Calatorii si Expeditii

zoom
1 comment

Coasta pacifică, deşertul dintre Piura şi Chiclayo şi piramidele de la Tucume –  primele impresii după 2 săptămâni de pedalat prin Peru

A fost mai simplu decât mă aşteptam. După ce depăşisem şederea în Ecuador, cu peste o lună de zile, am avut puține emoții la ieşire. Ştiam că scoseseră amenda de $250 pentru depăşirea perioadei de şedere, dar chiar şi aşa, aveam emoții față de cum va reacționa vameşul.
Intrasem în Ecuador prin micuța localitate Nuevo Rocafuerte, din Amazonia, unde nu au calculator şi implicit, îți pun doar ştampilă în paşaport, fără să te înregistreze în sistem. Aşa că, acum, la ieşire, nenea vameş nici măcar nu şi-a dat seama că eu depăşisem cele 3 luni care se alocă oricărui turist. Am ieşit efectiv basma curată. Cred că dacă m-aş întoarce chiar acum în Ecuador, nici nu şi-ar da seama că am păşit vreodată prin acea țară.

Am intrat în Peru pe la Tumbes. Peisajul sterp, de coastă, dar mai ales şoseaua ceva mai stricată şi „marea de gunoaie”, mă anunță că am schimbat țara. Aveam să înțeleg că Ecuador a fost un vis frumos, din punctul de vedere al curățeniei şi al organizării. Cel puțin partea de nord vest a Perului, este absolut groaznică. Am văzut cu propri mei ochi, cum oameni aruncă saci de gunoi menajer, direct din maşină. Ies puțin în afara oraşului şi jap. Sincer, înțeleg țări ca India, unde nu poți avea curățenie, datorită suprapopulației, dar în Peru, care este scuza, alta decât managementul prost şi corupția? Sunteți familiari cu fenomenele astea, nu? I guess so…

Prima seară, mi-am petrecut-o în cort, pe plajă, pe malul Pacificului. Nu-l mai văzusem din Panama şi după toate mirosurile şi gunoaiele de pe panamericană, din acea zi, mi s-a părut minunat să găsesc acel loc curat, pe plajă: doar eu şi sunetul valurilor.

Prima parte a traseului meu peruvian, urmează îndeaproape malul Pacificului şi descopăr chiar şi câteva stațiuni turistice drăguțe prin zona aceasta, dar din nou, mizeria este ceva ce, cu siguranță nu pot trece cu vederea atât de uşor. Asta şi leii de mare găsiți morți pe plajele din această zonă.

Se pare că se apropie de mal şi le mănâncă hrana pescarilor, care îi otrăvesc. Ori îi otrăvesc, ori îi prind în plase şi ucid. Este un crunt instinct de supraviețuire a celui mai puternic, de dezinteres din partea autorităților şi de impunitate.

Îi dau pedală mai departe şi observ că şi maşinile sunt mai răblăgite pe aici, decât erau în Ecuador. Văd uneori câte una, care mai are puțin şi se desface în bucăți. Şi a mai apărut ceva: moto-taxiurile sau tuktuk-urile, cum mai sunt ele cunoscute. Şi claxoane, multe claxoane…

Chiar mă gândeam, ce determină multe din națiile săraci ale lumii, să claxoneze mult mai mult decât aşa zisa lume dezvoltată: lipsa regulilor, dorința de a se impune, de a-ți face loc mai uşor prin mulțime?

Lângă El Alto, am dormit în spatele unei benzinării. Am analizat bine locul, înainte să instalez cortul, ca să mă asigur că nu există şanse să fiu jefuit şi m-am trântit la un film, după care am adormit. A doua zi, comand o cafea la restaurantul din față şi dau să-mi pun telefonul şi una din bateriile externe, la încărcat. După nici 5 minute, mă trezesc cu proprietara, femeie pe la vreo 60 şi ceva de ani, că mă apostrofează. Cum mi-am permis eu să-mi pun alea la încărcat, fără să o întreb! Doamna, este exact genul de persoană, în pragul vârstei a treia, care are impresia că un telefon şi o baterie, consumă cât un aparat de aer condiționat şi îi va crea gaură în buget. Am tăcut mâlc, că aveam nevoie de baterie, fiind descărcată complet, dar la plecare nu m-am abținut să nu-i zic vreo două. Clar, nu cuvinte de ocară, ci să-i bat apropoul despre comportamentul față de proprii clienți.

Nu-i nimic, mi-am zis. La ce oameni faini am întălnit până acum, o astfel de întâmplare, nici nu merită prea multă atenție. Şi uite că, următoarea zi, în Sullana, proprietarul primului local unde am intrat să caut Wi Fi şi să beau o cafea, mi-a făcut cinste: una şi una. În fine, trebuie să recunosc că gunoiul şi acea întâmplare, mi-au creat o primă impresie proastă despre Peru, dar nu mă dau eu aşa uşor după prime impresii şi prejudecăți.

În Piura, al treilea oraş ca mărime din Peru şi primul oraş important pe unde am trecut, cu străzile sale prăfuite, multe neasfaltate, am fost primit excelent de o doctoriță, pe nume Elena, găsită pe CouchSurfing. Fiind mereu ocupată cu munca şi cei doi copii, am avut puțin timp să vorbim, dar suficient cât să îi satisfac câteva curiozități asupra României şi limbii române. Statul la pompieri şi poliție e fain, dar parcă câteodată, e bine să mai dai şi de câte o familie dintr-asta faină.

Deşertul dintre Piura şi Chiclayo

Vânturile nord-sud din Patagonia, îmi sună cunoscute. Am fost avertizat şi sfătuit de multă lume pe tema asta, dar să dau de vânt continu din față, chiar din nordul Perului, la asta nu mă aşteptam.

Întreaga zonă străbătută de şoseaua panamericană, între Piura şi Chiclayo, este una deşertică. Cum precipitațiile sunt relativ abundente în zonă, nisipul este în multe locuri acoperit de vegetație, ceea ce face locul mai ciudat.

Ici, colo, zăresc câte un sat cu case din chirpici. Cu cât mă depărtez de Piura, se împuținează şi oamenii şi zonele locuite. La un moment dat rămân doar eu pe biclă şi tirurile care vâjâie pe lângă mine. Ştiu, panamericana nu este poate cel mai idilic loc de pedalat, dar am nevoie în perioada asta să avansez puțin mai repede, spre sud. Şi totuşi, ce ghinion…vântul din față nu mă ajută prea mult şi inevitabil, mă oboseşte mult mai rapid, dar puțin câte puțin, am pedalat toată distanța care mă despărțea de Chiclayo.

În Lambayeque, după aproape 23.000 de km împreună, un moto taxi mi-a lovit janta de pe spate şi mi-a turtit-o, aşa că până în Chiclayo, ultimii 10 km care îmi mai rămăseseră, i-am făcut cu roata pe spate în opt. Cu toate astea, eram fericit că în ziua aia salvasem un cățel care-l găsisem abandonat pe marginea şoselei. L-am recuperat, dat ceva de mâncare şi cărat până în primul sat, unde i-am gasit o familie adoptivă. Of, Peru e plin de animale abandonate şi maltratate.

Piramidele de la Tucume – ultimele piramide construite de om

Peru nu este doar despre Machu Picchu şi incaşi, ci despre mult mai multe şi mai vechi culturi şi civilizații, pre incaşe, care au lăsat în urmă, artefacte şi chiar întregi oraşe. Ăsta este cazul şi culturilor Lambayeque, Chimú şi Moche, care s-au dezvoltat şi au prosperat în regiunea dintre Chiclayo şi Trujillo, înainte să fie asimilate de incaşi. Aşa că am fost şi eu curios să descopăr câte puțin din această îndepărtată istorie şi m-am dus la Tucume, aproape de Chiclayo, acolo unde civilizația Lambayeque, urmată de Chimú şi doar mai apoi de către Inca, a construit ultimele piramide din lume, piramide din lut.

A fost grozav să mă plimb seara printre acestea, să văd locurile unde se făceau sacrificii umane pentru zei şi să-mi imaginez cum era viața oamenilor din acele timpuri. Vă las mai jos câteva imagini.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

Comentarii

comentarii

One comments on “Coasta pacifică, deşertul dintre Piura şi Chiclayo şi piramidele de la Tucume –  primele impresii după 2 săptămâni de pedalat prin Peru
  1. Pingback: Chiclayo – Nazca: coasta peruviană, Lima şi puțin off-road în Rezerva Națională Paracas | Radu Păltineanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *