Calatorii si Expeditii

zoom
No comments

Choquequirao, sora mai mică a Machu Picchului

Pe o culme, la peste 3.000 de m altitudine, deasupra impresionantului canion format de râul Apurimac, se află ruinele uneia dintre cele mai mari aşezări incaşe, Choquequirao. Înainte de sosirea spaniolilor, aici trăiau 2.000 de suflete, de două ori mai mult ca la Machu Picchu, dar în ziua de azi abia 25-30% din ruine sunt excavate. Totuşi, spre deosebire de Machu Picchu, unde pot ajunge până la 3.000 de turişti zilnic, Choquequirao, fiind încă un sit arheologic greu accesibil, păstrează acel aer de loc magic, pentru care trebuie să depui un efort ca să-l vezi şi nu mulți sunt cei dispuşi să facă lucrul acesta. Asta pănă când se va construi telefericul, obiectiv în plan.

Puțină istorie

Choquequirao a fost un centru atât cultural cât şi religios pentru incaşi, iar odată cu invazia spaniolă, mulți dintre incaşii care au părăsit Cuzco (capitala imperiului Inca) s-au retras aici, în drumul său spre Vilcabamba, ultima redută. Astfel, Choquequirao a devenit un bastion important in calea spaniolilor şi o legătură importantă între zona andină şi jungla Amazoniană.

Primul explorator care scrie despre Choquequirao este Juan Arias Diaz, în sec. Al XVIII-lea, dar locul capătă importanță abia după vizita lui Bingham, în sec. Al XX-lea, cel care a descoperit Machu Picchu. Primele restaurări încep in anii ’70, iar până azi, abia 30% din situl arheologic este scos la lumină.

În anii care urmează autoritățile in parteneriat cu aceeaşi firmă care se ocupă şi de Machu Picchu, vor construi un teleferic, care să faciliteze accesul şi să crească numărul de turişti.

Cum am ajuns la Choquequirao

De pe şoseaua principală ce leagă Nazca de Cuzco, există două posibilități de a ajunge la Choquequirao. Fie via San Pedro de Cachora, fie via Huanipaca. Eu am ales varianta prin Huanipaca şi am coborât cei 31 de km în serpentină până în micuțul orăşel, unde am înnoptat la poliția locală. Acest drum de 31 de km, este foarte similar cu bine cunoscutul „Camino de la muerte” (Drumul morții) din Bolivia, pedalând în permanență cu un hău în dreapta, ce depăşeşte 1.000 de m.

După noaptea petrecută în Huanipaca, am coborât a doua zi, tot în bicicletă, până la „ex-hacienda” San Ignacio, unde există câteva case turistice, dar care păreau destul de prost întreținute. Familia care are grijă de acel loc, mi-a dat chiar un pat gratis, înăuntru şi mi-au gătit. În zona andină, atât timp cât nu te înghesui la obiective mult prea cunoscute, lumea este foarte de treabă.

Eu am coborât în bicicletă, dar varianta clasică de a ajunge aici, este via Kiuñalla, în maşină/moto/bicicletă, iar de acolo coborâre pe jos până la San Ignacio. Dimineață abia, mi-am dat seama cât de frumos era locul unde ajunsesem. În partea stângă o cascadă, în față canionul Apurimacului, al doilea cel mai adânc canion din lume, cu o diferență de nivel, care pe alocuri poate depăşi 3.900 de m.

După o cafea şi ceva banane băgate la ghiozdan, m-am pornit pe jos. De la San Ignacio până la ruine sunt exact 10 km de mers pe jos, fiind imposibil să mai pedalez din acest punct. Primii 1,5 km sunt coborâre, iar apoi, după ce traversezi podul peste râul Apurimac, restul este urcare. Eu am prins o zi cu soare, aşa că vremea a fost extrem de aridă.

De jos, din canion şi pănă la ruine, sunt 1.500 de m de urcat, pe o față montană cu vegetație joasă şi fără prea multe locuri unde să te adăposteşti de soare. Nu ştiu cum am făcut de am uitat să-mi iau apă de jos, aşa că am avut de suferit până la intrare în parc, unde am dat în sfârşit de apă. Pe drum, într-o scurtă pauză, cum eram aşezat pe pământ, am ridicat capul şi am avut surpriza să văd o condoriță cu puii ei, zburând chiar deasupra capului meu. Incredibil de fain moment.

Normal, se plătesc 60 de soles intrarea, dar cum turişti nu prea sunt prin zonă, iar gardienii nu stau acolo permanent, poți intra gratis la ruine. Probabil că după ce vor construi telefericul, situația se va schimba, dar eu mă bucur că l-am prins aşa fără turişti şi fără paznici.

Cel mai frumos loc din tot situl arheologic este „Plaza Grande” unde îşi aveau casele de piatră, nobilimea, unde se efectuau sacrificii şi înmormântau mumiile şi în apropierea căreia se pot observa terasele, locul unde incaşii practicau agricultura. Puțin mai jos, este sanctuarul preoților. Ceea ce este important de precizat, este faptul că „Soarele” însuşi era unul din cei mai importanți zei venerați de către populația Inca, de aia şi locația aceasta, aleasă pentru construirea unui asemenea oraş.

În tot timpul cât m-am plimbat printre ruine, am mai întâlnit doar un alt grup de turişti veniți cu ghid: un cuplu de englezi. Recomandabil este să închiriezi un ghid pentru a veni aici, dar asta presupune costuri mari (~$500), iar dacă te echipezi cu merinde, apă şi un GPS la tine, nu ai cum să te rătăceşti şi poți vedea acest loc gratis. Mie mi s-a părut unul din cele mai faine locuri în care am ajuns până acum în Peru, loc de care m-am putut bucura în tihnă.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava. Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

Comentarii

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *