Calatorii si Expeditii

zoom
No comments

Tot ce trebuie să faci, este primul pas.

Sunt de aproape doi ani de zile pe drum. Inițial, îmi imaginam o tură de 9 luni de zile, în care vroiam să ajung pe cel mai scurt traseu, din Alaska, în Țara de Foc, legând cele două extreme ale Americii. Treptat, mi-am dat seama că nu kilometrii, timpul şi recordurile dau adevărata valoare expediției mele, ci experiențele şi oamenii pe care îi întâlnesc pe traseu. De aia, uşor, uşor, cele 9 luni, s-au transformat în 2 ani, iar cei 24.000 de km propuşi inițial, în mult mai mulți.
Când am plecat, ştiam că nu am banii necesari pentru o asemenea expediție. Deşi am fost ajutat logistic de câteva companii (Evolio mi-a dat banii pentru achiziționarea unui dispozitiv de monitorizare, plus câteva gadget-uri necesare, CrossBike mi-a furnizat echipamentul ciclistic, iar Samsung un telefon şi o cameră cu care-mi filmez aventura) banii necesari acestui lung drum, mi-au fost donați/sponsorizați pe parcurs, de oameni care apreciază spiritul meu de aventură şi proiectul meu. Oamenilor acestora le mulțumesc din suflet. Chapeau!

Cred că este esențial să faci primul pas, chiar dacă crezi că-ți lipsesc resursele necesare, în orice îți doreşti să faci cu adevărat. Important este să o faci cu pasiune şi dacă este aşa, orice sacrificiu este binevenit.

Acum 2 ani de zile, terminam studiile în inginerie, la Universitatea McGill din Canada. Calea-mi era „pecetluită” spre o slujbă de inginer programator, prin care puteam duce o viață simplă şi liniştită, lipsită de griji materiale, dar şi de adrenalina aventurii. Atunci am schimbat macazul, pe o altă linie, pe o altă cale. Asta şi datorită unor coincidențe şi circumstanțe de moment. Am vrut până la urmă să fiu sincer cu mine, să-mi urmez visul de a vedea lumea şi de a mă bucura din plin de aventură. Altfel, riscam să mă simt ca un peruş în colivie…

Şi nu regret nimic. Ultimii 2 ani au fost cei mai minunați din viața mea şi sper la mulți alții aşa, pe diferite meridiane ale Terrei. Acum ştiu sigur că nu mă voi opri aici, ci-mi voi continua acest nou drum ales. Mi-a intrat în sânge şi nimeni şi nimic nu mă va putea opri. Lumea e a mea. Totul a fost să fac primul pas…

zoom
No comments

Quito, una din cele mai frumoase capitale din Americi

Am stat o lună de zile în Quito, capitala Ecuadorului şi capitala situată la cea mai mare altitudine din lume*.

Este unul din puținele oraşe din America Latină, de care pot spune că m-am îndrăgostit, de-a binelea. Trebuie să fiu onest, din Mexic şi până jos în Argentina, puține oraşe au vechimea şi arhitectura colonială a Quito-ului, care să întrerupă monotonia clădirilor de beton şi a cartierelor cu case de cărămidă şi prefabricate, de cele mai multe ori neterminate. În general, nu oraşele sunt punctul forte al țărilor sud-americane, ci peisajele şi zonele naturale, absolut fabuloase, deşi există câteva bijuterii de oraşe coloniale, în special în Mexic, dar şi în Guatemala, Columbia, Ecuador şi Peru. Practic centrele fostelor zone importante ale Imperiului Spaniol.

Totuşi, Quito, iese din tipar. Cu străduțele sale strâmte din centru, numeroasele cafenele şi aerul său boem, Quito, este poate unica capitală americană, care mi-a dat uneori senzația, că aş fi într-un oraş european. Aşadar, nu degeaba, Quito a fost primul oraş din lume (împreună cu Cracovia, în Polonia) care a fost inclus în patrimoniul umanității, UNESCO.

Desigur, caracterul mai lent al localnicilor, vânzătorii stradali şi prețurile mici, îmi aduceau aminte că mă aflu pe alt continent, departe de Europa. 

Chiar, că tot am adus subiectul prețurilor, în Quito, poți mânca un prânz complet cu $1,50, iar un bilet de troleu/autobuz costă doar 25 de cenți americani. Da, Ecuadorul a renunțat la moneda sa națională (Sucre-ul) în anul 2000, pentru dolar, stabilizând astfel foarte mult economia şi dându-i o predictibilitate crescută. Multe țări din America Latină au trecut şi trec periodic prin episoade inflaționiste (Venezuela de exemplu, are actualmente cea mai ridicată inflație din lume, care după spusele celor de la BusinessInsider, depăşea în februarie anul acesta, 800%). El Salvador, micuța țară din America Centrală, a schimbat şi ea de la colon, la dolarul american, chiar înaintea Ecudorului, în 1998, pentru motive similare.

Quito are poate cea mai mare concentrație de biserici din America Latină. O plimbare din Piața Mare (centrul de facto al oraşului), unde puteți admira monumentul independenței, în Piața San Francisco, unde se află una din cele mai vechi biserici ale oraşului, construită în sec XVI, până în Piața Santo Domingo, numărul bisericilor şi mănăstirilor este unul impresionant. Câteva dintre ele, printre care La Compañia, au interioare aurite, absolut fabuloase.

Fiind situat la 2.850 de m, primele zile m-am simțit oarecum obosit, dar această aclimatizare, are să-mi prindă extrem de bine pentru ascensiunile pe care mi le-am propus în perioada care urmează. Da, e puțin ciudat să fi într-un oraş de dimensiunile Bucureştiului, situat la o altitudine cu 300 de m mai mare ca vf. Moldoveanu. Dar, asta înseamnă zona andină, cu specificul ei vulcanic, în Ecuador.

La nord de Quito, în San Antonio de Pichincha, am dat o fugă, în compania a doi alți români, Maria şi George, la monumentul supranumit „Mitad del Mundo” (în traducere, Jumătatea Lumii), monument construit la sfârşitul anilor ’70 şi care s-a vrut a fi amplasat exact pe linia Ecuadorului, dar măsurători mai recente, au demonstrat că este, de fapt, la 240 de m mai la sud de linia imaginară, care împarte Pământul în două. Chiar şi aşa, este fain să-ți faci o poză acolo şi să admiri stemele Franței, Spaniei şi a Ecuadorului de pe monument, care, comemorează, totodată, prima expediție geodesică din istorie.

Dar, până la urmă, sunt de acord cu zicala românească, că omul sfințeşte locul şi poate, chiar cei pe care i-am întâlnit aici, în oraş, mi-au lăsat impresia asta faină. De fapt, în ochii quitenilor, călătorii sunt cu câteva clase peste restul. Oriunde am intrat şi povesteam ce fac, ori mi-au dat reducere, ori chiar m-au ajutat gratis. Ajunsesem aici cu o grămadă de lucruri lipsă şi cu niscaiva probleme la bicicletă (suport pe față rupt şi sistemul electric defect) şi dacă unii nu vindeau lucrurile respective, fie mă recomandau la alții, fie căutau ei ceva amic care să ştie pe unde pot găsi acel ceva sau rezolva acea problemă. Da, am simțit puțin din socialismul promovat de noul preşedinte, pe care-l cheamă, în mod paradoxal, Lenin, un nume nu chiar atât de rar în Ecuador.

Şi nu mai pun, că în tot acest timp, un băiat pe care l-am contactat pe couchsurfing, mi-a oferit o cameră de hotel gratis, Hotel Cumandá aparținând familiei sale. Altfel n-aş fi putut rămâne atâta timp, cât să-mi pot rezolva toate problemele şi să mă pot bucura de oraş.

De ieri, sunt (în sfârşit) din nou pe drum, spre Ibarra, unde plănuiesc să explorez puțin regiunea şi să urc câțiva vulcani de sub 5.000 de m, ca aclimatizare pentru cei mai grei, care urmează la începutul lunii august.

La revedere Quito, ne-om revedea cât de curând…

______________

*Quito, situat la 2.850 de m altitudine este depăşit doar de La Paz, dar cum Sucre este capitala constituțională a Boliviei, atunci Quito, rămâne capitala situată la cea mai mare altitudine din lume.

zoom
No comments

Călătoriile, o soluție pentru copiii cu autism? #CuDavid în #Laponia. #jurnaldefotograf

Am primit de-a lungul expediției mele prin Americi, comentarii şi mesaje, fie direct de la David, sau de la tatăl acestuia, Mihai Stescu. La un moment dat, Mihai mi-a povestit cum îl învăța pe David despre zonele geografice ale Americilor şi țările pe care le traversam, prin prisma expediției mele. M-am bucurat, evident. Dacă pot inspira, educa sau face să viseze, măcar o persoană, prin ceea ce fac şi postez pe rețelele sociale şi blog, atunci asta mă face cu adevărat un om fericit.

Nu îi cunosc în mod personal, dar uşor, uşor, dintr-o vorbă într-alta, m-am apropiat de ei şi am aflat povestea lui David (un băiețel de 10 ani) şi faptul că acesta s-a născut cu autism, o boală care afectează 7.179 de copii din România (conform statisticilor Ministerului Sănătății Publice pe anul 2012).

Părinții lui, au aflat de boala copilului lor, încă de la o vârstă fragedă şi au decis să lupte cu aceasta, atât prin terapia tradițională, cât şi prin mijloace mai puțin ortodoxe, ceea ce a dat cu adevărat roade, David fiind acum capabil să meargă la o şcoală normală şi să dezvolte prietenii cu colegii săi. Totuşi de ce zic mai puțin ortodoxe? Fiindcă au căutat în David, domenii şi adevărate pasiuni, pe care David le poate dezvolta şi prin care ar putea să-şi clădească chiar şi o viitoare ocupație. Printre acestea se numără geografia/călătoriile şi fotografia. Ce poate fi mai frumos…

Şi pentru că David este un super ambițios şi a excelat la şcoală şi la terapie anul acesta, părinții i-au recompensat eforturile, încurajându-i exact această pasiune pentru geografie şi fotografie, prin a-i organiza la sfârşitul lunii iunie, o escapadă absolut inedită, în Laponia.

#CuDavid în #Laponia. #jurnaldefotograf

Aşa s-a născut proiectul lor îndrăzneț, prin care, l-au dus pe David în Laponia, la cercul polar, chiar în satul lui Moş Crăciun. Şi nu doar atât. David a surprins pe cameră, tot ce i s-a părut lui relevant, sperând ca mai apoi, să expună aceste fotografii, într-o expoziție.

Despre traseul lor – scurt jurnal de călătorie

Mai exact, au pornit pe 23 iunie din Nyköping, Suedia (unde este aeroportul low cost pentru Stockholm), de unde au închiriat o maşină şi au luat-o mai întâi spre Uppsala, vechea capitală scandinavă, unde au şi înnoptat.

A doua zi au pornit spre Umea, unde au mai petrecut o noapte, ca mai apoi să treacă frontiera în Finlanda, în localitatea Rovaniemi,  situată pe cercul polar, unde se spune că locuieşte Moş Crăciun. David a făcut chiar şi un live pe facebook de acolo. 

După Rovaniemi, au coborât la Jyväskylä şi mai apoi la Helsinki, de unde au luat un feribot care face 17 ore până la Stockholm, capitala Suediei, căreia i-au dedicat 3 zile pentru finalul escapadei.

Câteva impresii de la David

Zice că în Uppsala au găsit un oraş pustiu, suedezii sărbătorind „Midsummer”, dar asta nu i-a întristat, ci le-a oferit o oportunitate unică; să fotografieze străzile goale, fără turişti.

Din Rovaniemi, David a făcut un live, pe facebook, din care se vede cât de emoționat era, să fi ajuns la Moş Crăciun acasă.

Helsinki

Un oraş minunat, o îmbinare între tradițiile nordice şi elemente de arhitectură barocă, sculpturi tradiționale, dar şi moderne – monumentul dedicat lui Sibelius. Ne zice David că s-au întâlnit chiar cu Markku Pietinen, fiul Eliei Hiltunen, artista care l-a realizat. Acesta le-a povestit despre cum s-a construit şi ulterior a devenit un simbol al Finlandei, chiar anul acesta împlinindu-se 50 de ani de la construirea monumentului şi 100 de la declararea independenței Finlandei. Mihai mai adaugă faptul că atmosfera este nordică, dar nu se simte rigurozitatea suedeză.

Feribotul Helsinki – Stockholm (Ms. Mariella)
Este prima oară pentru David pe un feribot, iar Mariella i-a impresionat prin organizarea şi curățenia pe care au găsit-o pe vas. Între 1985 şi 1989, a fost cel mai mare vas din lume, din clasa sa. Are 9 punți şi transportă atât pasageri, cât şi maşini şi camioane. 

Drumul de la Helsinki la Stockholm, a durat 17 ore, timp destul pentru a te plimba pe puntea vasului, a servi câte ceva de-ale gurii şi admira Marea Baltică.

Stockholm şi drumul înapoi spre casă

La întoarcerea în Stockholm, David şi-a dorit mult să meargă la Ericsson Globe, cea mai mare clăsire sferică din lume, pentru a urca în Skyview şi a admira întreaga panoramă a oraşului. Alt vis şi obiectiv împlinit.

Tot în Stockholm, părinții l-au plimbat prin Gamla Stan, partea veche a oraşului, cu arhitectura şi atmosfera ei specifică.

Întoarcerea în România şi câteva concluzii

Astăzi este ultima lor zi în Suedia, iar mâine se vor întoarce în țară. Când i-am întrebat cum a fost, tot ce mi-a putut răspunde Mihai, tatăl lui David,  a fost că se simt obosiți, dar împliniți.

Au făcut 2200 de km cu maşina şi alte câteva sute cu feribotul, iar David era acum ocupat să posteze pe facebook cele mai bune instantanee pe care le-a realizat.

Atât prezența lui David în social media cât şi călătoriile, îl ajută enorm să-şi depăşească limitele şi să învingă autismul. 

Cred că faptul că părinții lui şi-au dat seama că doar prin a scoate copilul din zona de confort, în necunoscut, totodată urmărind cu atenție pasiunile acestuia, îl va ajuta enorm pe David, iar viitorul lui sună grozav. 

S-au implicat în acest proiect:

  • Dragos Asaftei, fotograf care îi este si mentor lui David 
  • Cristina Bazavan, care face PR pentru el și îl îndruma în scrierile lui de pe blog.

Această escapadă a fost posibilă şi cu ajutorul:

    Pe David îl puteți urmări pe contul lui de Facebook

    zoom
    No comments

    Din Amazonia, în Quito: întoarcerea pe şaua bicicletei şi o urcare pe cinste

    După două luni şi două săptămâni petrecute prin Amazonia, m-am întors de curând pe CrossBike şi mi-am reluat traseul pe bicicletă, începând urcarea spre Cordillera Anzilor şi spre Quito, capitala Ecuadorului. Dacă în prima zi, cei 60 de km cu o urcare de 1.200 de m, s-au resimțit din plin, în zilele care au urmat, aveam să dozez distanța treptat şi să mă reobişnuiesc uşor, uşor, cu efortul.

    Trebuie să recunosc că mi-a fost dor de biță. Mi-a fost dor să fiu eu, cel care este din nou în control. Asta şi este frumusețea cicloturismului, faptul că îți dă enorm de multă independență şi te face să te simți bine, ştiind că realizezi un traseu prin forțe proprii.

    Un drum întortocheat: Coca – Narupa şi cum am lăsat în urmă Amazonia

    Drumul care leagă micuța localitate El Coca, unde mi-am încheiat periplul pe Amazon, de capitala Quito, este unul extrem de dificil, cu trecere prin câteva pasuri montane, dintre care unul de 4.092 de m. Dar cum tot ce este greu, este şi frumos (cred că expresia originală, sună fix invers, dar nici aşa nu este greşit) porțiunea aceasta de traseu m-a binecuvântat cu unele din cele mai faine peisaje: de la pădurea tropicală, la peisajul golaş alpin; de la fluviul Napo, la vulcanul Antisana şi satele andine. Aveam să-mi dau seama foarte curând, că deşi mai mică ca suprafață, față de vecinele ei sud americane, Ecuadorul are o diversitate geografică şi climatică incredibilă. Cu un teritoriu ceva mai măricel decât al României şi o populație de aprox. 15 milioane, Ecuador avea să fie una din cele mai frumoase surprize de până acum. Şi nu e o țară scumpă. După o criză financiară similară cu cea din Venezuela (dar nu la aceleaşi proporții), în anul 2000, Ecuadorul a schimbat moneda națională, Sucre-ul, cu dolarul american, ceea ce a stabilizat întreaga economie şi a avut efecte pozitive asupra întregii țări. Şi nu mai zic, peste ce oameni ospitalieri şi de treabă, aveam să dau aici. Cu siguranță, Ecuadorul va concura la unul din locurile fruntaşe, în clasamentul celor mai ospitaliere țări din expediția mea prin Americi.

    Revenind la traseu, prima seară care m-a prins pe drum, am petrecut-o în localitatea Loreto, ghiciți unde? La pompieri! De fapt, nu ar fi nici prima oară, nici ultima, când înnoptez la pompieri. O mai făcusem în Panama şi în Guyana, doar că de data aceasta nu au avut să-mi ofere saltea, aşa că mi-am pus cortul pe acoperiş la ei, dar tot fain a fost, fiindcă eram într-un loc sigur, gratis şi puteam să mă şi spăl. Nu zic, că WiFi-ul a fost bonus, iar pompierii, nişte gagii super de treabă.

    Unul din cele mai nesuferite aspecte, în acest colț de lume, mai mult decăt căldura dogoritoare, este umiditatea extremă din aer. Mi s-a luat, efectiv, după un an de când umblu prin căldură şi umiditate extremă, caracteristice climei, atât din America centrală, cât şi din zonele joase ale Americii de sud.

    Adevărul este că începusem deja să visez la ceva climă mai rece, deşi eram conştient că nu mai aveam haine călduroase; nici măcar nişte pantaloni lungi. Unii dintre voi, care mă urmăriți de la început, poate vă aduceți aminte, cum, în Panama, mi s-a furat unul din coburile de pe spate, unde aveam toate hainele. De atunci, nu mai am haine de frig, dar nici că aş fi avut nevoie de ele, pănă acum când a trebuit să urc la altitudine. Ştiți cum e, nimic extrem nu este plăcut , iar atunci când te afli într-una din extreme, ai tendința să o minimalizezi pe cealaltă. Dar da, chiar îmi doream să scăp de zăpuşeala aia.

    Drumul dintre Loreto şi Baeza, şerpuieşte colinele de la poalele Anzilor, te urcă ca să te coboare şi să te urce din nou. Căldura se face încă puternic resimțită în această zonă, dar norocul meu este că izvoarele şi cascadele sunt şi ele abundente şi mă pot opri să mă răcoresc şi să-mi umplu sticla.

    Dar cum îmi place mie să pun accentul pe oameni şi faptele de omenie, de care am parte, cea mai faină experiență de prin zona asta, aveam să o am într-un sătuc, unde m-am oprit să servesc prânzul. Singurul restaurant din localitate, era situat în curtea şcolii. Proptesc bicla afară, îmi dau casca jos şi mă aşez la una din mese. Întreb ce au de mâncare şi prețul, după care fac comandă de un prânz complet, care mă costa $2. În tot acest timp, cât una dintre femei îmi pregătea merindele, ceilalți prezenti, mă întrebau despre expediția mea, bicicletă, cât m-a costat, etc. Aşa e lumea la țară, curioasă şi e lesne de înțeles de ce.

    Păreau foarte fericiți că am intrat la ei să servesc masa de prânz, iar la urmă, nu mică mi-a fost surpriza, să-mi zică că e din partea casei. I-am rugat să-mi accepte banii fiindcă ştiam că şi doar $2, fac mult pentru ei şi m-au refuzat drăguț, cu o căldură umană nemaipomenită şi o sclipire dumnezeiască în ochi. Şi nu a fost singurul astfel de gest din acea zi. Popasul unde am înnoptat, după ce m-au lăsat să-mi pun cortul gratis, la ei pe cerdac, mi-au oferit şi o supă caldă, din partea casei; asta după ce au redeschis bucătăria doar pentru mine. Dacă mai aud pe cineva care zice că lumea e plină de oameni răi, mă supăr rău. Ori sunt eu cea mai norocoasă persoană să dau peste cei mai buni, ori există încă multă omenie în lume. Tind să cred a doua versiune.

    Spre Baeza şi primul pas montan serios

    Dacă până la Narupa, urcarea a mai fost cum a fost, de la Narupa la Baeza, începe una extrem de serioasă şi abruptă, care culmină la peste 2.200 de metri altitudine. Dacă până aici, arşița şi umiditatea mi-au fost duşmanii cei mai mari, pe porțiunea aceasta, ploaia parcă nu se mai termina. Este drept că este încă sezonul ploios, dar chiar şi aşa, parcă nu se mai oprea. Mi-a udat un set de haine, după altul şi pedalatul pe ploaie, ca şi pe ninsoare sau vânt, nu e chiar plăcut. E poate intemperia cea mai nasoală, aşa că a trebuit să fac pauze lungi şi să înaintez încetul cu încetul.

    Datorită pantelor abrupte, de multe ori, trebuie să cobor de pe bicicletă şi să împing la ea, dar într-un final, ajuns în vârful pasului de +2.000 de m, s-a risipit şi ploaia şi norii şi natura m-a recompensat cu un superb curcubeu. La 26 de km depărtare, ajungeam în seara aceia, în Baeza, după o coborâre străşnică şi încă o urcare mai uşoară; din nou la pompierii locali, care mi-au dat în acea seară şi de mâncare.

    Din Baeza în Quito, via Papallacta

    După 2 nopți petrecute (din nou) la pompieri, aşteptând să se mai domolească puțin ploaia, am început urcarea cea mare, spre vârful pasului de 4.092 de m.

    Pe măsură ce urcam, simțeam şi cum se rarefia din ce în ce mai mult aerul pe care îl respiram, dar ce poate fi o practică mai bună decât aceasta de a te aclimatiza, când ştii că ai de urcat şi nişte vulcani de peste 5.000 de m altitudine.

    Surpriza cea mai neplăcută a venit la scurt timp după ce am început coborârea. Fusesem plăcut surprins să găsesc la asemenea altitudine, o şosea cu 2 benzi pe sens şi echipată cu pistă de biciclete, dar cum traficul greu aruncă toate pietrele înspre pista de biciclete, mult mai puțin spre deloc folosită, am luat o piatră la roata din spate, care mi-a perforat efectiv cauciucul şi mi-a explodat camera.

    Prost echipat, îmi era un frig şi se şi înnopta de acum. A trebuit să mă târăsc aşa, cu bicla, vreo 2 km, până la următorul popas, unde nu numai că oamenii mi-au dat din nou să mănânc gratis şi să rămăn în casă la ei peste noapte, dar am putut să şi peticesc camera şi să improvizez situația ca să pot face ultimii km până în Quito. Aşa că, a doua zi, dis de dimineață, m-am bucurat de o coborâre pe cinste.

    Totuşi, sosirea în capitala ecuadoriană, nu avea să fie lipsită de probleme. Improvizația la cauciucul din spate, a cedat la aprox 15 km de Quito, pe când urcam ultimul deal, înainte de oraş. Fiind pe o vreme prielnică, m-am tras în afara carosabilului şi am putut rezolva uşor problema. Cu cauciucul pe spate rezolvat, şi încă puțin efort, ajungeam într-un final, după 10 zile de la plecarea din Coca, în Quito, oraş situat la 2.850 de m altitudine şi singura capitală situată (aproape) pe linia Ecuatorului.

    Încă din primele clipe, Quito m-a impresionat cu ordinea şi curățenia, în contrast cu multe alte oraşe din America Latină, pe unde am trecut, cu aspectul său îngrijit şi cochet, dar şi faptul că poți găsi un prânz complet la $2, fix în centrul oraşului. Arhitectura andină colonială, domină centrul istoric şi parcă, după toată sărăcia din Amazonia, pe unde călătorisem în ultima vreme, contrastul a fost enorm.

    Dar mai multe despre Quito şi Ecuador, într-o postare viitoare.

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici


    zoom
    No comments

    „Mi-am dat seama că trebuie să ies din prostiile de zi cu zi” – mesajul unui adolescent în ajunul majoratului său.

    (Foto: Backpacker Magazine)

    Cum ar fi fost viața ta dacă ieşeai „din sistem” de la 18 ani? Dacă îți urmai visul şi calea încă din prima zi de maturitate?

    Am rămas extrem de plăcut impresionat de mesajul pe care l-am primit ieri, de la un tip, care urma să-şi serbeze a doua zi majoratul. De fapt, am rămas perplex.

    Ştiți, simt că mulți din generațiile născute şi crescute în comunism, consideră că noi, ăi mai tineri, suntem lipsiți de viziune, pe alocuri inculți, dezorientați. Ei bine, mesajul acesta cred că încheie toată această polemică. Este exact invers, mai ales că exemplul vine de la un tănăr adult.

    Avem astăzi acces la tone de informații şi putem alege ceea ce vrem noi, ceea ce ne place, ceea ce ne aduce cu adevărat fericirea. Şi ne putem inventa propria viață, spre deosebire de generația părinților noştri, care sub o formă sau alta, încă au nevoie de un sistem care să le ghideze viața. Avem opțiuni şi libertate de mişcare. Ține doar de noi să facem alegerea corectă pentru noi înşine.

    Cu permisiunea persoanei în cauză şi păstrându-i anonimatul, redau mai jos mesajul său inițial.

    Salutare Radu! Am mai intrat în disucuții de ceva vreme şi am zis să mă prezint. Nu cred că mai este cazul să îmi spun numele, ca este deja pe facebook. 

    Când aveam 13 ani, am citit într-o carte, la şcoală, despre un tip care a călatorit 48 de ani si nu s-a mai întors în Germania. De atunci a început dorința de a călători pe bicicletă şi mi s-a părut super fascinant. Mereu mi-am dorit să explorez, iar fotografia (pe care m descoperit-o la 14 ani) m-a ajutat să fac asta. Am uitat oarecum de planul ăsta cu calatoritul.. de fapt poate mi se părea chiar imposibil şi mi-am vazut de fotografie prin Bucureşti. 

    La 16 ani, am scos o carte foto, cu ce am adunat, care a avut destul de mult succes. Totuşi, m-am trezit la 16 ani că.. sunt aici…viața mea a devenit plictisitoare şi după ceva ani de filosofie studiată individual (sunt autodidact) mi-am dat seama că trebuie să ies din prostiile de zi cu zi şi că e o aberație să crezi ca „belong to somewhere”. 

    Ştiam cam de pe la 15 ani asta şi astfel, am prins curaj, dar Bucureştiul mai avea zone de explorat. Am ajuns la 17 ani, aproape 18 în câteva ore, iar primul lucru pe care l-am facut, e un paşaport nou şi să construiesc o bicicletă pentru aşa ceva. Pâna la urmă, m-am lăsat de şcoală ca să călătoresc astfel şi să urmez acel vis mult dorit. 

    Pănă la urmă, e o prostioară să crezi că trebuie sa termini ceva ca să faci altceva. Şi uite aşa, de la o poveste a lui Heinz,  citită în manualul de engleză, am ajuns să mă las de şcoală şi să îi urmez căile.

    zoom
    1 comment

    Despre călătorii şi conectarea cu sinele

    Poți să încerci să fugi de propriile-ți frici şi de propria-ți persoană, dar este un simplu miraj. Una din cele mai esențiale lecții pe care am învățat-o în tot acest timp pe drum, este că nici cele mai nebuneşti aventuri sau călătorii, zeci, poate chiar sute de mii de km parcurşi prin nu ştiu câte țări, nu te pot ajuta în mod direct să te conectezi cu tine însuți. Ajută, dar nu te scot neapărat din pragmatism.

    Trebuie să recunosc că mulți dintre cei mai ,,nebuni” călători pe care i-am întâlnit până acum, dincolo de aparențe, sunt nişte oameni fragili şi singuri, care îşi reprimă starea de nelinişte interioară prin călătorii. Este o fugă față de neputința şi durerea de a te înfrunta. Şi nu, nu generalizez şi nu încerc să judec pe nimeni. Eu însumi sunt unul dintre aceştia. Şi nu aş limita situația doar la călători de cursă lungă, dar la ei mă pot raporta eu cel mai bine.

    Expedițiile şi călătoriile au totuşi un avantaj imens. Te pun fața în față cu tine însuți şi te ajută să dezveleşti strat după strat, dar pentru asta trebuie şi o viziune şi trebuie să-ți clădeşti încrederea prin a te deschide, prin conversație şi noi experiențe.

    Călătoriile îți deschid ochii şi înveți enorm, dar nu vindecă în mod direct trauma şi durerea personală, nu-ți permit să ajungi la miez.

    Am zis traumă? Da! Mai toți trăim cu ea, dar nici nu o conştientizăm. Pentru asta trebuie o curiozitate şi o voință. Trebuie să te iubeşti atât de mult, încât să-ți pui întrebările esențiale şi să te laşi descoperit, de tine însuți. Şi îți mai trebuie ceva. Persoane în fața cărora să te simți tu însuți, față de care te poți exprima şi la care te poți raporta. Nu suntem făcuți să trăim singuri şi nu ne putem izola, deşi paradoxal, într-un final, rămânem într-adevăr doar noi cu noi înşine.

    Conectarea cu sinele, este o călătorie de multe ori mai lungă şi mai întortocheată decât cele mai fabuloase expediții.

    zoom
    No comments

    Cum am traversat Amazonul – 4.100 km prin Brazilia, Peru și Ecuador

    3 țări (Brazilia, Peru și Ecuador), 8 ambarcațiuni diferite, 2213 mile marine (sau 4.100 de km) parcurse și am traversat mare parte din cursul Amazonului și al tributarului său, fluviul Napo.

    Prin asta, am legat coasta de est a Americii de sud, de Ecuador, cea de-a 19-a țară/teritoriu al expediției mele prin Americi, refăcând astfel, mare parte din celebrul voiaj al lui Francisco de Orellana, cunoscut ca primul european ce a legat cele două coaste ale Americii de sud, traversând Amazonul, de la vest la est.

    Dar înainte să intru în detalii și să vă povestesc experiența mea pe cel mai cunoscut fluviu al Planetei, hai să vă zic câteva cifre și curiozități despre Amazon.

    Amazonul, cel mai lung și masiv fluviu al Terrei

    Deși mulți dintre noi au învățat la geografie cum că Nilul ar fi cel mai lung fluviu de pe Terra, se pare că, noi studii demonstrează că de fapt Amazonul ar surclasa Nilul, chiar dacă cu puțin.

    Cu tributarii Uyucali și Apurimac, Amazonul are o lungime de 6,992 de km, iar Nilul 6,853 de km lungime, deci o foarte mică diferență. Totuși, dacă este să ne uităm la bazinul hidrografic, volum și tributari, Amazonul este de departe, cel mai masiv fluviu al planetei.

    De fapt, peruanii numesc Amazon, fluviul care se formează la confluența fluviilor Uyucali și Marañon, iar brazilienii numesc Amazon, doar ceea ce curge la est de orașul Manaus, mai precis la est de confluența fluviului Negru cu Solimoes.

    Oricare ar fi definiția lui, Amazonul și afluenții săi sunt impresionanți, spre estuar, fiind chiar greu să deosebești un mal de celălalt.

    Macapá, jumătatea lumii

    După aproape 21.000 de km parcurși pe bicicletă, ajungeam la jumătatea lunii martie în orașul brazilian Macapá, capitala statului Amapá, în apropiere de estuarul Amazonului.

    Fiindcă în afară de a realiza o traversare a celor două Americi pe bicicletă, vreau să intru și în toate țările continentale, varianta de rută aleasă prin America de sud, a fost cea a unui zig-zag, ca să pot astfel cuprinde toate țările continentului. Și cum nu există rute solide care să lege coasta de est a Braziliei de Ecuador, varianta cu barca pe Amazon era cea mai logică, adăugând astfel la expediție, o altă experiență inedită.

    Macapá, locul de unde mi-am început incursiunea pe Amazon, este un oraș de aprox. jumătate de milion de locuitor, un oraș de talie medie pentru Brazilia, țară a cărei populații, a depăşit deja 207 miliioane de locuitori.

    Oraşul este sărăcăcios, mai ca toate din această parte de lume, cu străzi sparte şi prăfuite, trotuare inegale, dar cu oameni super de treabă.

    Familia lui Caroline (în poza de mai jos), m-a primit foarte fain în casa lor (îi cobtactasem pe couchsurfing.org) și am putut să mă relaxez câteva zile şi să mănânc bine în casa lor, asta după ce îndurasem umiditatea și ploiole torențiale din Guiana franceză și drumul din Amapa. Eram efectiv sătul de ploi. Caroline a ținut musai să încerc câteva mâncăruri tipice braziliene, cum ar fi feijoada şi açaí-ul. De açaí mai auzisem, dar l-am asociat mereu cu un suc dulce, pe când oamenii de aici, îl consumă pastă, fără zahăr.

    Macapá are totuşi o chestie unică în lume. Cum pe aici trece linia ecuatorială, stadionul orașului, se zice că e împărțit în două, chiar de către Ecuator; adică o echipă e cu o poartă în emisfera nordică, cealaltă cu ea în cea sudică.

    Nu m-am abținut să nu bag şi eu un selfie cu stadionul, chiar dacă nu sunt nici pe departe un fan al fotbalului. Şi uite cum ajungem la fotbal…

    În Brazilia, vrei nu vrei, tot trebuie să fi microbist. Eu nu aş deschide veci o discuție cu şi despre fotbal, dar în Brazilia m-a mâncat să întreb pe unii, alții, despre ultimul dezastru de la campionatul mondial. Zic ultimul fiindcă primul a fost în 1950, prima oară când au organizat brazilienii un turneu final şi au fost învinşi în finală de vecinii uruguaiezi. Finala a rămas în istorie ca O Maracanaço sau El Maracanazo, de la faimosul stadion Maracaná din Rio, construit la acea vreme special pentru acel campionat mondial.

    De fiecare dată când întrebam pe vreo unul, răspunsul era unul similar. Nu se mai gândesc la ce s-a întâmplat atunci, fiindcă pentru ei acel meci n-a existat.

    De la Macapá, la Tabatinga via Santarem şi Manaus

    Cum nu există bărci directe spre Manaus, poți cumpăra doar cu schimbare în Santarem. De fapt, toate bărcile pleacă din portul Santana, un orășel satelit al Macapá-ului, situat la 10 km vest. Odată ajuns acolo, care mai de care se înghesuie să-ți vîndă bilete. Prima oară mi-au cerut 350 de reali (437 de lei) până la Manaus, cu 3 mese pe zi incluse doar pe prima barcă, până la Santarem. Am negociat și mi-au lăsat-o până la urmă la 300 de reali (375 de lei). Totuşi din discuții ulterioare, reiese că poți călătorii chiar mult mai ieftin de atât. Rețeta ar fi să le dai un maxim pe care eşti tu dispus să-l dai şi dacă se poate să nu fi „gringo,” adică străin, ajută enorm. Hahah…

    Barca a plecat din Macapá pe seară, în jur de la orele 17:00, iar eu, am ajuns cam cu o oră înainte de plecare, numai bine cât să mă duc să-mi cumpăr și un hamac, că no, pe bărcile astea, toată lumea doarme la hamac și pe al meu mi-l furaseră prin Venezuela. Aaa, chiar așa. Ce mi s-a părut cel mai original la toate drumurile astea lungi cu barca, este chiar faptul că dormi în hamac la comun şi aşa ai şansa să prinzi puțin din cultura braziliană, să observi mai bine pasagerii şi de ce nu să intri în vorbă cu ei. Dar şi să admiri malul drept al Amazonului.

    În fine, dacă sunteți curioşi, am filmat aici, cam cum se prezenta prima barcă.

    Celalalte două bărci (Santarem-Manaus și Manaus- Tabatinga), aveau să fie foarte similare cu prima. De la Santarem la Manaus se fac 2 zile și trebuie să plătești pentru hrană (13 reali prânzul și la fel cina), iar de la Manaus la tripla fronteiră, vreo 6 zile, cu mâncarea inclusă.

    În general, hrana este foarte ok pe bărcile braziliene. Dimineața ți se dă te miri ce și mai nimic (cafea și o bucată de pâine și eventual ceva fructe), dar prânzul și cina, deși nu diferă mult, sunt consistente. Au de obicei paste cu orez şi fie carne de pui sau vită (mai rar porc) și ceva salată. Ei și farinha, bineînțeles, că suntem în Brazilia.

    Amazonia

    Cu cei peste 7 milioane de km pătrați ai săi, Amazonia este plămânul Terrei și asta fiindcă este mai mare decât jungla din Congo și cea din Indonezia la un loc, următoarele cele mai mari păduri tropicale din lume. Eu n-am să încerc să descriu Amazonia, nu am să scriu prea multe, pentru că pozele cred că vorbesc de la sine. Cuvintele ar fi de prisos fiindcă este acel gen de loc, unde timpul capătă alte dimensiuni, unde simți că ai intrat pe un tărâm magic, unde răsăriturile şi apusurile au parcă alte culori, altă semnificație, altă formă.

    Cum înaintam în amonte, ambarcațiunea trăgea din toate puterile contra curent, învingând cursul natural al fluviului, cărând pasageri dar și marfă, care este descărcată în satele izolate de pe traseu.

    Da, Amazonul joacă aici rolul de autostradă, cea mai importantă autostradă cu bifurcații, pe tributari. Nu există șosele. Oamenii și marfa se mișcă pe apă, iar fiecare familie are barca sa. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost când am văzut copii nevoiași apropiindu-se de vaporaşul nostru ca să le aruncăm bani sau mâncare. Sărăcia este o realitate dintre cele mai crunte în regiune, iar odată cu globalizarea şi cu pierderea modului de viață ancestral, nu cred că are să se amelioreze prea degrabă.

    Ici-colo, printre două pâlcuri de junglă, câte o gospodărie răzleață. Cei mai înstăriți se apropie şi ei de ambarcațiune prin câte vreun sat. Vin să recupereze marfa comandată la oraș.

    Manaus

    Manaus este cel mai mare oraș din toată Amazonia, iar aici am avut parte de niște experiențe tare interesante, dar una din cele mai notabile, a fost locuitul cu o familie din favelă. A fost o adevărată lecție de viață.

    Favelele braziliene sunt acele cartiere defavorizate, cu case semi-terminate, măcinate de sărăcie şi unde criminalitatea este în floare. Am vrut să văd cu ochii mei cam cum decurge viața pe acolo şi am făcut-o şi spre marea mea mirare, am descoperit că în tot acest haos, există de fapt o ordine precisă şi o întreagă ierarhie.

    De fapt, ceea ce m-a impresionat cel mai tare, a fost partea cu traficanții de droguri

    Băieții ăştia, în afară de faptul că vând praf celor dependenți şi toată „marfa” trece prin mâinile lor, mi s-a explicat că ei joacă şi rolul de arbitru suprem în comunitate. Cum vine asta?

    Un exemplu simplu ar fi următorul. Se îmbată bărbatul şi se apucă să dea în nevastă sau copil. Fiindcă tot ce mişcă se ştie în comunitate, informația este transmisă cui trebuie, iar în momentul următor se intervine cu o avertizare dură. Dacă există o a doua oară, se trece la alt nivel.

    Favela este complet altă lume, departe de turismul cu barca pe Amazon şi peisajele frumoase pe care le mai vedem pe National Geographic. Este o lume în nuanțe diverse, de multe ori spre gri şi negru, dar cu oameni la fel ca noi, toți ceilalți.

    Cât am stat în favelă, am făcut și un live, pe care-l puteți viziona aici.

    Tabatinga (Brazilia) – Leticia (Columbia) – Santa Rosa (Peru)– Iquitos (Peru)

    De la tripla frontieră (Brazilia, Columbia, Peru), la Iquitos, am fost însoțit de alți doi călători români, Nelly și Cristian, cu care m-am îmbarcat pe o barcă rapidă. Cunoscută ca El Ferry, aceasta este o cursă nou înființată, cu o barcă second hand cumpărată din Norvegia. Un lux ieşit din comun pentru partea asta de lume, dotată cu scaune de piele şi aer condiționat.

    În mod normal, ai plăti undeva la 200-250 de soli ,pentru o barcă rapidă pe această rută, dar fiindcă aceasta are o capacitate net superioară, au redus considerabil prețul, fiind unul extrem de competitiv.

    Doar 12 ore de la frontieră la Iquitos, pentru 80 de soli (100 de lei) și cu mic dejun și prânz inclus, totuși ambele sub orice critică. Ce e interesant de spus aici, este că venind dinspre Manaus, ajungi în Tabatinga, pe partea braziliană, dar barca spre Iquitos pleacă din Sanata Rosa, de pe o insuliță ce se află în partea peruană. Așa că transferul se face mai întâi spre Leticia (Columbia), iar apoi pentru 3.000 de pesos columbieni (4,20 lei), te pot trece cu barca din Leticia spre Santa Rosa. Dar cum barca de Iquitos nu pleacă din debarcaderul principal, din Santa Rosa, probabil pentru că nivelul apei este prea scăzut acolo, mai dai 5.000 de pesos columbieni (7 lei) să te transfere un barcagiu la cheiul cu pricina.

    Partea nasoală la barca rapidă e că nu prea ai cum să te bucuri de peisaj şi de locurile prin care treci. Nu că s-ar schimba mult, dar parcă tot mai fain e să leneveşti la hamac, privind păsările colorate şi delfinii roz, care înnoată uneori, paralel cu barca.

    Iquitos

    Iquitos nu m-a impresionat. De fapt ce zic? M-au impresionat gunoaiele și mizeria şi sărăcia generală. Iquitos este poate singurul oraş de jumătate de milion de oameni din această zonă, care nu comunică rutier cu restul țării şi a continentului și s-a dezvoltat enorm la începutul secolului XX, când cu febra cauciucului din regiune.

    Bătrânii locului încă își mai aduc aminte de vremurile când existau rute navale care legau direct, Europa de Iquitos. Așa de important devenise acest oraș amazonian. Azi, principalul mijloc de transport în oraș, este moto-taxiul, ceea ce crează o atmosferă similară cu cea din marile oraşe indiene, iar turiştii străini nu lipsesc totuși, Iquitos fiind cunoscut pentru şamani şi ayahuasca. Piața Belen, cu forfota-i specifică şi multitudinea de produse, mi s-a părut tare drăguță. Atenție la buzunare în schimb. Amicii români de care vorbeam adineauri, s-au trezit cu mâna unuia în rucsac.

    Iquitos(Peru) – El Coca (Ecuador)

    Cea mai frumoasă parte, ca peisaj și sălbăticie, din întreaga expediție pe Amazon, avea să fie de la Iquitos, la El Coca în Ecuador. Această porțiune pe fluviul Napo, a fost cea mai sălbatică și este de fapt și cea mai greu accesibilă, uneori nivelul fluviului Napo fiind foarte scăzut și ambarcațiunile întâmpină dificultăți să o ia pe acolo.

    Eu am avut baftă din două motive. Una că nivelul era chiar ridicat, doi că am reușit să găsesc o ambarcațiune lentă, care face traseul Iquitos – Cabo Pantoja (frontieră) în 6 zile și costă 100 de soli (eu am scos-o chiar la 90 – 110 lei), cu tot cu 3 mese pe zi.

    Partea nasoală este că, barja în sine, era o ruginitură, cu buzi care puțeau de-ți luau nasul, iar echipajul era pus pe căpătuieli (tot mă întrebau cât face bicla, cât face una, alta, dacă nu o vând, etc). Nu mai zic că mi-a dispărut încărcătorul de telefon şi am avut nişte certuri urâte cu câțiva dintre ei, când i-am văzut că aruncau tot ce înseamnă deşeu, direct în apă. Fie că erau ambalaje, fie că erau bucăți de cărămidă şi materiale de construcții. Asta m-a făcut să rămân cu un gust tare amar.

    Într-un final, de la frontiera peruviano-ecuadoriană, aveam să mai fac doar o zi până în El Coca, de unde am șosea să pot pedala din nou.

    Astfel, preț de 2 luni de zile, am refăcut în sens invers, o bună bucată din voiajul lui Orellana.

    Am dat şi prețuri,  în speranța că poate vor ajuta alți călători. 8 ambarcațiuni din Macapa (Brazilia) până în El Coca (Ecuador), m-au costat un total de 1102 RON, care este un preț extrem de accesibil pentru dimensiunea acestei incursiuni pe Amazon. Țin totodată să le mulțumesc din suflet lui Nicky Predescu, Mihai Guberneac şi Eugen Frunză, pentru donațiile lor. Ei sunt câțiva din oamenii faini care îmi fac posibilă această expediție prin Americi. Jos pălăria!

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici


    zoom
    No comments

    Suriname, Guiana franceză şi înapoi în Brazilia

    Într-una din ultimele postări, vă povesteam despre aventura mea prin jungla guianeză, despre „off-road” pe două roți, printr-una din cele mai izolate regiuni ale Americii de sud, cât şi despre ospitalitatea localnicilor. Aşa cum veți citi în rândurile care urmează, Suriname şi Guiana franceză nu prea aveau să semene cu cea din urmă.

    Suriname

    Dacă coasta guianeză este extrem de animată şi satele şi oraşele se țin lanț, nu acelaşi lucru se întâmplă şi pe coasta Suriname-ului. Cu o populație mai mică decât Guiana britanică (aprox. jumătate de milion), concentrată majoritar în capitala Paramaribo, Suriname e ceva mai sălbatic, cu distanțe mari între localitați, chiar şi pe coastă. Mă rog, distanțe mari pentru Suriname.

    Neexistând pod peste fluviul Cuarantyne, fluviu care desparte Guiana britanică de Suriname, am fost nevoit să iau bacul. Un drum de aprox. 40 de min, urmat de o coadă la paşapoarte şi într-un final înapoi pe două roți în cea de-a cincisprezecea țară a expediției mele prin Americi.

    De cum intri în Suriname, se schimbă şi aspectul şoselelor, multe din ele proaspăt asfaltate..

    Suriname este una din puținele foste colonii olandeze unde limba olandeză a rămas oficială şi este folosită încă ca limbă curentă, în paralel cu creola locală, cunoscută sub numele de ‘sranan tongo’. Oarecum similar cu situația din Guiana britanică, olandezii au adus aici atât sclavi din Africa, cât şi imigranți dintr-o altă fostă colonie olandeză, Indonezia (în Guiana britanică, englezii au adus imigranți indieni). Aşadar populația este una extrem de pestriță. Ici colo, dai de câte o moschee sau templu budist, dar şi de biserici reformate, catolice sau chiar neo protestante. Mâncarea reflectă şi ea această influență asiatică în regiune.
    America de sud ca şi continent este un potpourri de naționalități, etnii şi religii, dar chiar şi aşa, Guianele au un aer pe alocuri străin de restul continentului, pe alocuri parcă mai european. E drept că au fost şi ultimele care şi-au obținut independența (cu excepția Guianei franceze care încă face parte din Franța – este o regiune a Hexagonului). Asta se poate vedea şi prin faptul că se folosesc prize europene şi se bea bere la jumate de litru (hihihi).

    După ce mi-am petrecut ziua de naştere în Nieuw Nickerie, am repornit la drum urmând şoseaua de coastă spre Paramaribo. Un drum extrem de monoton. Pe de o parte şi alta plantații de banane. În rest, mă confruntam din nou cu temperaturi extrem de ridicate. Oamenii nu mai păreau atât de săritori ca în Guiana britanică, iar toate restaurantele şi buticurile sunt deținute de chinezi cu care nu te prea înțelegi de fel. La un moment dat am început să fac pane din 30 în 30 de km. Câteodată am şi 1000 de km fără o singură pană, câteodată mă pomenesc cu 3 în suta de kilometrii. Şi colac peste pupăză, odată ce se lasă seara mai sunt şi atacat de țânțari. Seara, de îndată ce te-ai oprit din pedalat, eşti devorat, asta dacă nu eşti destul de dibace să ocheşti din prima locul de campare şi să instalezi cortul cu viteza luminii. Oricum îți intră şi în cort, dar na, măcar nu ai 20 pe un singur picior şi cu timpul dispar. Sau mai simplu, iei ceva spray repelent, dar eu tot amânasem. Aveam să-mi procur unul abia prin Guiana franceză.

    Paramaribo

    După un drum lent şi în care oboseala celui un an jumate pe drum a început parcă să-şi lase amprenta, am poposit într-un final, într-o seară de sâmbătă şi în capitala Paramaribo, care pot să zic că m-a impresionat cu arhitectura sa colonială. Mult mai bine întreținut şi mult mai curat ca Georgetown, Paramaribo este parcă şi un oraş mult mai animat. Baruri, restaurante şi parcuri pline de lume la tot pasul. Paramaribo este şi un exemplu de diversitate şi bună conviețuire a tuturor religiilor. Nu multe sunt locurile unde vezi o moschee gard în gard cu o sinagogă.

    În Paramaribo am fost găzduit de o tipă filipineză, Abbz. Aveam să aflu că erau un grup mai mare de filipinezi/filipineze veniți/e aici la lucru ca infirmieri/e. Poate cunoaşteți deja acest aspect, dar filipinezele sunt extrem de căutate ca bone şi infirmiere. Aşa că prin ea am cunoscut întreaga lor comunitate. Nişte tipi/tipe super de treabă. Colegul de apartament a lui Abbz mi-a făcut cadou două perechi de pantaloni şi un tricou de ciclism şi ambii au ținut să-mi gătească zilnic.
    Poate pare ciudat, dar în Suriname am avut mai mult contact cu această comunitate de imigranți filipinezi decât cu loalnicii. Nu ar fi prima oară când sunt găzduit de filipinezi. În Fort Saint John, în Canada tot aşa şi tot la fel de fain m-au tratat. Băieții ăştia par să aibe ospitalitatea în sânge, ceea ce-mi face poftă să ajung cât mai degraba şi prin Filipine.


    Trecerea în Guiana franceză

    Câteva zile fun cu filipinezii cât să-mi dea energia necesară pentru a-mi continua drumul, s-au adeverit a fi de bun augur. Plecam din Paramaribo oarecum încântat că aveam să intru curând pe un teritoriu european, în Guiana franceză.

    Podul peste fluviul Suriname este impresionant, mai ales pentru o nație atât de mică precum Suriname. Dacă până aici drumul de coastă fusese unul cât se poate de plan, ultimii câțiva zeci de km până în Guiana franceză, aveau să-mi facă cunoştință cu niscaiva coline, atât cât să nu mă lase cu o impresie plictisitoare.

    La fel ca între Guiana britanică şi Suriname, nici la trecerea peste fluviul Maroni, reprezentând granița naturală, nu există pod, aşa că trebuie să plăteşti barcagiu; ori 4 euro, ori echivalentul în dolari surinamezi. Ajunsesem la graniță seara. M-am dus să ştampilez paşaportul la grăniceri. Postul era deja închis, dar fiindcă grănicerul era încă acolo, l-am rugat să mă servească cu o ştampilă şi a fost de treabă.

    Buba acum era că nu mai aveam destui bani şi singura opțiune viabilă era să ajung la un bancomat pe partea franceză să scot euro. Tot ce mai aveam la mine erau 5 dolari surinamezi, adică sub 1 €. Aşa că am avut de dus muncă de convingere cu diverşi să mă ia şi să văd cum îi plătesc pe partea ailaltă. Până la urmă m-a luat unul şi i-am plătit doar mărunțişul pe care-l mai aveam, scutindu-mă de restul de plată. Ajungeam în Saint Laurent du Maroni, din nou la „normalitate”. După mai bine de 1000 de km de biciclit pe partea stângă, reveneam pe dreapta în Guiana franceză.


    Întâlnirea cu un grup de români

    După o noapte petrecută la cort, în apropierea oraşului, m-am întors dimineață în oraş să beau o cafea şi să găsesc ceva WiFi. Mă aşez la o cafenea, pun telefonul la încărcat, când pac, aud dulcele grai moldovenesc. Nu mai avusesem un interlocutor român de anul trecut din iulie, când mă întâlnisem cu Mirel Magop în Columbia, alt globetrotter român. Băieții erau trimişi de firma de construcții la care lucrau în Franța să facă sistemul de ventilație al noului spital din Saint Laurent.

    Ne-am împrietenit cât ai zice peşte şi desigur, în spiritul ospitalității moldoveneşti, m-au invitat acasă la un borş moldovenesc, o țuică şi ceva voie bune. Mană cerească a fost. Şi fiindcă tot ne-am nimerit în timpul protestelor din România, am zis să fim şi noi solidari cu restul românilor ieşiți în stradă.


    Guiana franceză – cel mai ostil teritoriu de până acum

    Aveam să petrec câteva săptămâni în Guiana franceză, timp în care am pedalat cei mai bine de 400 de km până la granița braziliană şi făcut câteva chestii interesante, cum ar fi să văd o lansare de rachetă la Kourou (la centrul spațial european) şi să particip la o emisiune radio în acelaşi orăşel.

    Totuşi per total, chiar dacă am cunoscut oameni de treabă, Guiana franceză m-a lăsat cu un gust uşor amar. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau mult mai egoişti şi extrem de puțin săritori ca în alte locuri. Odată am fost alungat de la o masă într-un popas, când îmi făceam de mâncare, altădată cineva mi-a cerut 2,5€ pe o sticlă de apă. În Kourou am fost atacat cu un pistol de jucărie de nişte puşti care vroiau să mă jefuiască. Despre acel episod am povestit aici. Nu mai pun că este cel mai scump loc de până acum din Americi. Au nişte prețuri ridicol de mari.
    Din câte am putut eu să înțeleg, Guiana franceză este pentru francezi ceea ce Alaska este pentru americani. Acel teritoriu îndepărtat, sălbatic, desprins de țara mamă, cu relativ mai puține reguli şi unde  poți face un ban în plus sub formă de prime dacă te stabileşti acolo.

    Înapoi în Brazilia – „lungul” drum spre Macapá şi estuarul Amazonului.

    Mă simțeam fericit să mă întorc în Brazilia. Oamenii sunt mult mai ospitalieri şi prețurile mult mai ieftine. Drumul care leagă granița franceză de Macapá este unul asfaltat în mare parte, dar are şi o porțiune de aprox. 110 km fără asfalt.

    Am nimerit în jungla amazoniană fix în sezonul ploios. Şi dacă frigul şi canicula mi-au dat de furcă prin alte părți, acum avea să vină rândul ploilor.

    Orice ai purta, orice ai face, tot te udă ciuciulete. Degetele şi tălpile picioarelor ți se încrețesc. Înaintezi cu greu şi ai mereu o senzație neplăcută. Ei bine şi pe bucata neasfaltată, noroaie. Munți de noroaie prin care trebuie să înnoți. Iar când mai prindeam o după amiază fără ploaie, era minune de la Dumnezeu.

    În fine, drumul acesta dintre granița franceză şi Macapá, m-a făcut psihic. Am înaintat foarte greu iar faptul că trebuia să mă întorc mereu în ploaie, nu mă motiva deloc. Mi-am petrecut nopțile fie la cort, fie în sate indigene şi la oameni acasă. Una din persoanele minunate pe care aveam să le întâlnesc aici era un elvețian pe nume Othmar care la cei 68 de ani ai săi, şi-a cumpărat pământ în nordul Braziliei şi anual vine să trăiască aici, câteva luni. Cultivă ananas, porumb, açaí, de toate. Să nu stea degeaba, mi-a zis el.
    Cum pedalam pe înserate, m-a zărit unul din angajații lui de la fermă şi mi-a zis să trag pe dreapta la ei. Aveau „ordine” stricte de la Othmar să „culeagă” toți călătorii de pe stradă ca să-i omenească cu mâncare şi cazare gratis (da, există astfel de oameni pe lume). Aveam să descopăr asta din cartea de oaspeți. Aşa că am tras la ei, cu mare drag. Cină, o baie fierbinte şi posibilitatea de a-mi usca hainele au fost mană cerească, dar şi discuțiile interesante într-o portugheză amestecată cu nemțească, mi-au căzut tare bine. Şi evident, faptul că mi-am făcut un prieten nou.

    Pe 10 martie, după 20.832 de km pedalați prin America de nord, centrală şi de sud, atingeam Ecuatorul, a treia linie imaginară importantă a Terrei, după Cercul arctic şi Tropicul de nord. Totodată ajungeam pentru prima oară pe malul Amazonului, cel mai masiv fluviu al planetei şi fluviul pe care aveam să-mi continui expediția, în barcă de această dată.

    Hărțile traseului parcurs până în acest moment prin America de nord, centrală şi de sud

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici


    zoom
    Cross Quest Man
    No comments

    Crossbike Quest Man după 20.832 de km – ce probleme am avut şi ce am schimbat până acum la ea

    Astăzi a venit timpul să vă vorbesc puțin despre Cross Quest Man, bicicleta care de mai bine de un an şi 7 luni mă poartă prin Americi şi pe care am parcurs până acum 20.832 de km. Pot spune cu mâna pe inimă, că în tot acest timp, mi-a devenit cel mai bun aliat şi prieten.

    Despre parteneriatul meu cu băieții de la CROSSBIKE Braşov.

    Cross Quest-ul pe care pedalez acum prin Americi, mi-a fost sponsorizat în vara lui 2015 de băieții de la CrossBike din Braşov. Au fost plăcut impresionați de proiectul meu şi au decis să mă susțină pe partea de echipament (aproape) tot ceea ce am nevoie. Aşa că în afară de bicicleta propriu zisă, mi-au comandat şi un ghidon de trekking, cele 4 coburi (față-spate) (de la MSX) şi suportul de față (Zéfal) (cel pe spate vine gata inclus).

    Ce am schimbat până acum la ea şi ce probleme tehnice am avut

    Primesc din când în când întrebări de la diverse persoane, despre ce a trebuit să schimb la bicicletă până acum şi dacă am avut probleme tehnice serioase.

    Probleme tehnice serioase nu au fost, în afară de suportul de coburi pe față, care mi s-a rupt de 4 ori (datorită faptului că am încărcat coburile peste greutatea admisă), 2 cricuri rupte şi ceva alte şuruburi rupte ici-colo, am avut 0 probleme cu adevărat serioase.

    În schimb, există diverse consumabile care vrei, nu vrei, la un moment dat tot le vine rândul, aşa că am să enumăr rând pe rând ce şi când am schimbat în aceşti aproape 21.000 de km parcurşi până în acest moment.

    Cauciucuri

    Sunt la al patrulea set. La plecare, aveam nişte Schwalbe Silver care arătau promițător de bine şi speram să mă țină cel puțin 10.000 de km, dar nu a fost să fie aşa. Cauciucul pe spate m-a lăsat la aproape 6.000 de km, iar cel pe față avea să mă lase şi el, 2.000 de km mai încolo. De ce aşa puțini km pe nişte cauciucuri chiar bune? Explicația ar fi una şi anume că le-am ținut puțin sub umflate. Am plecat cu o pompă de mână extrem de slabă, care nu mă ajuta să bag aer suficient. După Schwalbe Silver, am luat tot ieftineli. Unul din următoarele cauciucuri m-a ținut exact 3.000 de km, până m-am trezit cu gaură în el, pe care a trebuit să o peticesc până la primul bike shop.

    Al patrulea set (tot no name, la 50 de reali brazilieni bucata) şi ultimul până acum, l-am cumpărat în Boa Vista, Brazilia şi după 2.500 de km, arată încă bine.

    Lanțuri, pinioane şi foi

    Sunt la al patrulea lanț şi la al doilea set de pinioane. Foile nu le-am schimbat niciodată. Primul lanț l-am schimbat aproape de 6.000 de km (în apropiere de Salt Lake City, SUA), după care l-am mai schimbat odată la aprox. 9.600 de km (în Ciudad de Mexico), încă odată în Medellin, Columbia la aprox. 14.600 de km şi ultima oară la 18.300 de km în Boa Vista, Brazilia.Tot aici aveam să schimb prima oară şi pinioanele pe care începuse să-mi scape grav lanțul.

    Eu zic că le-am menținut ok şi că m-au ținut decent lanțurile. În Zinn & The Art of Road Bike Maintenance, se vehiculează că un lanț ar trebui să țină 2.000 – 3.000 de mile (3.218 – 4.828 de km) la ciclişti mai uşori, fără o întreținere regulară şi până la 5.000 de mile  (8.046 de km) cu o super întreținere şi lubrificare zilnică.

    Frâne

    Cross Quest-ul vine echipat cu frâne Shimano hidraulice ( față > SHIMANO DEORE AM615NFURX095 * BLACK, spate > SHIMANO DEORE AM615RRURX165 * BLACK) care pot fi un vis frumos sau unul urât. Merg brici, le iubesc, dar dacă apuci să meştereşti pe la ele şi să-ți intre vreo bulă de aer pe traseu, trebuie să schimbi tot lichidul. Mi s-a întâmplat ultima oară când am trebuit să înlocuiesc plăcuțele tocite de pe față . Dar s-a rezolvat! În fine, ca statistică, am schimbat față-spate, 2 seturi de bucată. Primul set pe spate, l-am schimbat la 9.600 de km, cel pe față, l-am schimbat prima oară după aprox. 14.400 de km (orăşelul Apartado din nordul Columbiei). Ajunsese cam aşa…

    Coburi şi suporturile pentru coburi

    Am plecat la drum cu un set MSX de coburi față-spate (Mainstream MSX SL 55). Dacă cele pe față sunt încă în stare perfectă, nu acelaşi lucru îl pot spune şi despre cele pe spate. Problema majoră a fost sistemul de prindere, care după 12.000 de km a început să cedeze, fapt pentru care mi s-a şi furat una din genți cu uşurință (în Panama city am fost atacat de un puşti care mi-a ieşit în cale cu cuțit şi dând să fug şi cu sistemul de prindere slăbit, a fost capabil să-mi înşface cobul pe spate cu mare uşurință). Altă bubă, suportul pe față, rupt de 4 ori de la greutate şi sudat tot de atâtea ori. Ultima oară, după sudură, i-am mai făcut o legătură improvizată, care văd că mă ține până acum, din Columbia încoace.

    Altele

    De-a lungul timpului, au mai fost unele părți consumabile, mai mici, pe care a trebuit să le schimb, cum ar fi: 2 spițe rupte la roata din spate, un şurub rupt de susținere a suportului pe spate, o şufă de la schimbătorul pe spate. De asemenea, am mai schimbat de 2 ori buretele de pe ghidon (a doua oară chiar alaltăieri – am înlocuit buretele deteriorat cu ceva mai fin de la Specialized). Ah, ar mai fi şi 2 cricuri rupte, dar mai toți cicloturiştii o pățesc, mai devreme sau mai târziu. Sunt uimit totuşi, că al treilea mai ține încă (l-am achiziționat în Columbia).

    Dacă sunteți curioşi să aflați mai multe informații despre bicicleta Cross Quest Man, o puteți face chiar pe site-ul producătorului bulgar. Personal aş acorda acestei biciclete o notă de 9/10. Excelentă pentru ture cicloturistice lungi!

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici


    zoom
    No comments

    Adevărata bogăție este suma experiențelor acumulate

    Ştiam, dar poate că nu conştientizam atât de bine acest aspect până nu am avut recent o discuție cu un tip englez în Guiana.

    Omul lucrase la construcția a numeroase şosele care traversează zone rămase sălbatice din America de sud, în special din Brazilia şi Guiana, făcuse bani la viața lui, nu glumă. Totuşi, acum, la pensie se retrăsese în micuța localitate Annai, din Guiana. Poate nu este atât de evident pentru cineva de două zeci şi de ani ca mine, dar a fost interesant să văd cum gândea tipul şi cu ce conştiință împăcată ştia şi conştientiza că va părasi acest Pământ la fel cum a venit, adică fără nimic. 

    „Adevărata bogăție este suma experiențelor acumulate. Cu asta rămâi. Este cea mai profundă şi adevărată formă de bogăție, dacă există aşa ceva.” mi-a zis omul.Şi tind să îi dau dreptate. Pot înțelege perfect ce mi-a zis.

    Călătoria m-a schimbat profund şi mi-a aratat diverse fațete ale umanului, dar mai presus de toate cred că mi-a scos la suprafață simplitatea lucrurilor şi a vieții în general. Faptul că acele experiențe simple dar adevărate pe care le-am trăit, sunt cele care mă fac fericit, că oamenii pe care i-am întâlnit şi a cărei prietenie o voi păstra cu drag în inima mea, sunt cea mai mare avere pe care o pot acumula. 

    Degeaba alergăm după case, maşini, funcții. La urmă, cele mai profunde bogății sunt amintirile acumulate şi experiențele trăite. Şi dacă societatea nu ne-ar judeca atât de mult după capacitatea noastră de cumul material, cred că am alerga mai mult după vise şi lucruri mai puțin tangibile, dar cu adevărat profunde. Până atunci, avem cu toții o alegere personală de făcut.

    Un an jumate pe două roți şi 4 genți în care-mi țin absolut tot ceea ce am nevoie pentru a trăi mi-au dovedit că se poate. Se poate să ieşi din sistemul cumulativo materialistic, măcar pentru o perioadă. Şi se poate să acumulezi ceva mult mai semnificativ de care vei fi mândru o viață întreagă, tradus în experiențe şi prietenii. 

    zoom
    1 comment

    Guyana şi 450 de km de off road prin sălbăticie

    ​După o pauză lunguță (în Boa Vista, Brazilia) ocazionată de sărbători, la începutul lunii ianuarie, am luat-o din nou din loc spre Guiana engleză, cunoscută oficial ca Guyana sau Guiana. Mă aştepta un drum lung şi pustiu, care-mi va aduce aminte de prima şosea pe care mi-am început expediția, Dalton Highway. 

    Puțină istorie şi poziționare geografică

    Cred că înainte să trec la poveştile mele, ar fi interesant şi necesar să vă rezum puțin situația geo- istorică a regiunii. Să vă explic de ce Venezuela nu are puncte oficiale de trecere cu Guiana, motiv pentru care am trebuit să fac acest ocol prin statul brazilian Roraima. 

    Practic, singura cale legală de acces între Venezuela şi Guiana este via Boa Vista, Brazilia şi asta din cauza unei vechi dispute teritoriale. Pe scurt, Venezuela reclamă mai bine de jumătate din teritoriul Guianei (până la fluviul Essequibo) ca fiind al său. Este o neregulă ce îşi are originea în vremurile coloniale. Posesiile coroanei spaniole se întindeau oficial până la fluviul Essequibo,  iar cele olandeze nu depăşeau această barieră. Totuşi, odată cu transferul unei bune bucăți din posesiile olandezilor către britanici, aceştia au început să colonizeze  abuziv şi teritoriul de la vest de Essequibo, nerecunoscând fluviul ca graniță niciodată. Aşa că odată cu obținerea independenței față de Marea Britanie, în 1966, Guyana moşteneşte aceast litigiu teritorial cu țara vecină, litigiu existent până în ziua de azi. Venezuela a protestat şi insistat în nenumărate ocazii dar fără sorți de izbândă. S-au constituit comisii internaționale privind litigiul dar nu s-a ajuns niciodată la un consensus, iar în multe locuri din Venezuela steagul țării este afişat incluzând şi această regiune (Guyana Essequiba sau zona în reclamare, cum îi mai zic venezuelienii). 

    Aşadar este lesne de înțeles de ce nu există nici un punct legal de trecere a frontierei între cele două. Singura cale legală de acces este via Boa Vista, capitala statului brazilian Roraima. 

    Fermierul cu puşca

    Drumul ce leagă Boa Vista de granița guianeză şi Lethem, e unul cât se poate de plicticos, dar totuşi asfaltat. Ici, colo se fac reparații şi drumul e împroşcat tot cu noroi şi parcă ca un exercițiu înainte de Guiana, îmi împotmolesc roata în noroiul argilos. Cuvincios dau cu bățul jos stratul gros de pe unde apuc şi îi dau mai departe. Per total, o zi plicticoasă cu un peisaj la fel de sterp şi plicticos, pe care mi-o petrec pedalând 107 km şi trăgând de timp cu ajutorul muzicii de pe telefon. Seara avea totuşi să fie ceva mai interesantă.

    În această expediție am apucat să dorm în cele mai bizare locații, de la biserici la închisori, dar astă seara aveam să o petrec la cort. Ies de pe şoseaua principală pe ceva drum de țară, găsesc un pom fructifer (caju) sub care îmi parchez bicla şi încep să montez cortul. Nici nu apuc să termin că țup, văd că nenea de la ferma din depărtare numai vine degrabă cu arma scoasă pe geamul maşinii să vadă cine sunt şi ce fac. Îi intrasem pe proprietate…
    „Ooo rapais…o que você está fazendo aqui?” 

    Mai bâiguie ceva de n-am înțeles mai nimic, după care îi explic în modesta mea portugheză care este treaba şi lasă într-un final arma jos. Zâmbeşte şi îşi dă seama că sunt călător şi nu prezint nici un pericol, aşa că mă invită să-mi pun cortul chiar la el în ogradă.

    Ce a urmat a fost un gest în plus, la multele de omenie de până acum. După ce am stat la poveşti, mi-au dat un „caldo” (un fel de ciorbă sud americană) şi m-au lăsat să fac un duş la ei. Fusese o zi lungă, aşa că odată ce am pus capul pe perna improvizată din cort, am adormit buştean. 


    Cum am schimbat bordura dreaptă cu cea stângă şi cum a fost prin savana guianeză

    Imediat ce ştampilezi paşaportul de ieşire din Brazilia şi traversezi podul peste râul Tacuta, schimbi şi sensul de mers. Pentru mine a fost o surpriză. Da, ştiam că Guiana fusese teritoriu britanic, dar nu am făcut această asociere. E un pic derutant la început, dat fiind că de un an şi 5 luni pedalez pe partea dreaptă. Noroc că drumul ce a urmat, era aproape pustiu fiindcă tot dreapta trăgeam.

    Pustiul guianez începe chiar la ieşire din Lethem, orăşelul de frontieră, unde mulți brazilieni vin să-şi cumpere haine contra făcute, chinezăriile fiind mai ieftine de partea aceasta a graniței. Asfaltul se termină şi lasă încet loc argilei întărite de soarele puternic. E sezonul uscat, şoseaua e ondulată şi avansez destul de greu, cu pauze multicele. Ca variantă alternativă, o mai iau pe cărarea de lângă şosea, cărare bătătorită de maşini tocmai pentru a evita „valurile” de pe şoseaua principală. 

    Savana e un loc minunat, de o calmitate şi imensitate aparte. În prima seară, fix înainte să apună soarele, am ieşit în afara carosabilului şi mi-am pus cortul în mijlocul savanei. Nici n-am pus foaia de cort deasupra. Avea să fie atât de senin…. E un sentiment aparte să poți să asculți greierii, natura, adierea vântului şi să poți admira cerul înstelat. E dumnezeiesc…

    Annai şi drumul prin junglă

    Şoseaua aceasta este o provocare nu doar pentru cicloturişti ca mine dar şi pentru automobilişti şi camionagii. Există porțiuni pline de gropi, noroi şi nisip, ceea ce face întreg traseul foarte dificil. Nici nu vreau să mă gândesc ce trebuie să fie pe aici în sezonul ploios. De plouat, plouă zilnic în jungla tropicală, dar în cantități moderate. În schimb, în sezonul ploios trebuie să fie prăpăd. Între Lethem şi Georgetown sunt aproximativ 550 de km din care 450 de km neasfaltați, marea parte prin jungla tropicală.

    Aşa se face că după o ultimă oprire şi pauză în Annai, au urmat 4 zile petrecute în jungla tropicală. Savana lasă uşor loc junglei, drumul începând să pară a coridor care pe măsura ce avansezi se îngustează.

    Din loc în loc câte un podeț improvizat dar solid. Mă opresc din când în când să ascult natura. Mai ceva ca în savană, aici natura jubilează. Păsări gălăgioase, maimuțe, tapiri, chiar şi jaguari… Tot ce trebuie să faci este să te opreşti şi să asculți. E un joc fantastic care te cheamă şi care-ți spune că şi tu eşti parte din el.
    Mi-a luat în total 4 zile să traversez porțiunea de junglă, 4 zile în care am dormit la cort. N-am să uit noaptea dormită lângă coşmelia unui „rasta man”, un tip de culoare venit să caute aur pe acolo. Veselia şi easy going-ul din tip mi s-au părut fantastice. Trebuie să ai ceva caracter aparte să poți locui în mijlocul pustiului. 

    Au fost porțiuni grele (zonele cu nisip sunt cele mai nasoale), dar experiența a fost absolut genială iar CrossBike-ul meu a făcut fața cu brio şi la această probă. 
    Alt aspect interesant este traficul foarte redus. Am avut o zi în care nu m-am intersectat decât cu 3 maşini. Trec uneori şi 2-3 ore fără să te intersectezi cu vreo maşină. A fost cea mai sălbatică zonă pe care am pedalat-o până acum. Ce experiență!

    Georgetown, şi ospitalitatea guianezilor

    În Georgetown aveam să fiu primit şi tratat regeşte de Anirood şi familia acestuia. Pe Anirood l-am cunoscut la popasul din Annai şi după ce m-a văzut că eram pe bicicletă, mi-a oferit nişte bănuți „să-mi iau ceva de mâncare pe drum” şi mi-a oferit şi 2 beri şi invitația să stau la el pe când ajung în Georgetown. Nişte oameni de nota 100! Aşa că, la el am tras în Georgetown.

    Etnic vorbind, capitala Guianei, Georgetown (şi Guiana în general) este formată din indigeni, africani (aduşi aici ca sclavi de către colonizatori) şi din imigranți din fosta Indie controlată de britanici (astăzi împărțită între India, Pakistan şi Bangladesh). Asta dă naştere unei populații (deşi mici, de aprox 730.000 de locuitori în întreaga Guiană) extrem de diverse. Cei din urmă ascultă chiar muzică indiană şi urmăresc filme de la Bollywood, deşi gazdele mele mi-au zis că nu se simt în vreun fel indieni, ci doar cumva legați cultural. Altfel, ei se consideră foarte guianezi şi sunt mândri de originea lor dar şi de apartenența lor la acest stat. 

    Guiana în sinea ei este o excepție. Într-o Americă dominată de limba portugheză şi spaniolă, Guiana este singura țară vorbitoare de engleză de pe continent. Mă rog, oficial e engleză, dar oamenii vorbesc de fapt o engleză creolă pe care nu o poți înțelege. 

    Am petrecut câteva zile în sânul acestei familii care mi-a oferit 3 mese calde pe zi, m-a ajutat cu viza de Surinam, m-a scos în oraş la bere şi mi-a făcut rost şi de un sponsor, o sală de sport, Fitness 24, care mi-au donat 20.000 $ guianezi (100 $ USD). Ce oameni! După fiecare astfel de gest, îmi aduc aminte că plecând cu un buget eztrem de mic în această călătorie, doar prin ei, prin acest fel de oameni am ajuns atât de departe.


    Probleme cu viza de Suriname, dar totul e bine atunci când se termină cu bine

    Având dublă cetățenie, română şi canadiană (prin naturalizare) folosesc ambele paşapoarte atunci când călătoresc. În Canada şi State, unde aş fi avut nevoie de viză cu cel român, am intrat cu cel canadian, în restul țărilor cu cel român (de exemplu în Brazilia, aş fi avut nevoie de o viză destul de dificil de obținut cu cel canadian). 

    Totul bine şi frumos până când am fost nevoit să cer viză de intrare în Suriname. Intrasem în Guiana cu cel românesc, ca să mă mențin pe un singur paşaport cu ştampilele din Mexic ‘în jos’. Problema e că cel românesc mi-a intrat recent în ‘perioada de grație’ de 6 luni şi consulul surinamez nu mai vroia să-mi aplice viza nici pe cel românesc, dar nici pe cel canadian, fiindcă ştampila de Guiana e pe cel românesc.

    Şi ce idee îi vine lui, să mă trimită la imigrări să-mi pună ăia altă ştampilă de intrare pe cel canadian. Ei şi uite aşa m-au frecat între instituții. Două zile pierdute, ca până la urmă cei de la imigrări să-mi spună că nu pot pune nici o ştampilă nouă, iar după o ceartă zdravănă cu consulul, să accepte până la urmă să mă lase cu paşaportul canadian. 

    Aşa că a avea două paşapoarte e grozav, dar îți poate crea probleme când intri terestru în două țări vecine, într-una cu un paşaport, în cealaltă cu altul.


    Coasta atlantică şi ferryboat-ul spre Surinam

    Spre deosebire de pustiul drumului dintre Brazilia şi Georgetown, coasta atlantică este chiar aglomerată aş putea spune. Casă una lânga alta, de o parte şi de alta, lume multă, trafic. Se conduce nebuneşte. Îmi fixez bine casca, just in case. Merg lejer, nu mă grăbesc. O noapte o petrec în cort în curtea unor localnici, alta la un hotel foarte ieftin iar ultima tot la cort, aproape de graniță şi de punctul de plecare a bacului care traversează fluviul Courantayne, fluviu ce desparte Guiana de Suriname.

    Cam asta a fost Guiana, o țară a contrastelor naturale şi etnice, ceva diferit şi ieşit din tiparul sud american dar o experiența faină per total. Pentru mine, drumul prin Guiane continuă…
    P.S. Las mai jos câteva informații referitoare la cum se poate obține cel mai uşor viza guyaneză, asta pentru cei interesați să vină pe aici într-o zi. 

    Viza guyaneză

    Modul cel mai simplu de a obține viza de Guyana (nu există ambasadă a Guianei în România) pe paşaportul român este prin prezentare la consulatul general al Guyanei din Boa Vista, Brazilia, asta dacă veniți dinspre Brazilia sau Venezuela (aş recomanda asta). Dacă vă prezentați dimineață la consulat, o puteți lua pe loc. Eu aşa am procedat şi m-a costat 60 de reali brazilieni (aprox. 50 de lei). Să aveți 2 poze tip paşaport (lucru valabil pentru orice viză).

    Adresa consulatului din Boa Vista este:

    Cel Mota 629, Centro
    Boa Vista, Roraima -69.301-120
    Brazilia

    Din țară (sau din Europa în general) se poate obține la ambasada Republicii Cooperatiste Guyana din Londra, situată la adresa de mai jos

    Londra, W2 4LP, 3 Palace Court, Bayswater Road

    Telefon: (0044-20) 7229 7684
    Fax: (0044-20) 7727 9808
    E-mail: guyanahc1@btconnect.com 


    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici


    zoom
    No comments

    Venezuela. De la cozi şi sărăcie lucie, la paradisul numit Canaima şi cascada Angel.

    Mă aflu de aproape o lună şi jumătate în Venezuela, timp în care am avut prilejul să observ câte puțin din contrastele celei de-a doua țări sud americane pe care o traversez pe două roți, o țară profund atinsă de o criză socio – politico – economică. De la sărăcie lucie şi cozi pentru alimente care nouă românilor ne amintesc de vremurile ceauşiste, la paradisul numit Canaima, parc național ce adăposteşte cea mai înaltă cascadă a lumii, cascada Angel (978 m), Venezuela este una din cele mai surprinzătoare țări ale continentului sud american. Mi s-a zis că mi-am ales cel mai prost moment să vin aici dar m-am încumetat totuşi şi am decis să trec granița şi să cutreier pe două roți şi această țară. (Am scris aici despre noul meu itinerariu prin America de sud). Ce am descoperit am să vă relatez pe scurt în rândurile următoare.

    Tranziția din Columbia spre Venezuela, de la munte la câmpie.

    Dacă Columbia a fost extrem de muntoasă, având chiar câteva pasuri montane unde am avut de urcat şi 2-3 zile (cu urcuş până pe la 3.400 de m), Venezuela avea să fie exact opusul. Şosele drepte ce taie stepa şi a căror capăt se pierde la orizont.

    Granița colombiano-venezueleană din dreptul localității Cucuta, redeschisă recent (puteți citi aici un articol despre redeschiderea ei şi de ce a foat închisă mai bine de un an), este una dintre cele mai tranzitate granițe din America de sud. Fiindcă în actuala criză Venezuela a ajuns să-şi importe marea parte a produselor de bază şi alimentare, chiar multe din Columbia, este mult mai ieftin pentru venezuelieni să treacă granița în țara vecină, să umple geamantanele cu role de hârtie igienică, pungi de orez, zahăr, cafea şi altele şi să facă drumul ăsta de vreo câteva ori lunar decât să cumpere la suprapreț din Venezuela. Sunt unii care vin chiar de la 300 de km depărtare. Mulți mi-au zis că a fost jale cât a fost închisă granița dar că oricum intrau produse din Columbia pe naşpa iar cei care se ocupă cu contrabanda au făcut bani, nu glumă. Ei, îmi zic eu, e cam cum treceau ai noştri cu motorină la iugoslavi în timpul embargoului.

    Din San Antonio del Tachíra mai am o ultimă urcare de 45 de km până în frumosul oraş San Cristobal de unde cobor într-un final spre întinsa stepă a Venezuelei („el llano venezolano”). Acesta a fost ultimul colț de Anzi, cel puțin pentru o perioadă.

    De cum am intrat în Venezuela se vede o diferență colosală între calitatea şi starea şoselelor din cele două țări. În Columbia, în afară de faptul că şoselele au un aspect impecabil, există şi bandă pentru ciclişti şi o cultură ciclistă destul de răspândită la nivel de țară. În Venezuela, şoselele care sunt în totalitate în administrarea statului, nu numai că sunt pline de gropi (pe alocuri cratere) dar nu se tund nici măcar buruienile ce cresc pe margine, reducând enorm vizibilitatea şi împingându-mă mai spre centrul carosabilului.

    „El llano venezolano” este o regiune imensă de stepă situată în sudul Venezulei. Fauna de aici este impresionantă. De la crocodili la pirania şi anaconda, tucani şi mii de alte specii de păsări, este o regiune care fierbe de viață. Din San Cristobal până aproape de El Sombrero au fost două săptămâni în care nu cred că am urcat mai mult de câteva zeci de m în total. Tot traseul este absolut drept.Din sută în sută de km a trebuit să-mi prezint paşaportul gărzilor bolivariene. Unii deschid şi gențile alți nu. Unii m-au invitat să mănânc cu ei şi să înnoptez la ei în cazarmă.

    Debandadă totală sau cum e să vezi cu ochii tăi eşecul revoluției chaviste

    Dacă în zona rurală criza nu este atât de evidentă, ei bine puținele oraşe de pe traseu mi-au tapetat totuşi destul de bine tragedia prin care trece țara.

    De exemplu în San Cristobal am intrat într-un magazin de piese de schimb pentru maşină; rafturi goale, marfă lipsă. Cum pornesc camera să filmez sunt evacuat împreună cu gazda (care mă dusese să-mi arate) afară.

    În Achaguas am participat la proteste organizate simultan de pro chavişti şi de opoziție. Tot în Achaguas am văzut cum se înghesuia lumea la coadă pentru alimente în fața unui supermarket iar poliția îi păzea să nu depăşească linia.

    În apropiere de Camaguan, poliția statală mi-a cerut şpagă 500 de bolivari (mai puțin de 50 de cenți americani) dar ca să nu rămân cu un gust amar, mi-au oferit o cafea (îndulcită).

    În Calabozo m-au escortat gărzile bolivariene de la hotelul unde mă cazasem peste noapte până la ieşirea din oraş, asta după ce se pare că mă căutaseră la ora 4:00 dimineața nişte indivizi înarmați. Paznicul chiar nu avea habar în ce cameră eram aşa că am scăpat uşor, doar cu frica de a doua zi la ce s-ar fi putut întâmpla.

    Da, Venezuela nu este chiar cel mai sigur şi plăcut loc din Americi în acest moment. Totuşi dacă eşti un curios băgăreț ca mine şi vrei să vezi la ce duce prost management-ul unei țări, este locul perfect. O debandadă totală, de la trafic, la inflație. Ah da, pe asta o uitasem. Numai într-o singură lună, dolarul a sărit de la 1100 de bolivari la aproape 3000 de bolivari pe piața neagră. FMI preconizează că inflația va depăşi 1600% anul viitor.

    Parcul național Canaima şi cascada Angel. Un colț de rai.

    După 3 săptămâni şi aproximativ 1500 de km de pedalat prin Venezuela, am ajuns în ciudad Bolivar de unde ştiam că aş putea găsi cel mai ieftin tur spre cascada Angel. Țin să zic că accesul este extrem de dificil. Nu există şosea până în localitatea indigenă Canaima. Se poate ajunge pe şosea până la ‘La Paragua’ iar de acolo ar exista o cărare ce duce la Canaima, dar e un traseu extrem de dificil şi eu am preferat să-mi las bicla în ciudad Bolivar, să zbor la Canaima şi să mă întorc să o recuperez după incursiune.

    Parcul național Canaima ai spune că este o bucățică ruptă din rai şi aruncată nouă pământenilor. Suprafața de 3 milioane de hectare adăposteşte numeroase ape curgătoare, cascade şi faimoşii tepui, munți cu vârful ras (tepuy în limba indigenă pemonă înseamnă „casa sfântă a spiritelor).

    1 oră şi 10 min, atât a durat zborul cu Cessna C206 din Bolivar până în localitatea Canaima. Imediat cum am ajuns am fost primit de cei de la tur (am ales compania Kavac pentru că numai ei operau în zilele care-mi conveneau mie iar prețul este unul foarte rezonabil, 300$ totul inclus – zbor, mese, cazare şi excursie la cascada Angel). Aici țin să le super mulțumesc lui Vlad Piciu din Iaşi şi Alex din Berlin care mi-au donat bani, făcându-mi astfe posibilă această incursiune.

    Impresia generală în momentul în care ajungi în Canaima este că păşeşti într-o altă lume, în rai. Are un farmec aparte. Te simți ca într-o lume demult apusă.
    După câteva ore de relaxare pe malul lagunei Canaima sunt unit cu un grup de britanici şi plecăm să explorăm cascadele din laguna Canaima.Acolo se varsă prin mai multe brațe râul Carrao, formând nişte cascade minunate, cum este de pildă cascada Hacha sau El Sapo. A doua zi urma în schimb adevărata aventură spre cascada Angel.


    5 ore se fac din campamentul Canaima până în campamentul de la baza cascadei Angel. Se urcă contra curent pe cursul a două râuri, Carrao şi Churun. De câteva ori, unde vâltoarea e mai puternică trebuie să te dai jos şi să ocoleşti prin savană. Nu mai zic că în ultimele 20 de min înainte de sosire ne udă şi o ploaie puternică care nu se opreşte degrabă şi care ne obligă să renunțăm în acea zi la cascadă. Aşa că după ce am înnoptat la hamac, ne-am trezit cu noaptea-n cap să urcăm în beznă şi să o admirăm la răsărit.

    Cascada Angel, descoperită nouă de către exploratorul Jimmy Angel în 1937 după ce s-a prăbuşit cu avionul pe Auyantepuy, era de fapt cunoscută de mii de ani indigenilor. Ei o considerau un loc sfânt, accesibil doar şamanilor, doar celor inițiați. Şi fără dar şi poate, apropiindu-te de această cascadă nu se poate să nu-ți treacă măcar un gând, un fior la măreția naturii, la ceea ce ne-a fost lăsat moştenire de mama natură. Aş spune Dumnezeu de fapt fiindcă pentru indigeni, Dumnezeu este însăşi natura.

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici
    ParteneriLogistici_Blog

    zoom
    2 comments

    La trecerea dintre Americi, în barcă cu narco traficanți

    Orice călător care își dorește să facă o traversare a celor două Americi nord – sud se va confrunta mai devreme sau mai târziu cu lipsa unei legături terestre între Panama și Columbia și deci între cele două Americi. Această porțiune lipsă (de 120 de km) din lanțul de șosele supranumit „panamericana” care începe în apropierea oceanului Arctic în nordul Alaskăi și care continuă până la Ushuaia, în Țara de Foc, face aproape imposibil un voiaj terestru direct între cele două extremități ale Americilor. Cele mai sigure variante pentru traversarea acestei zone cunoscută ca „Darien Gap” sau „El Tapon de Darien” sunt fie un zbor din ciudad de Panama spre o destinație din Columbia (Medellín sau Cartagena sunt cele mai logice destinații dar se poate zbura și către Bogotá), fie o călătorie pe marea Caraibe, prin arhipelagul insulelor San Blas. Eu am ales varianta pe mare și așa cum am să vă povestesc în cele ce urmează a fost o adevărată aventură care s-a lăsat cu dormit o noapte pe o insulă și o călătorie nebună de tot în mai multe bărci dintre care cea mai lungă cursă cu niște narcotraficanți.

    Panama_nord

    Ce este Darien Gap /El Tapon de Darien (sau pe românește regiunea Darien/jungla Darien)?

    Darien este o regiune și un departament limitrof al ultimei țări central americane, Panama și care se continuă și în nordul Columbiei. Este singura bucată din traseul de peste 24.000 de km al panamericanei unde aceasta se întrerupe, neexistând căi terestre de acces între cele două Americi. Deși printre primele locuri explorate de spanioli după descoperirea Americilor, jungla Darien, pentru că asta este în fond, o junglă, în lipsa unei șosele rămâne unul din ultimele locuri puțin atinse de mâna omului și unde viața sălbatică este la ea acasă, sau aproape. De ce zic asta? Fiindcă Darien mai are și o altă menire și anume acea de coridor de trecere pentru traficul de droguri și pentru imigranții ilegali care speră să ajungă spre SUA. Nu de puține ori aventurieri ca mine care s-au încumetat să încerce o traversare între cele două țări prin Darien au sfârșit omorâți de traficanții de droguri sau de faimoasele gherile columbiene FARC și ele implicate în cam tot ce mișcă prin zonă. Aici puteți citii povestea relativ recentă a unui suedez omorât de gherilel FARC în partea columbiană a Darien-ului. Totuși traversarea Darien-ului nu este imposibilă atâta vreme cât mii de imigranți și călăuzele acestora își fac drum pe acolo. Dar o traversare implică de fapt o combinație de călătorie cu barca pe râuri și croirea unui drum prin jungla deasă. O echipă de ciclo aventurieri americani au reușit recent o traversare iar filmul lor îl puteți urmări mai jos. Chiar am luat personal legătura cu Lucas Brunelle, unul din membrii echipei care au realizat traversarea și mi-a zis că unu la mână le-a luat o grămadă să convingă pe cei de la SENAFRONT (grănicerii panamerzi) să-i lase să treacă fiindcă zona este puternic păzită de ei, iar doi la mână i-a costat destul de mult fiindcă localnicii indigeni care i-au transportat pe râurile de legătură din Darien le-au luat destul de mulți bani. Și nu mai zic că odată ajunși pe partea cealaltă, în Columbia au mai plătit și amendă de vreo 250 $ pentru trecerea ilegală a frontierei. Așa că oricine își dorește o traversare prin Darien, trebuie să fie ori disperat ori puțin țignit. Piedicile sunt nenumărate și pericolele te pasc la tot pasul. În aceste condiții varianta cu barca rămâne o opțiune mai rezonabilă dar așa cum am să vă povestesc și aceasta destul de aventuroasă și riscantă. Însă înainte să vă zic despre traversarea în sine, am să revin un pic în urmă, pe ultima porțiune a traseului meu panamez.

    Ciudad de Panama și cum am fost jefuit

    Sfârșit de iulie, eram deja de peste 11 luni pe drum. America centrală a fost un calvar din cauza căldurii și mai ales a umidității care atingea pe alocuri 85 – 90%. A pedala prin asemenea condiții meteo nu e ușor, chiar nu e. Cumva simțeam că eram la capătul puterilor și aveam nevoie de o perioadă de odihnă, de o resetare și reorganizare dar am preferat să mă târăsc până în Columbia. Știam că e o țară mult mai ieftină ca Panama și mi-aș putea permite să petrec ceva mai mult timp. Asta și faptul că vroiam să-mi închei traseul central american.

    Pe ultima bucată de traseu central american, în Panama am avut parte de niște evenimente mai neplăcute și zic evenimente fiindcă au fost două. Unul l-a cam determinat pe celălalt. Într-o seară târziu, când căutam cazare în ciudad de Panama am fost jefuit de una din gențile de la bicicletă. Am fost un naiv. Am intrat într-unul din cartierele defavorizate ale capitalei panameze fără să-mi dau seama și mi-a ieșit în cale un băiețandru cu cuțit în mână. S-a făcut vizibil la vreo 50-100 de m în fața mea și am avut totuși timp să-mi întorc bicicleta și să dau pedale. Tot ce a apucat a fost una din gențile mele de pe spate. Dar hai să fiu român să zic noroc că…da noroc că era cea în care îmi țineam hainele, chiloții, șosetele și nu cea cu actele și camerele de filmat. Așa e, a fost paguba cea mai mică posibilă. Geanta în sine cred că e cea mai mare pagubă. Am apelat ulterior la poliție care mi-a zis că nici nu se bagă în acea parte de cartier unde am fost jefuit.

    Ciudad de Panama este unul din acele orașe în care granița dintre sărăcie și bogăție, dintre zgărie nori și bordei este una foarte clară. Mirajul de siguranță din centrul financiar se evaporă rapid în diversele „barrios” („barrio” este echivaletul spaniol al faimoaselor „favelas” braziliene deși în societatea braziliană acest concept este mult mai bine încropit). Eu intrasem în cel mai periculos barrio și era și noapte. Am ignorat semnalele date de clădirile dărăpănate, de străzile stricate, de zecile de priviri îndelungate și curioase ale localnicilor. Speram să găsesc o stație de pompieri unde să poposesc peste noapte așa cum făcusem într-un alt oraș din Panama. Până să o găsesc am fost operat iar după jaf am ajuns să dorm pe o podea dintr-o stație de poliție.

    Din ciudad de Panama până pe coasta Caraibelor

    Așadar capitala panameză am părăsit-o șchiop de o geantă pe spate iar asta mi-a dezechilibrat bicicleta dar mi-am continuat așa drumul spre portul Cartí de unde urma să caut o ambarcațiune spre Columbia. Fusesem îndrumat acolo de un alt călător argentinian care mi-a zis că ar fi varianta cea mai ieftină și autentică, cu vreo 3 bărci din Cartí, Panama până la Turbo, Columbia. Și a fost și una și alta.

    Am ieșit din ciudad de Panama pe panamericană care nu mi-a pus prea multe probleme, terenul fiind extrem de plat în zonă, deci ușor de făcut kilometrii. Asta până când am cotit de-odată stânga pe un drum care traversează întreg lanțul muntos. GPS-ul îmi indica 40 de km până la țărmul mării Caraibelor dar drumul a fost incredibil de greu. E un fel de montagne russe. Urcă și coboară ca o sinusoidă. Numai eu știu cât am avut de împins la bicicletă. Ei, dar aici am avut parte de o întâlnire extrem de originală, cu un român, nenea Mugurel. Undeva la km 3 al acestei șosele secundare era un hotel în construcție și de-acum se făcea noapte și am întrebat pe un localnic unde aș putea să trag peste noapte. Dintr-o vorbă într-alta i-am zis că sunt român și imediat mi-a zis să vin la ei pe șantier că ar mai fi un alt român, nenea Mugurel. Parcă nu-mi venea să cred că fix acolo, în vârf de deal panamez dau peste un alt român. Omul extrem de mirat de prezența mea și povestea călătoriei mele, a luat imediat legătura cu șeful acestuia să-mi dea permisie să dorm acolo peste noapte. Un om simplu și deosebit cu care am stat la taclale o grămadă în acea seară și a doua zi dimineață la o cafea. Mi-a dat haine curate, un prosop, cafea la pachet iar șeful acestuia mi-a donat 40 $. Nenea Mugurel, 55 de ani este original dintr-un sat de lângă Baia Mare și o calamitate care i-a distrus casa l-a trimis să zic așa la muncă în Spania unde a cunoscut-o pe actuala soție panameză cu care s-a stabilit în Panama. Din discuțiile purtate cu nenea Mugurel, care amestecă puțin româna cu spaniola, omul duce un dor nebun de casă și plănuie să revină să trăiască în România împreună cu soția odată ce aceasta iese la pensie. Așa că întâlnirea cu mine a fost o plăcere pentru ambii iar eu după o odihnă zdravănă mi-am continuat a doua zi drumul printr-o căldură toropitoare spre Carti.

    Drumul ăsta care leagă panamericana de țărmul Caraibelor este cum ziceam un adevărat montagne russe. La asta se mai adaugă căldura excesivă și umiditatea extremă din aer. Zeci de pante inclinate la peste 30% și pe la jumătatea lor și câte o serpentină. Nu aș exagera să zic că acești ultimi 40 de km până pe coastă au fost cei mai grei din tot traseul meu central american. Și colac peste pupăză am avut și un accident. Cu bicicleta șchioapă de o geantă și frânele slăbite, la una din coborâri, într-o serpentină am ajuns cu totul în șanț. Și cum legea lui Murphy funcționează, nu aveam casca pe cap în acel moment. Transpiram excesiv și cum mi se acumula transpirația sub cozorocul căștii ca ulterior să-mi cadă în ochi, am scos-o și fix atunci am căzut. O port mai tot timpul dar uite că exact atunci când am avut nevoie de protecție nu o aveam. Deci furtul genții dar și faptul că nu am schimbat la timp plăcuțele de frână m-a dus în șanț. Zgârieturile ca zgârieturile dar loviturile la cap sunt cele mai periculoase.

    Acesta este teritoriul indigenilor Kuna 

    La km 20 baricadă din partea grănicerilor panamezi și taxă de intrare pe teritoriul kunez. Indienii kuna sunt una din națiile autohtone din Panama și au întregi teritorii care le aparțin și unde au propriile lor legi și reguli și au voie să taxeze pe oricine intră pe teritoriul lor. Mi-au cerut 20$ dar după o negociere cu șeful lor, le-am dat 5$ și m-au lăsat să trec. Le-am explicat că nu călătoresc pe bani mulți și m-au înțeles. Au fost de treabă. După tot calvarul acestui drum și după o căzătură zdravănă, atingeam țărmul mării Caraibelor în dreptul micuțului port Cartí. Fără să vreau mi-au trecut câțiva fiori și am avut un moment de entuziasm văzându-mă la capătul uneia dintre Americi. Reușisem în cele mai bine de 11 luni de la plecare să pedalez peste 14.000 de km prin toate cele 10 țări nord și central Americane. Am pus în mod simbolic mâna în apă. De aici înainte mă aștepta cea de-a doua Americă.

    Nogocierea bărcii spre Columbia și cum am ajuns în barcă cu narco traficanți

    Odată ajuns în Cartí trebuia să înfrunt problema cea mare. Cu ce barcă voi ajunge în Columbia, când și la ce preț. Era după amiază, orele 16:00 deja și după ce am mâncat o farfurie de orez cu carne la un „comedor” de pe plajă, m-am mișcat rapid să iau pulsul situației. De fapt în micuța localitate există un centru de informații de unde se pot cumpăra și bilete dar doar pentru bărci care fac drumuri pe insulele din apropiere. Știam de la argentinian că opțiunea ar fi o barcă până la Capurgana și odată pe teritoriu columbian aș fi avut destule opțiuni spre Turbo. Așa că am început să întreb pe unul altul, cine ar face acest drum și așa am ajuns la un anume Negro care mi-a zis că el nu face a doua zi drumul dar că știe pe cineva care l-ar face. Pentru asta în schimb trebuia să ajung pe insula unde locuia el, la 10 min cu barca de țărm.

    Arhipelagul San Blas este format din 365 de insule și insulițe pe care locuiesc majoritate indigenilor kuna, care alungați fiind de pe teritoriile lor de colonizatorii europeni s-au retras în insule. Puțini s-au mai întors în ziua de azi pe țărm și în vechile lor teritorii din sudul Panama-ului. În marea lor parte își păstrează tradițiile și se îmbracă în portul lor așa că asta este o experiență unică în sinea ei.

    Bun, mă îmbarc cu Negro pe barcă, sui și bicicleta și îi dăm drumul. 10 min mai târziu suntem deja pe insulă. O lume aparte pot spune. În afară de un alt călător israelian și cu mine toți de pe insulă erau indigeni kuna care trăiesc în casele lor tradiționale de papură, poartă diverse piercing-uri și umblă desculți. Mi-ar fi plăcut să surprind câte ceva pe cameră dar filmatul este interzis așa că de îndată ce-mi scot camera să-i pozez sunt atenționat că nu am voie. Tradiția lor nu permite acest lucru iar eu ca simplu vizitator trebuie să-i respect. Asta ar cam trebui de fapt să știe orice călător. Te duci într-un loc, respecți tradițiile locului. Cât m-am învârtit eu pe insuliță a revenit și Negro cu băieții cu care aveam să fac a doua zi drumul.

    Aveam la mine în total 180$ din care trebuia să-i plătesc cazarea pe o noapte lui Negro (5$), alți 5$ prețul bărcii până pe această insulă, barca spre Capurganá și mai trebuia să-mi rămână și pentru mâncare și ultima barcă din Capurganá spre Turbo. Știam că nu mă va costa ieftin fiindcă aveam și bicicleta și bagaje multe cu mine dar Negro mi-a ținut partea și le-a explicat la tipi că nu prea am bani și fac o călătorie extrem de îndelungată. Dintr-un preț într-altul am ajuns până la urmă la cel final de 120$ care știam că este unul excelent. Poate părea mult dar chiar nu este la cât de puțini fac acest drum și la ce opțiuni limitate există. Am plătit cei 120$ și ne-am înțeles pentru a doua zi dimineață. Ei dar abia acum vine partea interesantă că peste noapte am ajuns să dorm sub același acoperiș cu ei. Nu aveam nici cea mai mică idee cine sunt, cu ce se ocupă. Știam doar că ei mă vor duce cu barca până la Capurganá.

    Veniseră în ziua aia dinspre Columbia cu un alt motociclist israelian care a fost cazat tot în aceiași cameră. Păream să fim cu toții rupți de oboseală așa că ne-am pus în paturi relativ devreme dar știți cum e, mai schimbi o vorbă, mai una, mai alta și așa din discuție în discuție, se ajunge la pungi de cocaină. Panamezii încep să ne povestească nouă, mie și israelianului că ei de fapt nu transportă doar persoane ci și cocaină. Ne povestesc cum au ajuns odată cu transport până în Dominicană și încep să ne întrebe cum pot băga chestiile și în Israel și prin Europa. Eu mă făceam că plouă, israelianul rădea. Problema era acum că le plătisem cei 120$ și nu prea mai aveam ce face. Nu vă zic cu ce grijă am adormit și cu ce târșă m-am suit a doua zi cu ei în barcă

    Un drum de coșmar pe mare

    După o ploaie sănătoasă de dimineață, mă ambarc cu ei pe la 9:30 dimineața, mai târziu decât stabiliserăm inițial, ploaia dându-ne ora de plecare peste cap. De pe insula unde am înnoptat, mai fac o mică oprire pe o alta din apropiere să mai culeagă ceva localnici după care motoare full speed spre Capurganá. Nici nu ne bagă bine viteză că marea începe să fie agitată dar ăștia nici că o lasă mai moale. Spărgeau valurile incredibil de nebunește. Am crezut că sar din barcă odată la fiecare 30 de sec. Și așa a fost 6 ore cât a durat drumul până în localitatea de frontieră Puerto Obaldia unde ne-am oprit să înnoptăm și să-mi pună a doua zi dimineață ștampila de ieșire din Panama. A fost ca un film de groază 3D, doar că nu era film. Ăsta este unul din momentele alea în care simți că viața bate filmul. În schimb peisajul era absolut fantastic. În dreapta se vedea coasta muntoasă a Panama-ului, în stânga depășeam insulă după insulă, multe din ele chiar locuite. La coborâre am luat la puricat mai tot bagajul știind acum cu ce se ocupă oamenii și fiindu-mi frică să nu-mi fi introdus ceva ilegal prin bagaje să am de dat socoteală la grăniceri. Totul era în regulă.

    Cum era duminică după amiază, oficiul de imigrări unde trebuia să-mi pună ștampila de ieșire era închis, așa că am petrecut noaptea în hamac pe malul mării iar a doua zi după ce m-am văzut cu ștampila în pașaport, aceiași indivizi m-au dus în Capurganá, care era doar la vreo 30 de min depărtare. Și uite așa pășeam pentru prima oară în America de sud

     

    Întâlnirea în Turbo cu globetrotter-ul român Mirel Magop

    Din Capurganá până în Turbo am făcut doar vreo 2 ore și am prins o legătură bună pe un catamaran. Față de barca anterioară a fost lux. Fiind o ambarcațiune mult mai mare și prinzând o mare liniștită, călătoria a fost foarte plăcută.

    Planificasem de  ceva vreme să mă văd în Turbo cu Mirel Magop, un alt mare călător român care a umblat preț de un an. Ne urmărisem călătoriile reciproc și acum era un prilej foarte bun să ne intersectăm ceea ce am și făcut. Omul circulă la pas și cu autostopul și după ce a aterizat în Rio de Janeiro în septembrie anul trecut a luat-o inițial spre sud până la Ushuaia iar de acolo prin toate țările spre nord, până aici în Turbo în Columbia.

    Are omul niște povești de călătorie incredibile. E de fapt de mult mai mult timp pe drum. Înainte de America de sud a traversat și vizitat 44 din cele 47 de țări ale Europei și a refăcut în 2013 traseul lui Badea Cârțan de la Cârțișoara până la Roma, în opinci și costum național. Deși frânt de oboseală după atâtea întâmplări și amar de drum a fost o plăcere să-l întâlnesc. Pe Mirel îl puteți urmări pe contul lui de Facebook aici.

    Și uite așa am traversat Darien-ul pe ocolite și ajuns pe cel de-al doilea continent al velo expediției mele. După alți aprox. 350 de km extrem de dificili prin Anzii columbieni, am ajuns într-un final la începutul lui august în Medellín, un oraș incredibil despre care aș putea să scriu un articol întreg. Atmosfera Columbiei și oamenii pe care i-am întâlnit aici până acum îmi aduc aminte mult de Mexic și experiența fantastică pe care am avut-o în țara aztecă. Povestindu-le unuia și altuia despre jaful din Panama, am căpătat haine și o geantă nouă de bicicletă iar acum după aproape o lună de odihnă și de rezolvat diferite probleme logistice care s-au acumulat pe perioada ultimului an, sunt gata să pornesc din nou la drum, dar nu spre sud, ci inițial spre Venezuela și gura Amazonului, urmând să revin pe marele fluviu în Ecuador iar de acolo mai departe pe bicicletă spre Țara de Foc. Despre schimbările pe care le-am făcut și noul traseu prin America de sud, am scris aici.

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici
    ParteneriLogistici_Blog

    zoom
    1 comment

    Rezumatul primului an și noul traseu prin America de sud

    Când am început expediția #cycletheamericas acum mai bine de un an în nordul Alaskăi aveam în plan o traversare nord-sud a celor două Americi. 9 luni îmi calculasem eu atunci că mi-ar lua traversarea dacă pedalam într-un ritm mai alert și nu zăboveam prea mult pe traseu și nu a fost să fie așa fiindcă mi-am dat seama că nu se merită să trec cum s-ar zice pe românește „ca gâsca prin apă” prin locurile pe unde pedalez. Am făcut pauze multe, să văd, să descopăr locuri, să aud povești, să cunosc. Acum când scriu aceste rânduri mă aflu de peste două săptămâni în orașul Medellín din nordul Columbiei unde am ajuns după 14.679 km pedalați din Deadhorse, Alaska și o serie de bărci între portul Cartí din Panama și portul Turbo din nordul Columbiei.

    America de Nord

    Dar înainte să vă prezint noul plan pentru America de sud, cred că se cuvine să fac un scurt rezumat al primului an pe drum. Cum poate știți deja, pe 5 august 2015 am dat drumul unei expediții pe două roți chiar din punctul cel mai nordic al Alaskăi (cel mai nordic punct unde se poate ajunge pe șosea – Deadhorse, în apropierea golfului Prudhoe de la oceanul Arctic). De acolo, preț de un an de zile am pedalat, inițial prin cele mai sălbatice zone ale nordului American (Dalton Highway, Alaska Highway și preeriile canadiene) și am intrat în Statele Unite prin Montana, urmând lanțul Stâncoșilor până la granița mexicană. A fost una din cele mai scenice părți ale traseului meu de până acum dar și una din cele mai grele fiindcă odată cu intrarea pe teritoriul Statelor Unite, m-a prins iarna cea grea. Fiind un an „el niño” ninsorile s-au ținut lanț pe partea de vest a SUA și am fost prins chiar în câteva rânduri în furtuni de zăpadă, asta pe lângă faptul că a trebuit să îndur mult frig. Dar dacă este să pun în balanță frigul și zăpada din State cu canicula și umiditatea peste care am dat în America centrală, nu știu sincer prin care a fost mai ușor sau mai greu să pedalez. Cred că fiecare bucată a acestui traseu are părțile ei grele dar și frumoase iar la urmă încerci să rămâi doar cu amintirile frumoase.

    În Mexic am intrat prin vestitul ciudad Juarez unde nu am avut parte de nici o experiență neplăcută dimpotrivă, mi-am făcut o grămadă de prieteni și a fost o oportunitate nemaipomenită să aflu o grămadă de povești locale și experiențe ale locuitorilor pe care le-am înregistrat și pe care sper să le prezint în documentarul final (pe care îl realizez împreună cu un film maker român stabilit în Canada, Ioan Roman). Au urmat 3 luni petrecute pedalând Mexicul de la nord la sud, din granița americană până în cea guatemaleză, încununate și cu o ascensiune în compania unui amic britanic pe cel mai înalt vârf vulcanic din America de nord, vârful Orizaba (5636 m). Aveam să rămân cu o experiență unică din această țară atât de umană și unde oamenii mi s-au părut dintre cei mai ospitalieri.

    America Centrală

    Așadar în aprilie anul acesta intram în Guatemala. Dacă până atunci nu a trebuit să-mi scot luni de zile pașaportul având de travserat 3 țări imense, America centrală însemna de acum țări mici și multe frontiere. Dar cel mai important, intram în ¨cuptor¨. America centrală avea să-mi dea mari bătăi de cap cu canicula și mai ales umiditatea extremă din aer. 3 luni, 7 țări și alte câteva mii de km, asta a fost America centrală, dar nu a fost ușor. După ce am traversat nordul Guatemalei în condiții extrem de dificile, am intrat în Belize (care inițial nu era în plan). Știam că dacă deviez puțin traseul spre Belize, puteam să văd toate țările nord și central americane, celelalte spre sud fiind aliniate în drumul meu spre Columbia. Din sudul Belize-ului neexistând rute legale înapoi spre Guatemala, am luat o barcă din Punta Gorda spre Puerto Barrios și mai apoi am luat-o spre coasta pacifică a El Salvador-ului, coastă pe care aveam să pedalez până jos în Panama. Aici și mai jos puteți observa traseul meu complet prin America de nord și centrală. Cel mai nefericit eveniment din toată America centrală? Un jaf într-unul din cartierele rău famate ale capitalei panameze, ciudad de Panama. Într-o seară mi-a ieșit un individ în drum cu un cuțit în mână. Eu am întors cât de repede am putut bicicleta să dau să fug și tot ce a apucat să-mi fure a fost una din gențile de pe spate în care-mi țineam hainele. A tras de ea încât s-a desprins și a căzut pe carosabil. Nu m-am uitat în spate, am rupt-o și mi-am zis că am scăpat ușor. Chiar și așa, nenumăratele gesturi de omenie și bunătate de până atunci inclină definitiv balanța înspre cealaltă direcție dar în același timp, acest eveniment m-a trezit la realitatea Americii latine.

    itinerariuAmerica_de_nord_centrala

     

    Cu barca între Panama și Columbia

    Între Panama și Columbia, deci între cele două Americi, nu există șosele iar singurele metode de a lega cele două continente este fie cu avionul din ciudad de Panama până în Medellin, Columbia sau cu barca. Am ales varianta pe apă și a fost o alegere extrem de aventuroasă, asta în condițiile în care nu există o singură barcă care să facă legătura între cele două, cel puțin nu la prețul pe care eram eu dispus să-l plătesc. Din portul Cartí în Panama, am avut de luat 3 bărci diferite până în Turbo, Columbia, iar cea mai lungă porțiune de traseu, între una din insulele arhipelagului San Blas până în Capurganá, Columbia am parcurs-o în compania unor indivizi care printre altele se ocupau și cu traficul de droguri. Au mers nebunește, spărgând valurile cu o viteză destul de mare. Nu de puține ori am crezut că sar din barcă dar am ajuns cu bine până la urmă. Pe 25 iulie anul acesta pășeam pentru prima oară în Columbia și America de sud.


    America de sud și noul traseu pe care mi l-am propus

    Încă de prin America Centrală a început să mi se înfiripe ideea de a-mi prelungi și mai mult expediția și de a încerca să traversez toate țările Americii de sud. Cu excepția țărilor insulare din Caraibe, am reușit să intru în toate cele nord și central Americane (Canada, SUA, Mexic, Guatemala, Belize, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica și Panama) așa că m-am gândit să continui tradiția și în sud. Ce înseamnă această schimbare? Înseamnă modificarea traseului astfel încât din Medellin unde mă aflu acum, în loc să țin sud spre Ecuador, să o iau spre Venezuela și Guiane (via Brazilia) și să ajung până la gura Amazonului, la Macapá și să revin pe coasta vestică în Ecuador pe Amazon. O altă schimbare o reprezintă devierea spre Paraguay, coasta braziliană și Uruguay, înainte de a continua spre Ushuaia în Țara de Foc.

    În realitate această idee îmi dă sensul unei noi aventuri, transformând astfel proiectul inițial într-unul și mai ambițios dar am și anumite temeri. Venezuela trece printr-o situație extrem de dificilă, economic și social. Oamenii stau la cozi ore întregi pentru alimente de bază și de abia supraviețuiesc ceea ce a dus criminalitatea și jafurile la cote incredibile. Jafurile și crimele fac parte din peisajul de zi cu zi a Venezuelei și faptul că mă bag acolo pe o bicicletă, mă face extrem de vulnerabil. În schimb, vorbind cu alți cicloturiști mi-au zis că nu e chiar așa de rău cum pare din media. Chiar un tip englez a travserat prin octombrie anul trecut partea de vest a Venezuelei și a zis că s-a simțit în siguranță (a fost jefuit nu în Venezuela, ci în Ecuador) dar totuși din octombrie și până acum situația s-a modificat mult (spre rău). Dar vreau să fiu pozitiv, vreau să cred că totul va fi bine! Și va fi! Mai jos vă prezint noul meu traseu prin America de sud. Aici se poate consulta și harta detaliată.

     

    Itinerariu_America_de_sud

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Ce urmează în America de sud?

    Haideți să vă fac un scurt rezumat al noilor distanțe și a celor mai importante obiective pe care mi le-am propus în cea de-a doua Americă

    • Aprox 5.113 de km de pedalat prin nordul Americii de sud din Medellín, Columbia până la Macapá în Brazilia, via Venezuela, Brazilia, Guiana, Suriname și Guiana franceză.
    • Aprox. 550 de ore de navigat cu diverse bărci și vaporașe pe Amazon, de la Atlantic până în localitatea El Coca din Ecuador.
    • Aprox. 3.954 de km de la El Coca, Ecuador până în La Paz, Bolivia.
    • Aprox. 4.087 de km de la La Paz, Bolivia până la Montevideo, Uruguay via Paraguay, Foz do Iguacu și Porto Alegre în Brazilia.
    • Aprox. 6.380 de km de la Montevideo, Uruguay până în Ushuaia, Argentina via Copiapo, Argentina, cu o combinație între ruta argentiniană 40 și carretera austral chileană.
      TOTAL de km de făcut în America de sud: aprox.19.534 de km

    Alte obiective pe care mi le doresc în acest traseu

    • Realizarea unui reportaj despre situația din Venezuela.
    • Traversarea Marei Savane Venezuelane și o vizită în parcul național Canaima unde se află cascada Angels, cea mai înaltă cascadă din lume.
    • Traversarea est-vest a Amazonului de la Macapá în Brazilia până la El Coca în Ecuador
    • O ascensiune pe vârful Ojos del Salado (6893 de m) cel mai înalt vârf vulcanic din lume (și posibil și pe alte vârfuri, Aconcagua și Fitz Roy)
    • Atingerea punctului final al expediției #cycletheamericas, Ushuaia și realizarea primei traversări pe bicicletă a celor două Americi.

    Așa că urmează încă un an de aventură, încă un continent și 12 țări și un teritoriu. Mulțumesc pe această cale lui Florin Prunduș și blogger-ului brazilian João Leitao care m-au ajutat la realizarea noului traseu. (João are un articol în engleză despre traversarea completă cu barca a Amazonului aici)

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici
    ParteneriLogistici_Blog

    zoom
    1 comment

    Lecții pe care le-am învățat în 9 luni de pedalat prin Americi

    Acum mai bine de 9 luni începeam să pedalez în apropierea oceanului Arctic în nordul Alaskăi, în ceea ce aș numi eu aventura vieții mele. Îmi propusesem să traversez cele două Americi cap coadă, nord-sud pe bicicletă. Acum când scriu acest articol mă aflu la jumătatea traseului propus și sincer nici nu știu când s-au scurs 9 luni dar asta poate pentru faptul că în tot acest timp am întâlnit oameni extraordinari și am apucat să văd printre cele mai spectaculoase locuri din Americi și să am parte de niște experiențe nemaipomenite. În toate aceste luni am învățat multe, enorm aș spune. Nu cred că vreo școală pe lumea aceasta m-ar fi putut învăța mai multe despre lume și oameni decât acest drum al meu prin Americi și tocmai de aia m-am gândit să împart cu voi câteva idei.

    VulcanulOrizaba_bicicletaCROSS

    Dacă nu ești fericit cu puțin, nu vei fi niciodată fericit cu mult.
    Mi se pare lecția cea mai frumoasă pe care o poți învăța dintr-o călătorie. De aia am să vă povestesc despre o întâlnire pe care am avut-o în Mexic cu un domn pe bicicletă. Era cu doi copii călare pe bicicletă. Își făcea plimbarea de seară și văzându-mă străin m-a oprit la intrarea unui orășel prăfuit de provincie din nordul Mexicului. Avea o strălucire și o fericire interioară greu de egalat. Fără să stea prea mult pe gânduri m-a invitat acasă la el. Avea o familie numeroasă și avea o situație materială precară dar îmi aduc aminte că m-a impresionat cât de multe știa despre România pentru un mexican de rând. În fine, nu asta este ideea, ci faptul că deși se rușina față de mine pentru situația lui materială nu tocmai bună,  mi-a oferit tot ce avea mai bun prin casă și un loc de înnoptat. Și mi-a zis cu cel mai sincer zâmbet că este cel mai fericit și recunoscător om din lume pentru familia extraordinară pe care o are și viața simplă pe care o duce. Omul era convins că a avea o familie care să te iubească și prețuiască este cel mai frumos lucru pe care îl poți avea în viață. Asta și bucuria de a împărtășii din puținul lui cu alții. Și îl cred! Nu bogățiile și lucrurile ne fac fericiți, ci esența relațiilor umane și familiale solide.

    familieNordMexic
    Lumea este mult mai bună și primitoare decât mi-am imaginat eu vreodată.

    Indiferent de țara și de regiunea unde m-am aflat până acum, oameni simpli, necunoscuți mi-au arătat o bunătate și o ospitalitate ieșită din comun. Unii mi-au oferit cazare, alții mi-au oferit hrană. Am fost oprit de câteva ori să mi se dea bani în semn de respect pentru ceea ce fac. M-am întrebat de multe ori, Dumnezeule mare, este oare asta lumea aia violentă pe care o vedem zilnic la televizor? Nu vreau să par un negaționist. Violența există din păcate în varii forme peste tot dar din și mai păcate stereotipurile sunt cele care ne deformează cel mai tare percepția asupra lumii. Ar fi prea lung să vă povestesc aici despre toate gesturile de omenie de care am avut parte până acum. Tot ce vă pot spune este că lumea este încă un loc extrem de uman și plin de bunătate. Din păcate tindem să generalizăm aspecte negative și să punem accentul pe violență și catastrofe.

    Urmează-ți impulsul și chemarea adevărată în viață. Oportunitățile vin și pe parcurs. 
    Cu doar 3 luni înainte de a începe această incursiune pe bicicletă prin Americi eram un proaspăt absolvent al uneia dintre cele mai prestigioase universități canadiene, McGill. Aveam în față alegerea între o viață de corporatist softist și o aventură pe cinste pe care mi-o doream de ceva timp. Am ales a doua variantă. Nu m-am gândit mult. Mi-am urmat impulsul și chemarea. Am plecat cu un buget extrem de mic și am avut încredere că voi ajunge cumva la destinație. Dar nu m-am gândit foarte mult la destinație, ci mai mult la experiența în sine, o experiență unică în viață. Și știam că nu e bine să te gândești de două ori la ceva pe care ți-l dorești cu adevărat. „Just go and grab it!” Dacă ai o idee și o oprtunitate, nu o rata, profită de ea! Și uite așa ajung la următorul punct.

    bicicletaCROSS_DaltonHighway

    Îndrăznește și nu rata nici o oportunitate care ți se ivește.
    În urmă cu câteva săptămâni am vizitat un loc incredibil din nordul Guatemalei, ruinele maiașe de la El Mirador. Era un pic în afara drumului meu să zic așa dar era ceva special și se merita. Mi-a luat 2 zile să ajung acolo. Au fost vreo 60 de km de șosea sinuasă neasfaltată, urmată de 40 de km de drum prin jungla guatemaleză din nordul provinciei Peten. Mă împrietenisem cu un grup de europeni într-un orășel din Guatemala iar ei au ajuns acolo cu autobuzul și au parcurs pe jos cei 40 de km de junglă. Eu am parcurs drumul pe bicicletă până la ruine. Cât am pedalat pe bicicletă, cât am plimbat-o, prin junglă fiind destul de dificil. Cert este că ne-am reîntâlnit acolo iar în dimineața în care serveam împreună micul dejun și ne pregăteam să vizităm ceva ruine auzim un elicopter. Știam cu toții că cineva care-și permite să ajungă acolo în elicopter aparține unei alte lumi să zic așa. Dintr-o glumă într-alta le-am zis că eu mă întorc în orașul de unde plecasem în elicopter. Grupul de europeni nu m-a luat  prea mult în serios cu ideea mea, asta până m-am împrietenit cu tipii coborâți din elicopter, După ce i-am pus sumar în temă cu faptul că pedalez din Alaska în Argentina i-am întrebat direct, ceva de genu’ „Știu că vă poate părea ciudat, dar m-ați lua în elicopter cu tot cu bicicletă?” Răspunsul a fost la fel de direct: „Sigur că da!” Și uite așa nu a mai trebuit să fac drum întors prin junglă și am avut parte de primul meu zbor în elicopter. Tipii erau patronii celei mai mari companii de dulciuri din America latină, Colombina și au fost foarte de treabă. Dar revenind acum la ideea mea inițială. Dacă nu aș fi văzut acea oportunitate și nu aș fi pus acea simplă întrebare nimeni nu m-ar fi poftit în elicopter. Oportunități există mereu, important este să le vedem și valorificăm.

    elicopterGuatemala

    Călătoria este până la urmă un mod de a te descoperii și de a realiza multe lucruri despre viața ta personală.
    Mulți cred că dacă pleacă undeva departe de casă și se îndepărtează de oamenii și locurile cunoscute vor scăpa de problemele personale, de traumele sau decepțiile din trecut. Aș spune că asta e doar o chestiune de aparență fiindcă aceste lucruri ne sunt cu mult mai bine întipărite în memorie și în conștiință decât ne putem poate imagina. Totuși călătorind în orice mod posibil o facem ne ajută să ne detașăm puțin și să gândim lucrurile la rece. Sigur, fiecare avem situații diferite și pentru fiecare dintre noi experiențele sunt diferite. Însă călătorind avem șansa și timpul de a regândi situații și evenimente din viața noastră sub un alt unghi și ulterior de a le aborda diferit. Ați acorda timp ție însuți este un lucru benefic care scoate la suprafață multe aspecte atât pozitive cât și negative ale vieții personale. Tot ce-ți rămâne de făcut este ca ulterior să ataci problema la sursa ei.

    Viața adevărată se trăiește dincolo de zona personală de confort. 
    Confortul casei, a jobului, a locurilor și cercurilor bine cunoscute în care ne învârtim ne dă siguranță dar în același timp ne dăunează. Zona de confort este un asasin de vise. Orice lucru de care am fost vreodată satisfăcut cu adevărat a fost obținut atunci când m-am aventurat dincolo de această zonă de confort, în necunoscut, în nesiguranță. Acolo înveți să răzbați, să te lupți pentru ceva, să-ți trăiești viața cu adevărat. Așa și acum. Au fost nenumărate situații extrem de imprevizibile. În nordul Alaskăi era pustiul și lipsa de civilizație. Dacă mi se întâmpla ceva șansele ca cineva să-mi vină în ajutor acolo erau extrem de mici. În nordul Mexicului am traversat o zonă controlată de cartelurile de droguri, zonă în care s-au comis dealtfel mii de crime și sechestrări de persoane în ultimii ani. Dar asta este frumusețea aventurii mele până la urmă. Tot ce este frumos are și o parte periculoasă îmi spunea un amic și tind să-i dau mare dreptate. Fiecare etapă, greutate peste care treci, experiență te aduce din ce în ce mai aproape de obiectiv. Orice vis presupune sacrificii dar parcă atunci când trebuie să faci acele sacrificii ele nu ți se par atât de grele, fiindcă sunt parte și ele din dorința ta de a ajunge undeva și de a face ceva.

    Animalele sălbatice nu sunt pe atât de periculoase și impredictibile pe cât tindem noi să credem.
    Unul din lucrurile de care mă temeam cel mai mult înainte să plec în nordul American erau animalele sălbatice. Știam că acolo e teritoriul Grizzly-ului, al lupului și al râsului. Cu Grizzly-ul și cu râsul m-am întâlnit față în față. Maică-mea nu a putut dormi noaptea știindu-mă singur pe bicicletă în zonă. Concluzia pe care am tras-o eu totuși este că animalele sălbatice nu au nimic cu tine atât timp cât nu reprezinți un risc pentru ele. Multe dintre persoanele atacate de urși Grizzly în Alaska și în America de nord în general sunt de fapt vânători. Animalul te miroase, din mișcări îți analizează intenția. M-am întâlnit cu Grizzly-ul de două ori, ambele dăți în nordul Alaskăi. Odată am trecut pe lângă el la cca. 50 de m. Scormonea după licheni și rădăcini dar a ridicat totuși capul la trecerea mea prin zonă fiindcă i-a mirosit peștele meu proaspăt de abia pescuit. Nu s-a luat însă după mine. Da, cred că animalele sunt impredictibile dar nu atât pe cât am tinde noi să credem. Rarele ori când atacă omul este mai mult în scop defensiv.

    ursGrizzly

    Nu te grăbii atunci când călătorești, în orice mod ai face-o. Fă-te prieten cu localnicii și încearcă să înțelegi locurile și tradițiile țărilor și regiunilor pe unde treci.
    Am plecat crezând că voi termina această traversare a Americilor în 9 luni de zile. Ei bine în 9 luni am pedalat 12.000 de km și sunt abia la jumătatea traseului. Asta fiindcă am realizat că este important să petrec mai mult timp în anumite locuri și cu anumiți oameni pe care îi întâlnesc. Ar fi păcat să nu o fac. Aș pierde mult, foarte mult și aș trece ca gâsca prin apă ca să zic așa. Asta nu înseamnă totuși că mi-am pierdut din vedere obiectivele inițiale. A călători nu înseamnă a pedala între punctul A și B și de-ați da câteva checkin-uri ici colo. Călătoria înseamnă să ajungi să interacționezi cu localnicii, să afli povești despre locurile pe unde treci, să ai răbdarea de a înțelege una, alta despre oamenii și locurile respective.

    golfulMexic

    Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici
    ParteneriLogistici_Blog

    zoom
    No comments

    Interviu cu Hildegard Ignătescu de la Radio România Internațional

    Chiar înainte să părăsesc capitala mexicană, ciudad de Mexico, în a doua jumătate a lunii martie am fost sunat de Hildegard Ignătescu de la Radio România Internațional pentru un interviu pe care mi l-a trimis ulterior pe email și l-am urcat pe contul meu de Sound Cloud. A ieșit o discuție frumoasă despre expediția mea prin Americi #cycletheamericas pe care vă las să o ascultați mai jos sau aici. Tot ce s-a schimbat de atunci și până acum e că am mai avansat câteva sute de km spre sud ajungând la golful Mexic și am urcat vârful Orizaba, cel mai înalt vârf vulcanic al Americii de Nord.

    zoom
    No comments

    Ascensiunea pe vârful Orizaba (5631 m), cel mai înalt vulcan al Americii de Nord

    În această expediție prin Americi mi-am dorit ca în afară de pedalarea celor două continente, să-mi continui și un proiect mai vechi început în vara lui 2014 când am urcat cel mai înalt vulcan al Asiei, Damavand (5671 m). Proiectul se numește „Seven Volcanic Summits” și presupune ascensiunea celor mai înalte 7 vârfuri vulcanice ale Terrei (cel mai înalt vârf de pe fiecare continent). Așa că am făcut tot posibilul să-mi fac drum și până la Orizaba (5631 m), cel mai înalt vulcan al Americii de Nord cu gândul să-l urc, să mai adaug un vulcan la lista celor urcați și să las puțin bicicleta pentru o drumeție pe cinste.

