Calatorii si Expeditii

zoom
No comments

Cum m-am rătăcit la coborârea de pe vulcanul Cotacachi. Trekking de aclimatizare pe două vârfuri de peste 4.000 de m

În aproximativ o săptămână, îmi vin „întăriri” din țară. Doi amici, în compania cărora voi încerca câteva ascensiuni pe vârfuri de +5.000 şi +6.000 de m. Bucuria mea e, că prin ei îmi va ajunge şi echipamentul necesar acestor expediții la înălțime.

În ultimele două săptămâni, am urcat, în vederea aclimatizării, pe alte două vârfuri, ceva mai joase, unul de 4.630 de m, şi altul de 4.867 de m. Dacă Imbabura, primul vulcan, a fost mai mult un trek de plăcere, cel de-al doilea, Cotacachi, s-a transformat într-o aventură totală, rătăcindu-mă la coborâre şi fiind nevoit să-mi fac un bivuac şi să înnoptez la peste 4.200 de m altitudine.

Imbabura şi Cotacachi sunt 2 vulcani din nordul Ecuadorului, în jurul cărora s-a conturat, de-a lungul timpului, o frumoasă legendă. Se zice că Imbabura este bărbatul, Cotacachi este femeia, iar dealurile situate la poalele lor, sunt copiii celor doi, rodul iubirii arzătoare dintre ei. Sunt doi iubiți, despărțiți doar de valea în care se află oraşul Otavalo, oraş din care provin mulți dintre muzicanții sud-americani, pe care-i vedeți cântând pe străzile marilor oraşe europene şi nord americane.

Tata Imbabura, în afară de niscaiva „scrambling” pe coamă, spre vârf, nu mi-a impus nici o problemă tehnică. Dar, ca întotdeauna, femeia se lasă mai greu cucerită. Ajunsesem la baza traseului spre vârful Cotacachi, într-o duminică după amiază, după o urcare pe bicicletă, până la altitudinea de 3.000 de m, la frumoasa lagună Cuicocha. Era prea târziu să urc în ziua respectivă, aşa că mi-am instalat cortul, cu gândul că voi urca a doua zi dis de dimineață. A doua zi nu s-a putut, fiind o vreme jalnică: ploaie, ceață deasă, vânt. Şi a cam ținut aşa până joi.

Totuşi, nu am renunțat la ideea de a urca pe vârf şi m-am ambiționat cumva. Când îmi pun ceva în cap, cu greu mi-l mai scoate cineva, aşa că am aşteptat până vineri, când, am făcut rost de coardă, ham şi ceva carabiniere şi am pornit spre vârful de 4.944 m. Ştiam că îmi vor fi utile la coborârea de pe vârf, putând astfel să fac rapel.

În mod normal, de la 3.000 de m, la 4.000 de m, cei aprox. 14 km de drum forestier, care şerpuiesc până la locul numit „la antene” urci cu maşina. Nu am găsit pe nimeni să mă urce până acolo, aşa că am făcut tot acest drum la pas. Plecasem deja oarecum târziu de jos, pe la 9 dimineața, iar acest drum anevoios, m-a întârziat şi mai mult. De abia pe la 12:30 la amiază eram la antene, unde mi-am făcut un ceai din frunze de coca (frunzele de coca sunt cele din care se fabrică cocaina, dar un ceai sau simplu fapt de a mesteca aceste frunze, îți taie din răul de înălțime).

Până pe la 4.300 de m, cărarea trece prin desele ierburi de altitudine, cunoscute ca „paramo” în Anzii ecuadorieni, după care începe o pantă abruptă, dominată de pietriş care-ți fuge de sub picioare şi roci fragile, de care nu te poți sprijini, fiindcă rămâi de cele mai multe ori cu ele în mână.

M-am mişcat lent spre vârf, cu pauze dese, iar altitudinea şi oboseala kilometrilor parcurşi, începeau să-şi spună cuvântul. După o scurtă rătăcire şi revenire la traseu, de abia la orele 18:00 am ajuns în creasta Cotacachi-ului şi, fiind deja târziu, nu am mai procedat spre vârful principal, ci spre cel secund, situat în stânga.

Fiind extrem de târziu, am procedat imediat la coborâre, dar, chiar atunci s-a pus o ceață groasă, asta după ce în timpul zilei fusese perfect senin. Dar na, ştiți cum este, la altitudine, vremea este extrem de imprevizibilă.

Odată cu ceața şi lăsarea serii, vizibilitatea a devenit extrem de redusă şi, coborând pe la 4.300 – 4.200 de m, mi-am dat seama că am părăsit traseul pe care urcasem. Am bâjbâit puțin, iar la un moment dat, de frustrare şi oboseală, mi-am făcut un fel de bivy şi m-am pus să mă odihnesc. Aveam trei straturi pe mine, dar fără sac de dormit şi cort, simțeam cum trece vântul prin mine şi nu am putut să dorm deloc. Am stat aşa, câteva ore, până am mai prins ceva forțe. Să fi fost deja 3 dimineața, cred, când m-am pus din nou la drum. A trebuit să ocolesc toată coama prin ierburile alpine înalte, caracteristice acestei zone a Anzilor, ca să reîntâlnesc traseul.

Între timp, cei de la Rezerva Cotacachi-Cayapas, dăduseră semnalul de alarmă şi, vreo 6 inşi de la Rezervă şi de la pompieri, dintr-o localitate apropiată, mă căutau deja. Îi vedeam cu lămpile aprinse, de la depărtare. La 5 dimineața ne-am întâlnit şi şi-au dat seama că totul era ok şi m-au coborât până la bază, unde-mi lăsasem bicla.

Aventură, ce mai, dar totul e bine, atunci când se termină cu bine. Iar de aclimatizat, sunt sigur că m-am aclimatizat.

Acum mă puteți urmări şi pe contul meu de Instagram.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

 

 

 

Comentarii

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *