Calatorii si Expeditii

zoom
No comments

Chiclayo – Nazca: coasta peruviană, Lima şi puțin off-road în Rezerva Națională Paracas

Ultima dată, vă scriam de prin Chiclayo, unde, printre altele, vă povesteam despre începutul drumului costier prin Peru şi vizita mea la piramidele de la Tucume.

De la Chiclayo la Nazca, drumul costier rămâne în mare parte neschimbat: deşert, mult vânt şi praf din față şi distanțe ceva mai semnificative între localități. Dacă până în Peru, mă obişnuisem să dau de localitați micuțe, la fiecare 10-15 km, hai 20-25 km, ei, aici am avut şi 60 km între localități, ceea ce mi-a adus aminte de jungla guianeză, sau de drumul prin statul Amapá a Braziliei, pe care am pedalat în martie anul acesta.

Vântul de coastă din Peru, este datorat curentului Humboldt, unul din cei mai importanți curenți ai planetei, curent cu o direcție sud-nord, şi care se resimte de-a lungul coastei de vest a Americii de sud, din Chile, până aproape de Ecuador.

Trebuie să recunosc că este absolut frustrant să pedalezi contra vântului, deci, dacă mă gândeam că voi putea avansa foarte repede pe coasta peruviană, m-am înşelat. Alta era povestea dacă mă deplasam în sens opus. Ceața deasă şi vremea mohorâtă, mai adaugă şi ele un element de tristețe peisajului deja dezolant.

Şi uite aşa se face, că tot oamenii sunt cei care-ți pot încălzi sufletul, când distanțele lungi, ceața şi vântul îți dau o stare de tristețe. La km 347 a porțiunii de nord a panamericanei, la recomandarea unui alt cicloturist peruvian, Fernando, din Lima, am făcut cunoştință cu nea Clemente, poreclit îngerul deşertului. Nea Clemente, un bătrânel trecut de 60 de ani, este patronul unui restaurant situat în mijlocul deşertului. Omul, țineți-vă bine, ajută pe toți călătorii care-i trec pragul. Am fost al 1244-lea pe care l-a hrănit gratis şi căruia i-a dat o doză de voie bună, caracteristică-i.

Am povestit pe larg despre dânsul, într-un alt material, dar vă garantez: dacă credeți că îngerii sunt baliverne, vă înşelați. Ei există şi sunt oameni ca şi noi, doar cu un suflet mai mare, mare de tot. Nea Clemente, a reuşit să-mi lase o lacrimă în ochi şi un surâs în suflet, suficient cât să-mi dea energie să ajung în Lima.

En passant, cred că relațiile umane şi dialogul, sunt până la urmă cel mai important motor al nostru şi una din cele mai importante busole, care ne ghidează şi situează, care ne dă încredere în noi înşine şi stimă de sine. Am mai zis-o şi o mai zic, nu cred că ideea este să fugi de tine însuți, să te izolezi de lume, de ceilalți. Dar este drept că, pe de altă parte, călătoritul te ajută să te vezi pe tine însuți, să te analizezi într-un mod autentic, fără influențe din partea anturajului, familiei sau mediului mult prea îmbâcsit de acasă, pe care poți da uşor vina.

***

La ieşirea din fiecare mare oraş prin care am trecut, Trujillo, Ciclayo, Chimbote, maldăre, peste maldăre de gunoaie. Față de țara vecină, Ecuador, cu care am tendința să compar Peru, aici resimți cu adevărat sărăcia, corupția şi debandada. Şi peruanilor le place să claxoneze; cu motiv, ori fără.

Peru este fără doar şi poate, una dintre cele mai turistice țări din America de sud, sectorul turistic reprezentând unul din principalele motoare ale economiei peruviene, care angajează sute de mii de oameni. Nu mă pot abține, totuşi, să nu evidențiez faptul că se aplică foarte mult tehnica „în față vopsit gardul, în spate leopardul”. Adică şoselele, infrastructura, organizarea, în locurile turistice, este de cele mai multe ori ireproşabilă. La fel şi tot ce ține de siguranță. Mi se pare Peru, foarte sigur ca țară, atât cât rămâi pe linia turistului gringo. Situația se schimbă radical atunci când te bagi în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe, sau prin locuri mai izolate. Dar în fine, eu nu mă consider turist, ci călător şi mă interesează să văd, în primul rând, viața oamenilor de rând, nu standarde turistice şi lucruri făcute de fațadă.

***

Chiar înainte de Lima, monotonia deşertului este spartă de un drum abrupt, de coastă. La nici 50 de km de un oraş de peste 10 milioane de locuitori, mă văd pedalând pe un drum îngust, cu doar două benzi: de o parte oceanul Pacific, de care mă desparte un hău abrupt şi stâncos, de cealaltă, dune înalte de nisip. Şi mult trafic greu. Fiind pe panamericană, acesta este cel mai neplăcut aspect.

Am ajuns în Lima seara târziu, pe la orele 22 şi m-am cazat la un nene tare simpatic de pe Couchsurfing, pe nume Nino. Mai avea la el un alt călător francez şi deşi mi-a oferit patul său, am refuzat şi am dormit pe jos, în sufragerie, în sacul meu de dormit. Sincer, mi-e tot una. Sunt super obişnuit şi cred că şi acasă, de voi mai ajunge degrabă, tot în sac voi avea tendința să dorm. Dacă sunteți curioşi ce sac de dormit folosesc, e unul bun la toate, un Marmot Neversleep, achiziționat de românii faini din Calgary, Canada, care m-au ajutat, pe când am trecut pe acolo acum 2 ani.

Țin să zic că Nino e figură maximă. Ghid montan şi softist, omul a urcat zeci de munți, printre care şi Cho Oyu, unul din cei 14 aşa numiți opt miari din Himalaya. A primit la el sute de călători şi are şi poveşti cât să te delectezi pe bune, despre cei care i-au călcat pragul: de la un stripper român, la un neamț gay care i-a propus de cum a intrat pe uşă sex, la călători mai cumpătați sau neveste controloare (cazul unui cuplu de români). Am fost al zecelea român găzduit de Nino şi cu ocazia asta am aflat şi cât de mulți români ajung de fapt prin Lima.

Chiar a doua zi, după ce sosisem în capitala peruviană, am mers la Ambasada României, să-mi refac paşaportul. Postasem cu vreo câteva săptămâni înainte, un mesaj pe facebook, în care criticam sistemul celor de la MAE, fiindcă, ca român cu domiciliul în străinătate, nu puteam să fac cerere online pentru emiterea paşaportului electronic cu valabilitate pe 5 ani, aici în Lima, ci mă arondau fie la Consulatul României din Montreal, Canada, ori în România.

La scurt timp, am primit un mesaj de la un domn din M.A.E. care m-a ajutat, în sensul că a luat el personal legătura, direct cu Ambasada României din Lima şi soluția de compromis, a fost eliberarea unui paşaport temporar. Oricum, asta nu-mi schimbă părerea față de faptul că sistemul are o mare lacună pentru cei în situația mea (cetățean român cu domiciliul în afara României, care nu se află momentan şi nici în viitorul apropiat, nici în țară, nici în locul unde a avut ultimul domiciliu).

În schimb, la ambasadă am fost primit foarte fain de dl. ambasador Gafița, cu care am avut o conversație interesantă despre expediția mea, despre istorie, despre trecutul său ca ambasador în Canada, pe vremea cabinetului Jéan Chrétien şi altele. La despărțire, omul mi-a oferit din buzunarul său chiar şi nişte bănuți de drum.

***

Lima este un oraş haotic de mare, cu o populație care depăşeşte 10 milioane şi cu un transport în comun deficitar, în sensul în care aşa zisul metrou, care este de fapt un tren de suprafață, are abia o singură linie care deserveşte întreg oraşul.

La fel ca în alte mari oraşe din America Latină, soluția de compromis pentru lipsa liniilor de metrou, este amenajarea autobuzelor pe linii express, speciale, dar după cum am mai observat şi în alte părți, soluția aceasta duce la supra-aglomerare în autobuze.

Mă rog, ferice de cei ca mine, care au biță. Deşi n-am văzut aici să existe o cultură urbană pentru biciclete, ea rămâne, părerea mea, cel mai rapid mijloc de transport în Lima şi marile oraşe, în general.

Ei, dar surpriza maximă în Lima, a venit din partea lui Ovidiu Bălaj, de la Garlic Trail, care mi-a adus cârnați, telemea, ciocolățele Făgăraş şi bere Silva… da, da, bere Silva, dacă vă puteți imagina, în Peru.

Ovidiu organizează tururi prin diverse colțuri de lume şi ne-am nimerit fix când a sosit cu un grup din țară în Lima, aşa ca am dat şi eu un tur de centru a Limei cu ei. Şi n-am cum să uit colecția de cranii din catacombele mănăstirii franciscane, unde ne-a dus Ovidiu.

Totuşi, cel mai fain loc din Lima, mi s-a părut faleza din Miraflores (malecon îi zice, dacă nu mă înşel). Este o promenadă care seamănă cu cea din Rio de Janeiro, cu şoseaua ondulată de-a lungul coastei, jos, iar sus, o vastă rețea de parcuri şi trotuare, pe unde te poți plimba şi admira apusul, ceea ce am făcut şi eu. Chiar aşa, apusurile sunt belea de faine, de-a lungul întregei coaste.

***

Din Lima, ultimii 500 de km până la Nazca, ar fi urmat aceeaşi linie deşertică, vântoasă, de coastă monotonă, dacă nu o pipăram eu puțin, cu o ieşire off-road prin Rezerva Națională Paracas.

După ce am părăsit Lima, m-am cazat prima seară la pompierii din Punta Negra. În Peru, spre deosebire de Ecuador, mi s-a întâmplat uneori să fiu refuzat la pompieri, pe motiv că alți călători, cărora li s-a dat voie să se cazeze acolo, au abuzat de ei, furând din unitate. Şi chiar dacă nu e drept să judeci pe toți după faptele unuia, îi înțeleg. Ajunge o singură persoană, ca să strice întreg zenul.

Din Punta Negra, am luat-o uşor spre Pisco şi Paracas. Nu aveam neapărat în gând să ajung la Paracas, fiind puțin ocoliş ca să ajung acolo, dar la recomandarea unui amic, am zis că hai…

Paracas în sine, e boring, cu hoarde de turişti „gringo”, dar Rezerva Națională Paracas, este o adevărată bijuterie: plaje cu nisip de culoare roşie, stânci, flamingo, păsări şi peisaje de vis.

Aveam două opțiuni din Paracas. Fie intram în rezervă, dădeam o tură pe unde puteam şi mă întorceam să-mi continui drumul spre Ica pe panamericană, fie încercam un drum off-road, pe coastă şi prin deşert şi încercam să ajung pe ocolite la Ica. Am ales a doua variantă, chiar dacă mi s-a zis că este impracticabil drumul. Impracticabil n-a fost, dar am avut, ce-i drept, porțiuni de împins prin nisip, ceea ce iar nu este foarte plăcut.

În Laguna Grande, unde am ajuns a doua seară, a fost minunat. Laguna Grande este un sat pescăresc, uitat de lume, unde ajung puțini turişti. Îmi plac astfel de locuri, fiindcă aici interacționezi cu adevăratul Peru, cu localnicii.

Am ajuns flămând în Laguna Grande şi cum se putea să nu gust ceviche-ul local. Pentru un sfert din prețul pe care l-aş fi plătit într-un restaurant din Paracas, sau orice alt loc turistic, mi-a dat nenea de la restaurantul baracă din localitate, o ditamai farfuria de ceviche asortat cu orez. Nebunie a fost.

Chiar aşa, Peru şi Mexic mi se par țările cu cea mai bogată bucatărie din întreaga Americă Latină. Dacă în Mexic am rămas fixat pe quesadillas, în Peru, m-am îndragostit de ceviche şi lomo saltado. Cevichele este în esență peşte marinat, asortat cu mirodenii diverse, ceapă, ş.al., iar lomo saltado este un fel de tocăniță de carne, cu cartofi prăjiți şi orez.

În general, mâncarea este delicioasă în Peru, iar un prânz complet, dacă cauți bine, îl poți găsi şi la 5 – 6 soles (6,50 – 8 lei). Sosurile, în schimb, sunt uneori vechi şi se pot strica şi de aici mi s-au tras problemele, în principal. Mi s-a făcut, deja, de două ori rău, de la ele. O dată în Iquitos, pe când traversam Amazonia şi a doua oară în Lima.

***

După o zi intensă pe drumul off-road, din Laguna Grande, ajungeam seara târziu la Huacachina, lângă Ica. De aici şi până la Nazca nu a mai fost decât o aruncătură de băț.

Ce-mi pare totuşi rău, este că nu am văzut liniile din Nazca, trecând pe lânga ele, după lasarea serii. Da, uneori, pedalez şi după lăsarea serii. Nu sunt deloc matinal.

De-amu, urcare serioasă, înapoi în Anzi.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
1 comment

Nu sărăcia macină România

Sunt de 2 ani şi 3 luni de zile pe drum, prin Americi, timp în care, am trecut prin societăți efectiv măcinate de sărăcie şi de violență. Țări fără perspectivă de viitor, fără modele de dezvoltare solide şi fără reguli precise. Ştiu, unii îmi veți spune, păi ce, România nu tot în categoria asta se înscrie?

Lăsând ipocrizia la o parte, România joacă, din fericire, în altă ligă. Inevitabil compar societățile pe unde trec, cu a mea. Pun în balanță bunele şi relele şi oricum aş lua-o, României îi lipseşte totuşi ceva.

Îi văd pe ăştia de aici zâmbind şi pe ai mei isterizându-se, brutalizându-se verbal şi impunându-se, care cum poate peste celălalt şi îmi dau seama că, de fapt, problema este una mult mai adâncă şi fundamentală. Ceva este cu mult mai putred la noi, cu mult mai înfricoşător, iar acel ceva se numeşte traumă, dedublare, lipsă de adevăr istoric, frică de cineva, de ceva, de tine însuți, nevoie de control.

Câteodată, tot ce trebuie să fac ca să-mi aduc aminte de acea nebunie de acasă, este să dau telefon alor mei, care, deşi locuiesc în Canada, nici măcar nu conştientizează că au luat cu ei toată încărcătura românească: prejudecăți, frică, control, traumă.

Oameni buni, problema profundă a României, este trauma şi lipsa de adevăr, atât la nivel individual, cât şi colectiv. Dacă pornim discuția de la aceste două idei, cred că putem pune punctul pe rană, care rană noi credem că s-a închis, când, de fapt, la o simplă atingere, ar țâşni sângele, ar izbucni toată durerea şi ne-ar cuprinde ruşinea.

Durerea şi ruşinea, sunt esențiale într-un proces de recuperare, atât individual cât şi colectiv. Am fost ținuți 50 de ani într-o cuşcă. Era imposibil ca gratiile să se evapore peste noapte şi rănile să se coaguleze.

Jucăm roluri duble la toate nivelurile societății. M-a şocat, efectiv, ultimul film al lui Cristi Mungiu, Bacalaureat. Omul reproduce cu o măiestrie incredibilă dedublarea. Toate personajele tind să aibă vieți multiple sau cel puțin să-şi arate, în funcție de împrejurări, fațete multiple, exact ceea ce se petrece şi în realitatea românească de zi cu zi: de la politicieni la bunicuțele care vând zarzavat în piață.

Singurul mecanism pe care l-am învățat în ultimii 27 de ani, a fost cel al denaturării şi al minciunii, al eufemismelor ieftine.

De fapt, asta ne ucide uşor-uşor. Încercăm să ne scăpăm la nivel individual prin imigrare, să fugim de trecut, de familie, de societate, de tot ce doare şi frustrează, în loc să creăm un spațiu colectiv al compasiunii şi al dialogului.

zoom
No comments

Ce faci când îți expiră paşaportul în timpul călătoriei

S-a întâmplat, ca recent, să-mi expire paşaportul, în timpul expediției mele pe continentele americane. Norocul face că am şi cetățenie canadiană, iar în Ecuador şi Peru, am putut intra fără viză, cu cel canadian, dar mai departe, aveam nevoie de cel românesc. Şi după cum aveam să aflu, nu e chiar atât de uşor să-ți refaci paşaportul valabil pe 5 ani, în străinătate, dacă eşti unul din cele câteva milioane de români cu domiciliul în străinătate, ca mine.

De doi ani sunt nomad, dar ultimul domiciliu stabil, pe care nu l-am mai schimbat, mi-a rămas în Canada, în Montreal, acolo unde am trăit şi mi-am făcut studiile, până în 2015.

Ei bine, când am vrut să-mi refac paşaportul, pe 5 ani, am dat de cea mai hibă dintre hibele sistemului. Legea spune că dacă ai domiciliul în străinătate, nu poți face cererea de paşaport simplu electronic decât de la consulatul din străinătate la care te arondează sistemul econsulat.ro, sau direct din țară. Fiindcă acele paşapoarte sunt emise în județul în care ai avut ultima oară domociliul. În cazul meu, trebuia să merg în Montreal, sau în România. Tot una era.

Aşa că singura soluție, pentru cei care se află în situația mea, este paşaportul temporar, cu valabilitate de un an de zile. Se poate emite pe loc şi spre surprinderea mea, costă doar $24 USD, față de $70 USD cât ar fi costat unul simplu electronic (cel valabil pe 5 ani).

Numai că, atenție, acest paşaport simplu temporar, se pare că nu este acceptat de state precum Mexic sau Qatar. Pentru a vă asigura că puteți intra în țara dorită cu paşaportul temporar, musai să consultați site-ul Ministerului de Afaceri Externe, înainte.

Mai mult, chiar dacă valabilitatea este de un an de zile, foarte multe țări, nu te mai primesc dacă paşaportul, fie că vorbim de cel simplu electronic sau simplu temporar, are mai puțin de 6 luni valabilitate. Deci, preferabil, atunci când plecați la drum, reînnoiți-l pe cel de 5 ani. Eu aveam valabilitate 2 ani pe el, la plecare şi nu m-am gândit că voi zăbovi atâta, dar e bine să plecați pregătiți.

Şi încă ceva, e important să aveți certificatul de naştere şi o dovadă a adresei de domiciliu la voi pentru emiterea oricărui tip de paşaport.

Am fost primit foarte fain de ambasadorul României la Lima

Cu ocazia expirării paşaportului, am trecut şi fizic pe la Ambasada României din Lima, unde am avut privilegiul să fiu primit de către domnul ambasador Gabriel Gafița şi domnul consul Ştefan Andrei.

Am purtat o discuție amicală despre expediția mea, dar şi alte subiecte legate de istorie, țară şi alte meleaguri.

Cu amabilitate şi înțelegere, m-au ajutat în problema paşaportului, emițându-mi un nou paşaport simplu temporar, cu valabilitate un an.

Trecând peste hiba de care pomenisem la început (pentru cetățenii români cu domiciliul în străinătate) din partea M.A.E. în ceea ce priveşte emiterea paşapoartelor simple electronice pe 5 ani, am simțit că oamenii aceştia, sunt cu adevărat în slujba cetățenilor, făcând tot posibilul să mă ajute în situația mea. Cred că sistemul merită criticat, dar nu în totalitate, ci doar acolo unde nu există logică.

zoom
No comments

Nea Clemente, îngerul deşertului

Kilometrul 347 al porțiunii de şosea panamericană, ce leagă granița peruviano-ecuadoriană, de Lima, nu ar fi cu nimic mai special, ca restul, dacă, aici nu s-ar afla restaurantul La Balsa, un oasis în plin deşert.

Zona de coastă peruviană, situată între munții Anzi şi oceanul Pacific, este una deşertică, cu localități puține şi distanțe relativ măricele între ele. O briză sud-nord menține temperatura scăzută, chiar şi în miezul zilei, iar pe mine, care călătoresc pe bicicletă, acest curent de aer contra mers, mă încetineşte semnificativ.

Un tip, Francisco, cicloturist şi el, din Lima, îmi dăduse, pe pagina mea de Facebook, câteva contacte, care m-ar putea ajuta cu un blid de mâncare şi cazare, pe traseul spre Lima, printre care şi cel al unui domn pe nume Clemente Luyo, proprietarul unui popas-restaurant, situat între două localitați, în mijlocul deşertului. Îmi scrie lângă numele lui, în paranteză, îngerul deşertului, omul care ajută toți călătorii.

De cum intru în restaurant, îl salut pe nume, zâmbind, şi-mi face semn să mă aşez la masa din colț. Avea de terminat de vorbit cu un furnizor. Între timp, îi zice ospătarului să-mi aducă ceva de-ale gurii. Aşa mă trezesc cu o farfurie de „lomo saltado”, ceva orez cu cartofi prăjiți şi bucățele de carne de vită, într-un sos delicios.

Până când termin eu de înfulecat, apare şi nea’ Clemente la masă, cu un caiet mare, în care colecționează toate poveştile călătorilor care îi trec pragul. Aşa aflu că sunt al 1244-lea pe care îl primeşte şi-l ajută.

„Un amic din Lima mi-a pus porecla asta de îngerul deşertului, fiindcă vedea că tot ajut atâția călători, din 1990 şi până acum. Primul care a venit a fost un basc, al doilea un japonez, iar al treilea, un argentinian. De primii trei, îmi voi aduce mereu aminte. Călătorii aceştia ajung într-o țară străină, trebuie deci tratați în cel mai frumos mod posibil. Mulți mă ştiu deja, prin cele povestite de alții şi mă caută, cu încredere, aşa ca tine.”

Cât îmi povesteşte toate astea, nu pot să nu remarc calmul cu care o face şi căldura sufletească pe care o degajă nea’ Clemente.

Îl întreb, curios, dacă dă de mâncare la toți călătorii care-i trec pragul, nu se simte mai sărac, şi-mi răspunde râzând:

„Nu, făcând asta, mă simt o persoană mai bună. Nu sunt nici mai sărac, nici mai bogat, dar mă simt fericit. Nu există țări şi frontiere, suntem, de fapt, o singură țară, cu toții. Toți suntem frați. Eu îi primesc pe toți cu bucurie.”

Răsfoind caietele unde fiecare călător i-a lăsat câteva cuvinte scrise, îşi aduce aminte de cei pe care i-a ajutat. Îl întreb ce poveste de călătorie l-a impresionat cel mai mult.

„Povestea unui englez. Eu vorbesc puțină engleză, el puțină spaniolă şi aşa ne-am înțeles. A reuşit să parcurgă America şi Eurasia pe jos, traversând şi strâmtoarea Bering, între Alaska şi Rusia.”

Trec de la un subiect la altul cu nea’ Clemente şi nici nu ştiu când trece timpul. Cu greu, îmi strâng lucrurile şi mă pregătesc de plecare. Vreau, totuşi, să mai fac ceva kilometri până se întunecă şi sunt deja orele 16:00. 

Îi scriu şi eu câteva cuvinte în caiet şi lipesc o hârtie de 1 leu. Na, să fie şi ceva specific României. Îl îmbrățişez şi ne luăm la revedere. Şiret, îmi bagă şi o hârtie de 20 de soli în buzunar.

„Să ai acolo, de drum, sigur ai nevoie..”

Am rămas fără cuvinte. Mi-au dat efectiv lacrimile.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
No comments

Oraşul de chirpici Chan Chan – cea mai mare aşezare pre-columbiană din America de sud

Lângă Trujillo, la aproximativ 500 de km nord de Lima, se află fosta capitală a imperiului Chimú, Chan Chan. 

Cunoscut ca oraşul din chirpici şi cea mai mare aşezare pre-columbiană din America de sud, locul acesta degajă o energie aparte şi dacă ajungeți prin Peru, nu ar trebui să-l ratați. 

Peru are atâtea locuri grozave, dar din păcate, majoritatea turiştilor grăbiți, se duc doar în Lima, Cuzco şi Machu Picchu, hai poate şi un pic pe lângă Arequipa. Trebuie să recunosc că zona de nord a Perului, nu este cea mai curată şi organizată, dar locul acesta se merită vizitat. Eu am dat un tur ruinelor aflate la 5 km de centrul oraşului Trujillo, pe bicicletă şi nu am plătit nici o taxă de intrare. Probabil că dacă aş fi intrat la muzeu, plăteam, dar o plimbare printre zidurile si ruinele Chan Chan-ului nu m-a costat nimic.

Puțină istorie

Vreme de 570 de ani, aproximativ între anii 900 şi 1470 d. Hr., Chan Chan, (original „Jang Jang” însemnând „Soare Soare dar care a rămas cunoscut ca Chan Chan datorită colonizatorilor spanioli care nu puteau să pronunțe corect acest nume) a fost capitala imperiului Chimor, al civilizației Chimú. Asta până să fie cuceriți de către incaşi şi incorporați în vastul imperiu al celor din urmă.

Una dintre legendele locului, zice că primul rege al civilizației Chimú, se numea Tacaycamu şi a ajuns pe coasta peruviană cu o flotă de plute şi a fondat civilizația a cărei capitală, în vremurile de glorie ale sale, avea să ajungă la o populație situată între 40.000 – 60.000 de locuitori.

Totuşi, odată cu cucerirea incaşă şi mai apoi sosirea colonizatorilor spanioli, mai precis a conquistadorului Francisco Pizzaro, care înființează şi oraşul Trujillo, Chan Chan, avea să cunoască decăderea şi eventual, să dispară. Ruinele oraşului se întind în ziua de azi pe aproximativ 20 de kilometrii pătrați.

Cu bicicleta printre ruine

De obicei înnoptez la pompieri sau la poliție, dar în Trujillo, nu m-au primit nici unii, nici alții, aşa că am rămas peste noapte la hostelul Backpackers. 25 de soli noaptea ($8) e un preț decent, şi e curățel şi situat central. 

De la hostel la ruine, am făcut exact 1 oră pe biță, şi intrarea este la şoseaua principală, nu prea ai cum să o ratezi. 
Am ajuns aproape de ora închiderii muzeului (orele 16:00), dar nu muzeul era cel care mă interesa cu adevărat, ci ruinele, pentru care nici nu am trebuit să plătesc. 

De fapt, cred că este ideal să prinzi soarele ăla de dinainte de asfințit, reflectat pe clădirile din lut. Altfel se simte şi vede locul ăsta.

Şi da, a fost super fain să pot da turul ruinelor pe biță. La ultimul complex, fiind singurul turist rămas, s-a speriat paznicul de mine. A crezut că eram la furat şi mi-a zis să o tulesc că ar fi destui hoți prin zonă care mă pot lăsa fără biclă, aşa că i-am dat bătăi şi m-am dus să înnoptez în Salaverry, dar vizita la Chan Chan, va rămâne una emblematică.

zoom
No comments

Fotoreportaj: povestea bananelor ecuadoriene – cum sunt procesate şi ambalate

Bananele sunt cel mai bine vândut fruct din lume. Nu cred că există om să nu ştie de banane şi să nu şi le dorească. Dar câți dintre noi suntem la curent cu modul în care acestea sunt crescute, procesul de culegere şi ambalare şi mai ales condițiile de lucru ale muncitorilor din această industrie?

În penultima mea zi de pedalat prin Ecuador, pe drumul spre Huaquillas, am trecut mai întâi printr-o zonă de plantații şi mai apoi, întâmplător, am dat şi de locul în care bananele erau procesate, ambalate şi încărcate într-un camion, spre livrare.

Conform unui raport pe 2016 al celor de la World Top Exports, Ecuadorul este cel mai mare exportator de banane din lume. Bananele ecuadoriene reprezintă 23.3% din totalul exportat şi însumează o cifră de afaceri de $2,7 miliarde, conform aceluiaşi raport. Deci, aproape una din trei banane pe care le consumăm, provine din Ecuador.

Nu aveam planificat să ajung într-un asemenea centru de procesare, dar cum am dat din întâmplare peste unul, chiar la marginea şoselei, am zis că merită o pauză, cât să mă holbez la ritmul alert al angajaților care muncesc din greu ca să prepare bananele care ajung mai apoi, pe mesele noastre, în Europa.

Procesul este următorul:

1. Bananele sunt culese cu o prăjină direct din plantație şi transportate pe o bandă rotitoare spre centrul de procesare.

2. La intrare în centrul de procesare, sunt spălate cu furtunul de către un angajat şi aruncate într-un bazin cu apă.

3. În bazin sunt sortate. Cele care au o singură urmă de stricăciune, sunt îndepărtate.


4. Bananele sunt etichetate şi împachetate în binecunoscutele cutii de banane şi încărcate în camion.

Ceea ce m-a frapat de la bun început, a fost să văd doi tineri adolescenți care lucrau în acel centru şi ritmul foarte alert în care munceau cu toții, condițiile oarecum precare şi salariile mici de care mi-au zis că au parte.

Chiar anul acesta, Anca Elena Gheorghică, de la asociația Mai Bine din Iaşi, a documentat foarte bine, în călatoria sa în Ecuador, întreaga poveste a bananelor: cum ajung ele de la producător la consumator şi cât de just este tot acest proces. Toate aceste date, pot fi găsite pe site-ul dedicat proiectului, dar am să reiterez şi eu, mai jos, câteva dintre cele mai interesante puncte.

  • După bumbac, bananele sunt a doua cultură din lume ca nivel de tratare chimică, iar companiile, nu ezită să economisească banii pe care ar trebui să-i dea pe echipamente de protecție a angajaților.
  • Deși sunt transportate jumătate de glob, sunt în medie cu un sfert mai ieftine decât merele, un fruct local european, asta pentru că angajații sunt extrem de prost plătiți şi se pune foarte multă presiune pe ei.
  • În trecut, afacerea cu banane era dominată numai de o mână de companii ce se ocupau de cultivarea bananelor. Cu toate acestea, recent, ele au fost înlocuite de jucători mult mai importanți – supermarketurile. Ele cumpără direct din țările producătoare şi nu ezită să profite şi să controleze prima verigă,  producătorul, care nu are prea multe alternative şi trebuie să cedeze, de cele mai multe ori.

    Singura soluție pentru aceste nereguli, ar fi să sprijinim şi milităm pentru comerțul echitabil. Cum o putem face?

    1. Semnând petiția lansată de asociația Mai Bine, prin care se cere lanțurilor de supermarketuri Auchan, Billa, Carrefour, Kaufland şi Lidl să facă disponibile şi vizibile fructele certificate Fairtrade.
    2. Sprijină mişcarea Fairtrade şi implică-te direct, în acțiunile celor de la Mai Bine.
    zoom
    No comments

    Coasta pacifică, deşertul dintre Piura şi Chiclayo şi piramidele de la Tucume –  primele impresii după 2 săptămâni de pedalat prin Peru

    A fost mai simplu decât mă aşteptam. După ce depăşisem şederea în Ecuador, cu peste o lună de zile, am avut puține emoții la ieşire. Ştiam că scoseseră amenda de $250 pentru depăşirea perioadei de şedere, dar chiar şi aşa, aveam emoții față de cum va reacționa vameşul.
    Intrasem în Ecuador prin micuța localitate Nuevo Rocafuerte, din Amazonia, unde nu au calculator şi implicit, îți pun doar ştampilă în paşaport, fără să te înregistreze în sistem. Aşa că, acum, la ieşire, nenea vameş nici măcar nu şi-a dat seama că eu depăşisem cele 3 luni care se alocă oricărui turist. Am ieşit efectiv basma curată. Cred că dacă m-aş întoarce chiar acum în Ecuador, nici nu şi-ar da seama că am păşit vreodată prin acea țară.

    Am intrat în Peru pe la Tumbes. Peisajul sterp, de coastă, dar mai ales şoseaua ceva mai stricată şi „marea de gunoaie”, mă anunță că am schimbat țara. Aveam să înțeleg că Ecuador a fost un vis frumos, din punctul de vedere al curățeniei şi al organizării. Cel puțin partea de nord vest a Perului, este absolut groaznică. Am văzut cu propri mei ochi, cum oameni aruncă saci de gunoi menajer, direct din maşină. Ies puțin în afara oraşului şi jap. Sincer, înțeleg țări ca India, unde nu poți avea curățenie, datorită suprapopulației, dar în Peru, care este scuza, alta decât managementul prost şi corupția? Sunteți familiari cu fenomenele astea, nu? I guess so…

    Prima seară, mi-am petrecut-o în cort, pe plajă, pe malul Pacificului. Nu-l mai văzusem din Panama şi după toate mirosurile şi gunoaiele de pe panamericană, din acea zi, mi s-a părut minunat să găsesc acel loc curat, pe plajă: doar eu şi sunetul valurilor.

    Prima parte a traseului meu peruvian, urmează îndeaproape malul Pacificului şi descopăr chiar şi câteva stațiuni turistice drăguțe prin zona aceasta, dar din nou, mizeria este ceva ce, cu siguranță nu pot trece cu vederea atât de uşor. Asta şi leii de mare găsiți morți pe plajele din această zonă.

    Se pare că se apropie de mal şi le mănâncă hrana pescarilor, care îi otrăvesc. Ori îi otrăvesc, ori îi prind în plase şi ucid. Este un crunt instinct de supraviețuire a celui mai puternic, de dezinteres din partea autorităților şi de impunitate.

    Îi dau pedală mai departe şi observ că şi maşinile sunt mai răblăgite pe aici, decât erau în Ecuador. Văd uneori câte una, care mai are puțin şi se desface în bucăți. Şi a mai apărut ceva: moto-taxiurile sau tuktuk-urile, cum mai sunt ele cunoscute. Şi claxoane, multe claxoane…

    Chiar mă gândeam, ce determină multe din națiile săraci ale lumii, să claxoneze mult mai mult decât aşa zisa lume dezvoltată: lipsa regulilor, dorința de a se impune, de a-ți face loc mai uşor prin mulțime?

    Lângă El Alto, am dormit în spatele unei benzinării. Am analizat bine locul, înainte să instalez cortul, ca să mă asigur că nu există şanse să fiu jefuit şi m-am trântit la un film, după care am adormit. A doua zi, comand o cafea la restaurantul din față şi dau să-mi pun telefonul şi una din bateriile externe, la încărcat. După nici 5 minute, mă trezesc cu proprietara, femeie pe la vreo 60 şi ceva de ani, că mă apostrofează. Cum mi-am permis eu să-mi pun alea la încărcat, fără să o întreb! Doamna, este exact genul de persoană, în pragul vârstei a treia, care are impresia că un telefon şi o baterie, consumă cât un aparat de aer condiționat şi îi va crea gaură în buget. Am tăcut mâlc, că aveam nevoie de baterie, fiind descărcată complet, dar la plecare nu m-am abținut să nu-i zic vreo două. Clar, nu cuvinte de ocară, ci să-i bat apropoul despre comportamentul față de proprii clienți.

    Nu-i nimic, mi-am zis. La ce oameni faini am întălnit până acum, o astfel de întâmplare, nici nu merită prea multă atenție. Şi uite că, următoarea zi, în Sullana, proprietarul primului local unde am intrat să caut Wi Fi şi să beau o cafea, mi-a făcut cinste: una şi una. În fine, trebuie să recunosc că gunoiul şi acea întâmplare, mi-au creat o primă impresie proastă despre Peru, dar nu mă dau eu aşa uşor după prime impresii şi prejudecăți.

    În Piura, al treilea oraş ca mărime din Peru şi primul oraş important pe unde am trecut, cu străzile sale prăfuite, multe neasfaltate, am fost primit excelent de o doctoriță, pe nume Elena, găsită pe CouchSurfing. Fiind mereu ocupată cu munca şi cei doi copii, am avut puțin timp să vorbim, dar suficient cât să îi satisfac câteva curiozități asupra României şi limbii române. Statul la pompieri şi poliție e fain, dar parcă câteodată, e bine să mai dai şi de câte o familie dintr-asta faină.