    El Pico de Orizaba este situat în apropierea orașului cu același nume, la granița a două state mexicane, Veracruz și Puebla. Totuși orășelul de referință pentru ruta sudică pe care am ales să-l urc este Atzitzintla situat la 2660 de m altitudine.

    Pedalând din Puebla spre Atzitzintla am părăsit autostrada și am făcut un ocol pe una din șoselele secundare ca să mă bucur puțin și de peisajul rural. Partea nasoală în Mexic e că rutele secundare (carreteras libres) sunt extrem de înguste și aglomerate, mulți șoferi (de camion) nevrând să plătească taxa de autostradă, preferă să se înghesuie pe acestea. De aia și aleg să merg de multe ori pe autostradă între marile orașe de aici din Mexic. E mult mai largă și mult mai goală. De data asta am zis totuși că vreau să văd ceva mai frumos, chiar cu riscul de a fi aruncat în afara carosabilului (nu de puține ori am fost cât pe ce pe aceste șosele).

    Nu port la mine întreg echipamentul de munte fiindcă ar fi aiurea să car după mine așa ceva la un drum de 24.000 de km pe bicicletă. În afara unei perechi de ghete de 3 sezoane și câteva straturi mai groase nu aveam mai nimic la mine și știam că trebuie să închiriez niște colțari, un piolet, un rucsac și eventual ceva mănuși mai bune. În Acotzingo, primul orășel de pe ruta secundară am întâlnit niște băieți care mi-au recomandat să merg la primarul orașului Atzitzintla de la baza Orizabei că m-o ajuta el cu echipamentul așa că a doua zi am luat-o liniștit spre Atztzintla bazându-mă pe pila dată de băieți.

    Drumul urcă și coboară distanțe lunguțe, șerpuind crestele din apropierea Orizabei. În orășelul El Seco fac dreapta și nu după mult timp îmi apare în față El Pico de Orizaba cu maiestoasa lui creastă nordică acoperită de zăpadă. Încă 30 de km de urcuș și coborâș pe cinste și pe seară am ajuns în Atzitzintla, punctul de plecare pentru oricine vrea să urce ruta sudică.

    Ajuns în Atzintzintla m-am dus țintă în centru orășelului unde e primăria și poliția locală. Primăria era închisă la ora aia dar cum băieții de la poliție au program 24/24 am intrat la ei să-i întreb una alta și să-i rog să mă găzduiască peste noapte. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-au oferit o celulă. Inițial am râs dar după am acceptat să-mi pun izoprenul și sacul de dormit acolo. Mi-am zis că o fi și asta o experiență în plus la aventura prin Americi. În plus aveam și pază 24/24 gratis care e mare lucru în Mexic unde am fost deja „operat” de un telefon. Între timp aflu de la polițiști că primarul nu are nici un echipament dar că mă ajută ei să dau peste cineva care are așa ceva. Zis și făcut, găsesc prin polițiști un localnic care-mi împrumută un rucsac arhaic cu frame metalic și un piolet. În rest îmi spune că nu am nevoie de crampoane, ruta sudică fiind aproape lipsită de zăpadă.

    După o noapte la răcoare sub paza polițiștilor de gardă și o odihnă pe cinste mi-am petrecut ziua explorând micul orășel și așteptându-mi amicul britanic, Alasdair. Pe Alasdair l-am întâlnit în ciudad Juarez cu mai bine de 2 luni în urmă când am intrat în Mexic, el călătorind de ani buni prin diverse colțuri ale lumii. Știam că e și el pasionat de munte și e prin zona asta a Mexicului și deși am vrut inițial să urc singur Orizaba mi-am zis că ar fi totuși mai bine să-l urc în compania unui alt prieten al muntelui.

    Mi-am împachetat totul, am lăsat bicicleta în siguranță la localnicul care-mi furnizase rucsacul și pioletul, am cumpărat ceva merinde pentru drum și l-am așteptat pe Alasdair care a apărut și el pe seară. După încă o noapte dormită la răcoare, de data asta în compania lui Alasdair am pornit a doua zi spre vârf.

    Din Atztitzintla am plecat la prânz spre următorul orășel și ultimul de pe rută, Texmalaquilla situat la 3200 de m altitudine. În mod normal ai putea să urci cu mașina până la 4400 de m dar una la mână nu sunt multe mașini care urcă și doi la mână îți cer destul de mult pentru un astfel de drum (în jur de 900 de pesos – 50$ USD) așa că am luat-o la pas. După aprox. 5 ore la pas și 10 km de mers din Texmalaquilla, am ajuns la primul refugiu de la 4000 de m la care este recomandat să faci o primă pauză de o zi în drum spre vârf pentru aclimatizare. Cum ne simțeam încă în putere și ne pusesem în cap să facem vârful în 2 zile am pornit direct spre al doilea refugiu de la 4660 m.

    Ușor, ușor pașii ne devin din ce în ce mai greoi și altitudinea își face simțită prezența. Încep să am o ușoară durere de cap. Iau o aspirină și continui. Între timp se lasă noaptea și se așterne și o ceață groasă prin care răzbatem cu greu. După 4 ore de mers cu multe pauze și alți 7 km zărim al doilea refugiu. Înăuntru găsim alți 3 drumeți mexicani veniți și ei pentru hiking în zonă. Înfulecăm ceva rapid și ne culcăm.

    Noaptea nu a fost una foarte odihnitoare. De la efort și altitudine am avut frisoane ca la febră și o durere destul de semnificativă de cap. Nu mai zic că erau în refugiu și șoareci care mi-au jucat toată noaptea pe lângă sacul de dormit. Când ne-a sunat ceasul la ora 5:00 AM n-am fost nici unul capabili să ne trezim. Abia după 2 cafele și încă două ore scurse ne-am ridicat de-a binelea să atacăm ultima bucată de aprox. 1000 de m spre vârf.

    Din al doilea refugiu până pe vârful de 5631 m nu cred să fie mai mult de 5 km. Totuși cei 1000 de m diferență consistă într-o pantă extrem de abruptă, iar de la a doua jumătate în sus e grohotiș care pe alocuri este acoperit cu strat subțire de zăpadă. Un pas greșit e tot ce te desparte de o cădere semnificativă. Urcăm ușor, cu multe pauze. La fiecare mișcare mai susținută mă ia cu durere de cap. Mai iau o aspirină și mă simt mai bine. Se vede că nu am trecut printr-o aclimatizare ca la carte dar îi dăm înainte.

    Luând-o spre stânga, la un moment dat pierdem ruta. Nici vorbă de vreun marcaj. Mă ia cu puțină panică pe grohotiș și înaintez puțin câte puțin înfingând cât pot de bine capătul ascuțit al pioletului. Ne apropiem de creastă. Nu știam cât mai e de acolo până pe vârf dar odată depășită tot ce ne mai despărțea de vârful vulcanic erau 50 de m de urcuș lejer. După atâta efort combinat cu răul de altitudine și panica de a fi greșit traseul ne cuprinde un sentiment de bucurie și reușită și pășim într-un final la orele 13:20 pe vârful lipsit de zăpadă. Petrecem vreo 20 de min făcându-ne poze și admirând craterul vulcanului după care o luăm repejor înapoi pe același grohotiș. Pentru mine era o a doua experiență pe un vârf de peste 5000 de m și al doilea vulcan urcat din circuitul celor 7. Pentru Alasdair prima ascensiune la o astfel de altitudine.

    Nici la coborâre nu ne dăm foarte bine seama pe unde ar fi ruta deci avem din nou de furcă cu grohotișul și pietrele care ne fug de sub picioare dar reușim în 2 ore să revenim teferi și nevătămați la al doilea refugiu. De acolo din nou, drum de 17 km până în Texmalaquilla, neavând altă opțiune. Am ajuns pe seară în Texmalaquilla, extenuați, eu cu cu bășici semnificative pe talpa piciorului drept dar extrem de fericiți. Am reușit să urcăm cel mai înalt vulcan al Americii de Nord și cel de-al treilea vârf al continentului în doar 2 zile. Următoarea zi am petrecut-o în Atzitzintla să mă refac înainte de-a mă întoarce la pedalat.

    De aici drumul meu pe bicicletă continuă spre sud, mereu spre sud iar Orizaba rămâne una din cele mai frumoase aventuri în cadrul marii aventuri.

    Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


    Parteneri logisticiParteneriLogistici_Blog

    zoom
    No comments

    Boianul canadian, un colț de Românie pe continentul nord american.

    „Din Boian la Vatra-Dornei,
    Au umplut omida cornii.
    Și străinul te tot paște,
    De nu te mai poți cunoaște”
    (versuri din Doină de Mihai Eminescu)

    Undeva în mijlocul preeriilor nord americane, nu departe de orașul Edmonton, în provincia canadiană Alberta se află un colț de Românie. Acolo, la mii de kilometrii de țară se ascunde povestea a câtorva sute de familii de români bucovineni care au emigrat la sfârșitul secolului al XIX-lea și care au fondat un sat pe care l-au numit Boian, după Boianul istoric din Bucovina de nord (azi în Ucraina) de unde proveneau mare parte din ei. Încă de când am auzit de existența acestui loc acum câțiva ani am vrut să ajung să-l vizitez și nu aș fi putut găsi prilej mai bun decât acum. Așa că am decis să fac o pauză mai îndelungată de la pedalat în Edmonton și să dau o fugă până acolo cu gazda mea din Edmonton, Alex Presăcar care mai fusese și știa bine drumul până acolo. Ne-a însoțit și prietena lui Alex, Thais care era și ea curioasă să afle povestea românilor din Canada.

    Să ne tot fi luat vreo oră jumătate de condus din Edmonton până la Willingdon, orășelul din care face parte și Boianul. Încă alți 3 km pe o stradă mai lăturalnică și iată-ne în fața a ceea ce a fost cândva școala românească a satului. Intrăm. Înăuntru, praznic mare de ziua recunoștinței pe care candienii o serbează în a doua luni a lunii octombrie. O doamnă mă întreabă în engleză de unde venim și dacă dorim să servim ceva. O rog drăguț să ne conducă la părintele satului, Mircea Panciuc, care ne primește cu un zâmbet pe față și ne urează bun venit la Boian.


    Ne întreabă dacă vrem mai întâi să mâncăm sau să ne facă turul satului. Eu insist să facem turul ca să mai prindem ceva lumină (era trecut de orele 17:00 și nu ne mai rămânea multă lumină). Și uite așa începea o oră de istorie care nu aș fi aflat-o niciodată din cărți. Ieșim din fosta școală și ne îndreptăm spre muzeul pionerilor români, unde una din casele în stil bucovinean construite de primii coloniști români la apusul secolului al XVIII-lea a fost transformată în muzeul pionerilor români.

    Plimbându-ne prin muzeu, aflăm de la părintele că primii coloniști români (patru la număr) au ajuns aici din Boianul Bucovinei de nord în 1898 după ce ministrul afacerilor externe al Canadei (de fapt cel care ocupa o funcție similară a unui ministru de externe fiindcă această funcție a apărut în Canada doar în 1993) de la acea vreme vizitase Bucovina și Ardealul, atunci parte din imperiul Austro-Ungar și îi convinsese de bogățiile Canadei și de avantajele pe care le-ar avea mutându-se aici. Deși exista deja o comunitate românească destul de bine închegată în apropiere de Regina în provincia Saskatchewan, Ichim, soția Iftinica, fiica Ioana și Elie au vrut să înființeze un nou sat mai la vest, în Alberta și să-l numească după satul natal, Boian.

    După un lung drum cu vaporul din Hamburg, Germania până în Halifax, Canada și din Halifax mai departe spre Calgary cu trenul, ei s-au instalat într-un final la nord vest de orașul Edmonton. Imediat după ce s-au așezat, și-au încurajat prin scrisorile trimise acasă și alți consăteni să emigreze, așa că un an mai târziu alte 30 de familii au emigrat spre noul Boian. Și uite așa s-a închegat un (nou) sat românesc în inima Canadei.

    În muzeu putem vedea zestre adusă de femei din Bucovina sau cusută aici, coase, topoare, bănci din școală și câte ceva informații despre Bucovina și istoria ei zbuciumată. Nu se fac prea multe referiri la anexarea violentă a acelei părți ale României în cel de-al doilea război mondial. Nu deschid acest subiect cu părintele dar îmi închipui că nu există prea multe referințe la această parte sensibilă din istoria noastră fiindcă ar putea irita comunitatea ucraineană din Alberta care este dealtfel extrem de numeroasă. Nu aș exagera să zic că unul din 3 albertani are origini ucrainene, imigrația din Ucraina fiind mult mai mare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea decât din țările române.

    Din păcate astăzi satul e pustiu și multe din casele românești au dispărut. Marea parte a urmașilor s-au mutat la orașe, în Calgary și Edmonton și nu prea au mai păstrat limba înaintașilor lor, vorbind doar engleză. Totuși din când în când se mai ține câte o petrecere românească ne povestește părintele, care el deși născut în Canada a învățat româna și o vorbește bine. A făcut studii teologice în România în anii ’60.

    De la muzeu părintele ne conduce spre biserica cu hramul Sfintei Maria din deal, unde este paroh și unde ține o slujbă duminica de două ori pe lună, în celelalte două duminici slujind la altă biserică românească din Edmonton. Ultimele raze ale soarelui bat în turla bisericii din deal și pe mormintele strămoșilor români, aflate lângă biserică. A fost o clipă în care am uitat că sunt la 10.000 de km de casă. În acel moment, acolo sus, în dealul satului am avut senzația pentru un moment că mă aflu de-a binelea în Bucovina.

    Biserica de lemn construită de primii coloniști români la începutul secolului al XX-lea adăpostește un altar ortodox și bănci (cum întâlnim de regulă în bisericile catolice și/sau protestante). Înăuntru stă la loc de cinste o icoană aurită dăruită chiar de fostul președinte al României, Emil Constantinescu. De o parte și de alta a altarului, un steag românesc și unul canadian. După un mic tur al bisericii revenim la școală unde servim în sfârșit masa.

    A fost o vizită scurtă dar interesantă și personal cred că ar trebui să ne interesăm mai mult ca nație asupra propriul patrimoniu și asupra propriei istorii. Până la urmă, cum zicea domnul Adrian Cioroianu în cadrul celor 5 minute de istorie, emisiune pe care o prezenta la TVR, „istoria rămâne cea mai frumoasă poveste pentru oamenii inteligenți”.

    Poză de grup în fața bisericii din sat, cu ocazia sărbătorii Sfintei Maria (1940, sursa: www.boianchurch.mareleboian.com)

    Mai multe informații detaliate despre istoria boianului, biserica din sat și despre muzeu puteți găsi accesând link-urile de mai jos.

    • http://www.boianalbertamuseum.com/
    • http://www.boianchurch.mareleboian.com/
    zoom
    No comments

    Parcul național Banff și Stâncoșii canadieni – galerie foto

    Acum mai bine de o săptămână am luat o pauză de la pedalat în Calgary și prin bunăvoința familiei Adam care m-a găzduit în metropola canadiană am ajuns să văd și câte ceva din parcul național Banff, faimosul lac Louise și am reușit chiar să urc pe un vârf de 2404 m în apropierea localității Canmore. Nu în ultimul rând am dat și peste câteva pictograme desenate de tribul Hopi. Acesta a reprezentat și momentul oportun pentru a încerca noua cameră Samsung Nx Mini cu obiectivul de 9-27 mm așa că vă las să vă delectați cu crestele, peisajele și viața sălbatică pe care am reușit să o surprind în scurtul timp petrecut în munți.

    SAMSUNG CAMERA PICTURES

    zoom
    No comments

    Ieșirea de pe Alaska Highway și imensitatea preeriilor canadiene

    Nu am mai apucat demult să vă povestesc pe îndelete ce am mai făcut prin expediția #cycletheamericas așa că am să reiau poveștile de pe unde rămăsesem în ultima postare, adică de pe la Watson Lake, la granița dintre Yukon și Columbia Britanică a Canadei.

    Stâncoșii și ieșirea de pe Alaska Highway

    Dacă din Fairbanks până la Watson Lake m-am plans de traseul dificil, de urcușuri nesfârșite și de vreme rea, porțiunea dintre Watson Lake și Fort Nelson ce avea să vină a fost de două ori mai grea. Și zic asta pentru că au urmat nici mai mult nici mai puțin de 5 pasuri montane iar ninsoarea și-a făcut și ea apariția în câteva reprize urmată de temperaturi foarte scăzute pentru luna septembrie. Dar hai să o iau pas cu pas.

    IMG_2698IMG_2697Depășisem demult pragul de 2000 de km străbătuți de la plecare și ai tinde să crezi că la o asemenea distanță parcursă ar cam fi cazul deja să încep să întâlnesc mai multe localități, mai mulți oameni, mai multe case. Totuși porțiunea dintre Watson Lake și Fort Nelson e poate mai pustie și mai sălbatică ca multe alte zone pe care le-am parcurs în Alaska. Fiind o regiune dominată de munții Stâncoși, drumul urcă până la peste 2000 de m altitudine, cel mai înalt punct al Alaska Highway iar animalele sălbatice sunt la tot pasul. Și uite așa ajungi să percepi altfel imensitatea nordului.

    Părăsind Watson Lake am trecut la sud de paralela 60 de grade N care reprezintă granița dintre teritoriile din nordul Canadei și restul provinciilor canadiene. Așadar am intrat într-o nouă entitate a Canadei, în Columbia Britanică, lăsând vastele ținuturi yukoneze în urmă. În schimb peisajul nu se schimbă mai deloc. Aceiași copaci, același relief, doar piscurile Stâncoșilor devin parcă mai proeminente.

    Vremea mi-a fost dușman serios. Vântul mi-a bătut din față în primele 3 zile de pedalat și nu mai pun că m-a și nins din prima seară. Era noapte de acum și cât îmi doream să fi avansat ceva mai mult în ziua respectivă, am fost totuși obligat de vreme să-mi pun cortul. Ningea atât de tare încât vizibilitatea devenise extrem de redusă și oricum se întuneca de-acum. Dacă la începutul expediției aveam luxul de a putea pedala până la ore târzii beneficiind de lumină aproape continuă, acum ziua s-a redus semnificativ.

    Dar în a treia zi de la plecarea din Watson Lake tot acest efort mi-a fost recompensat de izvoarele termale de la Liard unde m-am îmbăiat 2 ceasuri la cele 40 de grade și nu mai pun că m-am distrat și cu o turmă de bizoni în acea după amiază. Nu aș exagera să spun că erau în jur de 40 în turmă. M-am oprit la aprox 200 de m de ei să-mi scot camera când de-odată unul din ei s-a speriat de mine și a luat-o la fugă, întreaga turmă urmându-l. Mă bucur că au luat-o în direcția opusă și nu înspre mine.

    DCIM119GOPRO

    N-am să uit niciodată nici nordice este ospitalitatea și amabilitatea puținilor locuitori din nord pe care am avut ocazia să-i întâlnesc. Chiar îmi spunea unul dintre ei că se simt cumva obligați ca locuitori permanenți să ajute pe cei ce se încumetă să ajungă la latitudini atât de nordice. De ce zic asta? O zic pentru că nenumărați oameni de aici mi-au oferit un loc unde să dorm și câteodată și o masă caldă. Nici nu știți ce mult face ca după o zi de pedalat să poți să te întinzi într-un pat cu cearșafuri curate, la căldură și să poți face un duș. Par lucruri banale dar nu le poți aprecia decât atunci când ai stat o săptămână întreagă într-un cort la frig și cu frică de urs sau alte animale sălbatice. Și aici țin să menționez că cel mai frumos gest a venit din partea patronilor de la hotelul din pasul montan Pink Mountain, care mi-au oferit o cameră și un mic dejun gratis.

     

    IMG_2721 IMG_2729

    Unul din highlight-urile acestei porțiuni de traseu sunt lacurile din munții Stâncoși. De o culoare albastru cristalin, lacul Muncho și Summit sunt doar două dintre ele pe lângă care am avut șansa să trec și sunt de-a dreptul fermecătoare. Par ireal de albastre și asta din câte am înțeles se datorează felului în care se reflectă lumina pe rocile de pe fundul apei.

    Și uite așa s-au scurs mai bine de două săptămâni. Ușor, ușor am trecut și de Fort Nelson și de Fort Saint John și iată-mă ajuns și în Dawson Creek, punctul sudic al Alaska Highway. Senzația a fost grozavă când după 1 lună și 5 zile de pedalat am reușit să străbat cei 2242 de km ai faimoasei șosele Alcan. Această expediție este compusă din mici etape iar aceasta a fost reușita uneia din cele mai importante și grele etape. Pe 7 octombrie 2015 am atins capătul sudic al faimoasei șosele devenind astfel primul român care a traversat-o integral pe bicicletă.

    IMG_2743

    Vastele preerii canadiene

    Curând drumul sinuos și delurit din Stâncoși a fost înlocuit cu cel mai drept și neted drum cu putință. Trecerea din Columbia Britanică în provincia Alberta este marcată de o schimbare drastică în peisaj, de la crestele Stâncoșilor la vastele câmpii din centrul Canadei. O schimbare cu adevărat radicală.

    Baloți de fân de-o parte și de alta a șoselei, grupuri de case și hambare ici și colo. În unele locuri se ară pâmântul iar în altele se încarcă camioane din silozuri. Pentru unii peisajul acesta poate părea unul monoton, dar eu m-am bucurat de el din plin. Parcă nici nu-mi venea să cred cât de dreaptă era șoseaua și cât de puțin efort trebuia acum să depun. Dacă pe Alaska Highway nu au existat multe zile în care să fi trecut de 100 de km pedalați într-o zi, în preerii am bătut orice record anterior. Am reușit să pedalez și 182 de km într-o singură zi.

    Ei și să văd și să nu cred. Cum pedalam eu așa prin preerii doi moldoveni stabiliți în Grande Prairie, în Alberta mi-au făcut o surpriză colosală. Eugeniu și Ion au aflat de povestea expediției mele de pe internet și după ce m-au localizat cu ajutorul hărții live de pe site au pornit înspre mine. Și nu au venit cu mâna goală ci cu mici și bere așa că am avut parte de o seară românească pe cinste în preerile Albertei centrale după o zi “strașnică” de pedalat așa cum ziceau ei. Și-acum mă gândesc ce băieți faini au fost ei că au venit așa să mă vadă. Oameni frumoși!

    Și s-a mai întâmplat ceva frumos. Dacă în nord vremea a fost mizerabilă, decum am trecut în preerii am avut parte de cea mai frumosă și însorită vreme cu putință. E ca și cum bunul Dumnezeu a vrut să se recompenseze față de mine. 20 de grade în mijlocul lui octombrie și nu mai pun că am avut și zile cu vânt din spate bonus. Să sperăm că o să mai țină până ajung la latitudinile prietenoase din sud.

    Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


    Parteneri logistici
    ParteneriLogistici_Blog

    zoom
    No comments

    Yukon și experiența supremă a tărâmului nordic

     

    Între timp expediția #cycletheamericas avansează…iar traseul deja parcurs se conturează din ce în ce mai bine pe harta Americii de Nord
    traseuCycletheAmericas
    Ultima dată vă scriam din Destruction Bay de lângă lacul Kluane. Fix după ce am părăsit acel loc am avut parte de cea mai frumoasă noapte de până acum. Am văzut aurora boreală. Nu că nu aș fi văzut până acum peisaje și locuri extraordinare dar jocul de lumini verzui pe cerul nordic a fost unul din cele mai frumoase spectacole ale naturii. Spiritele nordului nu m-au lăsat să părăsesc Yukonul fără să-mi arate cel mai spectacol dintre spectacole. Păcat totuși că nu am avut la mine un aparat de fotografiat mai grozav. De fapt să vă zic un mic secret: o să intru cât de curând în posesia unui nou aparat Samsung Nx mini. Băieții de la Samsung România cărora le-a plăcut proiectul meu nu m-au lăsat la greu și au contribuit cu un Samsung Galaxy Note Edge și un Samsung NX mini ca să-mi pot face treaba iar băieții de la TNT România mi le-au trimis în Edmonton pe unde urmează să trec. TNT și Samsung super mersi pe calea aceasta. Ajutorul vostru face mult!

    Aurora boreală obersvată în apropiere de Whitehorse.
    « 1 de 3 »

    Și a urmat Whitehorse, un oraș prăfuit de provincie ce numără 23.000 de locuitori dar după zile întregi de pustiu m-am bucurat să văd atâția oameni, mașini și intersecții semaforizate. Practic Whitehorse este cel de-al doilea oraș mai important din #cycletheamericas, acestă lungă migrație a mea spre sud. Izolarea de umanite e interesantă, are părțile ei faine dar și când ajung înapoi la oraș parcă altfel mă bucur de atmosferă.

    Așadar 1800 și mai bine de km pedalați de la plecarea din Alaska și iată-mă ajuns și în orașul al cărui nume este inevitabil legat de Klondike și Goldrush-ul de la sfârșitul sec al XIX-lea. Și mai e legat de un autor al căror opere “Chemarea străbunilor” și “Colț alb” ne sunt atât de cunoscute și dragi. Ați ghicit, autorul nu e nimeni altul decât Jack London care în 1897 a luat drumul Klondike-ului, călătorie ce nu l-a îmbogățit material dar cu siguranță l-a îmbogățit spiritual, aceasta fiind sursa lui principală de inspirație atunci când a scris (acum) faimoasele sale opere.

    Ei, și oi fi petrecut eu câteva zile în Whitehorse dar să v-o zic pe aia dreaptă nu prea m-am bucurat pe deplin de acest timp fiindcă a trebuit să-mi rezolv una alta că așa e la drum lung. Și printre astea una alta a trebuit să-mi peticesc una din gențile bicicletei pe care mi-au ros-o veverițele în două rânduri diferite ca să ajungă la mâncarea dinăuntru (am lăsat mâncarea peste noapte în geantă și am plasat-o departe de cort că vai doamne să nu mobilizez urșii înspre cortul meu și m-am trezit cu geanta roasă de veverițe). Deci…să mai aud eu pe careva că iubește acești șobolani cu coadă stufoasă. Șobolani sunt, nu altceva! O să ziceți că sunt crud cu animăluțele dar de când mi-au ros geanta MSX sponsorizată de amicii de la CROSSBIKE.ro am devenit sadic cu ele; parcă mă bucur să văd câte una lățită pe șosea. Totuși ceva frumos cu care am rămas din Whitehorse sunt numeroasele graffiti-uri de pe clădirile din oraș.

    Grafitti în Whitehorse.
    « 1 de 4 »

    Și cum nu puteam să plec fără o amintire mai considerabilă din acest orășel, chiar în ziua plecării mă plimbam o ultimă oară pe strada principală și am dat mai mult din întâmplare de biroul comisarului Ținutului Yukon, casa Taylor. Chiar când treceam prin fața casei dl. comisar, onor. Douglas Phillips își lua la revedere de la delegația chineză venită în vizită oficială în Yukon. Am așteptat să plece chinezii după care am schimbat două-trei vorbe cu el iar acesta m-a invitat în biroul său să-i semnez cartea de oaspeți. Nici nu m-a lăsat să plec cu mâna goală. Și-a scos de la piept insigna cu stema teritoriului Yukon și mi-a făcut-o cadou. Într-un final mi-a urat success în #cycletheamericas și pentru că tot îl filmam cu una din camerele mele de acțiune, mi-a recomandat ca pe drum să mi-o pun la ceafă ca să nu apuce vreun urs să mă ia prin surprindere.

    În biroul onor. Douglas Phillips, comisarul teritoriului Yukon

    Așadar părăsesc și Whitehorse-ul într-un târziu și-mi văd mai departe de drum. Între timp, toamna pare să fi cuprins întregul Ținut Yukon. Toate frunzele s-au îngălbenit iar temperatura de afară nu urcă mai sus de 5 grade. Noaptea dă și înghețul. Drumul pare să urce din nou iar eu trebuie să trag din toate puterile la pedale. Câteodată mă dau jos și împing la bicicletă dacă panta este prea abruptă. Dar sunt motivat să “cobor” cât mai spre sud. Mi-am fixat ca obiectiv de scurtă durată Edmonton de care mă despart aproape 2000 de km. Un obiectiv fain, pe care îmi propun să-l ating în două săptămâni și care mă motivează să continui. Așa că “trag la greu”. Mai un deal, mai o vale, drumurile astea nordice sunt adevărate sinusoide, cam așa ca viața dealtfel, cu bune și rele.

    Mi-a luat 5 zile să parcurg drumul dintre Whitehorse și Watson Lake, timp în care alți câțiva oameni și-au arătat ospitalitatea chiar și aici în pustiul nord american. Cum bugetul meu este extrem de redus, cazarea nu face parte din cheltuieli. Recurg la cort 2 din 3 nopți în medie, iar a treia apelez la platforme online gen couchsurfing.org sau warmshowers.com pe care pot găsi oameni care să mă găzduiască gratis (mai am și eu nevoie de câte un duș). Totuși între Whitehorse și Watson Lake oprindu-mă să iau cina la restaurantul unui motel, vorbeam cu un alt călător și îi povesteam că am un buget redus pentru această expediție. În acest timp, patroana m-a auzit și tipa a decis să-mi ofere o camera gratis și m-a scutit de plată pentru micul dejun de a doua zi dimineață. Vă dați seama ce femeie, ce om!? M-a impresionat! Asta înseamnă să fi om și să ajuți. Iar când am plecat mi-a urat să am parte numai de oameni faini până în Ushuaia.

    Pe drum am dat și de o pisică; o pisică mai mare, râs în varianta nord americană. Era să trec pe lângă ea. Numai în ultimul moment am zărit-o. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt și am zbughit-o, dar era așa faină, avea o blană… Nu m-am încumetat să stau să o filmez fiindcă nu știi niciodată ce reacție poate avea, dar după ce m-am îndepărtat am văzut-o traversând șoseaua. Tare, tare faină pisica. Și sper că vânează veverițe. Înhățale-ar pe toate!

    Dacă nu plouă toamna yukoneză este chiar faină. Ieri am pedalat ultimii 120 km spre Watson Lake și a fost superb. Traficul mi s-a părut mai intens în zi de duminică ca în oricare alta, dar ce contează este că am ajuns în ultima localitate din Yukon, la Watson Lake iar de mâine voi pedala prin Columbia Britanică. Alaska și Yukon sunt gata, iar traseul meu prinde proporții pe harta nord americană. 2360 de km până acum!

    2360 de km și 5 kg în minus. M-am cântărit și dacă la plecare aveam 65 de kg acum nu am mai mult de 60. E o pierdere în greutate destul de semnificativă așa că va trebui să fiu super atent la ce mănânc de acum înainte.

    Azi m-am odihnit în Watson Lake și mă pregătesc să atac mâine distanța ce mă desparte de Edmonton. Dacă nu știați, Watson Lake are cea mai mare colecție de plăcuțe din lume. (probabil că nu, cine necuratu’ a auzit de locul ăsta). Din 1942 și până acum s-au adunat vreo 82,000 de nr de înmatriculare, semne de circulație, suveniruri, etc înfipte în zeci de pari de oameni de pe întreg mapamondul. A trebuit să arborez și eu și cum nu am apucat să fur ceva semne de circulație de acasă înainte să plec m-am mulțumit să las amintire o bendiță tricoloră.

    Pădurea de semne din Watson Lake
    « 1 de 4 »

    Progonza meteo nu este cea mai grozavă pentru următoarele zile (nopțile temperaturile scad sub zero și s-ar putea să plouă mâine și poimâine în direcția în care merg eu) iar drumul nu mi se ușurează decât după ce trec de Fort Nelson, iar până atunci mai am 520 de km și 5 lanțuri muntoase de trecut. Dar…există un dar; la aprox 200 de km de aici sunt niște izvoare termale (Liard Hot Springs le zice) așa că dacă pedalez conștiincios până acolo mă voi opri să petrec o zi în apă caldă. Apă la 40 de grade în frigul ăsta. De abia aștept!

    Cam atât pentru acum. Mai am 2 minute și-mi taie ăștia net-ul. Prin părțile astea ale Canadei netul e cu țârâita și se mișcă mai prost ca în anii ’90. Între timp voi să vă bucurați și pentru mine de viteza netului de acasă și ne auzim cât de curând. Aventura e de abia la început!

    Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


    Parteneri logistici
    Parteneri logistici

    zoom
    No comments

    Pentru că război și petrol – despre Dalton și Alaska Highway

    Mi s-a părut interesantă ideea de a vă povesti puțin din istoria șoselelor pe care pedalez în această perioadă în nordul American. Da, sunt pe ceea ce este mai internațional cunoscut sub denumirea de panamaericana, dar această panamericană este de fapt mai mult sau mai puțin o șosea imaginară, ea fiind formată dintr-un lanț de șosele de fapt, lanț care se întrerupe într-un singur punct; în jungla Darien dintre Panama și Columbia. Unele state recunosc porțiuni de șosele de pe teritoriul lor național ca făcând parte din lanțul panamerican, altele nu. În fine discuția pe tema panamericanei e lungă dar acum aș vrea să mă concentrez pe două din șoselele ei cele mai nordice, Alaska Highway pe care pedalez în acest moment și Dalton Highway pe care am pedalat în prima bucată din Alaska. Fără aceste două șosele nordul american ar fi rămas accesibil doar pe calea aerului sau pe calea apei.

    Alaska Highway (sau Alcan, Alaska – Canada Highway)

    Nordul American este extrem de vast și nepopulat iar construcția unei șosele care să lege micuțele comunități din nord de restul lumii nu e chiar atât de evidentă și necesară. Ceea ce a dus în schimb la construirea unei șosele care să lege Statele Unite de Canada și mai departe de Alaska în anii 1940 a fost izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Planuri de construcție a unei asemenea șosele au existat încă de prin anii 1920 dar americanilor le era destul de greu să-i convingă pe canadieni să contribuie la un asemenea proiect când singurii canadieni care ar fi beneficiat de pe urma acestui proiect ar fi fost cei câteva mii de locuitori ai teritoriului Yukon.

    Trebuia să se declanșeze cel de-al doilea război mondial ca să se concretizeze un astfel de proiect. De ce? După binecunoscutul atac de la Pearl Harbour, America intră în război iar o invazie japoneză a Americii de Nord prin Alaska devenise un scenariu cât se poate de real, așa că în acel moment prioritatea construirii unei șosele care să lege Alaska de restul continentului și restul continentului de aeroporturile militare din Alaska (de unde zburau avioane cu provizii mai departe spre Siberia) devine o prioritate. În aceste circumstanțe au apărut și banii necesari construcției (115.000.000 $) cât și numărul impresionant de muncitori necesari realizării unui asemenea proiect de anvergură (15.000 de muncitori). Astfel într-un an de zile s-a reușit construirea a 1387 de mile (2.232 km) de șosea care conectau în sfârșit Dawson Creek situat în provincia canadiană Columbia Britanică de Delta Junction în apropiere de Fairbanks în Alaska. Și fiindcă marea parte a șoselei tranzitează teritoriul Canadei, canadienii au acceptat într-un final construirea ei dar au cerut americanilor să acopere în întregime costurile construcției iar la urmă porțiunea ce tranzitează Canada să fie cedată guvernului canadian. Astăzi porțiunea canadiană este marcată în km iar multe din localitățile muncitorești de pe traseul  s-au transformat în localități permanente, cum este cazul sătucului Destruction Bay unde am făcut și eu o pauză de o zi. Aici pot fi găsite și ceva imagini de epocă de la construirea șoselei, într-unul din filmele de propagandă americană de pe vremea războiului.

    Dalton Highway

    Una din cele mai nordice șosele ale lumii, Dalton-ul a fost construit la începutul anilor 1970 când noi rezerve de petrol au fost descoperite în apropeierea golfului Prudhoe din nordul Alaskăi. Până la construirea acesteia cică doar cei mai iscusiți camionagii se încumetau iarna să-și sape calea spre nord, prin nămeții de zăpadă și dealurile ce caracterizează terenul alaskan la nord de Fairbanks. În paralel cu această șosea s-a construit și conducta petroliferă ce leagă rafinăriile din nord de Valdez, în sudul statului. Are un total de 414 mile (666 km) și împreună cu Elliott Highway, leagă Deadhorse, localitatea cea mai nordică de pe panamericană de Fairbanks, al treilea oraș ca mărime al Alaskăi.


    Cel mai probabil șoseaua asta a fost asfaltată la început dar în ziua de azi marea parte a ei este neasfaltată iar de fiecare dată când trece unul din sutele și miile de tiruri ce o tranzitează spre rafinăria din nord se ridică un nor imens de praf și te trezești cu un val de pietricele, care ori îți sparg parbrizul, ori de pocnesc, în cazul în care ești pe bicicletă. În schimb viața sălbatică este extrem de abundentă. Aici am văzut urșii Grizzly, elanii și renii. Ce să mai zic e o șosea dificilă dar unică în același timp și singura din America de Nord care-ți dă acces la oceanul Arctic.

    Și uite așa războiul și petrolul mi-au permis să-mi încep expediția de la oceanul Arctic și au făcut mai accesibile turiștilor și amatorilor de natură, minunățiile din nordul american. Altfel singura soluție ar fi fost barca sau avionul. 

    Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


    Parteneri logistici
    Parteneri logistici

    zoom
    2 comments

    Câteva impresii din Yukon

    S-a scurs deja o lună și două zile de când încălecam pe bicicletă în apropierea oceanului Arctic și porneam în marea aventură spre sud iar de câteva zile am intrat în vastele ținuturi nordice ale Canadei, în Yukon, lăsând astfel Alaska în urmă. După o pauză logistică de 10 zile în Fairbanks m-am pus din nou în mișcare dar am rămas cu o întârziere considerabilă. Ceea ce contează totuși e că nu mi-am pierdut nici un gram din entuziasmul inițial, ba dincontră, simt că-mi crește pe zi ce trece. Faptul că nu știu de ce peisaj nou voi avea parte mâine, faptul că nu știu ce persoană nouă voi mai întâlni, ce poveste de viață voi mai auzi mă motivează enorm.

    În acest moment odometrul bicicletei mele indică 1604 km, poate mai puțin decât aș fii vrut eu inițial să parcurg dar știu că au fost 1604 km pentru care am muncit din greu și de care m-am bucurat din plin. Cel puțin pe prima porțiune din Alaska drumul a fost extrem de dificil așa cum vă povesteam în postarea anterioară și din păcate nici în Yukon situația nu este cu mult mai bună, în sensul în care pe porțiuni semnificative de șosea asfaltul s-a dus și dacă mai nimerești și câte o zi ploioasă aia e; ajungi să împingi la bicicletă prin mocirlă.

    Practic drumul meu prin nordul Canadei urmează o subdiviziune a panamericanei, cunoscută ca Alaska Highway sau Alcan (Alaska- Canada Highway). Construită în perioada celui de-al doilea război mondial această șosea începe în micuța localitate Delta Junction din Alaska și coboară până la Beaver Creek în Canada, pe o distanță de 2218 km. Ah da, distanțele în America de Nord sunt uluitoare față de tot ce se poate numi distanță în Europa. Chiar mă gândeam că dacă ar fi să gândesc în mii și zeci de mii de kilometrii mi-ar pica toată motivația. Sunt de părere că noi oamenii avem nevoie de lucruri palpabile, în acest caz de distanțe tangibile, pe care să știm că pot fi parcurse într-o zi, două, trei. De fapt orice proiect îndrăzneț nu poate fi dus la bun sfârșit decât dacă este gândit în pași mărunți. Așa că obiectivul meu pe termen scurt este să ating în două zile capitala Yukon-ului, Whitehorse.

    Astăzi e zi de odihnă pentru mine; da, mai am nevoie din când în când de câte una, mai ales după o zi în care am pedalat 110 km pe o ploaie mocănească de toamnă care m-a udat până la piele prin tot ce înseamnă material impermeabil (se pare că impermeabilul are și el limita lui). Localitatea în care mă aflu acum, Destruction Bay numără fix 35 de suflete, da ați citit bine, 35. De fapt, întregul teritoriu Yukon, cu o suprafață de două ori cât cea a României numără 37,000 de locuitori, cam cât un orășel prăfuit de provincie de la noi.
    Yukon

    E o zi însorită și e călduț (10 grade), un adevărat lux având în vedere că aici temperatura coboară noaptea sub zero deja; așa că m-am întins pentru prima oară în ultima lună la ceva ce s-ar putea numi plajă, pe malul lacului Kluane, lac situat în vecinătatea Destruction Bay-ului. Apa e de un albastru grozav iar lacul pare să fii fost efectiv aruncat între piscurile semețe ale vecinilor Stâncoși.

    Expediția la care m-am înhămat nu este cu siguranță doar una de enduranță, este și o expediție prin care încerc să mă regăsesc pe mine însumi. Încerc zi de zi să sparg lacăte să înving prejudecăți, egoism, frică. Am simțit că ani buni de zile am tratat viața mea cu o oarecare falsitate și nu cred că sunt singurul care o face. Am încercat de multe ori să fac ceea ce mi-au dictat împrejurările iar anul acesta ajunsesem să urăsc acest lucru atât de mult încât mi-am zis că-mi iau câmpii efectiv și așa am și făcut.

    În afară de peisaje incredibile, de natură și de viață trăită din plin, în afară de oamenii faini pe care îi întâlnesc, drumul îmi permite să mă descopăr pe mine însumi, să dobor bariere personale, să învăț să fiu eu însumi. Dacă există un singur lucru pentru care sunt cu adevărat mândru de mine în acest moment este că am avut curajul să renunț la tot și să investesc mai presus de orice în dezvoltarea mea personală iar ulterior sper să le fiu model și altora. Și nu, nu vreau să insiunez că aceasta este singura cale prin care cineva o poate face, dar eu așa am găsit de cuviință.

    Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


    Parteneri logistici
    Parteneri logistici

    zoom
    No comments

    Dalton Highway si nordul Alaskai.

    Plouă mărunt, vântul îmi bate din față iar roțile bicicletei se afundă ușor în noroiul de pe șoseaua ce leagă golful Prudhoe de orașul Fairbanks. La dreapta se întinde tundra alaskană cu vegetația ei scundă și a cărei culoare maronie-cărămizie dă a toamnă târzie, la stânga, fluviul Sagavanirktok. Nordul Alaskăi e un ținut al rarității și al frumuseții absolute iar această imagine m-a însoțit în cele 12 zile cât mi-a luat să traversez cea mai nordică șosea a Americii, Dalton Highway.

    Construită în prima jumătate a anilor 1970 după descoperirea de noi resurse petrolifere în golful Prudhoe, Dalton Highway a fost multă vreme închis publicului, mai precis până în 1994 când a fost în sfârșit deschis pentru publicul larg. Chiar și așa, marea parte a vehiculelor care populează șoseaua sunt tiruri, care transporta materialele și utilajele necesare exploatării petrolifere de la oceanul Arctic. Totuși datorită notorietății acestei șosele ca fiind prima bucată a ceea ce este panamericana, cea mai lungă șosea din lume, ea atrage și diferiți călători. Unii cu mașinile-rulotă (am întâlnit un cuplu de francezi și unul de septagenari elvețieni care au făcut tot drumul din Argentina până aici cu mașinile lor, aduse din țările de origine), unii cu pasul (un japonez pe care l-am depășit are de gând să facă ce fac eu pe cele două picioare în cam 3 ani), alții ca mine pe două roți. Anual panamericana și faima ei atrag numeroși călători temerari printre care trebuie să cunosc că mă număr și eu. E un drum lung, e un drum plin de obstacole dar care trece prin cele mai sălbatice zone ale lumii.

    Am plecat din Deadhorse cu 5 zile întârziere, o oarecare oboseală șo o oarecare răceală. Pleacrea a fost pe atât de emoționantă cât ciudată. Primii 50 de km i-am pedalat cu o oarecare incertitudine. De abea pus în fața faptului împlinit am ajuns să realizez imensitatea actului pe care vrea să-l realizez. Cred că ce învăț din cursa aceasta este să am răbdare, să mă bucur de moment. Ce m-a speriat cel mai tare este imensitatea, atât a nr de km cât și geografic vorbind, dar vă asigur că mi-a trecut rapid.

    Inițial mi-am propus să parcurg în jur de 120 km zilnic. Din păcate prima bucată de 800 de km ce corespunde drumului dintre Deadhorse și Fairbanks, Alaska nu mi-a permis acest lucru. Media a fost de 80 de km și asta datorită fășiilor lungi de drum stricat, vremii ploioase care transforma șoseaua în ceva insuportabil de noroios și terenului extrem de deluros. Dar am avut parte în schimb de 12 zile foarte asemănătoare cu ceea ce a trăit probabil și Christopher McCandless, cel a cărui poveste a fost documentată de jurnalistul american Krakauer iar ulterior cartea scrisă de acesta a fost și ecranizată în binecunoscutul film „Into the wild”. Am trăit în mare parte cu hrană gătită la primus dar nu m-am abținut să nu o suplimentez cu un pește proaspăt sau cu ceva fructe din natură.

    Că tot am pomenit de „Into the wild” hai să mă depărtez puțin de la pedalatul meu prin pustiu și să vă povestesc un inside-story. Cum această Alaskă nu este chiar așa de mare( în ceea ce privește populația, desigur) toată lumea pare să cunoască pe toată lumea așa că întâmplător am ajuns să-l cunosc pe unul din cei mai buni prieteni ai celui care l-a găsit pe Christopher McCandless mort în autobuzul în care locuise înainte să moară în 1992 (dacă nu v-ați uitat la film nu prea știți despre ce vorbesc, așa că vi-l recomand călduros).

    Ploua în ziua în care treceam pasul Atigun din lanțul muntos Brooks și ajuns în partea sudică am căutat numaidecât să mă pun undeva la adăpost să mă schimb. Țin să vă zic că eram leoarcă. Și uite așa am nimerit la barăcile muncitorilor de la drumuri. După ce m-au invitat înăuntru și m-am schimbat, mi-am spălat haine și m-am aranjat și eu ca omul, am început să stau cu ei la povești. Iar dintr-o vorbă într-alta am ajuns să discut cu șeful lor Matt despre cazul lui Christopher McCandless iar teoria lui schimbă la 180 de grade felul în care s-au întâmplat evenimentele în sensul în care el susține că de fapt McCandless s-ar fi sinucis și nu ar fi murit mâncând rădăcini otrăvite cum ne spune povestea. Iar la numai 9 mile  (15 km) distanță de Stampede Trail exista și o cabană. Să fii fost așa, planul de sinucidere al tipului a fost extrem de elaborat. Ok, înapoi la pedalat acum.
    IMG_2265

    Aș putea spune că pustiul crește enorm valoarea întâlnirilor umane. Deși zilnic mă depășeau zeci de tiruri și camioane de mare tonaj, pot să zic că în rest eram singur pe drum, nu tu localitate, nu tu om. Dar spre surprinderea mea de foarte multe ori, oameni simpli care mă zăreau pedalând au oprit, fie să mă întrebe dacă sunt în regulă, fie să-mi ofere o ciocolată, un suc. Nici nu vă puteți imagina ce mult fac aceste întâlniri umane. Nu știu sincer ce-mi dădea mai multă energie, ciocolata sau faptul că am primit o încurajare și am avut cu cine schimba 3 vorbe preț de 5 minute. Iar oamenii pe care i-am întâlnit până acum au fost care mai de care mai minunați. Chiar acum când scriu aceste rânduri sunt găzduit de o familie din Fairbanks pe care am cunsocut-o la început de drum și care m-au invitat la ei.

    Cu excepția unor porțiuni relativ scurte întreg drumul pe care tocmai l-am parcurs e caracterizat de coline, așa că m-am jucat în cele 12 zile un joc tare urât de-a urcatul și coborâtul. Întreaga șosea e efectiv o sinusoidă urâtă. Nici nu apucam bine să mă bucur de pantă că hop un alt deal în față. De fapt nici nu prea s-ar putea altfel în condițiile în care dedesubt e un strat sănătos de permafrost și tot ce înseamnă șosea e șerpuită și modelată după colinele și văile unduite. Singurul comfort în tot acest timp mi-a fost efectiv bicicletaîn sine,  Cross Quest-ul de la Cross România. Dotată cu schimbător Shimano XT pe spate și frâne hidraulice pe disc am putut să jonglez mult mai ușor cu nenumăratele coline pe care le-am avut de înfruntat.

    Eu am tot glumit pe seama urșilor Grizzly și a pericolelor care mă pasc pe acest traseu izolat iar în a treia zi de pedalat, hop-țop că m-am trezit până la urmă în preajma unui Grizzly. De abea pescuisem și ursul a simțit imediat mirosul de pește proaspăt și a ridicat botul. Era la 30 de m de mine pe partea stângă a șoselei, dar nu s-a clintit să vină după mine, și-a văzut de treabă. Până la urmă tind să dau dreptate cuiva care-mi zicea că nu de animale trebuie să te temi ci de oameni. Animalele doar în cazuri extrem de rare atacă omul.

    Și uite așa s-au scurs 12 zile minunate, 12 zile în care am traversat nenumărate râuri cu nume indiene, nenumărate văi, marele fluviu Yukon, am trecut pe lângă o turmă de reni și m-am bucurat poate de cel mai pur aer din lume. În ultima zi când am realizat că s-a terminat, că mă apropii de Fairbanks, m-a cuprins o senzație de bucurie intensă, de realizare. Nu știu cum va fi în Argentina la sfârșit, dar știu cum a fost acum. Sunt satisfăcut și mulțumit iar aventura #cycletheamericas e de abea la început. Mă simt în forță și simt că trăiesc la maxim fiecare clipă.

    Câteva date tehnice la zi despre #cycletheamericas:

    Distanță parcursă: 800 km
    Diferență de nivel + 8.347 m / – 8.227 m

    Parteneri logistici ai expediției #cycletheamericas
    Parteneri logistici

    zoom
    2 comments

    Lungul drum spre nordul Alaskai

    Mi-a luat aproape o săptămână să ajung în nordul Alaskăi, în apropierea oceanului Arctic de unde vă scriu. E deja seara aici când scriu aceste rânduri, dar nici vorbă să se întunece. Ziua e lungă în nord, sau mai bine spus noaptea e aproape inexistentă. Vremea e mohorâtă, plouă mărunt și vântul e cam tăios. Micuța localitate Deadhorse din apropierea golfului Prudhoe are o mare însemnătate pentru mine. E locul de unde-mi voi începe proiectul de 9 luni de zile care mă va duce până în Argentina după nu mai mult nici mai puțin de 24,000 de km pe care îi voi fi pedalat. Mă așteaptă 9 luni de explorare, 9 luni în care voi traversa cele mai sălbatice zone ale lumii și în care mă voi confrunta foarte mult cu limitele personale.

    Lungul drum spre AlaskaDrumul până aici a început pe aeroportul Henri Coandă din București. Cu tăvălugul de lucruri ce am avut de rezolvat înainte de plecare am lăsat bagajele și pregătirea bicicletei sponsorizate de cei de la CROSSBIKE pentru transport pe ultima clipă. Totuși norocul meu a fost că am avut niște amici grozavi lângă mine care m-au ajutat să o desfac și să o pregătesc de drum chiar în aeroport. Soarta face că aceeași amici mai precis Tică și Anton să-mi fi fost alături și la plecarea de acum doi ani din Copenhaga și cum nimic nu e la voia întâmplării și atunci ca și acum au fost acolo să mă ajute la greu. Știți, e momentul ăla când ești pe ultima sută de metri și parcă atunci se strică toate și nimic nu mai merge. Dar până la urmă de aia sunt acești oameni alături de tine la greu, de aia ai prieteni.

    După o coadă imensă la îmbarcarea pe zborul Turkish Airlines spre Montreal via Istanbul, deși întrebasem din timp dacă bicicleta poate fi luată în calcul ca al doilea bagaj de cală (da, Turkish te lasă cu două bagaje de cală gratis pe zborurile trans-atlantice) și mi se confirmase, când mi-a venit rândul m-au trimis la un ghișeu să plătesc 90 de euro. Dau să bag cardul, nu merge. Fuga la exchange cu leii care-mi rămăseseră. Mai aveam efectiv 15 min până decola avionul. Presiune maximă cât aștept ca doamna de la ghișeu să-mi schimbe banii. Într-un final îmi schimbă și fuga înapoi spre ghișeu dar sunt oprit de Anton care între timp îi convinsese pe angajații de la Turkish să-mi ia bicicleta gratis. Deci fuga la exchange fusese în zadar. În fine, singurul motiv pentru care nu am pierdut avionul a fost pur și simplu pentru că a avut întârziere 40 de minute cursa.

    În ultimii 10 ani de navetă între Montreal și București, cursa trans-atlantică mi-a intrat efectiv în sânge. Așadar sunt obișnuit cu acest drum, cel puțin până la Montreal, totuși la un prim zbor cu Turkish Airlines, această companie a reușit să mă impresioneze prin serviciile lor de calitate și numeroasele avantaje față de alte companii rivale din Europa. Deci, București, scurtă escală la Istanbul și alte 10 ore de zbor și am aterizat la Montreal. Eram rupt de oboseală efectiv dar dimineață la 5 trebuia să fiu din nou în picioare ca să mă întâlnesc cu echipa care avea să mă însoțească până la golful Prudhoe din Alaska.

    Ioan Roman, film-maker româno-canadian din Montreal aflându-mi povestea de pe Facebook a decis să-și investească priceperea, timpul și (chiar și) banii în realizarea unui documentar al expediției. Auzind de inițiativa mea de a traversa Americile omul m-a contactat și așa a ajuns să se implice trup și suflet în acest ambițios proiect de a mă filma cel puțin în câteva puncte de pe traseu, iar prima zonă de interes avea să fie Alaska și ținutul Yukon. Și cum Ioan are și niște prieteni grozavi, adevărați iubitori de natură și ei, nu am plecat singuri înspre Alaska.

    Canada e o țară imensă și de asta îți dai seama cel mai bine cred din avion. Când un zbor Montreal-Edmonton ia mai bine de 4 ore, ți-e lesne să înțelegi imensitatea acestei țări nordice. Practic 80% din populația Canadei locuiște într-o rază de 200 de km de granița americană, restul e pustiu.

    Cu o scurtă escală la Edmonton și un zbor de 50 de minute până la Grande Prairie în provincia canadiană Alberta am încheiat lungul șir al zborurilor și tranzitului prin aeroporturi. Tot ce ne mai despărțea acum de marele nord Alaskan erau 3300 de km pe care trebuia să-i parcurgem în mașină. Și nu am ales să parcurgem acești km în mașină pentru orice motiv, ci pentru că aveam foarte mult echipament cu noi iar Ioan vroia să filmeze cât se poate de mult din peisajele din Columbia Britanică, Yukon și Alaska care-ți iau efectiv ochii. Credeți-mă, acum după ce am traversat în mașină aceste regiuni, pot confirma că munții și văile de aici sunt breathtaking.

    Au urmat 4 zile lungi de drum, 4 zile în care am văzut munții Stâncoși, zeci de lacuri, zeci de peisaje uluitoare și cel mai important viața sălbatică a nordului american care e poate cea mai vibrantă din lume. M-am bucurat enorm să văd cum aici animalele se mișcă în libertatea lor, cum omul devine de-odată doar o mică părticică a acestei imensități. Bizoni, elani, urși negri, urși Grizzly, reni, toți se deplasau nestingheriți pe lângă șoseaua sinuoasă care ne ducea spre nordul Alaskan. Ținuturile nordului american te fac să plângi și asta fiindcă îți dai seama ce am pierdut prin urbanizare și industrializare masivă. Aici totul pare pur, pare nevinovat, iar tu devi o particică din această imensitate și din acest spectacol al naturii.

    panramaAlaska

    Drumul a fost mai lung decât ne-am așteptat dar nu regret să fii ajuns cu o oarecare întârziere la golful Prudhoe fiindcă pe drum Nicolas Dochmanov și Florin Nicu, cei doi amici a lui Ioan de care vă povesteam mai devreme m-au învățat nenumărate tehnici de supraviețuire de care voi avea nevoie în săptămâna care vine. De la pescuit la cum să folosești un spray cu piper pentru a îndepărta ursul, am rămas cu foarte multe sfaturi utile de la ei dar și cu o frumoasă prietenie. Camaraderia, asta e una din amintirile cele mai frumoase cu care rămâi de mai peste tot.

    Cu echipa Cu Ionuț Roman

    Acum îmi stă în față prima săptămână de pedalat. Nu va fi ușor, dar e o aventură prin care încerc să-mi depășesc limitele, să-mi întrec fricile, să-mi ascut caracterul. La modul cel mai real pericolul cel mai mare care mă paște sunt urșii Grizzly care aici nu sunt doar o legendă, ei chiar sunt regi ai Alaskăi. Pe drumul spre Prudhoe am întâlnit doi și chiar în zona joasă de tundră.

    Sper că încrederea în sine și atenția sporită mă vor păzi de la orice pericol. Până atunci vă las în compania unui minunat peisaj arctic pe care l-am surprins la 2 noaptea aici în Deadhorse, în nordul Alaskăi.

    Peisaj arctic din nordul Alaskăi

     

    Parteneri logistici ai expediției #cycletheamericasParteneri logistici

    zoom
    No comments

    De ce #cycletheamericas

    Nici nu știu când au trecut cele două luni de pregătiri ale expediției #cycletheamericas, timpul zboară efectiv iar aceste rânduri le scriu deja de undeva de deasupra oceanului Atlantic, din avionul care mă duce spre Montreal în Canada, una din cele câteva escale pe care le am de făcut în lungul drum spre linia de start din Alaska. Nu am să intru în detaliile logistice ale călătoriei sau ale pregătirilor, cel puțin nu acum. Vă propun în schimb o discuție mult mai interesanță pe care aș începe-o cu o simplă întrebare: Câte vise lăsați să treacă pe lângă voi fără să aveți curajul să vi le urmați ?

    Am terminat facultatea de automatizări și calculatoare la o universitate canadiană de top. Am avut șansa să învăț și să mă învârt într-un mediu academic extrem de competitiv unde inteligența, creativitatea și spiritul entreprenorial merg mână în mână. Au fost 5 ani lungi în care am învățat foarte multe, atât pe plan professional cât și cultural. Totuși un lucru m-a durut în acel mediu și anume că pe foarte puțini din acești colegi ai mei i-am văzut să cedeze normelor, să cedeze tiparului și să lase acea chemare din adâncul sufletului să iasă la suprafață. Nu de puține ori, fie ea familia, societatea în care trăiești , mediul academic sau professional în care te învârți reușesc să-ți întipărească acea normă, bine stabilită, atât de bine încât orice gând care pare nebunesc comparat cu acea regulă îți este reprimat. Și ce valabil este acest lucru și la noi în România, mult mai valabil chiar și decât mediul studențesc de care vă pomeneam mai sus.

    În ceea ce mă privește, nu pot să neg, de mic copil am fost un rebel, un outsider și probabil că trebuie să fi astfel ca să poți să te obișnuiești cu gândul că-ți vei părăsi comfortul casei nouă luni de zile ca să te arunci pe două roți în imensitatea Americilor, ca să te încumeți în necunoscut. Și cu toate acestea, mă doare efectiv când văd atâtea veți și vise irosite în jurul meu, atâția oameni care ar vrea să facă poate la fel dar care se limitează.

    Întreaga noastră viață este construită pe povești și alimentată de vise. Sau greșesc? În momentul în care iei decizia să fii tu însuți, să te separi puțin de normă și să începi să iei decizii bazate pe intuiție cred că viața ți se poate schimba într-un mod radical. Poate că trebuia să-mi iau un job, așa cum spera mama când m-a văzut cu diploma de inginer în mână, poate că trebuia să mă căsătoresc așa cum aveam în gând anul trecut, poate că trebuia să mă confund cu masa de oameni care aleargă zi de zi pentru acel ceva. A pleca în pustiu 9 luni de zile nu pare ceva firesc, e doar o chemare, o dorință, un vis pe care intuiția ți-l confirmă că poate devenii realitate.

    radu3

     

    Nu pot să nu recunosc că mă atrage la nebunie și provocarea în sine care e totuși imensă. Vorbim de 24.000 de km de parcurs în 9 luni prin cele mai pustii zone ale planetei. Vă puteți imagina câte se pot întâmpla în această perioadă. Am și un spirit terbilist, puțin extremist care rezultă probabil din dorința de afirmare care mi-a lipsit în anii copilăriei dar în general îmi place la nebunie să plec în necunoscut. Dacă e să ne uităm la copii și să ne întrebăm de ce sunt ei atât de fericiți și entuziasmați mai tot timpul, răspunsul e simplu: fiindcă ei încearcă mai tot timpul chestii noi, pentru ei totul e nou. Așa și eu la cei 26 de ani ai mei. Copilul din mine îmi cere aventură, îmi cere situații noi, vrea provocări.

    radu2

    Tot ce vă rog e să vă opriți o clipă din viața aglomerată de zi cu zi și să alocați timp viselor. Fiți din nou copil, fiți curioși și urmați-vă visele. Visele sunt cele care ne motivează și ne validează.

     

     

     

    zoom
    1 comment

    #cycletheamericas este posibil datorita lor

    Expediția #cycletheamericas prin care încerc practic să realizez prima traversare românească a celor două Americi este un proiect unic și totodată extrem de dificil de realizat atât din punct de vedere al efortului fizic pe care urmează să-l depun dar mai ales logistic aș spune. Atunci când te încumeți la un proiect de 9 luni în care practic trebuie să ai o anumită autonomie, parametrii care trebuiesc luați în considerare cresc semnificativ.

    Totuși am avut extraordinara șansă de a întâlni extrem de multe persoane receptive în ultima perioadă cărora le mulțumesc enorm pentru simplul fapt că mi-au acordat ajutorul și priceperea lor în acest proiect.

    După cum poate știți (sau nu) am vrut totodată prin acest proiect să realizez și un fel de aventură diplomatică pentru România așa că voi lua cu mine un steag pe care mi l-au semnat numeroase personalități din sportul românesc și cărora țin să le mulțumesc foarte mult pe această cale. Printre aceștia se numără dna Gabriela Szabo, actuala ministră a tineretului și sportului, Lucian Bute, Leonard Doroftei, Constantin Lăcătușu, Alex Găvan, Ilie Năstase și Ivan Patzaikin.ColajCTA_sportivi

    Gavan_Doroftei
    Pe lângă cei 7 foști sau actuali sportivi români care mi-au semnat steagul pe care îl voi lua cu mine în expediție haideți să vă prezint pe câțiva/câteva din aceste persoane și parteneri fără de care acest proiect nu ar fi fost posibil.

    Radu Boteanu și echipa CROSSBIKE.ro care îmi furnizează tot echipamentul ciclistic de care am nevoie în această călătorie de la bicicletă până la genți și alte accesorii indispensabile unei asemenea ture. Țin să vă zic că Radu și întreaga echipă Cross sunt niște băieți absolut minunați care te rezolvă cu mai absolut tot ceea ce ai nevoie în materie de ciclism urban, mountain și trekking.

    Liviu Nistoran – CEO-ul Evolio. Un alt om deosebit care s-a implicat și crede în #CycletheAmericas asigurându-mi tot echipamentul electronic și de monitorizare de care am nevoie în cele 9 luni. Fiți pe fază, Evolio urmează să scoată pe piață un goPro autohton iar eu voi avea plăcerea să fiu printre primii utilizatori. Să vedeți ce imagini vă trimit din Alaska!

    Antena 3 / Antena 1 – Antena 3 și Antena 1 îmi vor fi parteneri media de nădejde pe parcursul celor 9 luni de expediție, urmând să difuzeze știri și reportaje despre progresul expediției. Mulțumiri speciale lui Alin Romașcan și lui Ionuț Cristache pentru implicarea lor în campania aceasta.

    Cristina Jovmir – Doamna profesoară de la Școala nr. 7 din Băneasa, respectiv o clasă de la liceul Alexandru Vlăhuță din capitală care a acceptat cu mare plăcere să țin legătura cu elevii dânsei pe parcursul celor 9 luni de expediție, aducându-le astfel un plus interactiv la orele de geografie.

    Ioan Roman, film-maker și reporter extern al Antena 1/Antena 3 în Canada este cel care aflându-mi intenția de a traversa cele două Americi mi-a propus să colaborăm la realizarea unui film documentar al expediției. Omul a zis că ar fi extrem de păcat să nu ecranizăm această minunată experiență prin pustiul Americilor așa că el împreună cu un operator mă vor întâlni în 6 puncte cheie ale expediției de unde vor lua imagini profesioniste iar restul rămâne să-l filmez eu cu 2 camere de acțiune.

    Ana Maria Matei – va fi editorul blogului și cea care vă va ține la curent pe mediile de socializare ori de câte ori nu apuc eu să postez.

    Alex Filip, pietrean de-al meu, blogger și un patriot în adevăratul sens al cuvântului, care promovează atât ținuturile Neamțului prin deja binecunoscutul eveniment #priNeamt dar și capitala prin cel mai recent proiect al său, Travelers of Bucharest, care se vrea să un proiect care să schimbe acea mentalitate că nu suntem vizitați, că Bucureștiul e un oraș mohorât și urât. În fine Alex va încerca să vină și el în câteva puncte a traseului și tot el se va ocupa de trasarea anumitor zone sau obiective de pe traseul meu ce se merită filmate ca parte din documentar. Tot el este cel care a propus și organizat întâlnirea cu cei 12 bloggeri colaboratori pe care o să vi prezint în cele ce urmează.

    12 bloggeri colaboratori

    Miercuri pe 15 iulie am ținut o scurtă prezentare a proiectului într-un mediu restrâns la Journey Pub din București. Țin pe aceastp cale să-i transmit super mulțumiri și lui Emil Truță pentru frumoasa găzduire pe care ne-a făcut-o.

    A fost o seară frumoasă, am stat de povești, le-am povestit bloggerilor despre proiectele mele anterioare dar evident și despre #CycletheAmericas, iar aceștia prin blogurile pe care scriu și pe care vi le voi prezenta mai jos vor duce vestea mai departe și vor ține publicul internaut la curent cu progresul călătoriei mele. Oameni faini, oameni cărora le place aventura și călătoria, oameni cu care rezonez pe foarte multe planuri. Le super mulțumesc pentru prezență și implicare în acest proiect.Bloggeri colaboratori

    De la stânga la dreapta începând cu colțul din stânga sus aceștia sunt:

    1. Cristian Florea – project manager la blogalInitiave.ro
    2. Simona-Elena Stănescu – blogger lipa-lipa.ro
    3. Petruș Lungu, blogger, biciclist urban – calatoruldigital.ro
    4. Alex Filip – blogger turistu.ro, event organizer eventur.ro
    5. Ioana Pătrășcoiu – blogger mysecretromania.com
    6. Toma Nicolau – blogger tomanicolau.ro, event organizer eventur.ro
    7. Mădălin Măncilă – marketing & development director traveo.ro
    8. Cezar Dumitru – blogger imperatortravel.ro
    9. Anita Panait – blogger partener koon.ro
    10. Maria Nicolau – blogger myexoticdream.net
    11. Bogdan Onose – blogger dreamtrips.ro
    12, Ionuț Rusu – colaborator și fotograf Travelers of Bucharest

    Iată și câteva poze de la evenimentul de pe 15 iulie:

    15 Iulie-#cycletheamericas-9115 Iulie-#cycletheamericas-1915 Iulie-#cycletheamericas-30Nu în ultimul rând țin să aduc mulțumiri excepționale celor 25 de persoane care au contribuit lacampania de strângere de fonduri lansată pe platforma indiegogo și care încă este activă aici. Lor le-am pregătit câteva surprize pe drum.

    Cei 25 de oameni faini care au contribuit până la data de 23 iulie 2015 sunt următorii:

    1. Mareș Radomir
    2. Irina Cionca
    3. Patrick Dube
    4. Raphael-Hudon Voyer
    5. Alex Filip
    6. Tudor Iacob
    7. Ioana Budeanu
    8. Dimitrios Gallos
    9. Io Vasilescu
    10. Eugen Melinte
    11. Simona Hodoș
    12. Davide Vadala
    13. Irina Botnari
    14. Mihai Jitianu
    15. Vladimir Turturică
    16. Raluca Nițescu
    17. Gabriel Olteanu
    18. Adella Petrescu
    19. Elis Ancuța
    20. Lucian Iva
    21. Frank Ferrie
    22. Radu Gătej
    23. Cristina Roman
    24. Gabur Ioana Silvia
    25. Baraka Semen SRL

    Parteneri logistici
    Parteneri logistici

     

     

    Parteneri mediaParteneri_mediaPrincipali

    zoom
    No comments

    Interviu EscuTV Montreal despre #cycletheamericas

    Celor de la Escu Tv (escutv.ca) le-am povestit pentru prima oară despre proiectul meu de a deveni primul român care traversează cele două Americi de la nord la sud pe bicicletă. Escu Tv este singura televiziune românească din Montreal iar ei îmi vor fi și parteneri media pe Canada pe tot parcursul expediției #cycletheamericas. Acum vă las să urmăriți reportajul.

    zoom
    No comments

    Știi că ești în Balcani atunci când…

    Rar mai găsești un loc atât de plin de contraste în Europa și chiar în lume precum Balcanii. Dacă nu ai călătorit în nici o țară balcanică (mai ales în cele foste iugoslave) probabil că-i consideri niște sălbatici, neciopliți  și înapoiați, părere formată din ce ai văzut la televizor în anii 90 sau din auzite. Aș spune că paradoxul regiunii stă în contrastul dintre omenia și naturalețea oamenilor de acolo și potențialul lor violent care reapare la suprafață în anumite momente de cumpănă. Vă voi împărtăși succint nebunia locului și întâmplările pe care le-am trăit acolo în câteva puncte.
    10423802_790682590972570_8669893817265032862_nȘtii că ești în Balcani atunci când…

    ♢Polițistul satului te invită la băut și nu reușești să ții pasul cu el (la băut evident).

    ♢Faci autostopul și un șofer de tir oprește brusc în mijlocul intersecției iar cât îți ia ție să te urci, el scoate capul pe geam să-i înjure pe cei ce-l claxonează.

    ♢Nu e rar ca cel care te ia la autostop să-și sune nevasta acasă să-i zică că nu vine singur și să pună un blid de mâncare în plus și o bere rece pe masă pe când ajungem.

    ♢polițisti de frontieră râd, fac o glumă, două cu tine după care îți zic cu zâmbetul pe buze că nu poți trece frontiera pe acolo fiindcă ai doar pașaport la tine (mi s-a întâmplat la granița dintre Kosovo și Serbia).

    ♢Una din două mașini în care te urci vei auzi turbofolk, varianta locală a manelelor (marea parte a interpreților de turbo-folk sunt femei în Balcanii de vest).

    ♢Musulman, ortodox sau catolic, sârb, croat sau bosniac…dușmani de moarte în război, prieteni de prieteni la beție.

    ♢Auzi „Picka ti materina” (pichka ti materina) la tot pasul (vă las să căutați ce înseamnă).

    ♢Ești apreciat că ești român și te consideră unul de-al lor (până la urmă Iugoslavia e singura țară din jurul nostru cu care nu am purtat niciodată război).

    ♢Există semne de circulație dedicate tancurilor și avertizări de terenuri minate

    ♢Toți vorbesc aceași limbă în principiu dar dacă le zici asta s-ar putea să te trezești cu niște șuturi în cel mai bun caz.

    ♢Joacă fotbal două echipe din Balcani, atmosfera nu e cu mult diferită cu cea din Sarajevo de la începutul anilor ’90.

    ♢Există mai multă simpatie între unguri și români decât între malul drept (croat) și stâng (musulman) al Neretvei în Mostar (ehe podurile care despart și apropie comunități sunt omniprezente în toată fosta Iugoslavie, nu numai în Mostar. Visegrad sau Mitrovica sunt alte doua exemple).

    ♢Vezi (încă) la tot pasul clădiri ciuruite de gloanțe.

    În orice caz, Balcanii rămân una din cele mai frumoase zone ale Europei, iar istoria tulburată a locului este omniprezentă.

    zoom
    No comments

    Havana Club România te trimite în Cuba ca fotograf

    Dacă ești român și ai peste 18 ani împliniți și mai ai și fotografia ca pasiune Havana Club România te trimite în Cuba pentru 2 săptămâni (între 1 și 15 iunie 2015). Ți se oferă două bilete de avion dus-întors București-Havana și 2000 € (care sincer sunt arhi-suficienți, ba aș zice chiar o mică avere pentru prețurile de acolo) de cheltuială.

    Haideți acum să vedem care sunt pași pe care trebuie să-i urmați și ce trebuie să îndepliniți pentru a participa în concurs, care constă în 2 faze.

    FAZA 1 a concursului (înscrierea)

    În primul rând trebuie să intri aici și să te înscrii. Tot ce trebuie să faci e să urci o imagine cu tine și bagajul cu care vei călători și să completezi câteva informații despre tine. Totodată ți se cere să răspunzi la două întrebări: Ce experiență ai dori să trăiești în Cuba? și “Numește 3 lucruri pe care ai vrea să le aduci din Cuba”. După ce ai parcurs acești pași dai share pe Facebook și inviți și pe alții să te voteze în concurs.

    FAZA 2 a concursului (jurizarea)

    Numai primele 5 cele mai votate înscrieri intră în faza de jurizare unde fiecare din cei cinci vor susține un interviu de o oră. Juriul va desemna câștigătorul final după următoarele criterii: motivația de a merge în Cuba, sociabilitatea, modul de exprimare și abilitățile fotografice. Interviul va dura aproximativ o oră, iar decizia juriului va fi irevocabilă.

    Ultima zi de înscriere este 15 martie 2015.

    Multă baftă!

    zoom
    No comments

    Peste ocean cu 300 € începând cu 8 mai

    WOW air

    Aș spune că e un moment chiar istoric pe care eu cel puțin îl aștept de ceva timp. Compania islandeză WOW va începe să opereze de pe aeroportul Keflavik din Reykjavik din 8 mai anul acesta curse low-cost cu destinația Washington și Boston. Mai precis cei de la WOW ne promit prețuri pentru cursele transatlantice începând de la 99$ în condițiile în care marea parte a zborurilor peste ocean depășesc 600 $.

    Problema e că nu există zbor direct de la București la Reykjavik iar dacă căutați să vă luați un bilet direct (cu escală) vă va ustura la portofel. Totuși există multe alte căi ocolitoare, cum ar fi să vă luați un bilet low cost fie cu Wizz Air sau Ryanair până la Londra, iar de la Londra luați altă cursă WOW până la Reykjavik.

    De exemplu dacă e să ne uităm de un bilet dus întors București- Londra- Reykjavik – Washington pentru data de 30 aprilie/1mai 2015 am găsit următoarele variante:

    București – Londra (plecare cu Ryanair pe 7 mai din București, întoarcere din Londra pe 18 mai) – 45,98 € sau 52,05 $ US
    (Tranzit de la Stanstead unde vă lasă Ryanair la Gatwick de unde pleacă WOW)
    Londra-Reykjavik (plecare cu WOW 8 mai din Londra, întoarcere din Reykjavik pe 18 mai ) – 174,24 $ US
    Reykjavik – Washington (plecare cu WOW 8 mai din Reykjavik, întoarcere din Washington pe 17 mai )- 99 $ US

    N.B. Rezervarea cu WOW se poate face și direct Londra-Washington dar eu căutând separat am reușit să scot un preț mai bun (deci vă recomand să încercați ambele variante)

    Deci ajungem la un total de 325,29 $ US sau 287,37 €

    Articolul original despe lansarea curselor low-cost din Reykjavik îl puteți găsi aici.

     

    zoom
    No comments

    Pick A Trip – o noutate pe piața românească

    rsz_pickatrip

    Prietenul meu, nemțeanul Alex Filip, după ce a dus la bun sfârșit câteva ediții #prinneamt, un proiect unic de altfel la care ultima oară a adunat peste 60 de bloggeri din câteva țări și i-a plimbat prin județul Neamț, astfel promovând într-un mod extrem de plăcut județul de baștină, el nu s-a oprit aici. Anul ăsta a venit cu o altă idee și anume aceea de a vă aduce cele mai bune oferte turistice acasă pe tavă și asta fără nici un cost. Practic, în funcție de preferințele dvs. pickAtrip.ro vă găsește manual (adică selectat de o persoană și nu de un motor de căutare) cea mai bună ofertă din miile disponibile.

    Iată și cele 4 motive pentru care Alex vă recomandă să alegeți pickAtrip.ro:

    1. Esti primul care afla noutatile

    Te numari printre cei care profita de tarife speciale pe locurile limitate oferite de companiile aeriene.

    2. Ai reduceri preferentiale

    Ai acces din partea agentiilor de turism la reduceri care se aplica doar pentru membrii pickatrip.ro

    3. Hoteluri si pensiuni atent selectate

    Suntem patrioti si ne incurajam prietenii sa viziteze inclusiv Romania. Hoteluri, pensiuni, conace si vile cu mult peste asteptari gasesti si la noi in tara. Le alegem pe cele mai bune si iti facilitam reduceri inclusiv pentru ele

    4. Nu te costa nimic

    Mai mult, pe langa acest instrument gratuit pe care ti-l punem la dispozitie, te ajutam ca-n vacanta ta sa pleci documentat. Pe blogul nostru (working on) si pe pagina de Facebook gasesti o multime de informatii si ponturi utile.

    Mai mult, dacă puteți să-l ajutați pe Alex la realizarea acestui proiect vă va fi extrem de recunoscător. Tot ce trebuie să faceți este să completați aici acest formular care vizează vacanțele și concediile pe care le-ați petrecut în anul 2014 în România și în afara țării și planurile de călătorii pe 2015.

    zoom
    No comments

    Iran, tărâm al omeniei (Ep IV – Isfahan)

    Isfahan este poate cel mai important oraș al Iranului, istoric vorbind. Fostă capitală a Persiei pe vremea dinastiei Safavizilor, Isfahan era și unul din cele mai importante centre culturale și economice ale lumii, de unde și zicala în limba persană „Isfahan nesf-e jahān ast” sau „Isfahan este jumătate din lume”. Astăzi orașul, al treilea ca mărime din Iran păstrează o atmosferă aparte. Deși este un oraș de mărimea Bucureștiului cu cei 2 milioane de locuitori ai săi, orașul pare foarte calm și are o atmosferă plăcută.

    După ce am petrecut câteva zile în Teheran și am reușit și o ascensiune pe vârful Damavand despre care v-am povestit în episodul anterior, am luat un autobuz spre Isfahan, unde urma să fiu găzduit de câțiva prieteni pe care mi recomandase la plecarea din țară o amică iraniancă stabilită la noi de 10 ani, ea fiind de loc chiar din Isfahan. La autogara sud din Teheran de cum ieși de la metrou ai parte de o atmosferă extrem de zglobie. Mai toți șoferii/patronii de firme de transport își recrutează clientela care cum pot, dar în general strigând cât îi ține gura destinația, așa că m-a racolat și pe mine unul și am acceptat. Într-un fel am luat țeapă, fiindcă autobuzul ăstuia pleca numai peste o oră și ar mai fi fost alte două care plecau mai rapid, dar am intrat în autogară, mi-am luat o bere iraniană ( care este de fapt suc, fiindcă alcoolul e interzis cum vă mai spuneam în episoadele trecute) și o plăcintă și m-am așezat comfortabil într-unul din scaunele de piele ale autobuzului.

    Autobuzele din Iran sunt extrem de ieftine și comfortabile.

    Țin să menționez că autobuzele din Iran sunt fantastic de comfortabile și ieftine. O cursă între Teheran și Isfahan (aprox. 500 de km ) m-a costat fabuloasa sumă de 5$ . Ba mai mult, marea parte a companiilor de autocare te mai servesc pe drum și cu o brioșă, suc și ceai.

    În Iran nu-mi cumpărasem cartelă locală, așa că ceream de la diverși să dau telefon (în cazul acesta trebuia să dau telefon gazdei mele din Isfahan). Oricum, la cât de ospitalieri sunt iranienii nici nu apuci să stai 5 minute într-un loc că vine cineva să te întrebe de unde ești și dacă îți place Iranul. Unii te și invită acasă. Stând de vorbă cu mulți necunoscuți în timpul pe care l-am petrecut acolo mi-am dat seama că există o sete incredibilă a iranienilor de a face cunoscută o altfel de imagine a țării lor, tocmai știind că este portretizată atât de negativ în media internațională.

    Fiindcă nu reușisem să dau de cel ce ar fi trebuit să mă găzduiască în seara respectivă, după ce am ajuns în Isfahan, m-am îndreptat direct spre piața Nagsh-e Jahan, a doua cea mai mare piață din lume, după pța.Tianananmen din Beijing. Piața are o deschidere imensă și e dominată de cele două mari moschei învelite în ceramică albastră și de palatul Gholestan al dinastiei Qajarilor, iar de jur împrejur e înconjurată de zidurile bazarului. Iar seara…seara piața devine magică. Pe de o parte se aude slujba din moscheea immamului (fostă a șahului) iar pe de alta larma copiilor veniți cu familia la plimbare, totul încununat de zurgălăii caleștilor ce fac turul pieței.

    Piața Nagsh-e Jahan, a doua cea mai mare piață din lume.

    După ce am intrat în câteva magazine de covoare persane și am înconjurat mai tot bazarul dând telefon din când în când tipului ce trebuia să mă gâzduiască, am decis să mă duc la hotel fiindcă tipul dispăruse, dar înainte de a face asta am sunat pe cea mai bună prietenă din liceu a lui Golnaz (amica iraniancă din București) cu care am stabilit să mă văd a doua zi. Hotelul din seara aia era mai mult un hostel ponosit dar foarte ieftin (10 $/noapte). După două ceaiuri și o bere iraniană m-am băgat la culcare.

    Fiindcă a doua zi era vineri care e singura zi liberă a săptămânii în Iran, Parisa, prietena amicii din București m-a invitat la masă la ai ei acasă. N-am să uit niciodată cum am făcut frigărui cu taică-său care tot se uita la mine și-mi spunea „Radu, Radu….” De fapt, mai în glumă sau mai în serios, amica iraniancă îmi propusese la plecarea din România să mă căsătoresc cu Parisa „ca să poată veni în România” Acum nu știu dacă or fi vorbit între ele sau nu despre acest prospect, dar eu am râs evident, dar cert e că taică-său avea ceva bănuieli că ar putea fi ceva între mine și ea. În orice caz oamenii au fost extrem de ospitalieri, m-au hrănit cât paișpe și am fumat toată după-amiaza narghilea în comfortabilul salon al apartamentului lor. Și pentru că am menționat de apartamente, comparat cu România, apartamentele din Iran sunt extrem de spațioase și mari și mai toate blocurile sunt prevăzute cu garaj propriu. De altfel, foarte asemănător cu blocurile din țările mediteraneene din Europa.

    Pe seară am ieșit la plimbare cu Parisa pe malul Zayanderudului, care în traducere înseamnă râul care nu seacă niciodată. Ironia sorții face că autoritățile locale după ce au construit un baraj au schimbat cursul râului și au lăsat podurile istorice din Isfahan fără apă. Trist, foarte trist. Plimbându-ne, Parisa a început să-mi povestească cât de depresivă devenise în ultima vreme fiindcă nu mai știa cu ce să se îmbrace când iese din casă ca să nu intre în vizorul polițiștilor și al autorităților. Din păcate, în Iran astfel de situații sunt normă. Depinde peste cine dai, dar ca și femeie poți fi tratată urât din partea polițiștilor și luată la secție dacă nu ești îmbrăcată corespunzător, după care îți este chemat tata sau soțul, după caz ca să te scoată. Legea islamică este destul de strictă în ceea ce privește îmbrăcămintea atât la femei cât și la bărbați, iar cei ce nu o respectă riscă amenzi și drumuri la poliție. Cu toate astea, am observat că femeile extind la maxim regulile și merg atât de departe cât se poate. Foarte multe femei în Iran, deși au hijabul pe cap, își lasă partea din față descoperită și sunt extrem de fardate și pline de podoabe.

    Pe unul din multele poduri istorice i-am întâlnit pe băieții ăștia care cântau la chitară și beau bere iraniană.

    Podul Khaju este cel mai faimos din multitudinea de poduri ce traversează acum (doar albia) Zayanderundului secat. Plimbându-mă cu Parisa am ajuns și la acest pod iar acolo surpriză. Pe sub boltele podului o mulțime de oameni, majoritatea bărbați dar și femei se adunaseră și cântau cu rândul cântece oarecum extrem de triste sau melancolice. Acum de abea la câteva luni după realizez că într-o țară în care nu există discoteci și locuri unde oamenii pot ieși la distracție, această practică rămâne una extrem de originală de a se distra, relaxa și de-ați face prieteni într-un mod extrem de frumos.Când m-am despărțit de Parisa se înserase deja și ne întorsesem în piața cea mare a Isfahanului cu un taxi. Instinctiv, am dat să o sărut pe obraz dar s-a ferit. Chiar dacă nouă ni se pare absolut normal, în Iran astfel de gesturi sunt văzute a fi foarte ostentative și provocatoare.

    Cu Parisa lângă podul Khaju.

     

     

    În total am rămas 2 zile la Isfahan după care am revenit în capitala Teheran de unde am plecat înapoi spre România, cât cu autobuzul, cât cu autostopul. Mi-a luat nici mai mult nici mai puțin de 55 de ore ca să fac drumul Teheran-București.

    Iran a fost una din cele mai plăcute surprize pe care le-am avut până acum în numeroasele mele călătorii. Căldura oamenilor, istoria milenară și societatea profund stratificată și diversă sunt doar câteva motive ale pasiunii pe care am dezvoltat-o față de această țară.

    Aici puteți citii și episoadele anterioare:

    Episodul I, Episodul II, Episodul III

    zoom
    1 comment

    Iran, tărâm al omeniei (Ep. III – Ascensiune pe vf. Damavand – 5671 m)

    A trecut ceva timp de la ultimul episod al călătoriei mele prin Iran pe care am mai apucat să-l public. Din păcate am trecut printr-o perioadă destul de ocupată cu alte aspecte din viața-mi personală și nu prea am găsit răgazul necesar să mai și scriu.

     

    Deci…unde rămăsesem? Ah, da în Teheran, de unde am luat un autobuz spre baza Damavandului, mai precis satul Polur (2270 m), unde odinioară se începea ascensiunea Damavandului. Astăzi odată ajuns acolo se mai poate urca pe un drum forestier pe care dealtfel mașina națională iraniană Saipa (un fel de Toyota 4×4, dar varianta iraniană) urcă fără probleme până la o cotă de mai bine de 3000 m (mai precis 3040 m). Așadar după o cursă de aprox 1 oră jumate din Teheran, am coborât în micuța localitate de la poalele Damavandului de unde am prins imediat două alte ocazii, prima care m-a dus până la campusul de la Rayneh iar a doua de acolo până la punctul terminal al drumului, Gosfand Sara.

    Polour, punctul de plecare.

    Apropo, cred că merită să vă zic câte una alta despre Damavand. Damavand la cei 5671 m ai săi nu este doar cel mai înalt vârf din masivul Alborz ci și cel mai înalt munte vulcanic din Asia și face parte din cunoscutul circuit „Seven Volcanoes” sau cele mai înalte vârfuri vulcanice de pe cele 7 continente. De fapt asta a reprezentat și unul din principalele motive pentru care am venit și eu să-l urc, cu speranța că într-o zi voi putea duce la bun sfârșit acest minunat circuit.

    Când am ajuns în Gosfand Sara se însera deja, dar nu am vrut să rămân acolo peste noapte fiindcă am considerat că ar fi o idee mai bună să urc până la o altitudine de peste 4000 de m în scopul de a mă aclimatiza. Totuși diferența de peste 1000 de m altitudine dintre cele două campuri m-a dat un pic peste cap. Nu numai că înaintam relativ greu pe măsură ce urcam în altitudine, dar faptul că se înnoptase și am decis să parcurg distanța pe timp de noapte îmi aplifica cumva teama de necunoscut și frica de înălțime. De fapt pe măsură ce înaintezi în altitudine un pas normal ți se pare cât două trei la nivelul mării. Mă tot uitam pe GPS-ul telefonului să văd cât mai am și îmi aduc aminte că ultimii 200-300 de m mi s-au părut infernali. Am făcut un efort mult mai mare decât am prevăzut pentru acea zi. Odată ajuns am intrat în primul refugiu, nici nu am mai zărit cabana la care trebuia să ajung în mod normal și care se afla ceva mai sus.

    Imagine din tabăra de la 4200 de m altitudine.

    Refugiul era plin de alți alpiniști și cumva, cumva am reușit să-mi fac loc între doi și să-mi pun izoprenul și sacul de dormit, iar înainte de a mă culca mi-am făcut o supă instant. Aveam o durere de cap greu de imaginat. Era prima oară în viața mea când am experimentat răul de înălțime. Urcasem mult prea repede la 4200 de m altitudine. Aveam doar niște paracetamol cu mine așa că am luat unul dar nu a avut un efect prea grozav. Toată noaptea m-am întors de pe-o parte pe alta și m-am sculat complet neodihnit.

    Norocul face că după ce am intrat în cabana pe care nu o găsisem în toiul nopții, m-am împrietenit cu niște francezi veniți și ei să urce pe vârf și care mi-au dat câteva pastile de Dolipren, un paracetamol mai special și care spre surprinderea mea chiar și-a făcut efectul, dar pe termen relativ scurt, luându-mi marea parte din durerea de cap. Restul zilei mi l-am petrecut odihnindu-mă și urcând pentru aclimatizare până la cota de 4700 de m.

    Cabana la 4200 de m altitudine.

    Seara, după ce am mai făcut puțină conversație cu francezii și câțiva iranieni din cabană, m-am culcat foarte devreme, pe la 9 seara, fiindcă urma să mă scol cu noaptea în cap pentru ascensiunea finală. Ca și în prima noapte, nu am avut parte de un somn decent, având dureri de cap și insomnie, iar puțin după ora 4 au început să se trezească și pregătească de ascensiune primele grupuri, iar eu le-am urmat la scurt timp.

    Uitasem să vă zic că în ascensiunea mea de aclimatizare, mă împrietenisem cu un iranian și tot cu el mi-am început de dimineașă ascensiunea finală spre vârful de 5671 de m. Așadar la 5 și un pic eram deja echipați și pregătiți și am pornit la atac. Diferența dintre cabana la care ne aflam și vârf era de mai bine de 1400 de m.  Cum înaintam mă tot uitam pe altimetru, simțeam fiecare 100 de m urcată.

    În ziua ascensiunii

    După o bucată, durerea de cap mi s-a intensificat, dar norocul face că partenerul meu avea la el pregătit limonadă și Coca Cola care m-au repus una doua pe picioare și astfel am reușit să continui ascensiunea. Damavandul nu e un munte greu de urcat, iar traseul pe care mi-l alesesem este relativ accesibil. Ceea ce mi s-a părut în schimb greu este lupta continuă cu altitudinea și răul de altitudine. Trebuie să recunosc că nu am avut răbdarea și determinarea să mă aclimatizez corespunzător, dar asta și din cauza timpului limitat pe care îl aveam la dispoziție. Probabil că dacă aș fi rămas în tabăra de la Gosfand Sara (3000 de m alt.) o zi, aș fi avut mai mult timp să mă aclimatizez.

    În apropiere de vârf.

    La 5000 de m altitudine am avut un sentiment euforic, la fel ca și cel pe care l-am avut ulterior când am pășit pe vârf. Nu mai ajunsesem niciodată atât de sus. A ajunge la 5000 de m mi se părea o mare realizare. Un pic după cota 5000 de m am început să simt mirosul de sulf emanat de nenumăratele izvoare de sulf de prin preajmă. De fapt mirosul intens și înnecăcios de sulf este considerat de mulți cel mai mare impediment înainte de atingerea vârfului.

    Vârful Damavand, 5671 m

    Ultimii 300 de m i-am parcurs relativ ușor. Cu toată oboseala, lipsa de oxigen și durerea de cap, entuziasmul le depășea pe toate. Puțin după orele 12 la amiază, pe data de 19 august 2014 am atins vârful Damavand, la cei 5671 de m ai săi. Euforie, bucurie, mulțumire sunt doar câteva din sentimentele care m-au încercat în acel moment.

    Nu am zăbovit mult și am decis să cobor împreună cu amicul iranian. Totuși dacă la urcare mă încercase o durere de cap zdravă-nă la coborâre am început să mă simt de parcă pluteam. Am făcut din nou o altă imprudență, să cobor mult prea mult, mult prea repede iar după mai bine de 3 ore de cobârâș, am ajuns din nou la cabana de unde plecasem dis-de-dimineață, iar după ce am consultat un medic, acesta mi-a recomandat să cobor la cota 3000 altfel răul ar fi continuat. Mi-am împachetat totul și am pornit din nou.

    Adevărul e că după ce am coborât încă 500 de m am început în sfârșit să mă simt mai în regulă, iar în final totul a fost în regulă. Dacă este în schimb să rețin un lucru din această expediție și care să nu îl mai repet sub nici o formă, ar fi faptul că nu e de joacă cu altitudinea iar o aclimatizare corespunzătoare este esențială.

    Pe seară eram deja înapoi în Teheran, încheind astfel expediția de 3 zile pe cel mai înalt vârf vulcanic al Asiei. Cred că a fost o reușită, iar micile greșeli pe care le-am comis le voi avea cu siguranță în vedere în expedițiile viitoare.

    Pentru restul șederii mele în Iran, aveam să mai vizitez Isfahanul și Kashanul dar despre aceste două orașe și aventurile de acolo am să vă povestesc în episodul următor, care va fi dealtfel și ultimul dedicat Iranului.

    Iată și câteva imagini ale ascensiunii:

    zoom
    No comments

    448 de zile în jurul lumii, pe româneşte – interviu cu Ştefan Marinescu şi Mihaela Noroc


    Ştefan Marinescu împreună cu Mihaela Noroc au făcut oculul pământului în cuplu preţ de mai bine de un an. Călător cu tricolor şi-au denumit ei călătoria, iar pe parcursul întregului voiaj Ştefan a căutat să găsească paralele între noi, românii şi naţiile pe care le-a vizitat, în timp ce Mihaela printr-un proiect absolut unic pe care ea l-a denumit „Atlas of Beauty” a fost în permanenţă în căutarea frumuseţii feminine, pozând sute de femei şi chipuri în cele mai neaşteptate locuri de pe pământ. Vă invit să descoperiţi mai multe despre cei doi şi călătoria acestora în rândurile ce urmează.

    NZ2

    Radu Păltineanu: Ați pus niște bănuți de-o parte timp de câțiva ani și i-ați investit într-o călătorie de aproape un an jumate în jurul lumii. Ce v-a determinat să faceți acest lucru dincolo de pofta de a vedea locuri și oameni noi?

    Ștefan & Mihaela: Mai exact, au fost 15 luni în jurul lumii. Înainte de această călătorie mai făcuserăm ture de câteva săptămâni şi nu de puţine ori am întâlnit oameni care erau cu rucsacul în spate pentru perioade foarte lungi. Toţi aceşti oameni ne-au inspirat, pentru că puterea exemplului e esenţială în lumea călătorilor. Am vrut şi noi să trăim nebunia asta frumoasă, să plecăm spre est şi să ne întoarcem dinspre vest. Să ne rupem puţin de realităţile cotidiene, să dăm un reset şi să trăim o mini viată în propria noastră viaţă. A fost, să zicem, un experiment cu noi înşine în care am vrut să vedem cum reacţionăm în faţa acestei experienţe fantastice, adică un mod de-a ne cunoaşte mai bine.

    Radu Păltineanu: Haideți să privim un pic călătoria voastră prin prispa cifrelor. Câte țări și câți km ați parcurs în total până acum și cu ce mijloace de transport?

    Ștefan & Mihaela: Am călătorit în 33 de ţări, timp de 448 de zile. Am folosit mijloace de transport dintre cele mai diverse: autobuze, trenuri, vapoare, avioane, autostop, scootere, dubiţe închiriate în care şi dormeam. Ne mândrim cu faptul că am ajuns din Bucureşti până la Tokyo, fără să luăm niciun avion şi traversând terestru 15 ţări. N-am făcut un estimat al kilometrilor parcurşi, dar cu siguranţă ne-ar lua câteva zile doar să numărăm toţi kilometrii.

    Traseul lui Ştefan şi al Mihaelei

    Radu Păltineanu: Care este stilul vostru de călătorit? Unde dormiți? Cort,hostel, hotel ? Ați acceptat vreodată să dormiți la străini dacă aceștia v-au oferit ospitalitatea lor?

    Ștefan & Mihaela: Într-un fel, cred că suntem nişte călători atipici. Nu suntem nici backpackeri cu cortul în spate, nici turişti comozi care stau tot timpul la hotel. Ne place să vedem toate faţele ţărilor pe care le vizităm, aşa că alegem stiluri de călătorit dintre cele mai diverse. Uneori stăm la localnici, folosind couchsurfing-ul sau primind invitaţii spontane. Alteori alegem dormitoarele hostelurilor sau camere private în hoteluri mai ieftine. Bugetul contează foarte mult, dar cel mai mult contează să avem o experienţă cât mai relevantă şi să înţelegem cât mai bine locul în care ne aflăm.

    Radu Păltineanu: Au existat vreodată în călătoria voastră momente tensionate în care să simțiți că viața vă este pusă în pericol?

    Ștefan & Mihaela: Oricât de ciudat ar suna, cred că cel mai teamă ne-a fost în autocarele din Columbia. Şoferii de acolo conduceau ca nişte demenţi pe nişte drumuri şerpuite, înconjurate de râpe adânci. Au fost şi momente tensionate, când am ajuns în zone mai periculoase, înconjuraţi de oameni dubioşi, dar acolo ai măcar şansa să te protejezi să reacţionezi. Cred însă că cel mai mare pericol, într-o călătorie sunt problemele medicale. La un drum lung, organismul e obosit, regimul alimentar se schimbă în fiecare zi iar imunitatea scade. În plus eşti înconjurat de viruşi şi afecţiuni de care corpul tău nu ştie să se ferească, pentru că nu le cunoaşte. Apoi, dacă te îmbolnăveşti, n-ai de multe ori şansa unui tratament adecvat, căci poţi fi într-un loc foarte izolat.Tocmai de aceea, cele mai mari probleme ale călătorilor sunt cele de ordin medical. Noi n-am avut probleme majore, în această călătorie şi aşa se întamplă cu 90% dintre cei care călătoresc. Există însă şi drame, iar fiecare dintre noi trebuie să fie suficient de înţelept pentru a le evita, fără a pierde însă nebunia frumoasă care îţi dă aripi.

    Ştefan. într-un tren din Rusia, la clasa a III-a

    Radu Păltineanu: Care este locul care vi s-a părut ca fiind cel mai apropiat ca și cultură, obiceiuri și atitudini de cel al României? Sau mai degrabă spus, unde v-ați simțit cel mai acasă?

    Ștefan & Mihaela: America de Sud e locul în care ne-am simţit cel mai familiar. Oamenii vorbesc o limbă latină, ca a noastră şi a fost foarte uşor să comunicăm cu ei. Apoi, mulţi au origini europene, dar sunt mult mai apropiaţi în mentalitate şi comportament de est-europeni, decât de vest-europeni. Şi noi şi ei suntem născuţi în familii creştine, trăim în societăţi tradiţionale, ştim ce însemnă greutăţile şi n-am ajuns la acel stil de viată occidental, prosper, dar super uniform, care uneori dezumanizează.

    Radu Păltineanu: Mihaela, ești poate prima româncă care s-a încumetat la un proiect fotografic de-o asemenea anvergură. Povestește-mi pe scurt despre el și despre cum ți-a venit această idee.

    Mihaela: Din câte ştiu eu, proiectul e unic în lume. Nimeni până acum n-a mai încercat să documenteze frumuseţea feminină în toate colţurile lumii şi să facă un fel de enciclopedie, pe această temă. Ideea mi-a venit în Etiopia, într-o călătorie mai veche, unde am descoperit unele dintre cele mai interesante femei pe care le-am văzut vreodată. Au nişte tradiţii fantastice şi sunt de-o naturaleţe care m-a făcut să-mi doresc imediat să le fotografiez. Acolo mi-am dat seama că aş vrea să fac asta în cât mai multe ţări ale lumii şi să arăt că frumuseţea înseamnă de fapt diversitate, înseamnă să-ţi asumi originile, să fii sinceră şi naturală şi să nu aderi cu ochii închişi la trend-urile globale care ne fac pe toţi să arătăm la fel. Proiectul nu se va termina după această călătorie. Sper să găsesc sponsorizări şi să continui mulţi ani de-acum înainte.

    Radu Păltineanu: Mihaela, ai fotografiat femei în atât de multe locuri prin care ați ajuns, cum le contactai și cum le convingeai să participe la proiectul tău?

    Mihaela: Sunt foarte multe metode prin care am găsit femeile pe care le-am fotografiat. Uneori îmi ieşeau pur şi simplu în cale. Alteori căutam chipuri interesante pe reţele de socializare, întrebam oamenii din jur sau mergeam în cele mai aglomerate locuri. S-a întâmplat să apelez şi la agenţii de modele, dar doar în ultimă instanţă şi alegând modele tinere, naturale, la început de drum, care nu sunt încă influenţate major de industria fashion.

    Radu Păltineanu: Mihaela, dincolo de o față, se ascunde o poveste. Care e fata care te-a impresionat cel mai mult cu povestea ei de viață ?

    Mihaela: În Iran am întâlnit o fată a cărei poveste m-a impresionat. Melina locuia în Shiraz şi nu ieşise niciodată din regiunea ei. Provenea dintr-o familie conservatoare care încerca să-i controleze cea mai mare parte din viaţă. Cu toate astea, tânăra persană avea o cultura incredibilă, era pasionată de pictură şi avea nişte cunoştinţe cinematografice fantastice, de parcă ar fi studiat filmul. Deşi nu ajunsese nici măcar până în capitala ţării ei, era mai emancipată şi mai deschisă la minte decât foarte mulţi oameni cu background impresionant. Am avut norocul s-o fotografiez într-o moschee superbă, ea fiind îmbrăcată într-un costum tradiţional persan magic. A fost pur şi simplu un miracol că n-am avut probleme în timpul şedinţei foto, ţinând cont că eram într-o ţară cu legi islamice foarte stricte, în care femeile sunt afectate de foarte multe interdicţii.

    Mihaela, fotografiind frumuseţea feminină în Cuba

    Iată şi câteva din fotografiile incredibile realizate de Mihaela:

    Melina

    columbinca

    Singapore

    Radu Păltineanu: Ştefane, în câteva din articolele pe care le-ai publicat pe blogul tău ai încercat să abordezi diverse teme pertinente României și românilor, sau mai bine spus câteva din atitudinile și clișeele negativiste din țară, care sub o formă sau alta macină România și societatea românească. Într-unul din aceste articole povesteai despre cum te-ai împăcat tu cu propria-ți țară. Totuși cum ne convingem conaționalii să creadă și ei în acel brand numit România ? Cum ne împăcăm cu propriul nostru brand și cum ni-l vindem nouă, românilor?

    Ştefan: Pe scurt, trebuie sa înţelegem că ne-am născut români şi putem să emigrăm şi pe Marte, şi tot români vom muri. Dacă înţelegem asta, înţelegem şi că e necesar să avem o relaţie pozitivă cu locul în care ne-am născut, aşa cum avem şi cu părinţii noştri. Dacă îţi deteşti originile, vei fi întotdeauna apăsat de asta şi nu-ţi vei găsi niciodată liniştea, oricât de departe fugi.O relaţie bună cu România, o privire optimistă asupra ei, e în primul rând o chestie de pragmatism, mai mult decât de patriotism.

    Cu randurile de mai sus i-aş convinge pe cei mai raţionali, să se împace cu ţara lor. Pe cei emoţionali i-aş convinge rugându-i să asculte o doină veche şi să se gândească la cei mai dragi oameni pe care-i au. Asta e de fapt România, tot ce suntem noi, nu un politician sau un drum cu gropi.

    Ocolul pământului pe româneşte.

    Radu Păltineanu: Ștefane te consideri naționalist ? Ce înseamnă naționalismul pentru tine?

    Ştefan: Cuvântul naţionalism are chiar şi în dicţionar un sens ambiguu. Dacă înseamnă să te gândeşti cu drag la originile tale, să-ţi ajuţi compatrioţii, să faci ceva pentru locurile în care te-ai născut şi să mişti lucrurile acasă, da, sunt un naţionalist. Dacă în schimb naţionalism înseamnă să crezi că poporul tău e cel mai de seamă de pe pământ, să priveşti obsesiv doar părţile lui bune, fără să vezi problemele, să reclami tot timpul că eşti un patriot, atunci nu sunt un naţionalist.

    Radu Păltineanu: În ziua de azi avem unul din cele mai bune pașapoarte din lume cu care poți vizita peste 148 de țări și teritorii fără viză. În acele țări unde a trebuit totuși să obțineți o viză în prealabil, ați avut vreun impediment în a o obține? Ați avut vreodată neplăceri atunci când ați prezentat pașaportul românesc la vreo graniță?

    Ștefan & Mihaela: Nu, chiar n-am avut niciodată probleme cu paşaportul românesc. Există o prejudecată cum că românii ar avea imagine foarte proastă în străinătate. În realitate au imagine proastă în câteva ţări din Europa de Vest, printre omenii înguşti la minte şi prost informaţi. Lumea e însă gigantică, iar în cele mai multe state există mai degrabă păreri bune despre România.

    Radu Păltineanu: Ultima destinație de pe lista voastră de țări a fost America (i.e. S.U.A.). Descrieți-mi în câteva cuvinte ce ați simțit și trăit în această țară la care milioane de oameni (și români) râvnesc și a cărui model este preluat în diverse aspecte ale vieții și societății românești. Ce credeți că îi lipsește (dacă considerați că îi lipsește ceva) totuși ţării care este considerată cea mai mare democrație a lumii?

    Ștefan & Mihaela: America e, într-adevăr, ţara tuturor posibilităţilor. Dar asta nu e neapărat de bine. Asta înseamnă că poţi ajunge cel mai de succes om de afaceri sau artist, dar in egală măsură poţi să ajungi să dormi pe stradă. E o ţară cu mii de feţe, unele fantastice, altele odioase şi e greu să dai un verdict general. America funcţionează acum ca o mare corporaţie. Aşa cum ştim cu toţii, o corporaţie îşi dă afară angajaţii neproductivi şi îi premiază pe cei productivi. O corporaţie urmăreşte întotdeauna profitul, chiar dacă uneori organizează acţiuni de binefacere pentru a-şi îmbunătăţi imaginea. Afişarea democraţiei cred că e doar o operaţiune de P.R. În realitate e vorba despre o ţară cu reguli foarte aspre, care-i dezavantajează pe unii dintre competitori şi îi avantajează pe cei puternici. Să luîm de pildă politica. America e condusă de sute de ani de doar doua partide, cu politici destul de asemănătoare. Oamenii nu au nicio alta opţiune iar naşterea unei alternative e total descurajată. Asta nu se poate numi democraţie.

    Cred că e o ţară în care e prea mult vorba despre bani, în care mulţi oameni tind să devină roboţi, dar e şi o ţară de-o diversitate incredibilă, cu multe oportunităţi, în care sunt mulţi oameni frumoşi care-şi găsesc locul propice dezvoltării.

    Ştefan, la Hollywood, cu steaua cineastului român Ioan Negulescu.

    Radu Păltineanu: Mihaela, acum că ai revenit în ţară, care sunt pașii pe care-i vei urma în vederea promovării proiectului tău și cum te putem ajuta să-l facem cât mai cunoscut?

    Mihaela: Promovarea mă ajută foarte mult, fie că înseamnă un share pe facebook sau un articol pe un blog. Astfel îmi măresc şansele de-a face proiectul mai cunoscut şi de-a găsi sponsori. Apoi orice sfat care mă poate ajuta să găsesc finanţări, e bine venit.

    Radu Păltineanu: Vi se pare călătoritul o metodă bună de a schimba mentalități în România? Credeți că putem schimba mentalitatea tinerelor generații îndemnânu-i să călătorească cât mai mult și cât mai departe ?

    Ștefan & Mihaela: Sigur că da. Noi credem că orice călătorie e un curs intensiv de viată, e o formă eficientă de educaţie. Iar educaţia de bună calitate schimbă mentalităţi. În ultima vreme tot mai mulţi români au început să călătorească iar rezultatele cred că încep deja să se vadă.

    Radu Păltineanu: Acum la sfârșit de drum, credeți că această călătorie v-a schimbat în vreun fel? Dacă da, cum ? Cum vedeți România acum față de momentul în care ați plecat la drum din țară și ce plănuiți să faceți în perioada imediat următoare revenirii în țară?

    Ștefan & Mihaela: Călătoria ne-a făcut mai curajoşi şi mai încrezători în forţele noastre. Am văzut cu ochii noştri că dacă vrei ceva, chiar poţi obţine acel ceva. Am mai văzut că nimic nu vine uşor, dar dacă crezi şi tragi pentru ceea ce-ţi doreşti, vei reuşi până la urmă. Ştiu, sunt nişte clişee pe care cei mai mulţi nu le luăm în seamă, până când nu le simţim pe pielea noastră. Deci, important e să facem primul pas şi-apoi toate vin mai uşor. Am părăsit România într-o lună de vară şi ne-am întors într-o toamnă târzie, în prag de alegeri, deci a fost dificil să facem o comparaţie, până acum.

    În încheiere, vă invit să admiraţi frumuseţea feminină pozată de Mihaela pe pagina ei de Facebook dedicată acestui îndrăzneţ proiect. Tot pe aceeaşi pagină, pentru cei interesaţi să sponsorizeze acest unic proiect, se pot face donaţii. Cât despre peripeţiile călătoriei şi câteva articole relevante, noi românilor (scrise de Ştefan) acestea pot fi găsite pe site-ul calatorcutricolor.ro

    Moscova

    Georgia

    vizeVietnam

    MihaelaTrenRusia

    India

    zoom
    No comments

    Un weekend în White Mountains, New Hampshire

    Fiindcă în weekendul ce tocmai a trecut canadienii au serbat ziua recunoștinței (la canadieni se serbează acum în a doua luni a lunii octombrie spre deosebire de americani care o serbează spre sfârșitul lui noiembrie) toată lumea a ieșit pe ici pe colo să se recreeze, așa că eu nu am fost excepția și am plecat până în statul american vecin cu Quebecul, în New Hampshire să hoinăresc puțin prin White Mountains.

    Ce să vă zic, am prins o vreme de toamnă superbă, cu temperaturi foarte decente. După ce în prima zi am urcat doar până la refugiul situat la 1180 m (Hermit Lake Shelter) după care am coborât și am dormit la cort, a doua zi am urcat pe vârf.

    Vârful Washington din White Mountains, la cei 1918 m ai săi este cel mai înalt vârf din Apalași, și pentru că există un drum de acces și chiar un tren care te lasă aproape de vârf, acesta este vizitat de numeroși turiști. Marea parte a acestora vin din cele 3 mari orașe aflate la o distanță relativ mică (pe o rază de aprox. 350 de km), mai precis Boston, New York și Montreal. Ei, acum să nu credeți că eu am urcat cu mașina, nu! Chiar dacă accesul pe vârf este relativ ușor există totuși poteci destul de faine pe care poți urca de la bază. Aș putea spune că Huntington Ravine trail, poteca pe care am urcat e chiar interesantă. Cu plecare din Pinkham Notch unde există un info point, restaurant și locuri de parcare, urci o bucată prin pădure până dai de-o căldare, iar de acolo perete. Ăla e cea mai interesantă parte a traseului; escaladă la liber (bine nu e cine știe ce…)

    Odată ajuns în vârf, forfotă de turiști și coadă la făcut poze cu panoul care indică vârful de 1918 m; da, ați citit bine coadă ca să-ți faci poză cu vârful. Ăsta e unul din lucrurile alea care mă îngrozesc, dar în fine. Altceva, frig frate, frig în vârf. De dimineață ninsese chiar, iar când am ajuns sus era un vânt care-ți tăia respirația.

    Acum vă las să vă bucurați de culorile tomnatice din poze. Pe curând!

    IMG_20141011_143112 IMG_20141011_143335 IMG_20141011_160718 IMG_20141011_161005 IMG_20141012_082143 IMG_20141012_095630 IMG_20141012_120537 IMG_20141012_122701 IMG_20141012_125522 IMG_20141012_140311 IMG_20141012_144037 IMG_20141012_144312 IMG_20141012_152516 IMG_20141012_161937 IMG_20141012_163837 IMG_20141011_143109 IMG_20141011_143035 PANO_20141012_121729

     

    zoom
    4 comments

    Reflexii asupra călătoritului (la noi românii)

    Călătoream acum vreo 6 ani prin Noua Zeelandă și mă apucase un fel de ciudă când întâlneam nemți, francezi, englezi, cehi sau polonezi dar absolut nici un român și m-am întrebat oare de ce? Mi-am zis încă de atunci că lipsa de bani (invocată mai tot timpul de conaționalii mei) e scuza cea mai banală fiindcă marea parte a celor pe care îi întâlneam erau orișicum simpli studenți care făceau cumva rost de bani de avion și veneau acolo la muncă temporară după care cu banii câștigați își acopereau costurile inițiale ale zborului și călătoreau mai departe. Acum, la câțiva ani distanță și după ce am călătorit în 37 de țări ale lumii văd altfel lucrurile și înțeleg de ce nu avem călători și aventurieri ca nemții sau francezii (cel puțin într-un număr atât de mare). Înțeleg mult mai bine faptul că a călători sau a nu călători, a incita un tânăr să plece în necunoscut, să se descopere, să treacă peste obstacole ține foarte mult de societate și de valorile pe care aceasta din urmă le promovează (sau nu). Și mai înțeleg și faptul că o țară cu o populație care călătorește activ, e o țară care-și deschide porțile spre lume și care-și formează cetățeni cu inițiativă și bine informați.

    “Călătoria este fatală prejudecății, bigotismului și îngustimii minții, și, din această pricină, mulți din oamenii noștri au mare nevoie de ea. Viziunile largi, generoase, caritabile despre oameni și lucruri nu pot fi obținute vegetând într-un mic ungher al pământului toată viața.” (Mark Twain)

    Consider că un punct bun de lansare în această discuție ar fi educația pe care tinerii o primesc în România. Personal mi se pare că cea mai odioasă moștenire a educației românești de la regimul comunist este conformismul. Îmi aduc aminte că în școala generală cu cât te conformai mai mult cererilor profesorilor cu cât erai răsplătit mai bine (prin note bune) de către aceștia. M-am conformat tot timpul, eram tocilarul și premiantul clasei. Mi-am dat seama abia mai târziu că eram poate unul din cei care încă credea în acel sistem bazat mai mult pe ascultare orbească decât pe inițiativă. Așa că sunt convins că printre multele probleme ale sistemului de educație românesc, acesta este unul din aspectele cele mai grave și anume că școala românească te învață să urmezi un exemplu, un ordin, o cerință, să înveți ceva pe de rost, în loc să te învețe să ai inițiativă, să fii creativ. Nu, conformează-te! Ei, așa cum e școala, așa e și societatea noastră.

    Englezul, francezul sau neamțul sunt învățați să fie curioși, să se bage, să exploreze. Călătoritul este unul din cele mai originale moduri de a deschide noi orizonturi unui tânăr. O lună de călătorit într-un mod autentic (fără a avea prea mulți bani și mijloace la dispoziție) poate schimba un om mai mult decât poate întreaga educație primită într-un mod formal. Spre exemplu multe universități din Polonia organizează concursuri de autostop. Cine ajunge primul într-o locație presatabilită, de pildă Barcelona. Un astfel de concurs ar fi văzut cel puțin nebunesc în România. Momentul în care societatea își încurajează tinerii să călătorească, se pune capăt oricăror porniri naționaliste prostești sau prejudecăți moștenite de la părinți sau societate. Societatea se schimbă fundamental și zic asta fiindcă sunt absolut convins că orice schimbare majoră într-o societate, oricare ar fi ea, pornește de la individul de rând.

    În ziua de azi, ca români avem unul din cele mai bune pașapoarte din lume. Oficial putem călători fără viză în 148 de țări și teritorii iar acolo unde avem nevoie de viză, să o obții este practic o formalitate. Atunci ce ne oprește să o facem cât mai mulți dintre noi și în moduri cât mai autentice? Ce ne oprește să dorim să explorăm? Noi vedem în plecare un interes, căutăm un scop exact (lucru, școală, vacanță all-inclusive). Puțini români pleacă cu ideea de a experimenta, de a învăța din mers, de a fi curioși de a merge în necunoscut și de a se întoarce acasă cu toate aceste noutăți. Sunt mulți turiști români, dar prea puțini călători, prea puțini care să înțeleagă diferența dintre cele două concepte. Acest fapt se datorează pe de o parte formalismului cu care suntem învățați și pe de alta a non-valorilor promovate de societate. Păi se pune întrebarea de ce s-ar duce un student să-și cheltuie poate puținii bani puși deoparte (chiar dacă îi câștigă să zicem în altă țară) hai-hui prin lume în loc să-i cheltuie pe un ceas bun sau pe ultimul iphone? Din păcate, cam așa se pune problema din perspectiva românească.

    Dragi români, dacă vrem o schimbare în tinerii noștri, dacă nu mai vrem să râdem de niște blegi inculți și incapabili să judece și să discearnă, haideți să încurajăm spiritul de inițiativă, spiritul explorator, călătoritul Haideți să nu urmăm linia dreaptă, haideți să fim ceva mai inventivi și mai exploratori și vom vedea minuni în caracterul celor din generațiile viitoare! Avem ce învăța de la alții și avem ce împărtășii din propria noastră cultură altora. Sincer cred că o schimbare majoră în societatea românească se poate produce prin călătorit și prin încurajarea la toate nivelele a spiritului de aventură. Nu avem nevoie de oameni care să plece slugi, ci care să hoinărească și să se întoarcă schimbați!

    zoom
    1 comment

    Iran, tărâm al omeniei (Ep. II)

    Mai tot ce se aude prin partea noastră de lume despre Iran s-ar putea rezuma la câteva cuvinte; conflict, terorism, austeritate și ostilitate, dar rar auzi vorbindu-se despre iranieni, despre oamenii Iranului. Având foarte mulți prieteni de pe acele meleaguri care mi-au demonstrat exact contrariul cuvintelor pomenite mai adineauri, am pornit spre Iran cu gândul de a demonta toată acestă retorică agresivă și de a descoperi una din cele mai vechi culturi ale lumii, de o foarte mare complexitate. Așa că, mi-am luat rucsacul în spate și am pornit din Piatra Neamț cu autostopul înspre orientul mijlociu.

    După cum vă povesteam în primul episod, de cum am ajuns în Teheran am fost luat de pe stradă și invitat acasă de un anume băiat Davud, care s-a oferit să mă țină până a doua zi când…m-am trezit cu familia acestuia că taie mielul pentru mine. Greu a mai fost să-i conving că trebuie să plec la gazda mea care mă aștepta de ceva timp deja.

    Shahab, gazda mea din Teheran (la care m-a condus Davud cu mașina), e medic specialist la unul din cele mai mari spitale din capitala iraniană și ca marea parte a celorlalți iranieni pe care am apucat să-i cunosc în această călătorie, este un om extrem de ospitalier și săritor. Odată ajuns acasă la el, am început deja să-mi schițez ce aș fi vrut să văd din prima zi. Eram clar interesat să ajung la fosta ambasadă americană, a cărei angajați au fost luați ostatici de revoluționari în 1979 (dacă ați văzut filmul Argo, știți exact despre ce vorbesc) și care între timp a fost transformată în muzeu anti-american. Da, ați citit bine. Actuala menire a fostei ambasade americane este să găzduiască sediul muzeului anti-american.

    emblema ambasada

    În fine, îmi schițează Shahab un traseu și pornesc la drum. Sistemul de transport în comun din Teheran aș spune că e foarte bine pus la punct, cel puțin în zonele centrale ale orașului. Există autobuze normale, autobuze rapide (care au banda lor specială) și metroul, care mie mi s-a părut extrem de bine întreținut și curat. Iar prețul unui bilet este extrem de ieftin (5000 riali sau 50 de bani românești) Dar, așa cum vă spuneam, plecasem cu gândul de a vedea fosta ambasadă americană dar și faimoasele graffitiuri anti-americane de pe clădirile din centru. De altfel, un lucru extrem de interesant de văzut în Teheran sunt graffitiurile. Cele mai cunoscute sunt cele anti-americane, dar mai sunt și altele interesante, cu precădere cele pe teme islamice și cele închinate marelui lider spiritual Khomeini, revoluționarilor (de la 1979), dar și eroilor din războiul contra Irakului. Așa că am postat și eu câteva mai jos. Ah uitasem, de graffittiurile care se leagă de Israel…

    IMG_0892 IMG_0893 IMG_0895 IMG_0898 IMG_0904

    Iau autobuzul câteva stații din zona unde stătea Shahab, după care cobor pe unul din largele bulevarde ale Teheranului iar curând dau de zidul ambasadei. Acolo e o altă colecție de graffittiuri, fix pe zid pictate. „Down with USA”, e doar unul din mesajele care apar pe acele graffittiuri, mesaj care îți sare în ochi decum ieși din stația de metrou Taleghani, stație a cărei ieșire se învecinează cu zidul ambasadei. Dau să intru în incinta ambasadei și sunt oprit de un paznic care îmi explică într-o engleză perfectă că muzeul e deja închis și oricum pentru a-l vizita îmi trebuie rezervare din timp. Nici o rugăminte nu l-a înduplecat să mă lase să mă apropii mai mult de intrare, așa că m-am lăsat păgubaș și am luat-o din loc, nu înainte de a poza totuși graffittiurile de pe zid și de a mă poza alături de unul care mi se părea mie mai reprezentativ. În timpul ăsta cât făceam eu poze apare un individ cu ochelari negri, care văzându-mă că sunt turist mă întreabă dacă vorbesc germană. Îi răspund „Ja, ein bißchen.” Ăsta bucuros, îmi mai bolborosește el câteva cuvinte în germana stricată pe care o vorbea și numaidecât îmi scoate o carte cu poza lui Hitler. Era „Mein Kampf” în farsi. Omul o scoate, o întoarce pe o parte, pe alta și curând îmi explică cât de mult îl iubește și stimează el pe Hitler și cât de mult îi pizmuiește pe americani…Ca în povești, zici că era pus special să facă propagandă anti-americană în zona aia.

    în realitate femeile, care vin din cercuri mai puțin religioase și care nu ar purta voal în mod normal și-l țin pe jumătate, adică își expun toată partea din față, să se vadă podoaba capilară.

    Plimbându-mă pe străzile marilor orașe din Iran am fost evident curios să observ cum se îmbracă oamenii și care sunt regulile la care se supun. Fiindcă legea islamică nu permite expunerea a nici unei părți a corpului, mai puțin fața, totul trebuiește acoperit. Asta e regula, dar în realitate femeile, care vin din cercuri mai puțin religioase și care nu ar purta voal în mod normal și-l țin pe jumătate, adică își expun toată partea din față, să se vadă podoaba capilară. Câteodată dacă dau peste un polițist mai a dracului sau peste garda revoluționară care de cele mai multe ori e îmbrăcată în civil, pot totuși fi duse la poliție și trase la răspundere, dar asta se întâmplă destul de rar totuși. Nici bărbații nu fac excepție de la îmbrăcămintea dictată de legea islamică, așa că nu ai voie să porți pantaloni scurți sub nici o formă. Drept să vă spun, nici în Turcia nu am prea văzut bărbații purtând pantaloni scurți și vorba aia, acolo măcar e legal. Așa că e mai mult o tradiție în orientul mijlociu ca bărbații să poarte pantaloni lungi permanent.

    Se lăsase seara deja, când pe drumul de întoarcere spre gazda mea, dr. Shahab, m-am oprit în parcul Laleh. Era vineri seara iar parcul era plin ochi, dar atmosfera era grozavă. Oamenii își aduc covorul persan de acasă și șad așa frumos în familie servind ceai, stând la taclale și rugându-se atunci cand vine ora de rugaciune. Copiii zburda și parinții îi mustră din când în când iar pe unele bănci mai la întuneric vezi și câte un cuplu de tineri timizi. O atmosferă specială ce să mai!

    A doua zi, după ce am luat micul dejun împreună cu Shahab pe covorul persan din sufragerie, am plecat spre mauzoleul lui Khomeini care e la extremitatea vestică a Teheranului, dar se ajunge ușor cu metroul. Pentru cine nu știe, Khomeini a fost capul revoluției de la 1979 și liderul spiritual al acesteia. Este considerat de mulți unul din cele mai influente personaje ale sec al XX-lea pentru felul în care a inspirat revoluția islamică și trecerea Iranului de la monarhie la republică islamică. A fost deasemenea și conducătorul suprem al Iranului din 1979 până în 1989 când, după moartea sa a fost depus în acest mauzoleu despre care vă spuneam și care nu e complet terminat nici până acum.

    „Noi vrem pace, suntem o nație pașnică. Nu asculta ce zice mass-media despre Iran „

    La un moment dat, a trebuit să schimb metroul și cum așteptam noul tren, se împrietenește cu mine un tânăr soldat, Siovash. „Noi vrem pace, suntem o nație pașnică. Nu asculta ce zice mass-media despre Iran ” îmi explică Siovash. Era parcă fericit că putea în sfârșit să explice el însuși unui străin că Iranul nu e acel demon de care se vorbește în vest. Sentimentul ăsta l-am mai avut și cu alți oameni cu care am intrat în vorbă în Iran. Există o sete a populației de a se face cunoscută în afara granițelor, de a schimba acea imagine dementă pe care vestul le-a creat-o. Oamenii vor să-ți arate adevărul, faptul că viața în Iran cu bunele și relele ei nu e atât de neagră precum o portretizează unii.

    soldat iranian in metrou

    Mauzoleul lui Khomeini e o clădire uriașă, încă în construcție care adăpostește trupul neînsuflețit al ayatolahului care a schimbat fața Iranului și a întreg orientului mijlociu. Mii de oameni vin să-i aducă un omagiu și să i se roage. Iranienii sunt majoritari șiiți, iar șiiți pun foarte mult accent pe sfinți și pe racle, așa cam cum pun și ortodocșii pe icoane, sfinți și alte racle.

    IMG_0916

    DCIM100GOPRO

    Părăsesc mauzoleul lui Khomeini și o iau înapoi spre zona centrală a Teheranului. Următorul obiectiv era palatul Golestan, care construit în peroada dinastiei Safavizilor în sec al XVI-lea, reprezintă cel mai vechi monument din Teheran. Golestanul e de fapt un complex de clădiri, fiecare fiind construită de o altă dinastie și având o altă menire. Nu e de ratat nici grădina palatului care e superbă, iar dacă vă plimbați înăuntru puteți admira atât multitudinea de mozaicuri de pe zidurile palatului, cât și tronul șahului și alte artefacte.

    IMG_0923

    IMG_0918

    Tot la aceași stație de metrou unde am coborât pentru palatul Golestan, se găsește și cel mai mare bazar al orașului. Dacă ajungi acolo în jurul prânzului ai toate șansele să te pierzi prin mulțime. Puse laolaltă, aleile și coridoarele bazarului au 10 km în lungime, deci e de-a dreptul imens acel bazar. Nu vă mai zic, că acolo poți găsi cam orice, de la semințe, la covoare, tablouri, mobilă, etc.

    IMG_0934

    Era cât pe ce să uit să vă povestesc despre un aspect extrem de important și anume traficul. Teheranul mi s-a părut un oraș relativ curat și întreținut dar traficul…e acolo e buba. În Teheran, dar nu numai există o adevărată artă de a traversa strada. Mai faci doi pași, mai aștepți să treacă 2-3 mașini prin fața și spatele tău. Trecerile de pietoni sunt doar un indiciu vag că pe acolo trec mai mulți oameni dar nu sunt absolut deloc respectate de către șoferi. Astea fiind spuse trebuie să înveți să traversezi strada, dar odată ce te obișnuiești, greu îți mai ieși din obișnuința asta. Vă jur că se face deja o lună de când m-am întors din Iran și tot am tendințe să traversez strada în acest fel (urmăriți-mi videoul postat mai jos).

