Calatorii si Expeditii

zoom
No comments

Chiclayo – Nazca: coasta peruviană, Lima şi puțin off-road în Rezerva Națională Paracas

Ultima dată, vă scriam de prin Chiclayo, unde, printre altele, vă povesteam despre începutul drumului costier prin Peru şi vizita mea la piramidele de la Tucume.

De la Chiclayo la Nazca, drumul costier rămâne în mare parte neschimbat: deşert, mult vânt şi praf din față şi distanțe ceva mai semnificative între localități. Dacă până în Peru, mă obişnuisem să dau de localitați micuțe, la fiecare 10-15 km, hai 20-25 km, ei, aici am avut şi 60 km între localități, ceea ce mi-a adus aminte de jungla guianeză, sau de drumul prin statul Amapá a Braziliei, pe care am pedalat în martie anul acesta.

Vântul de coastă din Peru, este datorat curentului Humboldt, unul din cei mai importanți curenți ai planetei, curent cu o direcție sud-nord, şi care se resimte de-a lungul coastei de vest a Americii de sud, din Chile, până aproape de Ecuador.

Trebuie să recunosc că este absolut frustrant să pedalezi contra vântului, deci, dacă mă gândeam că voi putea avansa foarte repede pe coasta peruviană, m-am înşelat. Alta era povestea dacă mă deplasam în sens opus. Ceața deasă şi vremea mohorâtă, mai adaugă şi ele un element de tristețe peisajului deja dezolant.

Şi uite aşa se face, că tot oamenii sunt cei care-ți pot încălzi sufletul, când distanțele lungi, ceața şi vântul îți dau o stare de tristețe. La km 347 a porțiunii de nord a panamericanei, la recomandarea unui alt cicloturist peruvian, Fernando, din Lima, am făcut cunoştință cu nea Clemente, poreclit îngerul deşertului. Nea Clemente, un bătrânel trecut de 60 de ani, este patronul unui restaurant situat în mijlocul deşertului. Omul, țineți-vă bine, ajută pe toți călătorii care-i trec pragul. Am fost al 1244-lea pe care l-a hrănit gratis şi căruia i-a dat o doză de voie bună, caracteristică-i.

Am povestit pe larg despre dânsul, într-un alt material, dar vă garantez: dacă credeți că îngerii sunt baliverne, vă înşelați. Ei există şi sunt oameni ca şi noi, doar cu un suflet mai mare, mare de tot. Nea Clemente, a reuşit să-mi lase o lacrimă în ochi şi un surâs în suflet, suficient cât să-mi dea energie să ajung în Lima.

En passant, cred că relațiile umane şi dialogul, sunt până la urmă cel mai important motor al nostru şi una din cele mai importante busole, care ne ghidează şi situează, care ne dă încredere în noi înşine şi stimă de sine. Am mai zis-o şi o mai zic, nu cred că ideea este să fugi de tine însuți, să te izolezi de lume, de ceilalți. Dar este drept că, pe de altă parte, călătoritul te ajută să te vezi pe tine însuți, să te analizezi într-un mod autentic, fără influențe din partea anturajului, familiei sau mediului mult prea îmbâcsit de acasă, pe care poți da uşor vina.

***

La ieşirea din fiecare mare oraş prin care am trecut, Trujillo, Ciclayo, Chimbote, maldăre, peste maldăre de gunoaie. Față de țara vecină, Ecuador, cu care am tendința să compar Peru, aici resimți cu adevărat sărăcia, corupția şi debandada. Şi peruanilor le place să claxoneze; cu motiv, ori fără.

Peru este fără doar şi poate, una dintre cele mai turistice țări din America de sud, sectorul turistic reprezentând unul din principalele motoare ale economiei peruviene, care angajează sute de mii de oameni. Nu mă pot abține, totuşi, să nu evidențiez faptul că se aplică foarte mult tehnica „în față vopsit gardul, în spate leopardul”. Adică şoselele, infrastructura, organizarea, în locurile turistice, este de cele mai multe ori ireproşabilă. La fel şi tot ce ține de siguranță. Mi se pare Peru, foarte sigur ca țară, atât cât rămâi pe linia turistului gringo. Situația se schimbă radical atunci când te bagi în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe, sau prin locuri mai izolate. Dar în fine, eu nu mă consider turist, ci călător şi mă interesează să văd, în primul rând, viața oamenilor de rând, nu standarde turistice şi lucruri făcute de fațadă.

***

Chiar înainte de Lima, monotonia deşertului este spartă de un drum abrupt, de coastă. La nici 50 de km de un oraş de peste 10 milioane de locuitori, mă văd pedalând pe un drum îngust, cu doar două benzi: de o parte oceanul Pacific, de care mă desparte un hău abrupt şi stâncos, de cealaltă, dune înalte de nisip. Şi mult trafic greu. Fiind pe panamericană, acesta este cel mai neplăcut aspect.

Am ajuns în Lima seara târziu, pe la orele 22 şi m-am cazat la un nene tare simpatic de pe Couchsurfing, pe nume Nino. Mai avea la el un alt călător francez şi deşi mi-a oferit patul său, am refuzat şi am dormit pe jos, în sufragerie, în sacul meu de dormit. Sincer, mi-e tot una. Sunt super obişnuit şi cred că şi acasă, de voi mai ajunge degrabă, tot în sac voi avea tendința să dorm. Dacă sunteți curioşi ce sac de dormit folosesc, e unul bun la toate, un Marmot Neversleep, achiziționat de românii faini din Calgary, Canada, care m-au ajutat, pe când am trecut pe acolo acum 2 ani.

Țin să zic că Nino e figură maximă. Ghid montan şi softist, omul a urcat zeci de munți, printre care şi Cho Oyu, unul din cei 14 aşa numiți opt miari din Himalaya. A primit la el sute de călători şi are şi poveşti cât să te delectezi pe bune, despre cei care i-au călcat pragul: de la un stripper român, la un neamț gay care i-a propus de cum a intrat pe uşă sex, la călători mai cumpătați sau neveste controloare (cazul unui cuplu de români). Am fost al zecelea român găzduit de Nino şi cu ocazia asta am aflat şi cât de mulți români ajung de fapt prin Lima.

Chiar a doua zi, după ce sosisem în capitala peruviană, am mers la Ambasada României, să-mi refac paşaportul. Postasem cu vreo câteva săptămâni înainte, un mesaj pe facebook, în care criticam sistemul celor de la MAE, fiindcă, ca român cu domiciliul în străinătate, nu puteam să fac cerere online pentru emiterea paşaportului electronic cu valabilitate pe 5 ani, aici în Lima, ci mă arondau fie la Consulatul României din Montreal, Canada, ori în România.

La scurt timp, am primit un mesaj de la un domn din M.A.E. care m-a ajutat, în sensul că a luat el personal legătura, direct cu Ambasada României din Lima şi soluția de compromis, a fost eliberarea unui paşaport temporar. Oricum, asta nu-mi schimbă părerea față de faptul că sistemul are o mare lacună pentru cei în situația mea (cetățean român cu domiciliul în afara României, care nu se află momentan şi nici în viitorul apropiat, nici în țară, nici în locul unde a avut ultimul domiciliu).

În schimb, la ambasadă am fost primit foarte fain de dl. ambasador Gafița, cu care am avut o conversație interesantă despre expediția mea, despre istorie, despre trecutul său ca ambasador în Canada, pe vremea cabinetului Jéan Chrétien şi altele. La despărțire, omul mi-a oferit din buzunarul său chiar şi nişte bănuți de drum.

***

Lima este un oraş haotic de mare, cu o populație care depăşeşte 10 milioane şi cu un transport în comun deficitar, în sensul în care aşa zisul metrou, care este de fapt un tren de suprafață, are abia o singură linie care deserveşte întreg oraşul.

La fel ca în alte mari oraşe din America Latină, soluția de compromis pentru lipsa liniilor de metrou, este amenajarea autobuzelor pe linii express, speciale, dar după cum am mai observat şi în alte părți, soluția aceasta duce la supra-aglomerare în autobuze.

Mă rog, ferice de cei ca mine, care au biță. Deşi n-am văzut aici să existe o cultură urbană pentru biciclete, ea rămâne, părerea mea, cel mai rapid mijloc de transport în Lima şi marile oraşe, în general.

Ei, dar surpriza maximă în Lima, a venit din partea lui Ovidiu Bălaj, de la Garlic Trail, care mi-a adus cârnați, telemea, ciocolățele Făgăraş şi bere Silva… da, da, bere Silva, dacă vă puteți imagina, în Peru.

Ovidiu organizează tururi prin diverse colțuri de lume şi ne-am nimerit fix când a sosit cu un grup din țară în Lima, aşa ca am dat şi eu un tur de centru a Limei cu ei. Şi n-am cum să uit colecția de cranii din catacombele mănăstirii franciscane, unde ne-a dus Ovidiu.

Totuşi, cel mai fain loc din Lima, mi s-a părut faleza din Miraflores (malecon îi zice, dacă nu mă înşel). Este o promenadă care seamănă cu cea din Rio de Janeiro, cu şoseaua ondulată de-a lungul coastei, jos, iar sus, o vastă rețea de parcuri şi trotuare, pe unde te poți plimba şi admira apusul, ceea ce am făcut şi eu. Chiar aşa, apusurile sunt belea de faine, de-a lungul întregei coaste.

***

Din Lima, ultimii 500 de km până la Nazca, ar fi urmat aceeaşi linie deşertică, vântoasă, de coastă monotonă, dacă nu o pipăram eu puțin, cu o ieşire off-road prin Rezerva Națională Paracas.

După ce am părăsit Lima, m-am cazat prima seară la pompierii din Punta Negra. În Peru, spre deosebire de Ecuador, mi s-a întâmplat uneori să fiu refuzat la pompieri, pe motiv că alți călători, cărora li s-a dat voie să se cazeze acolo, au abuzat de ei, furând din unitate. Şi chiar dacă nu e drept să judeci pe toți după faptele unuia, îi înțeleg. Ajunge o singură persoană, ca să strice întreg zenul.

Din Punta Negra, am luat-o uşor spre Pisco şi Paracas. Nu aveam neapărat în gând să ajung la Paracas, fiind puțin ocoliş ca să ajung acolo, dar la recomandarea unui amic, am zis că hai…

Paracas în sine, e boring, cu hoarde de turişti „gringo”, dar Rezerva Națională Paracas, este o adevărată bijuterie: plaje cu nisip de culoare roşie, stânci, flamingo, păsări şi peisaje de vis.

Aveam două opțiuni din Paracas. Fie intram în rezervă, dădeam o tură pe unde puteam şi mă întorceam să-mi continui drumul spre Ica pe panamericană, fie încercam un drum off-road, pe coastă şi prin deşert şi încercam să ajung pe ocolite la Ica. Am ales a doua variantă, chiar dacă mi s-a zis că este impracticabil drumul. Impracticabil n-a fost, dar am avut, ce-i drept, porțiuni de împins prin nisip, ceea ce iar nu este foarte plăcut.

În Laguna Grande, unde am ajuns a doua seară, a fost minunat. Laguna Grande este un sat pescăresc, uitat de lume, unde ajung puțini turişti. Îmi plac astfel de locuri, fiindcă aici interacționezi cu adevăratul Peru, cu localnicii.

Am ajuns flămând în Laguna Grande şi cum se putea să nu gust ceviche-ul local. Pentru un sfert din prețul pe care l-aş fi plătit într-un restaurant din Paracas, sau orice alt loc turistic, mi-a dat nenea de la restaurantul baracă din localitate, o ditamai farfuria de ceviche asortat cu orez. Nebunie a fost.

Chiar aşa, Peru şi Mexic mi se par țările cu cea mai bogată bucatărie din întreaga Americă Latină. Dacă în Mexic am rămas fixat pe quesadillas, în Peru, m-am îndragostit de ceviche şi lomo saltado. Cevichele este în esență peşte marinat, asortat cu mirodenii diverse, ceapă, ş.al., iar lomo saltado este un fel de tocăniță de carne, cu cartofi prăjiți şi orez.

În general, mâncarea este delicioasă în Peru, iar un prânz complet, dacă cauți bine, îl poți găsi şi la 5 – 6 soles (6,50 – 8 lei). Sosurile, în schimb, sunt uneori vechi şi se pot strica şi de aici mi s-au tras problemele, în principal. Mi s-a făcut, deja, de două ori rău, de la ele. O dată în Iquitos, pe când traversam Amazonia şi a doua oară în Lima.

***

După o zi intensă pe drumul off-road, din Laguna Grande, ajungeam seara târziu la Huacachina, lângă Ica. De aici şi până la Nazca nu a mai fost decât o aruncătură de băț.

Ce-mi pare totuşi rău, este că nu am văzut liniile din Nazca, trecând pe lânga ele, după lasarea serii. Da, uneori, pedalez şi după lăsarea serii. Nu sunt deloc matinal.

De-amu, urcare serioasă, înapoi în Anzi.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

Comentarii

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *