă. Și uite așa am nimerit la barăcile muncitorilor de la drumuri. După ce m-au invitat înăuntru și m-am schimbat, mi-am spălat haine și m-am aranjat și eu ca omul, am început să stau cu ei la povești. Iar dintr-o vorbă într-alta am ajuns să discut cu șeful lor Matt despre cazul lui Christopher McCandless iar teoria lui schimbă la 180 de grade felul în care s-au întâmplat evenimentele în sensul în care el susține că de fapt McCandless s-ar fi sinucis și nu ar fi murit mâncând rădăcini otrăvite cum ne spune povestea. Iar la numai 9 mile  (15 km) distanță de Stampede Trail exista și o cabană. Să fii fost așa, planul de sinucidere al tipului a fost extrem de elaborat. Ok, înapoi la pedalat acum.
IMG_2265

Aș putea spune că pustiul crește enorm valoarea întâlnirilor umane. Deși zilnic mă depășeau zeci de tiruri și camioane de mare tonaj, pot să zic că în rest eram singur pe drum, nu tu localitate, nu tu om. Dar spre surprinderea mea de foarte multe ori, oameni simpli care mă zăreau pedalând au oprit, fie să mă întrebe dacă sunt în regulă, fie să-mi ofere o ciocolată, un suc. Nici nu vă puteți imagina ce mult fac aceste întâlniri umane. Nu știu sincer ce-mi dădea mai multă energie, ciocolata sau faptul că am primit o încurajare și am avut cu cine schimba 3 vorbe preț de 5 minute. Iar oamenii pe care i-am întâlnit până acum au fost care mai de care mai minunați. Chiar acum când scriu aceste rânduri sunt găzduit de o familie din Fairbanks pe care am cunsocut-o la început de drum și care m-au invitat la ei.

Cu excepția unor porțiuni relativ scurte întreg drumul pe care tocmai l-am parcurs e caracterizat de coline, așa că m-am jucat în cele 12 zile un joc tare urât de-a urcatul și coborâtul. Întreaga șosea e efectiv o sinusoidă urâtă. Nici nu apucam bine să mă bucur de pantă că hop un alt deal în față. De fapt nici nu prea s-ar putea altfel în condițiile în care dedesubt e un strat sănătos de permafrost și tot ce înseamnă șosea e șerpuită și modelată după colinele și văile unduite. Singurul comfort în tot acest timp mi-a fost efectiv bicicletaîn sine,  Cross Quest-ul de la Cross România. Dotată cu schimbător Shimano XT pe spate și frâne hidraulice pe disc am putut să jonglez mult mai ușor cu nenumăratele coline pe care le-am avut de înfruntat.

Eu am tot glumit pe seama urșilor Grizzly și a pericolelor care mă pasc pe acest traseu izolat iar în a treia zi de pedalat, hop-țop că m-am trezit până la urmă în preajma unui Grizzly. De abea pescuisem și ursul a simțit imediat mirosul de pește proaspăt și a ridicat botul. Era la 30 de m de mine pe partea stângă a șoselei, dar nu s-a clintit să vină după mine, și-a văzut de treabă. Până la urmă tind să dau dreptate cuiva care-mi zicea că nu de animale trebuie să te temi ci de oameni. Animalele doar în cazuri extrem de rare atacă omul.

Și uite așa s-au scurs 12 zile minunate, 12 zile în care am traversat nenumărate râuri cu nume indiene, nenumărate văi, marele fluviu Yukon, am trecut pe lângă o turmă de reni și m-am bucurat poate de cel mai pur aer din lume. În ultima zi când am realizat că s-a terminat, că mă apropii de Fairbanks, m-a cuprins o senzație de bucurie intensă, de realizare. Nu știu cum va fi în Argentina la sfârșit, dar știu cum a fost acum. Sunt satisfăcut și mulțumit iar aventura #cycletheamericas e de abea la început. Mă simt în forță și simt că trăiesc la maxim fiecare clipă.

Câteva date tehnice la zi despre #cycletheamericas:

Distanță parcursă: 800 km
Diferență de nivel + 8.347 m / – 8.227 m

Parteneri logistici ai expediției #cycletheamericas
Parteneri logistici

Comentarii

comentarii


Susține #CycleTheAmericas în timp ce ești în vacanță!

Când călătoresti, poți cumpăra serviciile turistice de la tour-operatorul WISE.travel, urmând că 4% din valoarea achizițiilor să fie donate automat de WISE către expediția #CycleTheAmericas. În plus, alți 4% vor susține o organizație umanitară din România, fără costuri suplimentare pentru tine.

Este de ajuns să te înregistrezi prin banner-ul de mai jos:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.