    În zilele care au urmat aveam să fac o ascensiune pe Damavand, cel mai înalt vârf vulcanic din Asia (5671m ), situat la 80 de km de Teheran, dar despre asta vă voi povesti în episodul următor.

     

    zoom
    2 comments

    Viza de Iran într-o zi

    Iranul nu e poate o destinație turistică de top dar în cazul în care decideți să faceți o călătorie în vechea Persie, cu siguranță nu veți regreta. Shiraz, Persepolis, Isfahan sau Kashan sunt dor câteva locuri emblematice din Iran pe care nici un turist nu ar trebui să le rateze. Totuși nu uitați că în calitate de cetățean român pentru a intra în Republica Islamică Iran va trebui să obțineți o viză turistică, fie la ambasada Iranului din București, fie la alte misiuni diplomatice sau consulare ale Iranului în lume. Întreg procesul de obținere a vizei poate dura mai mult de o lună.

    consulatulGeneral

    Dar haideți să vă zic un pont. Există un consulat al Iranului la Trabzon, în Turcia unde din experiență proprie procesul de obținere a vizei este extrem de simplu și durează doar o singură zi. Dacă totuși nu puteți ajunge pe la Trabzon înainte de a merge în Iran și trebuie musai să o obțineți la București atunci vă poftesc să-i citiți aici postarea Simonei de la lipa-lipa.ro despre procedura și pașii pe care trebuie să-i urmați acolo.

    Este recomandat să fiți la consulat la orele 9:00 dimineață cu un pașaport valabil 6 luni de la acea dată, fără ștampile de intrare/ieșire din Israel (orice pașaport cu ștampile de Israel va fi refuzat), 3 poze tip pașaport (dacă sunteți femeie, trebuie să fiți acoperită în poze) și 75 €. Asta e practic tot ce aveți nevoie ca și documente. Simplu, nu? Pe urmă, vi se va da un formular care trebuie completat față-verso cu date personale și detalii despre vizita dvs în Iran.

    formularVizaIran

    Ce întrebări conține acest formular și cum răspundeți la întrebări?

    • Adresa permanentă din România
    • Adresa la care veți sta în Iran: completați cu adresa hotelului, hostelului sau a gazdei dintr-un oraș sau localitate unde veți rămâne cel puțin o noapte. (nu vă întreabă nimeni adresele exacte ale tuturor locurilor unde intenționați să mergeți)
    • Locul de muncă și/sau ocupația: Dacă precizați că sunteți jurnalist, activist sau dețineți vreo funcție oficială în stat se poate să vi se pună întrebări și cere documente suplimentare. Dacă sunteți student, vi se va cere legitimația de student (eu personal nu o aveam la mine, dar păream de vârsta la care ești la universitate).
    • Punctul de intrare în țară: dacă intrați din Turcia, cel mai probabil veți trece granița pe la Gurbulak/Bazargan, iar din Armenia  Agarak/Norduz. (căutați numele punctului de trecere a frontierei înainte să vă prezentați la consulat)
    • Câți bani aveți cu dvs: V-aș recomanda să nu puneți o sumă mai mică de 1000$ sau mai mare de 3000$. Eu am pus 1500$ și a fost în regulă. Nu vă controlează nimeni ce sumă reală aveți la dvs.
    • Ce alte țări ați vizitat înainte: Vă recomand să menționați doar cele prin care ați trecut ca să ajungeți în Turcia și cele a căror ștampilă o aveți în pașaport. Oricum nu aveți spațiu să menționați mai mult de vreo 10-12 țări din câte îmi aduc aminte.
    • Ce vreți să vizitați în Iran: Chiar dacă intenționați să mergeți în zone mai periculoase ale țării, cum ar fi Balucistan, vă recomand să nu menționați asta la consulat. Precizați destinații turistice precum Teheran, Isfahan, Shiraz și Persepolis.
    • Durata șederii: Cam cât le cereți atât primiți. Eu am cerut viza pe 30 de zile și atât mi-au dat (chiar dacă ulterior nu am putut rămâne decât 12 zile). 30 de zile e durata cea mai recomandată pentru o țară de mărimea Iranului. Totuși dacă vi se dă mai puțin decât ați cerut vă veți putea extinde șederea odată ce ajungeți în Iran.
    • Amprente: De obicei cetățenilor români nu li se cere amprentarea. Nici mie nici altor călători români care au trecut pe la acel consulat nu ni s-a cerut așa ceva. Totuși, unor cetățeni francezi și japonezi care au venit în aceași zi cu mine la consulat, li s-au luat amprente de la toate degetele mâinii.
    • Asigurare medicală: În circumstanțe normale, ca cetățean român nu ți se cere așa ceva când aplici la acest consulat.
    • Cetățenii la care ați renunțat: Dacă ați fost vreodată cetățean al altui stat decât România sau aveți o altă cetățenie decât cea românească, vi se cere să o treceți în formular. Totuși, deși eu am și cetățenie canadiană nu am trecut-o. Personal cred că acea secțiune este concepută pentru cetățeni iranieni care au renunțat la cetățenie sau și-au pierdut-o și acum sunt obligați să aplice pentru viză ca să intre în țara lor de origine.

    După ce veți fi completat formularul vă va chema consulul care vă va verifica formularul completat, pașaportul și pozele punându-vă întrebări despre răspunsurile pe care le-ați dat. Pe mine m-a pus să-i dau legitimația de student, fiindcă am trecut la meserie student la univ. McGill din Canada și m-a întrebat ce intenționez să vizitez în Iran. Simplu ca bună ziua. După ce totul a fost în regulă mi s-a dat o chitanță și mi s-a zis să merg să plătesc taxa de 75 € la una din sucursalele Turkiye Bankasi. Totodată mi s-a zis să revin cu dovada de plată de la bancă la orele 17:00 în aceeași zi să-mi ridic pașaportul vizat. Turkiye Bankasi e ușor de reperat  fiind într-una din cele mai centrale locații din Trabzon, pe strada K. Maris Cadessi.

    Odată ajunși la bancă, plătiți cei 75 € și vi se va da chitanța cu care reveniți pe seară la consulat.

    Pentru mine totul a mers ca la carte. Singurul inconvenient a fost nr. mare de aplicanți din ziua aia și faptul că atunci când m-am prezentat la consulat la orele 17:00 mi s-a zis să revin mai târziu fiindcă nu terminaseră de procesat toate cererile. Mă rog, au întârziat 3 ore. De abea la orele 20:00 mi-am primit viza.

    10455411_10152412542913962_7456283627378290007_n

    Acestea fiind spuse, eu vă doresc succes și vă promit că nu veți regreta nici o clipă dacă luați decizia să vizitați Iranul, iar dacă vreți să ajungeți acolo rapid, treceți pe la consulatul din Trabzon pentru viză. E singura cale rapidă de a obține viza pentru un călător sau turist obișnuit.

    Adresa consulatului general al Republicii Islamice Iran: Taksim Caddesi Kiziltoprak Sokak Nr. 3, Trabzon
    Turcia.

    Consul general: Dl. Mashhoud Nohasi.

     

     

    zoom
    3 comments

    Iran, tărâm al omeniei (Ep. I)

    Mai tot ce se aude prin partea noastră de lume despre Iran s-ar putea rezuma la câteva cuvinte; conflict, terorism, austeritate și ostilitate, dar rar auzi vorbindu-se despre iranieni, despre oamenii Iranului. Având foarte mulți prieteni de pe acele meleaguri care mi-au demonstrat exact contrariul cuvintelor pomenite mai adineauri, am pornit spre Iran cu gândul de a demonta toată acestă retorică agresivă și de a descoperi una din cele mai vechi culturi ale lumii, de o foarte mare complexitate. Așa că, mi-am luat rucsacul în spate și am pornit din Piatra Neamț cu autostopul înspre orientul mijlociu.

    Piatra Neamț

    Autostopul, cum v-am mai povestit, e un mijloc grozav de a călătorii și asta mai ales fiindcă întâlnești tot felul de caractere, care mai de care mai interesante și poveștile pe care le auzi, rar ai putea să le descoperi într-un alt mod. Ce să mai, e un mod fain și gratis de a vedea lumea. Plecat fiind din Piatra Neamț, cum vă spuneam, după două mici stopuri, unul la București și altul la Istanbul și fără prea multă bătaie de cap am ajuns la Trabzon, în nord-estul Turciei, acolo unde citisem că ar exista un consulat al Iranului care acordă viza extrem de ușor (numai cu pașaportul, două poze tip pașaport și 75 €). Ghinionul face că era într-o joi și consulul își luase vacanță în acea săptămână așa că m-au chemat să vin înapoi luni. Problema nu era neapărat faptul în sine că trebuia să mai aștept până luni, ci că în Trabzon nu ai mai nimic de făcut. E unul din cele mai plictisitoare locuri din Turcia, iar dacă-ți trece prin cap cumva să faci baie, să ai grijă unde te pune păcatul să o faci. Încântat fiind de mare, eu am sărit de pe faleză și nu mică mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că la 50 de m de locul unde sărisem eu era canalizarea orașului; și asta într-o zonă extrem de centrală. Ce să mai, Trabzon m-a lăsat cu un gust destul de amar și după această întâmplare am decis să plec în weekend la Tbilisi, capitala Georgiei, situată la 600 de km. (mai multe despre Tbilisi într-o postare ulterioară).

    Istanbul

    Istanbul, moschee

    Trebuie să recunosc că în toate aceste zile, am stat cu un pic de emoție. Îmi fixasem de mult în cap ideea de a merge în Iran și încercând să obțin viza în Trabzon, am mers la ghici. Zic asta fiindcă deși rar, unor călători li se cer documente suplimentare, cum ar fi o asigurare medicală sau o confirmare de la o agenție turistică, care pentru mine, în timpul limitat pe care-l aveam la dispoziție mi-ar fi încurcat toate planurile. Norocul face însă ca totul să fi mers strună. M-am întors luni de dimineață, așa cum mi se spusese și am dat de o coadă de 30 de alți călători, fiindcă nimeni nu putuse obține viza în săptămâna trecută. În fine, după o zi pierdută în fața ambasadei, dar fără vreo întâmplare remarcantă am obținut viza iar a doua zi am luat-o din nou din loc, de data asta spre granița iraniană.

    viza Iran

    Nu studiez mai niciodată amănunțit traseul pe care îl voi urma, decât în linii mari. Asta tocmai fiindcă îmi place aventura și îmi place să fiu surprins, iar munții Kackar din estul Turciei au fost într-adevăr o surpriză foarte plăcută. Traversându-i de la Trabzon la Erzurum am avut parte de niște peisaje de basm, iar la o altitudine de aprox. 2000 de m am fost blocați de o turmă de oi. Șoferul mai claxona un pic, mai tura motorul, mai avansa 50 de cm. Până la urmă am învins turma și ne-am continuat drumul sinuos. În acea zi chiar am avut baftă să prind pe cineva care să mă ia direct din apropiere de Trabzon până la Agri (distanță de mai bine de 400 de km) în condițiile în care drumul e prin munți și este pe alocuri stricat. Omul trecut de prima tinerețe conducea un Renault 12 break, varianta leită a Daciei 1300 (sau mă rog, vice-versa).

    estul Turciei

    oi, estul Turciei

    Estul Turciei este locuit în majoritate de kurzi, care în același timp reprezintă și cea mai importantă minoritate a Turciei (25% din populația totală). Tot ce pot să vă spun este că acești oameni sunt incredibili de ospitalieri. La prima benzinărie din Agri, la care m-a lăsat nenea cu Renault 12 break, am fost imediat servit cu ceai și mai târziu m-au pus la masă cu angajații benzinăriei, la o strachină de ardei umpluți iar doua zi plimbându-mă prin oraș, am fost invitat de cel puțin 3 indivizi diferiți să stau cu ei la masă. Doi dintre ei nu au ratat șansa de a se și poza cu mine. Vă dați seama, când mai prindeau ei un „turist” cu un rucsac de 25 de kg în spinare?

    După ce în seara de dinainte înnoptasem la benzinăria de care vă spuneam adineauri, mi-am luat rămas bun de la Agri și am pornit cu emoții de copil care-și părăsește meleagurile natele pentru întâia oară spre granița iraniană. Deși vă ziceam că nu mă documentez în detaliu dinainte, am totuși o pasiune pentru granițe, pentru modalitățile de a trece dintr-o țară în alta, așa că încă din februarie începusem să mă uit la diverse filmulețe pe youtube cu granița turco-iraniană de la Gurbulak/Bazargan. Știam că pe partea turcă trebuie să fie o statuie a lui Ataturk (creatorul Turciei moderne), iar pe cea iraniană imaginea atotputernicului aiatolah, Khomeini, pe lângă astea un șir imens de tiruri pe ambele părți. Așa a și fost. Odată ajuns la postul vamal, coadă de o oră. E genul de loc unde mai toți încearcă să treacă câte ceva de o parte sau de alta a graniței. Unii banane, alții țigări sau chiar benzină. Auzisem povești cum că autobuzele Iran-Turcia ar fi încarcate cu rezervoare suplimentare de benzină ca ulterior să o poată vinde în Turcia. E important să menționez că Iranul este printre statele cu cea mai ieftină benzină din lume (32 de cenți US $), iar Turcia cu cea mai scumpă (2.25 $ US), așa că profitul din urma traficului este imens. În aceste circumstanțe se stă, totul e verificat și scanat, așa că durează. Între timp, eu trec cu bine de pichetul de grăniceri turci și imediat cum ies din vama turcă intru într-un culoar lung cu zăbrele de o parte și de alta. Poza aiatolahului Khomeini îmi indică faptul că am intrat pe teritoriul Iranului, iar curând un tânăr vameș îmi verifică pașaportul ca măsură preventivă înainte să ajung la pichet. Sunt lăsat să trec mai departe și dau din nou de o altă coadă.

    Agri

    Citisem eu ceva despre codul vestimentar impus de legea islamică în Iran, dar nu și partea cu pantalonii lungi obligatorii la bărbați. Mă rog, cert este că și în Turcia rar vezi pe vreo unul în pantaloni scurți, mulți urmând codul vestimentar dictat de islam chiar și acolo. Era la mintea găinii că nu aveam ce căuta cu pantaloni scurți, în vama iraniană și totuși nu am fost atent la acest detaliu. Norocul chior face că vameșul așezat comod în scaunul lui, nu m-a observat. Mi se urează un călduros „Welcome to the Islamic Republic of Iran, my friend” ies din vamă și numai după ce-mi atrage atenția un tirist turc, realizez grozăvia. Prost să fii, noroc să ai să nu observe grănicerul, că altfel vai de mama mea. Nu mai pupam Iran în ziua aia, cu tot cu viza colorată din pașaport (da, viza iraniană are ceva tentă roz-verzuie, e frumos colorată). Nu m-am chinuit mult să găsesc un tirist care mergea direct în Teheran, dar a trebuit să-l aștept vreo 2 ore până să pornească într-acolo fiindcă-și aștepta documentele de la grăniceri. Nordul Iranului este practic format din provincia Azerbaijan, unde o bună parte din populație este de etnie azeră și vorbesc o limbă foarte similară cu turca. Deși nu aveam nici o limbă în comun cu șoferul turc care mă luase la autostop, mi-am dat seama rapid că se putea înțelege cu mai toți de acolo pe unde opream. La un moment dat îmi aduc aminte că l-am și întrebat: „farsi?” la care el mi-a răspuns, „No, turkce!”

    nord Iran

    IMG_0871

    Puțin după graniță văd din tir un panou bilingv, în farsi și engleză „Teheran -900 km” Inițial mi-am imaginat că drumul de la graniță până în Teheran avea să dureze în jur de 12 ore, dar în realitate avea să ne ia mai bine de 36. Marea parte a drumului străbate valea dintre lanțul munților Zagros și Alborz, iar întreaga zona are un aspect cu adevărat arid. Ici și colo vezi câte un sat răsfirat cu case de chirpici iar pe porțiunile unde există pic de iarbă și verdeață, ciobanii azeri își scot turmele la păscut. Un aspect care mie mi s-a părut cel puțin curios este că în Iran se pare că dacă faci curse de transport marfă, trebuie să te oprești la fiecare 150 de km sau 200 de km și să raportezi trecerea prin zonă poliției locale. Inițial mi s-a părut de-a dreptul absurd dar după abea mi-a explicat cineva că este folosită și ca metodă de a nu depășii viteza, având în vedere timpul scurs între două ștampile aplicate la posturi de poliție învecinate. Așa se explică și cele 36 de ore pe drum. Ei, dar cum era eu să uit de prima pauză făcută pe drum, când am dau și eu ca tot omul să mă ușurez undeva lângă un copac și na, surpriză. Aud de-odată un fluierat puternic urmat de un îndemn la fel de puternic să mă las în vine și să mă descurc din acea poziție, pentru că e mare rușine să fac așa ceva din picioare. Una că se consideră că-ți expui organele genitale în public și doi gestul de a o face este unul rușinos(na, pe bună dreptate), chiar și dacă e în câmp unde eram eu. Norocul făcea că eram gata, așa că m-am lăsat în vine și m-am închis doar la prohap. Cu timpul aveam să observ că mai toți așa făceau. Opreau mașina, se puneau în vine lângă portieră și își satisfăceau nevoia.

    turc autostop

    Nu am să uit niciodată cum gagiul tirist avea 10 melodii de toate pe un telefon care l-am ajutat să-l conecteze la sistemul audio al tirului. Până când am ajuns în Teheran vă asigur că le știam pe toate pe de rost. Lui îi plăcea în special una arăbească care avea și vreo 2 remixuri pe aceeași listă de 10 melodii. De fiecare dată când ajungea lista la ea, omul ridica mâinile în sus, bătea din palme, na ce să zic făcea șou în cabină. Nu pot să zic că e unul din cele mai interesante personaje pe care le-am întâlnit făcând autostopul, dar a fost de treabă până când…am ajuns în Teheran. După 36 de ore de mers, la 1 noaptea în mijlocul nopții și frânt de oboseală, turcul parchează într-o zonă industrială din sud-vestul Teheranului și îmi spune că dacă mai vreau să dorm o noapte în cabină la el (mă culcase la el în cabină noaptea trecută) să-i dau 20 $, asta și pentru că m-a adus până acolo. Am râs și i-am explicat cât am putut că nu dau în viața mea bani la autostop, așa că mi-am luat bocceluța și am plecat în noaptea neagră.

    Cum vă spuneam, mă aflam într-o zonă industrială a Teheranului, nu aveam nici o hartă cu mine, așa că singura mea șansă de a ajunge cumva la adresa gazdei de pe couchsurfing era să întreb pe cineva pe unde e centrul (știam că locuiește într-o zonă centrală) și să merg pe jos. Mersul pe jos nu e joacă într-un oraș de aproape 20 de milioane de locuitori dar când nu ai altă alternativă o faci. Cum mergeam la voia întâmplării, văd intrarea într-o incintă și niște paznici și le zic „I tourist Romania, center?” Nu înțeleg din prima, așa că le repet „Center?” Tot nu pricep și atunci îmi vine să le zic „Teheran?” Asta înțeleg și îmi arată cu mâna tot înainte.

    Tot  înainte dau curând de câteva blocuri și un cartier rezidențial. Mai merg puțin și văd și o stație de autobuz. Să se tot fi făcut 2 noaptea. Eram conștient că nu voi pupa autobuz până dimineața, dar eram dispus să mă așez și să aștept, când de-odată mă întreabă un individ, în farsi bineînțeles, ce e cu mine pe stradă la ora aia. După ceva încercări de-ai explica în limbile pe care le vorbesc de unde sunt și cum am aterizat acolo, tipul înțelege, fața i se luminează, ridică mâinile spre cer și rostește un pronunțat „insha’Allah”. Îmi explică că acea zonă este extrem de periculoasă noaptea și-mi face semn că oricând cineva îmi poate tăia beregata, așa că mă invită acasă la el, explicându-mi că mă conduce el a doua zi la gazda mea din Enquelab.

    Cu câteva luni înainte de a merge în Iran citisem despre conceptul de tarof și despre incredibila ospitalitate a iranienilor, dar nu mi-aș fi imaginat că primul om pe care îl întâlnesc pe stradă să le și aplice. Davud, băiatul de care vă ziceam adineauri aveam să aflu a doua zi că face parte din rândul familiilor foarte religioase care locuiesc în principal în partea de sud a capitalei iraniene. În Teheran cu cât te duci mai la nord, cu cât te apropii de munții Alborz, cu atât mai mult crește bogăția, scade densitatea populației și accentul pus pe islam.

    De cum intri în casa unui persan, se pune de ceai. Tot așa și la Davud, chiar dacă era în mijlocul nopții. Ceaiul face parte din viața cotidiană, toată lumea bea. Se servește de obicei cu cubulețe de zahăr pe care nu le dizolvi în cană, ci le topești în gură. Unul din primele gesturi pe care Davud le-a făcut față de mine a fost să pupe fotografia lui Ali, cumnatul profetului Mohamed, atât de reverat de șiiți și să-mi deschidă coranul la un anumit verset care îi plăcea lui foarte mult. Începusem să ne înțelegem folosind google traducere pe smart phone-ul lui cu ecran mare. Întrebări precum ce religie ai, dacă ești căsătorit și dacă nu, de ce sunt la ordinea zilei. Cam toată lumea ți le pune în Iran. Într-un final el a urcat la etaj iar eu am adormit pe covorul persan din sufrageria de la parter.

    Dimineață din nou, ceai și mic dejun servit din partea casei. Între timp apar și rudele lui Davud, mama lui, tatăl, unchiul și ceva nepoți. Stăm la taclale o bucată de timp după care tatăl și unchiul dispar iar curând spre mirarea și uimirea mea sunt chemat afară să asist la tăierea mielului. Ofrandă lui Allah! Vă jur oamenii ăștia nu se gândesc de două ori înainte de a da tot ce au mai bun oaspeților. Ce s-au gândit ei așa, a venit băiatul ăla de peste mări și țări, hai să aducem și noi ofrandă lui Allah cu ocazia asta și îl servim și pe băiat cu frigărui. Zis și făcut, taie gâtul mielului și toată lumea e unsă cu sânge pe frunte. Nici mașina familei nu a scăpat de ungere. Sincer vă spun nu mai știam ce să fac să scăp de la familia asta, îmi ofereau prea multe și nu mai puteam pleca. Au tranșat mielul, am făcut frigărui, le-am mâncat și tot nu mă lăsau să plec. Până la urmă, insistând, Davud a luat mașina și m-a condus până la gazda mea din Enqelab.

    Tot ce pot să vă zic e că în zilele următoare aveam să descopăr un Teheran cu o față incredibil de umană și să vizitez câteva locuri emblematice ale capitalei iraniene, dar despre toate astea vă voi povesti în episodul următor. Așa că vă las în umbră până săptămâna viitoare.

    Teheran

    transarea mielului, Teheran

    zoom
    No comments

    Arta de a traversa strada în Teheran

    A traversa strada în Teheran este o adevărată artă şi nu glumesc când spun asta. Aici nu există noţiunea de pieton şi maşină, e un fel de ambele, e un tot-unitar. Adică pietonul nu se aşteaptă ca odată angajat în traversare pe zebră, maşinile să oprească, nu! Mai trece o maşină, mai faci un pas. Mai aştepţi să treacă două, trei iar un pas, şi până la urmă bingo, ai traversat pe partea cealaltă.

    zoom
    1 comment

    Despre Expediția Damavand 2014

    Fiindcă mi-am propus de foarte mult timp să văd Iranul, mi-am zis să fiu mai practic și să împușc doi iepuri din aceași lovitură așa că m-am decis să încerc să ajung și pe Damavand, munte care face parte din circuitul „Seven Summits”, fiind la cei 5670 de m ai săi cel mai înalt munte vulcanic de pe continentul Asiatic. Cât despre Iran, chiar dacă nu reprezintă cea mai turistică destinație, mi s-a părut dintotdeauna o țară fascinantă, cu o istorie milenară.

    Cum v-am obișnuit deja pe cei ce m-ați mai citit, îmi place la nebunie să fac autostopul. Sunt de părere că e unul din cele mai originale căi de a cunoaște localnici și de a te deplasa în același timp. Așa că voi face autostopul din Piatra Neamț până în Teheran via Bulgaria și Turcia, țări în care plănuiesc să mai vizitez una alta. Mai jos puteți viziona o hartă exactă a traseului pe care îl voi urma (punctele reprezintă localitățile în care mă voi opri să dorm). Ca o mică precizare, viza de Iran voi încerca să o obțin la consulatul Iranului din Trabzon fiindcă mi-o eliberează în aceeași zi și la un preț mult mai mic (i.e. 75 euro) decât cel perceput la ambasada Iranului din București.

    Traseul pe care îl voi urma spre Iran.

     

    Haideți acum să vă zic câte ceva despre muntele Damavand, echipamentul pe care îl voi avea cu mine și modul în care voi aborda ascensiunea.

    Muntele Damavand (de origine vulcanică) face parte din lanțul munților Alborz și se află relativ aproape de capitala Iranului, Teheran. Damvandul atinge o altitudine maximă de 5670 de m, așadar el este cel mai înalt munte vulcanic de pe întreg continentul Asiatic. Tocmai acest lucru îl face râvnit printre pasionați de alpinism și cei care aspiră la circuitul „Seven Volcanoes” (cei mai înalți munți vulcanici de pe cele 7 continente).
    Sezonul estival (în special lunile iulie și august) este cel mai recomandat pentru ascensiunea pe vârful muntelui Damavand. În această perioadă zăpada se poate întâlni doar pe ultima porțiune (300 de m înainte de atingerea vârfului), așa că nu este nevoie de echipament de iarnă.

    Planul meu este să ajung cât mai repede posibil în Teheran, unde voi petrece 4-5 zile să explorez acest oraș imens și divers despre care nu auzi foarte multe prin părțile noastre, iar de acolo voi porni spre satul Polur unde se află prima tabără.

    Fiindcă nu am mai fost niciodată la o asemenea altitudine (i.e. 5670 m) mă voi aclimatiza corespunzător înainte să atac vârful în felul următor. Voi petrece o zi și o noapte în tabăra din Polur (alt 2270 m), după care voi urca direct la tabăra 3 (Bargah Sevon) situată la altitudinea de 4250 m unde voi petrece 2 zile și 2 nopți înainte de a urca pe vârful de 5670 de m. Dacă totul merge ca la carte, întreaga ascensiune nu ar trebui să-mi ia mai mult de 5 zile, în condițiile în care în ziua atacului final voi reveni să dorm în tabăra 3 iar a doua zi voi coborî înapoi în Polur.

    În ceea ce privește echipamentul și accesoriile pe care le voi avea cu mine iata aici o mică listă:

    • rucsac de 65+10 L
    • cort de 3 sezoane de 2 persoane Marmott
    • sac de dormit cu factor -10 C
    • bocanci de drumeție (vară)
    • bețe de trekking
    • bluză de corp cu mâneci lungi
    • windstopper
    • geacă de ploaie GoreTex
    • pantaloni de fâș GoreTex
    • 4 perechi de șosete de trekking/hiking
    • o pereche de mănuși
    • prosop
    • mini prosopel de față
    • arzător + vas de aluminiu pentru gătit
    • trusă de prim ajutor (pansamente)
    • trusă de toaletă (săpun, pastă de dinți, periuță, bețișoare)
    • fluier
    • ochelari de soare
    • batic pentru acoperirea capului
    • lanternă frontală
    • go pro hero 3 white edition pentru filmări și poze

    Cam așa arăta echipamentul și accesoriile mele înainte să le împachetez:

    10570478_10152391366513962_5568967653143572176_n

    zoom
    No comments

    Macedonia, inima Balcanilor

    Nu cred că a existat teritoriu mai râvnit și mai contesatat ca Macedonia în toată regiunea Balcanică în secolulul trecut. Balcanii, supra-numiți de către vest butoiul cu pulbere al Europei, sunt un loc în care de-a lungul istoriei s-au întâlnit marea parte a imperiilor atotputernice, începând cu Grecia și Roma, continuând cu Bizanțul, imperiul Otoman și Austria și într-un final Sovietele, după cel de-al doilea război mondial. Astăzi Macedonia este un stat independent, moștenitor al Iugoslaviei, dar contestat atât de Grecia cât și de Bulgaria. De fapt grecii nici măcar nu recunosc denumirea de Macedonia, motivând că aceasta este numele provinciei istorice care le aparține. Așa că de multe ori în denumirea oficială, Macedonia e de fapt F.Y.R.O.M. (Former Yugoslav Republic of Macedonia).

    Orașul Ohrid.

    Eu am ajuns în Macedonia cu un schimb cultural dedicat tinerilor europeni, în luna mai a.c. iar pentru o săptămână în afară de workshopuri și prezentări am reușit să văd câteva locuri cu adevărat spectaculoase din micuța țară balcanică, printre care se numără Ohrid, Skopje și mănăstirea Sfântul Naum. Despre Ohrid și Sfântul Naum vă voi povesti în rândurile care urmează.

    Lacul Ohrid

    Lacul Ohrid, deși puțin cunoscut ca loc turistic și de recreere este unul din cele mai vechi și adânci lacuri naturale de pe bătrânul continent. Struga, orașul Ohrid și mănăstirea Sfântului Naum sunt doar câteva din locurile cele mai interesante de văzut în apropierea lacului. Struga, locul unde mi-am petrecut marea parte a timpului în Macedonia nu este poate cel mai istoric și cel mai turistic loc din Macedonia, dar orașul Ohrid și mănăstirea Sfântului Naum sunt cu siguranță, iar pentru cei care vor să facă o baie și să stea la plajă există o grămadă de oportunități. Lacul Ohrid devine o adevărată destinație pentru amatorii de plajă, soare și baie pe timpul sezonului estival.

    Golful Oaselor.

    Orașul Ohrid

    Orașul Ohrid situat pe malul lacului cu același nume este una din cele mai vechi așezări umane din Europa, primii locuitori fiind un trib grec care a locuit în regiune în sec. II-III î. Hr. Casele din piatra în stil balcanic sunt construite în stil balcanic (similar cu ce se poate vedea în orașele vechi ale Bulgariei). Noi ne-am început ziua în Ohrid în portul orașului, unde mai toți îți fac diverse oferte de plimbare pe lac cu ambarcațiunea proprie. Dacă aveți timp și v-ar plăcea o plimbare cu vaporașul de vreo jumătate de ceas, se poate negocia prețul până la 2 euro de persoană. Cu cât sunteți mai mulți cu atât mai ieftin. Părăsind portul vechi am trecut mai întâi pe la biserica Sfânta Sofia, cea mai veche biserică din Ohrid. Aceasta la fel ca multe alte biserici din Balcani este construită din piatră, iar cei care plătesc intrarea pot admira pe părțile laterale ale altarului o frescă a celor 40 de martiri romani ( a căror legendă spune că au fost lăsați să înghețe de către autoritățile romane fiindcă nu au renunțat la creștinism).

    Biserica Sfântul Ioan Kaneo.

    Părăsind Sfânta Sofia am urcat dealul spre dreapta iar după puțin am ajuns la teatrul antic din perioada greacă. Chiar dacă peisajul se vede superb din acest punct, e recomandat să mai urci puțin până la biserica Sfântului Ioan Kaneo. Odată ajuns acolo te bucuri de vederea atât a întregului oraș cât și a lacului și împrejurimilor.
    Revenind totuși puțin asupra bisericii Sfântului Ioan Kaneo care datează din sec al XIII-lea (mult mai nouă ca Sfânta Sofia) ea este spectaculoasă datorită amplsamentului său pe o stânca foarte apropiată de lacul Ohrid.

    La nu mai mult de 10 min distanță de Sfântul Ioan Kaneo, în vârful dealului am intrat la cetatea regelui Samuil care domină culmea și care pe vremuri apăra orașul de inamici. Așa că după ce am plătit intrarea ne-am urcat pe zidurile cetății și am făcut un tur al acesteia.

    Vizita în Ohrid am încheiat-o în cartierul musulman (în principal albanez) unde se găsește și bazarul și acel loc m-a impresionat. De ce? Acea parte a orașului a fost construită în timpul imperiului otoman ceea ce-i dă un aer foarte oriental spre deosebire de orașul vechi iar artera ce duce spre acea parte a orașului este populată cu magazine și localuri, printre care sunt strecurate și două moschei. Partea aia de oraș are viață, comparat cu orașul vechi.

    Ohridul, așezare străveche, rămâne așadar o perlă a Macedoniei.

    Cetatea lui Samuil domină întreg Ohridul.

    Mănăstirea Sfântului Naum

    În ultima zi a șederii mele în Macedonia am vizitat și Mănăstirea Sfântului Naum. Mănăstirea în sine este foarte aproape de granița albaneză, iar lângă mănăstirea în sine se află izvorul sfântului cu același nume și lacul care rezultă din urma deversării apei. Lacul în sine este de un albastru extraordinar și se merită plătit pentru o plimbare pe el. Peisajul și lacul în sine sunt liniștitoare, relaxante aș spune.

    Biserica mănăstirii Sfântului Naum.

    Revenind la mănăstirea propriu zisă, am vizitat înăuntru mormântul sf. Naum și am admirat frescele și icoanele vechi de secole care impresionează prin cât de bine s-au păstrat. Ah și cum să era să uit păunii. Călugării cresc păuni așa că îi puteți admira atât în curtea interioară a mănăstirii cât și prin împrejurimi. Chiar au mulți.

    Altarul bisericii mănăstirii sfântului Naum.

    Lacul sf. Naum din apropierea mănăstirii.

    zoom
    No comments

    Cinque Terre, o minune a Italiei

    După cum unii dintre dvs. știți deja preț de 40 zile am făcut autostopul în jurul Europei prin 16 țări iar unul din superbele locuri prin care am trecut a fost și Cinque Terre. Fiindcă Genova era inclusă în itinerariul nostru am zis că nu putem rata un obiectiv ca Cinque Terre situat la mai puțin de 100 de km. Dealtfel o bună parte din călătorii care au acest obiectiv în minte se cazează la un hostel în Genova și de acolo pleacă dimineața spre Monterosso(primul din cele „Cinque Terre”) și parcurg cele cinci orășele în aceeași zi și se întorc pe seară înapoi cu trenul în Genova (aceasta fiind opțiunea cea mai convenabilă și ieftină din câte știu eu).

    Imagine din Riomaggiore, unul din cele cinci orășele cunoscute ca Cinque Terre.

    Ce sunt Cinque Terre?
    „Cinque Terre” sunt practic cinci orășele (de la nord la sud: Monterosso, Vernazza, Corniglia, Manarola și Riomaggiore) care de-a lungul a câteva sute de ani s-au dezvoltat pe dealurile de coastă ale mării Liguriene și care și-au păstrat până în ziua de azi farmecul, modernismul nepătrunzând de-a binelea în regiune. Casele colorate și flora locală combinată cu culoarea mării de un albastru incredibil fac din această regiune una din cele mai frumoase și vizitate din întreaga peninsulă. Sunt fermecătoare de-a dreptul.

    Cum am ajuns la Cinque Terre și cum ne-am deplasat
    Noi ne-am cazat la Genova două zile (și astfel am ajuns să vizităm și orașul) și de acolo am făcut o excursie de o zi la Cinque Terre. Practic a trebuit să luăm trenul din gara centrală a Genovei până la Monterosso Al Mare (primul din cele Cinque Terre cum vii dinspre Genova). Prețul biletului ajunge la 12 euro dus-întors la cel mai ieftin tren regional care face undeva la o oră jumate dus numai.
    Ideea e că odată ajuns în Monterosso (care este dealtfel cel mai puțin pitoresc dintre cele cinci) există mai multe opțiuni de a vizita restul localităților. Fie iei trenul și te dai jos la fiecare stație, fie iei o barcă care face naveta între cele cinci, fie dacă ești mai temerar te poți încumeta la pas. Între cele cinci orășele există o cărare dar care din păcate, după inundațiile devastatoare care au lovit regiunea în 2011 este întreruptă și închisă pe alocuri, așa că trebuie să vă informați în prealabil dacă e deschisă și dacă se poate trece.

    Riomaggiore.

    Cinque Terre, o minune a Italiei
    Nu sunt genul de persoană care să se documenteze foarte mult înainte de a ajunge într-un anume loc fiindcă îmi place să fiu surprins, așa că recunosc că înainte să pășsesc în Cinque Terre, mă gândeam la ele ca la un tot unitar. Ele sunt totuși cinci orășele diferite, fiecare având propria-i personalitate pe care aveam să o descopăr în scurtul timp petrecut în regiune.
    Noi am ajuns în preajma prânzului în Monterosso, iar eu nu m-am putut abține să nu sar în apa aia limpede și de un albastru pur, așa că înainte să purced la vizita propriu-zisă a orașului m-am bălăcit puțin în marea Liguriană. Monterosso cum ziceam mai devreme e primul din șirul celor cinci orășele cunoscute ca Cinque Terre și are și cea mai mare populație stabilă. Mulți turiști ajung aici și pentru binecunoscuta-i plaja, iar spre deosebire de celelalte patru, Monterosso are o plajă lungă și foarte ușor accesibilă (la o aruncătură de băț de gară). Fie că e zi, fie că e seară, străzile orașului forfotesc de turiști veniți mai de peste tot, ceea ce dă un anume dinamism locului.

    După ce am făcut puțină cercetare la fața locului, ne-am decis să purcedem spre restul orășelelor cu barca (care costă 15 euro dus-întors între Monterosso și Riomaggiore, ultimul din cele cinci orășele). Dacă îmi aduc aminte bine, o astfel de barcă pleacă din portul Monterosso la fiecare oră. Și fiindcă mai aveam de omorât încă vreo jumătate de ceas până la plecare am mai făcut o baie după care ne-am pus nițel la plajă.

    Soarele dogora incrdeibil dar odată puși în mișcare pe barca a fost superb, ne-am răcorit din mers. Practic planul era să ajungem în Riomaggiore, ultimul din cele cinci orășele așa că am avut drum de vreo jumătate de ceas pânăntr-acolo, timp în care eu m-am pus fix în fața vasului și am filmat mai tot timpul.

    Vernazza.

    Riomaggiore

    Intrând în Riomaggiore pe cale nautică, ai senzația că micuța localitate răsare din apă și se pierde pe dealurile din apropiere. Odată debarcați am început să urcăm strada principală ce duce spre biserica orașului, cu hramul Sfântului Ioan. Ce mi s-a părut interesant e că dacă îndrăznești să ridici privirea din pâmânt la o casă sau la alta vei remarca o grămadă de localnici care își văd de treburile casnice parcă ignorând total masele de turiști veniți de prin toate colțurile lumii. Unii întind rufele, alții gătesc, fiecare gospodar cu treburile lui. Culorile din nou impresionează orice nou venit. Noi până una alta în drum spre biserică ne-am oprit la o pizza carbonara și o focaccia(regiunea Liguria e vestită ca având cea mai bună foccacia), că na dacă tot eram în Italia am încercat să profităm de acest lucru. Într-un final am urcat și la biserica Sfântului Ioan Botezătorul de unde se poate admira un peisaj superb, iar la coborâre nu voi uita niciodată cum am observat preotul bisericii trăgând din pipă chiar în lăcașul de cult…

    Din păcate nu am apucat să vedem decât trei din cele cinci orășele (Monterosso, Riomaggiore și Vernazza) dar făcând cale întoarsă ne-am dat jos la Vernazza iar de acolo am luat-o la pas pe cărarea ce leagă Vernazza de Monterosso, preț de o oră. Pot spune că a fost cea mai tare experiență la fața locului. Să combini mișcarea cu vederea mării și a dealurilor acelea superbe îți dă un sentiment grozav.

    În concluzie, datorită notorietății crescute a locului în rândul turiștilor, nu cred că în Cinque Terre poți avea parte de o așa zisă evadare cum poate își imaginează unii. Din păcate regiunea Cinque Terre a fost descoperită de foarte mulți oameni care forfotesc în mai toate direcțiile dar asta nu înseamnă că ar trebui să o ocoliți, ci dimpotrivă. Chiar dacă veți auzi mai multă engleză americană decât italiană, farmecul și frumuseșea locului compensează aglomerația.

    Strada principală din Riomaggiore.

    zoom
    2 comments

    Youth in Action Exchange în Macedonia

    Youth in Action – Viața mea, prioritatea mea
    Pot să zic că am ajuns în Macedonia mai mult din întâmplare. Revenind în România la începutul lunii mai un amic care lucrează la Adevărul mi-a propus să particip la un „Youth Exchange” în Macedonia în locul lui. Nu cunoșteam exact despre ce este vorba dar după ce m-am informat puțin și mi-a plăcut ideea am acceptat bucuros. Aceste Youth Exchangeuri sunt practic finanțate de către Comisia Europeană și diverse ONG-uri organizează într-un loc bine stabilit o tabără de câte 7-10 zile pe o temă bine stabilită dinainte. Tema schimbului la care am participat în Macedonia era accidentele de mașină (titlul exchangeului a fost „Viața mea, prioritatea mea”). În afară de petrecerile în stil balcanic de care am avut parte aproape seară de seară, în timpul zilei am participat la diverse work-shopuri și sesiuni educare non-formală despre cauzele accidentelor rutiere, statistici din diversele țări participante, etc. Pe lângă români au mai fost turci, albanezi, armeni, cehi, croați și gazdele noastre macedonienii.

    Peripeții la granița macedoniană
    Totuși hai să vă povestesc cum am plecat din țară și peripețiile de pe drum. Am plecat împreună cu alți patru români din București. Unul din ei decisese că e mai convenabil să plecăm cu mașina lui, așa că am trecut granița la bulgari și am luat-o spre Sofia traversând mare parte din fașia de nord-vest a țării vecine. Totul bine și frumos până să trecem granița la macedonieni. Odată trecuți pe partea macedoniană șoferul/proprietarul mașinii (Bogdan îi zice) s-a prezentat la ghișeu cu niște ochelari de soare pe față și cred că a iritat astfel un pic pe vameș care vameș  l-a pus să scoată asigurarea în original a mașinii. Cum acesta nu o avea a trebuit să facă o alta contra cost, 50 de euro. Mă rog, într-un final trecem granița și același amic, șoferul mașinii de nervi se oprește să fumeze o țigară iar noi ceilalți nefumători mergem să schimbăm bani și să facem câteva poze. Ei drăcie, cum îmi scot aparatul văd un polițist că se îndreaptă spre mine și eram aproape sigur că venea să-mi spună că nu am voie să fac poze, când, de-odată îl aud că vrea să-i dea amendă amicului cu țigara fiindcă a aruncat chiștocul pe jos: „In Macedonia, civilaizd cantry. If you trou butt on the ground, 50 euros.” Așa că să mai sară 50 de euro. Îl ia frumos pe Bogdan cu el și dispar amândoi în vamă. După un răstimp revine bine dispus. Cică în momentul de a se apuca să scrie amenda, vameșul care îl pusese să prezinte asigurarea în original mai devreme intră în birou și mirat că ăsta îl oprise și el a făcut un semn de „mai lasă-l naibii pe ăsta, că destul l-am frecat eu.” Așa că Bogdan scăpa de această dată și pe timpul întregii șederi în Macedonia a fost atent la mucuri.

    Struga
    Locul unde am petrecut o întreagă săptămână de educație non-formală, Struga este practic o stațiune turistică situată pe malul lacului Ohrid, unul din cele mai vechi și adânci lacuri din Europa. O săptămână întreagă am petrecut-o jucând jocuri, participând la diverse workshopuri și prezentări toate având ca temă accidentele de circulație, cauzele lor și cum pot fi acestea prevenite.

    Spre finalul schimbului am fost să vizităm trei locații de interes turistic major pentru Macedonia, anume, orașul Ohrid, Skopje și Măănăstirea Sfântului Naum despre care am scris în articole separate.

    Cei interesați să participe într-un program Youth in Action similar cu cel la care am participat eu se pot informa pentru mai multe detalii pe site-ul comisiei europene dedicat acestui tip de activități.

    Fiindcă ONG-urile sunt cele care organizează astfel de schimburi, dar și cele de tip Erasmus + (diferența între Youth in Action și Erasmus constă în limita de vârstă, Erasmus acceptând participanți până în 30 de ani, iar Youth in Action până în 25 de ani) postez și linkurile spre grupurile Facebook unde se caută de obicei participanți:

    zoom
    2 comments

    Kosovo, între națiune modernă și diviziune etnică.

    „Bine ați venit în Republica Kosovo! Să aveți o ședere cât mai plăcută” îmi urează vameșa kosovară întinzându-mi pașaportul proaspăt ștampilat. Pentru unii cel mai tânăr stat european, pentru alții inima Serbiei și cea mai importantă provincie a acesteia, Kosovo rămâne de departe una din cele mai controversate țări din Europa și lume. Războiul din 1999 a atras atenția întregii lumi asupra regiunii iar ca și copil îmi aduc aminte cum în acea vreme priveam îngrozit la televizor bombardarea Iugoslaviei și întreaga desfășurare de forțe din Balcani. Până la urmă Kosovo e la o aruncătură de băț de noi. Totuși în cei 15 ani care s-au scurs de atunci Kosovo are o nouă față și un nou început, dar umbrele trecutului bântuie încă regiunea și viitorul incert al micuței țări pare să fie condiționat de recentu-i trecut.

    Statuia lui Bill Clinton din centrul Priștinei (Sursa: http://stophavingaboringlife.com)

    În drum spre capitala Priștina, drumul șerpuiește printr-o zonă muntoasă unde în timpul celui de-al doilea război mondial partizanii iugoslavi au ambuscat armata germană. „Toată țara este un mare șantier” îmi explică Nazmi, tânărul inginer constructor care mă luase la autostop de la ieșirea din Skopje. Nazmi, un etnic turc originar din Skopje s-a mutat de mai bine de un an în Priștina să lucreze pentru cei de la Bechtel care au câștigat câteva proiecte cheie cum ar fi autostrada ce urmează să lege Tirana de Priștina. Odată ieșiți din munți apar și primele localități. Cu un ochi format să vâneze detalii, sunt atent să observ orice urmă a conflictului de la sfârșitul anilor 90. Ici colo câte o casă rămasă dărăpănată din timpul războiului, dar marea parte a caselor au fost reconstruite în ultimii câțiva ani. Curând încep să-i dau dreptate lui Nazmi. De la șosele la blocuri de locuințe, absolut tot pare a fi nou sau în construcție. Nu numai țara pare a fi tânără dar și tot ce-i aparține, mai puțin ura dintre etnicii sârbi și cei albanezi, atât de bine evidențiată pe semnele bilingve care indică intrarea în localități. Denumirea sârbească este mai întotdeauna tăiată sau ștearsă.

    „Tot ce înseamnă o proastă amintire pentru sârbi aici este venerat”

    Curând drumul ia sfârșit și ajungem în capitală iar odată intrați în centru îmi sare în ochi figura lui Clinton de pe un banner imens atârnat pe un colț de bloc. „Welcome to Bill Clinton Boulevard” este mesajul scris cu litere de-o șchioapă pe banner. Nu departe este și stauia acestuia care domină una din cele mai aglomerate intersecții ale orașului. Dat fiind suportul american pentru independența Kosovo și ajutorul armat acordat de către aceștia în conflictul din 1999, Clinton este considerat un erou local. Tot ce înseamnă o proastă amintire pentru sârbi aici este venerat, începând cu Clinton, continuând cu Madaleine Albright a cărui nume este asociat cu avizul său favorabil bombardării fostei Republici Federale Iugoslave și încheind cu steagurile Alianței Nord-Atlantice și a Statelor Unite.

    Întâlnite la toate capurile de pod, aceste semne de circulație indică tonajul maxim permis al tancurilor.

    Cum nu-mi propusesem să rămân multă vreme în Priștina, o tai de îndată spre Mitrovița, unde aveam convingerea că pot înțelege mai bine tensiunea și diviziunile din regiune. Deși numai 46 de km despart Priștina de Mitrovița, se face aproape o oră jumate pe drum, dar cum vă spuneam mai devreme totul este în construcție, așa și soșeaua aceasta. Apropiindu-ne de Mitrovița, îi spun șoferului care mă luase la autostop să mă lase în apropierea podului ce leagă cele două maluri ale Ibarului, unde îmi dădusem întâlnire cu gazda mea găsită pe couchsurfing. Podul din Mitrovița este de departe cel mai emblematic loc al orașului, simbol al diviziunii etnice dintre sârbi și albanezi, malul sudic fiind populat de albanezi, iar cel nordic de sârbi. Țin să menționez totuși că în perioada de dinainte de conflictul din 1998-1999 cele două maluri erau mixte, această purificare etnică având loc în timpul războiului.

    Mitrovița văzută de pe dealul minerilor, situat pe partea sârbească. (Sursa: http://photoskosovo.free.fr)

    Șoferul kosvar de etnie albaneză fiind foarte drăguț, m-a lăsat chiar lângă emblematicul pod, iar de îndată ce am coborât din mașină am rugat pe prima polițistă care mi-a ieșit în cale să mă lase să dau un telefon de pe al ei, eu ne mai având credit ca să-mi contactez gazda. „Traversează podul și roagă-i pe sârbi. Ăsta e un număr sârbesc” a fost reacția ei fermă. În acel loc am avut cu adevărat primul feeling că mă aflam într-o zonă de conflict. Podul este patrulat zi și noapte de către forțe de menținerea păcii și poliție, iar pe malul albanez două taburi sunt parcate în permanență de o parte și cealaltă a podului. Așa că trec de îndată pe malul sârbesc, unde sunt întâmpinat de alte trupe KFOR și două steaguri mari ale Serbiei și în scurt timp dau și de gazda mea, Attila.

    Attila este un sârb de etnie maghiară din Voivodina care s-a mutat temporar în Mitrovița să predea la International Business College din Mitrovița. Ne punem imediat la o bere, iar în timp ce ochii oamenilor sunt ațintiți la micile ecrane unde se joacă semifinala campionatului mondial între Argentina și Olanda, îl întreb pe Attila ce l-a determinat să se mute în această regiune atât de tulburată. „Am vrut un pic de aventură” îmi răspunde el scurt și la obiect. La puțin timp Olanda este bătută de Argentina la penaltyuri și meciul se încheie, așa că părăsim localul și ne îndreptăm spre casă.

    Podul din Mitrovița, simbol al diviziunii etnice este păzit în permanență de către forțele de menținere a păcii.

     „Kosovo e un loc în care simplul gest de a planta flori și copăcei este văzut ca un act de provocare”

    A doua zi dis-de-dimineță decid să mă întorc la pod, locul ideal de unde poți începe explorarea orașului iar odată ajuns acolo nu mică mi-a fost mirarea că pe jumătatea sârbească a podului se planta iarbă și copăcei iar cineva instala o plăcuță pe care era scris „Mira Park” în traducere însemnând parcul Păcii. Între timp aflu că în urmă cu două săptămâni avusese loc o întâlnire la nivel înalt între cancelara germană, Angela Merkel și premierul sârb Vucic în vederea normalizării relațiilor între Priștina și Belgrad și a recunoașterii Kosovo ca țară independentă de către Belgrad, condiție ca Serbia să adereze la Uniunea Europeană. Asta nu a făcut altceva decât să iște furia etnicilor sârbi din partea de nord a Mitroviței care inițial au baricadat podul și incendiat câteva mașini, iar ulterior au acoperit cu pământ partea nordică a podului și au plantat iarbă și copăcei ornamentali. Kosovo e un loc în care simplul gest de a planta flori și copăcei este văzut ca un act de provocare, în acest caz din partea minorității sârbe.

    În urma violențelor din luna iunie, sârbii au decis să construiască un "parc al păcii" pe partea de pod ce le revine.

    Pe malul sârbesc, Miloșevici, Putin și Lukașenco sunt venerați.

    „Trupele armate sunt omniprezente în Mitrovița, mai ales la punctele de trecere între partea sârbească și cea albaneză. E ca un fel de graniță, atât că nu-ți verifică nimeni pașaportul.”

    Mitrovița e un fel de Berlin al secolului al XXI-lea. E un model de diviziune etnică a ceea ce odinioară era un singur oraș și o singură comunitate. Sârbii au baricadat marea parte a străzilor și punctelor cheie din oraș care legau odinioară cele două părți nordice și sudice, motivându-și gestul ca un drept de apărare împotriva rebelilor albanezi. În Mitrovița și Kosovo în general autoritățile locale nu au nici un pic de autonomie, marea parte a deciziilor fiind luate în parteneriat cu forțele de menținere a păcii, armată americană și alte instituții internaționale care guvernează de facto Kosovo. Trupele armate sunt omniprezente în Mitrovița, mai ales la punctele de trecere între partea sârbească și cea albaneză. E ca un fel de graniță, atât că nu-ți verifică nimeni pașaportul.

    Biserica ortodoxă sârbească de pe malul albanez.

    "În Srebrenița s-a comis o crimă împotriva Serbiei." Mulți sârbi cred că Srebrenița a fost o capcană întinsă armatei sârbe din Bosnia, iar astfel de graffitiuri neagă crima comisă în 1995 de armata sârbă.

    Pe seară mă întâlnesc din nou cu Attila care mă duce să-mi arate niște barăci care inițial au aparținut armatei federale iugoslave, iar în 1999 au fost ocupate de armata franceză. În timp ce mă perind printre ruinele cazărmii Attila îmi explică cum a fost pusă problema Kosovo în prim plan de către Vest, la sfârșitul anilor 90. „În lumea asta se intervine armat atunci când există un interes, în cazul Kosovo acela fiind de a slăbii regimul lui Miloșevici și puterea militară a Serbiei. < Divide et Impera > este tehnica aplicată în repetate rânduri în diverse zone ale lumii. Mai bine să ai state mici și nereușite decât state mari și puternice.” Într-un final părăsim fosta cazarmă și traversăm pe partea albaneză unde străzile și localurile sunt pustii. Etnicii albanezi find în mare parte musulmani țin ramadamul așa că totul e mort până după căderea serii. Într-un final am revenit pe malul sârbesc și ne-am pus la una din multele terase animate unde ne-am petrecut restul serii la discuții diverse.

    Fostă cazarmă a armatei iugoslave, capturată în 1999 de armata franceză acum ea a fost abandonată și lăsată în paragină.

    „Cred că poți să numeri pe degete crucile și pietrele funerare rămase în picioare, în rest absolut toate mormintele au fost vandalizate, iar capela unde se oficiau slujbe de înmormântare a fost arsă.”

    Ziua următoare am părăsit Mitrovița, dar nu înainte de a vizita cimitirul sârbesc din partea albaneză. La fel ca alte edificii și locuri sârbești din partea albaneză a Kosovoului, cimitirul a fost complet devastat. Cimitirul sârbesc de pe malul sudic al Mitroviței reprezintă simbolul urii albanezilor față de sârbi. Cred că poți să numeri pe degete crucile și pietrele funerare rămase în picioare, în rest absolut toate mormintele au fost vandalizate, iar capela unde se oficiau slujbe de înmormântare a fost arsă.

    Capela unde odinioară se oficiau slujbele de înmormântare din cimitirul sârbesc, a fost mai întâi devastată, mai apoi arsă și într-un final lăsată în paragină.

    Întreg cimitirul sârbesc de pe malul albanez al Mitroviței a fost devastat.

    Cum drumul cel mai scurt de întoarcere spre România trecea prin Serbia, am decis să o iau pe acolo, dar odată ajuns la granița kosovaro-sârbă după un lung șir de discuții cu vameșii sârbi am fost întors din drum și nu am fost lăsat să trec în Serbia, explicândumi-se că acea graniță nu este o graniță oficială și ei nu au cum să-mi ștampileze pașaportul. Nici un argument nu i-a înduplecat, așa că a trebuit musai să fac cale întoarsă și să-mi reconsider ruta de întoarcere. În cele din urmă am trăit pe proprie piele efectele nerecunoașterii Kosovoului de către Serbia.

    zoom
    2 comments

    Cu autostopul în jurul Europei (Partea I: Paris, Coasta de Azur, Genova și Cinque Terre)

    noAutostop
    În momentul în care vă scriu am parcurs deja puțin peste 4000 de km cu autostopul, asta după ce am plecat la începutul lunii iunie din Piatra Neamț de unde am băgat un sprint de 2424 km până la Paris ca să mă întâlnesc cu coechipiera care mă însoțește în această călătorie în jurul Europei. Din Paris am plecat împreună spre sudul Franței, Monaco și Italia, primele destinații pe harta aventurii noastre. Totuși haideți să vă povestesc acum câte ceva despre locurile și oamenii pe care am apucat să-i cunoaștem până acum.

    Piatra Neamț – Paris
    Mi-a luat 4 zile de mers efectiv să ajung de la Piatra Neamț la Paris cu două întreruperi. Una în Cluj și alta la Roșia Montană unde am vrut să-l vizitez pe amicul meu Tică Darie care s-a mutat la Roșia din toamna trecută și a fondat o școală de cercetași pentru copiii localnicilor. Peste granița românească, în afară de monotonia personajelor caracteristice Europei Centrale (și mă refer aici la rigoarea neamțeacă și austriacă) primul care s-a remarcat a fi un personaj mai interesant din cei care m-au luat la stop a fost un slovac care deși vorbea numai germană, am reușit să mă înțeleg cu puținul pe care îl vorbesc. La un moment dat, în apropiere de lacul Chimnsee a făcut o pauză și a scos din portbagaj un acordeon lucrat la mână de un meșteșugar slovac și a început să-mi demonstreze abilitățile sale. Ce să mai, a făcut un adevărat show la întreaga parcare, toată lumea îi zâmbea. Se pare că le descrețiseră la toți fețele crispate de dimineață.

    slovac

    În schimb, odată ce am ajuns în Franța, complet altă mentalitate. Ce mi s-a părut interesant e că deși le spuneam tuturor francezilor că sunt din România li se părea foarte normal că vorbesc franceza fluent. Odată nu m-au întrebat cum de o vorbesc sau unde am învățat-o „pentru că Franța și francezi adevărați”. Pe de altă parte ca oameni și caracter francezii sunt foarte faini. La autostop te iau foarte repede și dacă ești o persoană vorbăreață atunci clar ai nimerit-o. Francezilor le place să vorbească mult și mai cam despre orice, dar sunt și foarte săritori din câte am observat. Chiar ultimul băiat care m-a luat până în Paris a înconjurat pentru mine 40 de km ca să mă ducă la cea mai apropiată stație de metrou.

    Când am ajuns la Paris Maria era cazată la un american pe couchsurfing. Tipul deși avea o garsonieră extrem de mică lângă Porte de la Chapelle, nu numai că ne-a găzduit pe mine și pe Maria dar mai ținea alte 2 fete din Malaesia și respectiv Corea de Sud și pe un american. Ca să fiu mai precis David, ne spunea că se mutase în Paris cu unicul scop de a ține oameni pe couchsurfing și de a vedea lumea prin experiențele și aventurile acestora. Un mod extrem de original nu-i așa ? Până una alta în dimineața zilei de 9 iunie ne-am urnit din loc din nou și am pornit spre sudul Franței pe o căldură îngrozitoare. Eu îmi pierdusem pălăria și a trebuit să suport consecințele la peste 36 de grade Celsius.

    Paris-Marsilia și Coasta de Azur
    Atunci când te pui la făcut autostopul ești de multe ori dezamăgit când nu te ia nimeni pentru câteva ceasuri, dar și când oprește într-un final cineva și te ia 700 de km până unde trebuie să ajungi e ceva. Cam asta ni s-a întâmplat și nouă. Alex,un tip jumate francez, jumate englez însurat cu o suedeză urma să ne fie un șofer și o gazdă minunată. Sincer să fiu nici nu știu când s-au scurs cele 7 ore pe care le-am petrecut împreună în mașina sa. Am discutat politcă, istorie, religie, absolut de toate. Un om extraordinar de inteligent și de sufletist. În acea seară ne-a luat în Trets acasă la el și a doua zi ne-a servit un mic dejun iar Maria s-a îndrăgostit iremediabil de Gaston, băiețelul lui de 7 luni. Un adevărat bebe blond suedez, o dulceață de copilaș. Înainte să plecăm mai departe spre Aix en Provence și Marsilia Alex ne-a făcut și un tur al Tretsului, un orășel cochet. Tretsul e unul din primele sate fondate în Provence, el datând din anul 4000 î.Hr. și arhitectura este similară cu cea a celorlalte localități din Provence. Case cu geamuri înalte nelipsite de jaluzelele din lemn și tencuite cu diverse culori închise.  Printre altele Alex a ținut să ne arate cum de abea acum localnicii reînvață să folosească chirpiciul la renovare în loc de alte materiale moderne.

    Aix en Provence, Marsilia și Cannes sunt câteva din localitățile situate pe faimoasa coastă de azur prin care am trecut. Aix en Provence cu cei puțin peste 142.000 de locuitori e un orășel foarte drăguț iar dacă vă plimbați pe artera principală a orașului de la Rotonde în sus o să vedeți câteva fântâni acoperite de mușchi prin care curge apă termală. Tot în Aix îmi aduc aminte că ne-au oprit la un moment dat niște bătrânei de pe o bancă să ne întrebe de unde suntem și încotro o luăm de acolo cu bagajele noastre grele din spate. Nu mică le-a fost mirarea când au auzit că vrem să ajungem până în Iran. De fapt nici nu cred că știau unde e.

    aix

    Aix en Provence

    Marsilia e al doilea oraș ca mărime al Franței și reprezintă cel mai mare port al țării. Totodată Marsilia este unul din cele mai diverse orașe ale Franței aici existând counități foarte mari de algerieni, marocani, tunisieni ș.al. În același timp sărăcia pare a fi în floare și plimbându-te chiar și pe arterele principale ale orașului este foarte multă mizerie. Noi am ajuns seara în Marsilia și după ce am vizitat portul vechi al orașului unde am prins și răsăritul ne-am îndreptat spre un parc din afara orașului unde am înnoptat.

    După câteva curse scurte pe coasta de azur am ajuns a doua zi seara la Cannes unde am ajuns să dormim pe plaja, asta numai după ce am reușit să conving un paznic să ne lase să sărim o barieră. Numai a doua zi am aflat că acea plajă era privată dar din fericire băieții au fost foarte de treabă cu noi și ne-au lăsat să dormim până pe la 8 dimineața când au început să scoată șezlongurile afară. Cannes pare să fie stațiunea oamenilor de a treia vârstă. Mi s-a părut un pic ciudat să văd foarte puține persoane tinere. Totul pare să fie scump pe coasta de azur și sincer să fiu nu cred că aș vrea să-mi fac o vacanță aici. În după amiaza aceleiași zile am pornit spre granița italiană pe o căldură grozavă dar n-am reușit să ajungem decât pănă la Menton unde am dormit din nou pe plajă iar în drum am trecut prin Monaco. Nu cred că am văzut niciodată mai multă poliție pe străzi precum am văzut în Montecarlo, dar e lesne de înțeles de ce.

    Marsilia

    10372556_787795424594620_5381452637786042665_n

    1623624_787795564594606_4352704733116287604_n

    Italia
    De cum am intrat în Italia s-a adeverit a fi extrem de greu să facem stopul. La prima ieșire de pe autostradă unde am fost lăsați am stat 4 ore fără să ne ia nimeni și până la urmă am rugat pe cineva să ne ducă până la prima benzinărie. Odată ajunși Maria intră să-și ia o cafea dar la felul în care arătam după 3 zile de dormit în natură tipul îi cere în italiană să plătească mai întâi. Probabil ce și-o fi zis….au venit și boschetarii ăștia să ceară o cafea înăuntru. Mare-i fu mirarea când Maria l-a întrebat dacă acceptă carduri de credit. Parcă nu se potrivea de loc cu imaginea unui boschetar. După ce ne-am băut cafeaua și ne-am răcorit puțin la aerul condiționat din benzinărie ne-am reîntors la jobul nostru cel de toate zilele și la scurt timp am fost luat de un tirist român care deși puțin reticent la început să ia două persoane, fiind de fapt ilegal, a suit-o până la urmă pe Maria în spate pe pat (dacă nu ați mai călătorit cu tirul, toate cabinele au pat dublu ca să se poate odihnii șoferii) și eu m-am așezat pe scaunul din dreapta. Tiristul nostru român trâia de 8 ani în Spania și se îndrăgostise de-a binelea de Barcelona și de modul de viață spaniol. Asta ne-a dat și nouă un pic de poftă de a vedea țara iberică așa că ne-am decis că e musai să ajungem și pe acolo.

    tiristRoman

    Gestul de a ne lua la autostop a românului nostru a fost foarte frumos dar din păcate el avea drum spre Milano iar noi trebuia să ajungem în Genova așa că ne-a lăsat într-o parcare fără ieșire de pe autostradă la aprox. 5 km de ieșirea spre Genova, dându-ne seama că nu avem pe unde ieși ulterior. Ne-am pus imediat la făcut autostop dar pe autostradp șansele ca cineva să oprească la acea viteză sunt extrem de reduse. Până la urmă a venit un nene de treabă cu autoutilitara de la autostrăzi și ne-a scos la prima ieșire de unde am putut să luăm un autobuz care ne-a dus până în centru. Pentru următoarele două seri am dormit la un hostel situat în zona centrală a Genovei. Aș face aici o remarcă despre cazare în Italia. Poate e mai mult o părere proprie dar italienii sunt încă foarte conservatori în ceea ce privește metodele de cazare. Nu numai că e greu să găsești pe cineva să te țină pe couchsurfing dar nu există nici foarte multe hosteluri ca în celelalte țări ale Europei de vest.

    10447138_787801257927370_1808464410840144196_n

    A doua zi după ce ne-am odihnit bine am plecat la Cinque Terre (cele cinci pământuri), de această dată cu trenul. Cinque Terre sunt practic cinci sate cocoțate pe dealurile coastei Mării Meditaraneene în apropiere de la Spezia și la 1 oră jumate de mers cu trenul la sud de Genova. Cinque Terre face parte din lista patrimoniului mondial al UNESCO și păstrează un șarm inegalabil  al vremurilor de demult. Noi am coborât din tren la Monterosso, primul din cele cinci sate cum vii dinspre Genova și de acolo am luat feribotul până la Riomaggiore, ultimul dintre ele dar și cel mai spectaculos din punctul meu de vedere. Dacă te încumeți să urci panta până sus în vârful dealului  la biserică, la oră fixă bat clopotele iar acel zgomot pare că se îmbină incredibil de armonios cu natura. Nu în ultimul rând multe din stâncile din Riomaggiore sunt locuri perfecte pentru a sări în apa de un albastru pur. Așteptând feribotul la întoarcere am sărit și eu și Maria de câteva ori. Tot la întoarcere am decis să coborâm la Vernazza în loc de Monterosso și am urmărit cărarea între cele două preț de mai bine de o oră. Multe case de pe traseu au fost complet distruse de un val masiv de aluviuni care au lovit regiunea în 2011 iar în prezent se lucrează de zor la stabilizarea terenului cu bani din fonduri europene. Nu în ultimul rând țin să menționez că am rămas un pic dezgustat de turismul în masă ce se practică la Cinque Terre. Am auzit preț de o zi cât am stat acolo mai multă engleză americană decât italiană. Greu mai e să dai peste un localnic în astfel de zone turistice.

    Vernazza

    Revenind în Genova, am petrecut întreaga dimineață următoare vizitând centrul istoric. Genova a fost foarte multă vreme capitala Republicii Genoveze și oricine se plimbă pe via Garibaldi poate admira  toate palatele ducilor și a nobilior genovezi care au fost transformate acum în diverse clădiri administrative sau hoteluri. Tot aici pe stânga și dreapta sunt o sumedenie de străduțe înguste unde își au cuibul toate prostituatele din Genova. Când am dat să fac o poză a sărit una ca arsă și m-a înjurat încontinu în jur de 2 minute.După ce am trecut de piața de Ferrari (cea mai centrală piață a Genovei), am făcut dreapta pe via San Lorenzo și am dat de o catedrală superbă în stil gotic care poartă numele aceleiași străzi. Elementele decorative ale catedralei sunt absolut superbe și merită toată atenția. Coborând un pic mai jos pe via San Lorenzo am dat de portul vechi care adăpostește unul din cele mai mari acvarii din Italia. Totuși, singurul lucru care strică imaginea orașului e autostrada suspendată care împarte portul vechi în două. După părerea mea așa ceva nu-și avea locul acolo.

    photo

    Dând să plec din Genova spre Padova, următoarea destinație, am stat 2 ore jumate să mă ia cineva din benzinărie (Maria plecase de dimineață cu trenul la Padova-Veneția cu un coleg de-al ei din Londra). Pot să spun că am avut mare noroc și am ajuns totuși la Padova în jur de orele 22:00 după vreo 3 mașini care m-au luat pe direcția Milano-Verona-Padova. Țin să vă zic că am ținut musai să trecem și pe la Padova (deși am mai fost anul trecut) fiindcă vroiam să o văd pe Elena, care mi-a fost parteneră de drum în cei 2500 de km parcurși pe bicicletă anul trecut între Copenhaga și Roșia Montană.

    Cam atât pentru moment. Acum suntem încă în Padova dar intenționăm să o luăm mâine de dimineață spre Balcani. Mai e încă drum lung, așa că aventura continuă.

    zoom
    No comments

    Exchange în Rep. Macedonia „Tinerii pentru Europa – Viața mea, prioritatea mea”

    Este pentru prima dată când voi participa la un asemenea eveniment și deși mi s-a propus în ultimul moment nu am putut refuza oferta. „Viața mea, prioritatea mea” este un schimb cultural pe tema accidentelor de circulație din Europa, la care participă 43 de tineri din Macedonia, Armenia, Albania, Romania, Turcia, Croatia și Cehia. Schimbul este unul gratuit și ți se asigură cazarea și 3 mese gratuite pe zi. Mai mult 70 % din costul drumului îți este și el acoperit. Cum nu am mai fost niciodată în micuța țară fost iugoslavă, dar am auzit numai lucruri grozave despre oamenii de acolo și mâncarea gustoasă, de abia aștept să ajung și să cunosc oameni și locuri noi. Nu în ultimul rând locația evenimentului este orășelul Struga care e pe malul lacului Ohrid iar din câte am putut vedea din poze, locația e de-a dreptul splendidă.
    Pe foarte curând.Macedonia

    zoom
    No comments

    Viața de student în Danemarca

    IMG_0639

     

    A trecut aproape un an de când m-am întors din Danemarca și m-am gândit că ar fi momentul oportun să aștern negru pe alb câteva idei despre ce a înseamnat ca străin (student) să locuiesc o perioadă de timp mai îndelungată în micuța țară scandinavă.

    Am ajuns în Danemarca la sfârșitul lui ianuarie, anul trecut, în 2013. Țin și acum minte că postând pe Facebook un anunț cum că mă mut în Danemarca un fost coleg din generală care între timp se mutase în Copenhaga s-a bucurat că vin și m-a primit primele câteva seri la el până să-mi aranjez una alta. Venisem într-un schimb universitar de un semestru la DTU (Universitatea Tehnică a Danemercei) și îmi aranjasem de o garsonieră studențească din timp prin universitate, dar cum am fost ocupat în primele zile cu diverse activități pe la universitate, nu am apucat să ajung să-mi văd garsoniera și am preferat să rămân la amicul meu.

    copenhagen-bike-lane

    Primele lucruri pe care le-am remarcat ca străin sunt faptul că absolut toți danezii pedalează și au o infrastructură în acest scop de invidiat, al doilea că danezii vorbesc engleza fluent (singurii care poate nu știu engleza sunt imigranții și asta fiindcă au preferat să învețe direct lb. daneză) și nu în ultimul rând cât de scump te poate costa un bilet în transportul în comun din regiunea Copenhagăi. Regiunea capitalei daneze este împărțită în câteva zeci de zone și cu cât te îndepărtezi de centru (zona 1, 2) cu atât costul biletului e mai usturător de scump. Eu am rămas un pic șocat în prima zi când a trebuit să plătesc în jur de 60 de coroane daneze (8.00 EUR) pe un singur drum de la universitate până în centru.

    După ce m-am instalat în noul meu apartament studențesc, aveam nevoie de una alta și citind sfaturile altora, am realizat foarte curând că în acea țară poți obține cam absolut tot ce ai nevoie în sens menajer (i.e. mobile, tv, covoare, farfurii, etc) de la gunoaiele reciclabile. Cam fiecare cartier are țarcul lui special amenajat pentru așa ceva, deci de acolo m-am servit și eu.Cu casa aranjată mai aveam nevoie de un lucru esențial totuși și acela era bicicleta. În Danemarca vă garantez că nu ai ce face fără așa ceva. Deși puteam ușor să-mi construiesc o bicicletă din piese găsite la gunoi am preferat totuși să-mi cumpăr una mai decentă de pe un site gen mercador (www.dba.dk) dat fiind faptul că în vara ce urma plănuiam să traversez continentul pe ea. Așa că mi-am luat o semi-cursieră și timp de 4 luni am făcut naveta de acasă din suburbia Herlev până în campusul universitar la DTU (10 km dus și alți 10 km întors). Apropo, dacă vreți distracție și să fiți în centrul acțiunii nu vă mutați în Herlev unde am stat eu. Cred că acum aș plătii mai mult și aș sta într-o zonă mai centrală dacă m-aș muta din nou în Copenhaga.

    Neyhaven, Copenhaga.

    E musai să vă zic și câteva cuvinte despre Copenhaga și danezi. Copenhaga este cel mai mare oraș al Danemarcei și în același timp și cel mai mare din regiunea scandinavă cu cei aproape 2 milioane de locuitori ai săi. Este un oraș unde toată lumea pedalează (Copenhaga este orașul cu cea mai dezvoltată rețea de piste ciclabile din lume și e extrem de sigur să fii ciclist în acel oraș) iar când e vorba de petreceri și petrecut timpul liber oricând se găsește ceva de făcut. Se bea pe stradă și se închid străzi pentru a se organiza petreceri în aer liber. Se mai organizează câteodată petreceri chiar și în biserici. Lumea deși pare încruntată este totuși foarte prietenoasă și sare să te ajute atunci când simt că ești în nevoie. Îmi aduc aminte că eram pe o pistă ciclabilă paralelă cu șoseaua și fiindcă făcusem pană la cauciucul din față mergeam pe lângă bicicletă. O șoferiță de autobuz văzându-mă a oprit și m-a luat în autobuz fără să-mi ceară bani de bilet. Sincer nu mi s-a mai întâmplat asta nicăieri. Danezii sunt pragmatici și solidari. Nu o să-i vezi prea des zâmbindu-ți precum o face un italian sau un spaniol. Nu au acea jovialitate și spontaneitate în ei dar te ajută dacă ai nevoie și sunt solidari.

    Zi6_5636

    Totuși, cât am stat în Danemarca am mai încercat ceva. La îndemnul unei prietene am făcut ceea ce se numește dumpster-diving și am încetat să-mi cumpăr mâncare de la supermarket. Pentru cei care nu au auzit de dumpster-diving până acum am postat un reportaj mai jos. Spre sfârșit, ajunsesem să mi se pară de-a dreptul ciudat să mai dau banii pe mâncare.

    Mulți se plâng cum că Danemarca și Copenhaga în special ar fi foarte scumpe și îi cred. În același timp e foarte diferit să vii în Copenhaga ca turist și să te plimbi prin zona centrală și să intri într-un local necunoscut unde berea e în jur de 8-10 Euro, pe când atunci când locuiești acolo ajungi să cunoști exact barurile sau localurile care-ți vând aceași bere la 2 Euro și asta nu este totuși atât de scump.

    Plănuiesc să mă întorc într-o bună zi în Copenhaga, fie doar ca turist fie ca student masterand pentru o perioadă mai îndelungată. Până atunci rămâne să explorez alte meridiane.

    zoom
    No comments

    „Apărând credinţa” expoziţie fotografică cu biserici fortificate din România la universitatea McGill din Montreal

    Vernisajul expoziţiei intitulată „Apărând credinţa”, unde vor fi prezentate mai multe fotografii realizate în vara anului 2013 la diverse biserici fortificate din România, va avea loc pe data de 10 aprilie 2014 la orele 17:00 la universitatea McGill din Montreal. Fotografiile au fost realizate de studenţi ai facultăţii de arhitectură de la univ. McGill. Aceştia sunt câştigători ai bursei Wilfred Truman Shaver care le-a dat posibilitatea să călătorească în România pe timpul verii şi să ajute la restaurarea şi documentarea câtorva biserici fortificate din Transilvania, sub atenta supraveghere a prof. David Covo. Printre aceştia se  numără Jack Bian, David Cameron, Veronica Lalli, Mark Lien, Theodore Oyama, Jacinthe Ricard, Etienne Sedillot şi Caroline Voyer

    Adresa exactă a evenimentului este următoarea: Macdonald Harrington Building : Room 114, 815 rue Sherbrooke Ouest Montreal Quebec Canada , H3A 0C2

    DefendingTheFaith

    zoom
    No comments

    Aventură prin Noua Zeelandă

    Traseul pe care l-am urmat prin Noua Zeelandă

    Călătoria mea spre cea mai îndepărtată țară din lume a început pe 6 iulie 2008 în aeroportul din Brisbane, Australia unde așteptam dis-de-dimineață, cumințel să fac checkin-ul pentru zborul de 3 ore ce leagă capitala statului australian Queensland de Queenstown în Noua Zeelandă, o micuță stațiune turistică, populară printre kiwioți (așa li se mai zice noilor-zeelandezi) dar și australieni și situată în inima Alpilor Sudici ai Noii Zeelande. Planul meu de călătorie a inclus de la bun început traversarea celor două insule componente ale Noii Zeelande (vedeți harta cu itinerariul meu) în 12 zile, iar Queenstown părea a fi un bun punct de plecare. Dar, surpriză! Cum stăteam la coadă, a venit la un moment dat un angajat al aeroportului să ne anunțe că zborul de Queenstown se poate să fie deviat spre Christchurch ( care se găsește la 480 km NE de Quuenstown) datorită furtunii de zăpadă ce se abătuse asupra regiunii (da, știu că e ciudat pentru cineva din emisfera nordică să fie anunțat că pe 6 iulie ninge, dar „sudiștii” sunt pe invers). Așa că după ce ne-a fost făcut anunțul aceeași persoană a venit cu câte o hârtiuță să ne pună să semnăm acordul cum că am fost informați cu privire la o posibilă schimbare de direcție și compania nu își ia nici o răspundere.  Am semnat frumușel și am zis fie ce o fi! Până la urmă am plecat în necunoscut.

    Pe timpul zborului am ațipit și când m-am trezit eram deja deasupra Alpilor Sudici ai Noii Zeelande (o priveliște unică vă asigur) și nu cu mult după a venit și anunțul salvator din partea pilotului care ne confirma că putem ateriza liniștit în Queenstown și nu mai e nevoie de a devia zborul, dat fiind că furtuna încetase. Zis și făcut, aterizăm și țop mă prezint la vamă țanțoș că nu am nevoie de viză și bucuros că am nimerit imediat după ce Noua Zeelandă scosese vizele românilor, proaspeți intrați în UE. Coada se epuizează, ajung la vameș, o doamnă dealtfel foarte drăguță și cu zâmbetul pe față, care după ce verifică de două ori lista cu țările care nu au nevoie de viză turistică pentru N.Z. îmi pune ștampila cu permisul de ședere pe 3 luni și fericit mă duc să ridic bagajul. Îmi iau rucsacul și dau să ies din aeroport când mă ia în primire o altă doamnă de la imigrări, care mă bagă într-un birou, și după ce îmi răscolește toate bagajele și-mi pune tot felul de întrebări, parcă tot nu o lăsa conștiința să mă lase să ies. Cu siguranță gândul îi zbura la faptul că un băiețandru de 19 ani deținător al unui pașaport românesc, nu ar bate el atât drum doar pentru a vedea frumusețile țării de la miazăzi. Ceea ce într-un final a convins-o să-mi dea drumul în lumea largă a fost o hartă a Noii Zeelande cu diverse însemnări și notițe din care reișea pe de o parte că am un itinerariu și pe de alta că nu sunt decât un biet turist și nu cineva care vine să se instaleze acolo.

    Între aeroport și orașul propriu-zis pentru fiecare zbor sunt autobuze care fac legătura și de regulă nu ia mai mult de 10-15 min să ajungi în centru. Primul lucru pe care l-am făcut ca proaspăt ajuns, a fost să mă cazez la unul din hostelurile care mi le notasem pentru Queenstown. Prețurile la marea parte a hostelurilor din Noua Zeelandă variază între 20 $ NZ și 30$ NZ, și în sezonul turistic (decembrie, ianuarie, februarie) e de preferat să-ți faci rezervare online. Dacă îmi aduc bine aminte lanțul de hosteluri Nomads ofereau la 4 nopți plătite, una gratis și asta atât timp cât dormeai la unul din hostelurile lor situate în N.Z. Ajungând după amiază și fiind iarnă nu am avut prea mult timp la dispoziție să prind orășelul de 8000 și mai bine de locuitori pe lumină, așa că după o scurtă plimbare prin stațiune am decis să răman la hostel pentru restul serii și să-mi plănuiesc ce aveam de făcut mai departe. În final nu cred că am ajuns să plănuiesc prea multe, dar am avut parte de felurite discuții interesante cu alți călători temerari cazați la același hostel. Un lucru e cert în schimb, am căzut destul de devreme la datorie și am tras un pui bun de somn, odihnindu-mă pe cinste.

    A doua zi pe lumină mi s-a revelat adevărata minunăție a locului și a împrejurimilor. Queenstown e situat într-un fel de depresiune, înconjurat din mai toate părțile de piscuri impunătoare pe care alpiniști, schiori dar și cei amatori de bungee-jumping își pot găsii activitate. De asemenea lacul Wakatipu din apropierea stațiunii oferă multe activități nautice și recreaționale. Așadar, fiind o zi însorită, deși nu aveam cine știe ce echipament la mine mi-am ocupat aproape întreaga zi cu o drumeție pe Ben Lomond, unul din masivii care înconjoară Queenstown. Ben Lomond nu depășește 1748 de m dar la vreo 50 de m sub vârf am renunțat, la comun acord cu un american cu care mă împrietenisem pe drum și care mi-a fost partener spontan în ascensiune și asta fiindcă deși zăpada ne trecea de brâu, părea să se tot adâncească și nu am vrut să ne riscăm fiind și prost echipați, fără pioleți, coardă și alte ustensile necesare unor asemenea incursiuni. În schimb peisajul pe care am avut parte să-l admir de sub pisc e dumnezeiesc iar pozele care acompaniază articolul nu cred că pot reda foarte bine acea frumusețe unică. Cred că pe timpul verii o drumeție pe acest masiv chiar e plăcută pentru orice vârstă și nu necesită prea multă experiență alpinistică.

    Peisajul din Queenstown cu lacul Wakatipu.

    În apropierea vârfului Ben Lomond.

    Într-un final, în jurul orelor 17 ale aceleiași zi am ajuns înapoi la hostel, cam leoarcă și cam obosit, așa că nu am mai reușit să fac multe în afară de a mă hrănii copios și de a face un duș. Așa se termina a doua zi în cea mai sudică țara a lumii. În schimb așteptam cu nerăbdare ce avea să urmeze a doua zi. Autostopul între Queenstown și Milford Sound, cel mai celebru fiord al Noii Zeelande, un loc cu totul ieșit din comun..

    Așadar cum îmi programasem deja cu o zi înainte, după ce am consultat harta conștiincios și am întrebat diverse persoane despre modalitățile de a ajunge la Milford Sound, care în linie dreaptă se află la nu mai mult de 80 km dar fiindcă nu există nici o șosea care să lege cele două localități peste Alpii Sudici, trebuie să înconjori 200 km. Pot spune în schimb că drumul chiar se merită.

    De cum se făcu lumină m-am și postat ca autostopist la ieșirea din Queenstown spre Frankton. Nu după mult timp am fost și luat de un domn pe o bucată de 20 km după care m-a debarcat la răscrucea în care șoseaua se despărțea pe de o parte spre Timaru și pe de alta spre Invercargill. Pentru cei care intenționează să facă autostopul în Noua Zeelandă e important de știut că nu se dau bani, ci cel mult oferi celui care te ia o ciocolată sau ceva dulce. Cred că dacă ai încerca să le oferi bani i-ai ofensa și pe bună dreptate fiindcă marea parte a celor ce fac acest lucru o fac din dorința de a ajuta și de a sta la o tacla cu cineva, mai puțin pentru a-și acoperi costurile drumului. Revenind la drum, următoarea persoană care m-a luat de la răscruce fu un camionagiu de care îmi aduc și acum limpede aminte că mi-a vorbit o jumătate de oră și nu cred că am înțeles mare lucru din ce a zis. Fie că era șocul accentului kiwiot, fie era doar faptul că șoferul fuma marijuana în timp ce conducea, eu nu am înțeles mare brânză, dar m-a lăsat din nou la o răscruce după care când m-am dat jos am aflat că e cea bună. Ei și aici era o fermă cu multe oi (trebuie precizat că în Noua Zeelandă sunt numai în jur de 4,5 milioane de oameni dar în schimb sunt 20 milioane de oi). Și am stat, o oră, două, trei…nimic. Calculasem în medie treceau 2 mașini pe oră și din alea două mașini 1 jumate era încărcată până la refuz cu alți călători și echipamentul lor, care  călători și-au închiriat în prealabil mașina. Cum au trecut 3 ore așa au trecut și 5, problema era că de acum se cam înnopta. Atunci am luat frumușel harta și am calculat eu că până în următoarea localitate unde se putea să fie ceva case și oameni erau cam 20 km distanță. M-am pus în mișcare și mi-am zis că odată ajuns voi bate pe la case și se va găsi cineva să mă cazeze și pe mine. După 40 de min de mers și 7 km parcurși, hop că se oprește un bătrânel care prietenos mă invită să