    Deşertul dintre Piura şi Chiclayo

    Vânturile nord-sud din Patagonia, îmi sună cunoscute. Am fost avertizat şi sfătuit de multă lume pe tema asta, dar să dau de vânt continu din față, chiar din nordul Perului, la asta nu mă aşteptam.

    Întreaga zonă străbătută de şoseaua panamericană, între Piura şi Chiclayo, este una deşertică. Cum precipitațiile sunt relativ abundente în zonă, nisipul este în multe locuri acoperit de vegetație, ceea ce face locul mai ciudat.

    Ici, colo, zăresc câte un sat cu case din chirpici. Cu cât mă depărtez de Piura, se împuținează şi oamenii şi zonele locuite. La un moment dat rămân doar eu pe biclă şi tirurile care vâjâie pe lângă mine. Ştiu, panamericana nu este poate cel mai idilic loc de pedalat, dar am nevoie în perioada asta să avansez puțin mai repede, spre sud. Şi totuşi, ce ghinion…vântul din față nu mă ajută prea mult şi inevitabil, mă oboseşte mult mai rapid, dar puțin câte puțin, am pedalat toată distanța care mă despărțea de Chiclayo.

    În Lambayeque, după aproape 23.000 de km împreună, un moto taxi mi-a lovit janta de pe spate şi mi-a turtit-o, aşa că până în Chiclayo, ultimii 10 km care îmi mai rămăseseră, i-am făcut cu roata pe spate în opt. Cu toate astea, eram fericit că în ziua aia salvasem un cățel care-l găsisem abandonat pe marginea şoselei. L-am recuperat, dat ceva de mâncare şi cărat până în primul sat, unde i-am gasit o familie adoptivă. Of, Peru e plin de animale abandonate şi maltratate.

    Piramidele de la Tucume – ultimele piramide construite de om

    Peru nu este doar despre Machu Picchu şi incaşi, ci despre mult mai multe şi mai vechi culturi şi civilizații, pre incaşe, care au lăsat în urmă, artefacte şi chiar întregi oraşe. Ăsta este cazul şi culturilor Lambayeque, Chimú şi Moche, care s-au dezvoltat şi au prosperat în regiunea dintre Chiclayo şi Trujillo, înainte să fie asimilate de incaşi. Aşa că am fost şi eu curios să descopăr câte puțin din această îndepărtată istorie şi m-am dus la Tucume, aproape de Chiclayo, acolo unde civilizația Lambayeque, urmată de Chimú şi doar mai apoi de către Inca, a construit ultimele piramide din lume, piramide din lut.

    A fost grozav să mă plimb seara printre acestea, să văd locurile unde se făceau sacrificii umane pentru zei şi să-mi imaginez cum era viața oamenilor din acele timpuri. Vă las mai jos câteva imagini.

    Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici

    zoom
    No comments

    Ultimele ascensiuni din Ecuador şi drumul spre Perú

    Am reuşit să petrec 4 luni în Ecuador. Când am intrat cu barca prin micuța localitate Nuevo Rocafuerte, de pe fluviul Napo, nu mi-aş fi imaginat că voi petrece atât timp în această țară sud americană. Dar nu regret absolut deloc. Am ieşit din Ecuador cu 7 masivi urcați şi nenumărate peisaje şi experiențe de neuitat.

    După plecarea lui Călin în Canada (urcasem Cayambe în compania lui şi a lui Daniel Cinghea), am rămas doar cu Daniel, cu care am reuşit mai departe, să urc şi Illinitza Nord (5.126 m), Carihuayrazo (5.018) şi Chimborazo (6.268 m).

    Quito – Riobamba şi ascensiunile pe Illinitza Nord şi Carihyarazo

    Daniel şi-a adus bicicleta şi echipamentul aferent cu el, din țară, ca să parcurgă unele trasee din America de sud, şi el, pe biță, aşa că am bătut bucata dintre Quito şi Riobamba, împreună, pe panamericană; cu un stop în El Chaupi, unde, ajungând pe seară, am rugat poliția locală, să ne dea un pat de dormit.

    Era ultima localitate unde puteam lăsa în siguranță bicicletele, iar polițaiul, a fost aşa de mişto că ni le-a pus în sediu, şi a doua zi, ne-a şi urcat cu un fel de ATV din dotare, până la „trail head”, de unde am început urcarea propriu-zisă, spre Illinitza. Vârful l-am prins din păcate în nori, aşa că nu am văzut mai nimic, iar la întoarcere, am făcut tot drumul, până la poliție, pe jos.

    Mă, totuşi o treabă este sigură în Ecuador. Ori de câte ori am avut nevoie să poposesc peste noapte, undeva, pompierii sau poliția, m-au primit la ei. Este incredibil, cât de curate şi dotate sunt sediile lor, dar cel mai important, este că te poți baza oricând pe ei: sunt acolo, în slujba cetățeanului şi a străinilor care le calcă pragul țării. Uite, ăsta mi se pare un aspect excelent a ceea ce numesc ei „La Revolucion Ciudadana” (Revoluția Cetățenilor), modelul de stânga adoptat de fosta şi actuala conducere a țării. Mereu am fost de părere, că un sistem socialist, poate funcționa doar într-o societate în care resursa umană şi educația, sunt la standarde foarte mari, ceea ce nu este cazul, din păcate, în nici o țară sud americană. Multe din aceste politici, sunt politici populiste, dar na, există totuşi şi aspecte bune şi oneste, pe care trebuie să le scot în evidență.

    Nu am avut pe nimeni lângă mine, cu care să călătoresc, sau în preajma căruia să stau, preț de 2 ani de zile, aşa că timpul petrecut alături de Daniel, a fost oarecum ciudat. Ne-am bucurat împreună de aceste ascensiuni şi de drumeții, dar avem stiluri diferite de abordare a unor aspecte şi a modului de a călători. El este mai mult axat pe munte şi mai organizat, din punctul de vedere logistic şi al sponsorilor. La mine, totul a fost de la bun început, o serie de evenimente şi întâmplări, extrem de neprevăzute. Ajutorul pe care l-am primit, a venit în marea lui parte, de la oameni simpli şi doar aşa, am ajuns să cutreier mai bine de 2 ani Americile. Dar cred că tocmai asta mă atrage în ceea ce fac, acel imprevizibil, chemarea necunoscutului şi uneori a pericolului, trebuie să recunosc. Fiecare are şi trebuie să aibă stilul său de a vedea lumea. Asta este adevărata frumusețe a călătoritului: faptul că fiecare vede prin metoda sa de a călători, diferit locurile prin care trece.

    După Illinitza, a urmat Carihuayrazo, cu o primă încercare de Chimborazo, eşuată. Nici nu aveam planificată tura asta, dar ca să ne ridicăm puțin moralul, am zis să mai urcăm un alt vârf de 5.000 de m, înainte să ne întoarcem la Chimborazo şi exact asta am făcut.

    Trekul până la baza lui Carihuayrazo, este ceva de vis. Începe la aprox. 4.000 de m şi urmează o vale, de-a lungul feței nordice a masivului Chimborazo, până la aprox. 4.600 de m, la baza muntelui. Ici colo, pasc vicunii, în rest, multe lagune şi vegetație joasă, specifică zonei alpine.

    Dacă la urcare, ultima porțiune de ghețar de pe Carihuayrazo, nu pare atât de înclinată, la coborâre a fost complet altceva. Chiar când am ieşit de pe creasta, am alunecat şi m-am oprit 5 m mai jos, în piolet. Zăpada fiind moale şi fleşcăită după amiaza, coborârea devine coşmar.

    Chimborazo, cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei

    Dar după această ultimă experiență, ne-am întors pe Chimborazo, mai fermi şi mai siguri pe noi. Dacă prima oară am ales să punem cortul la 5.270 m, de această dată, am urcat direct de la 4.800 de m, unde campasem lângă refugiu. Marea parte a alpiniştilor, aleg această variantă şi aleg să urce pe timp de noapte, ziua ridicându-se ceața şi zăpada fiind mult mai moale. Aşa că, ne-am conformat şi noi.

    Am fost singurii care au luat-o pe ruta normală. Ceilalți au ales ruta Whymper. Problema cu ruta normală, este că traversează o zonă unde sunt căderi masive de pietre şi nu este foarte recomandabilă, mai ales atunci când e vânt. În schimb, noi am prins un timp extraordinar; fără pic de vânt, o noapte senină, cu lună.

    Ascensiunea chiar nu este una uşoară. Ne-a luat în jur de 8 ore şi ultima parte, pe ghețar, de la 5.700 de m în sus, pe o pantă de mai bine de 40°, devine chiar epuizantă. Lipsa de oxigen, ajută şi ea la oboseală. Îmi aduc aminte, cum pe la 5.850 m, mi-a venit gândul să renunț. Deşi aproape, dar încă departe, oboseala începuse să-şi spună cuvăntul. Numai energizantul pe care-l aveam la mine, mi-a reînprospătat forțele şi mi-a dat puterea să ajung în jur de ora 8 dimineața pe principalul vârf al masivului Chimborazo, vârful Whymper (6.268 m). Zeii au binevoit să ne recompenseze ascensiunea pe cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei, cu un cer senin, fără pic de nor.

    Da, datorită convexității Terrei, Chimborazo şi nu Everest, este cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei, fiind foarte aproape de linia ecuatorială şi m-am simțit privilegiat să ajung aici.


    Riobamba – Cuenca şi spre granița peruană

    După vreo 2 zile de odihnă, tot la pompieri în Riobamba, luni, pe 11 septembrie, m-am despărțit de Daniel, care a luat-o mai repede spre Peru, pe altă rută. Astfel se încheia o lună plină de drumeții şi ascensiuni în Ecuador.

    Din Riobamba până în Cuenca, panamericana urmează un drum sinuos, care dă a montagne russe pe alocuri, prin Cordillera. Nişte urcări de toată pomina, dar şi peisajele sunt pe măsură. Părțile astea de traseu, mai grele, mereu îmi rămăn întipărite ca fiind cele mai faine.

    Într-o seară, am cerut permisiune unor localnici să campez la ei în curte şi spre surpriza mea, m-au servit şi cu o supă caldă. Mi-au zis să-mi păstrez măncarea mea pentru a doua zi. Am stat cu ei la masă şi mi-au cerut să îi învăț cuvinte din română. Oamenii ăştia sunt mai curioşi ca cei din aşa numita Lume dezvoltată.

    Şi încă ceva curios. În Ecuador, oamenii parcă nu au acel sens aprig al proprietății. Te pui la el în curte şi te şi invită la masă. Nu ți-ar zice nici dă-te mai încolo, ba din contra, îți zâmbeşte. În State, ar fi scos puşca direct, sunt sigur.

    5 zile mi-a luat să fac cei aproximativ 260 de km care despart Riobamba de Cuenca, dar au fost poate cei mai grei km de până acum, cu o medie de 1.500 m urcați zilnic.

    Cuenca este o bijuterie de oraş colonial. Centrul său istoric cu străduțe pavate, bisericuțe la fiecare colț şi case coloniale colorate, este din 1999, parte din patrimoniul mondil UNESCO. Totuşi, dincolo de asta, aici am avut o întâmplare foarte faină. Miguel, un student spaniol, în exchange în Cuenca, mă urmăreşte pe contul de instagram. Aşa că m-a invitat să stau la ei şi am prins şi un party vineri seara. Mergeau bine de tot nişte beri după aşa urcuşuri.

    Din Cuenca până la graniță, am avut treabă uşoară, coborâre pe o vale spectaculoasă. Atât peisajul, cât și oamenii, se schimbă foarte mult, între zona andină și cea de coastă. Cu cât cobori spre coastă, și nivelul de „veselie” crește. Am început să văd din ce în ce mai multă lume la bere, în crâșme, muzica se aude din ce în ce mai tare și mai des, apare bogata vegetație de junglă joasă și zumzetul neîncetat al insectelor, preia liniștea munților.

    După o ultimă noapte petrecută în cort, în curtea pompierilor din Huaquillas, joi la prânz, intram în Perú.

    Aventura continuă.

    P.S. În Giron, cei de la achiras.net, mi-au luat un interviu. De la primul interviu în spaniola, din ianuarie 2016, parcă am facut ceva progres.

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici

    zoom
    1 comment

    10 obiceiuri şi particularități din America Latină

    S-a scurs un an şi 8 luni de când mă perind prin diverse țări din America Latină, în tentativa mea de a traversa cele două Americi pe bicicletă. În tot acest timp, am putut observa şi nota, unele caracteristici, care mi se par haioase şi diferite față de ce am văzut prin alte colțuri de lume. Aşa că am să fac mai jos un rezumat, cu 10 dintre cele mai interesante astfel de particularități ale țărilor latino americane.

    1. Duşul electric

      Multe din băile latino-americane, sunt dotate cu un duş electric. Apa este încălzită electric, iar de cele mai multe ori, firele la vedere, îți dau fiori. Primele dăți, mi-a fost şi frică să mă spăl sub o asemenea chestie, dar m-am obişnuit. Tot mi se pare o invenție şi o practică proastă şi foarte periculoasă.

      2. Sticlă spartă în loc de sârmă ghimpată

      Da, ați citit bine. Nu am idee de ce anume, dar latino americanilor, li se pare mai sigură varianta de a cimenta în vârful gardului, bucăți de sticlă spartă, decât să pună tradiționala sârmă ghimpată. Chiar nu am prea văzut sârmă. Peste tot, bucăți de sticlă, să se taie mai bine potențialul hoț.

      3. Capacele de la WC lipsă

      Din Mexic în jos, s-au rărit şi capacele de WC. Poate noi, românii, nu suntem prea departe de practica asta, dar totuşi, în țările latino-americane, capacele de la WC-uri ori se fură, ori nu se instalează, iar oamenii chiar sunt OK fără ele. Nişte amici români care au o casă de vacanță în El Salvador, îmi povestiseră cum au cumpărat îngrijitorilor capac nou şi aceştia l-au demontat, fiindcă nu erau obişnuiți să-l folosească. Ecuador este totuşi o excepție. Aici am găsit o curățenie ireproşabilă şi capace la WC-uri, chiar şi în cele mai sărace locuri.

      4. Boxe peste tot

      Dacă zici america Latină, atunci zici muzică şi voie bună şi chiar aşa este. De la magazine de mobilă, la alimentare, fiecare scoate câte o pereche de boxe afară şi dăi cu hiturile latino cât e ziua de mare. Recunosc că la început e haios şi fain, dar la un moment dat ți se ia de atâta gălăgie.

      5. Orez cu pui la micul dejun

      Micul dejun este complet diferit față de cel european sau nord american. În multe din țările latino americane, oamenii mănâncă orez cu pui la micul dejun şi cam acelaşi lucru ca felul doi, la prânz.

      6. Cei mai mari producători de cafea, cea mai proastă cafea

      Brazilia, Columbia, Ecuador, Guatemala, El Salvador, etc se numără printre cei mai mari producători de cafea din lume. Totuşi, contrar aşteptărilor, nu o să găsiți o cultură solidă a preparării cafelei, în aceste țări. Ori te servesc cu o cafea prea apoasă, ori pun prea mult zahăr, ori te servesc cu nescafé. Italia şi Grecia rămân țările unde am băut cele mai bune cafele. Prepararea cafelei şi felul în care apreciază localnicii cafeaua, fac totul.

      7. Banane fripte

      Le găseşti peste tot şi denumirea corectă în spaniolă, este „platana”. Un soi de banană mai mare şi puțin diferită la gust, dar pentru mine tot banană rămâne şi prefer să o mănânc crudă. Latino americanii o mănâncă de multe ori cu orez, la prânz.

      8. Dacă eşti alb, eşti cu siguranță american

      Stereotipul cel mai des întâlnit. Cultura nord americană le este cea mai cunoscută latino americanilor, iar pentru ei, gringo, înseamnă de cele mai multe ori, american. Tot asta se întâmplă şi cu limba. Au impresia că dacă eşti alb, automat vorbeşti şi engleză.

      9. Bilețele cu „Nu se dă pe datorie”

      Am văzut de nenumărate ori acest tip de anunț. Or fi şi locuri care dau pe datorie…dar în principiu, multe magazine şi restaurante au astfel de mesaje afişate.

      10. Totul se închide cu gratii şi grilaje

      Nivelul de încredere este unul scăzut, iar jafurile multe. De aia multe magazine folosesc gratii, chiar şi în timpul zilei, iar noaptea uşile şi ferestrele se acoperă cu un grilaj glisant.

      P.S. Dacă ați călătorit prin țări din America Latină şi credeți că s-ar merita să includ şi alte caracteristici, scrieți-mi în comentarii.

      zoom
      No comments

      Ascensiune pe vârful Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului

      În ultimele două săptămâni, m-am bucurat de prezența altor doi români, aici, în Ecuador, Călin Adam şi Daniel Cinghea, cu care am urcat împreună vf. Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului şi unul emblematic al acestei țări, la fel ca şi frații săi mai înalți, Cotopaxi şi Chimborazo.

      Dacă pe Daniel nu-l mai întălnisem până acum, pe Călin îl ştiu de 2 ani. Mi-a fost gazdă în Calgary, în Canada, pe când am trecut cu bicicleta pe acolo. După primirea deosebită, făcută de comunitatea de români de acolo, am rămas amici, iar acum, potrivindu-ne cu locul şi timpul, am ajuns să împărtăşim puțin şi din pasiunea pe care o avem pentru munte.

      Cotopaxi (5.897 m) şi Chimborazo (6.310 m), sunt cele mai cunoscute vârfuri din Ecuador şi 2 ascensiuni frumoase, pe care cred că şi le doreşte orice alpinist, dar Ecuadorul, numără 10 vârfuri care depăşesc 5.000 de m, dintre care, marea parte au ghețar permanent. Unul dintre acestea, este şi Cayambe, al treilea, după Chimborazo şi Cotopaxi şi pentru noi, soluția de înlocuire a Cotopaxi-ului, rutele spre vârful acestuia, fiind închise în acest moment, datorită activității vulcanice recente. Da, vorbim până la urmă de mulți vulcani cu un ridicat potențial de erupere, în această zonă a lumii.

      Prima încercare

      După o primă noapte petrecută la unicul refugiu din Cayambe, situat la 4.600 de m, Călin, a resimțit puțin mai tare altitudinea şi a decis să coboare la 3.500 de m, pentru câteva ore, ca apoi să revină şi să se simtă chiar optim.

      Aclimatizarea este diferită de la om la om. În timp ce eu urcasem deja de câteva ori la peste 4.000 de m şi eram cât se poate de aclimatizat pentru acea altitudine, Daniel, care tocmai ce sosise din România şi fără prea multe alte ture recente la altitudine, înainte de această tură, se simțea perfect, urcând din Quito (2.850 m) la 4.600 de m. Totuşi, Călin avea, fără îndoială, cea mai mare experiență dintre toți, el urmând să ne ghideze pe ghețar.

      Este şi o chestie de organism. Fiecare om reacționează complet diferit. Unii au nevoie de mai mult timp, alții de mai puțin, iar reacția poate fi mereu alta. Totuşi, cred că cu cât acorzi mai mult timp organismului, cu cât acesta poate face mai bine față schimbărilor şi provocărilor de orice tip, printre care şi lipsa de oxigen.

      În fine, după 2 nopți dormite la 4.600 de m (prima la refugiu, a doua la cort), în cea de-a treia, am hotărât să atacam vârful, fiind acum, bine aclimatizați şi pregătiți, cu toții.

      Fiind la Ecuator şi existând şanse mari ca după 10 dimineața să se fleşcăiască gheața, de la soarele extrem de puternic, sau dacă nu, să se pună ceața deasă, vârfurile mai serioase din Ecuador, se urcă, de preferință noaptea. Şi de preferință cu ghid, zic cei de la minister. 

      După un accident petrecut pe vf. Illiniza sud, în 2012, guvernul Ecuadorului ar fi luat hotărârea să impună ghid, oricărui alpinist care vrea să urce unul din vârfurile cu ghețar, ale micuței țări sud americane. Totuşi, există şi posibilitatea de a semna o declarație pe proprie răspundere, la intrarea în Parcul Național, care să-i absolve pe ei de orice responsabilitate, ceea ce am şi făcut. 

      Ni se părea că a angaja un ghid, oricum ar fi fost, strica din frumusețea turei alpinistice (sau andinistice, cum ar spune cei din Ecuador). Una este să „munceşti” un vârf, să faci recunoaştere, să te bucuri de imprevizibil şi alta să urmezi paşi desemnați de ghid. Experiența şi înțelepciunea lui Călin şi-au spus aici cuvântul.

      Prima parte a traseului, de la 4.600 de m, la 4.800 de m, şerpuieşte şi urcă destul de brusc, printr-o zonă de bolovani. Bătea un vânt incredibil, în acea noapte. Călin nu putuse să închidă un ochi din cauza vântului extrem de puternic. Şi de asta şi de frică, să nu ne ia vântul pe sus, cu tot cu cort. La un moment dat, a ieşit să reancoreze partea vestibulului, fiindcă vântul o scosese din cui.

      Nu era de bine, dar ne-am ambiționat, sperând că la un moment dat, se va mai potoli. Pe o coamă laterală, chiar înainte să ajungem la ghețar, am crezut, efectiv, că mă va mătura vântul.

      Călin a condus toată noaptea grupul, făcând şi demersurile de recunoaştere a traseului, încasând zăpadă viscolită la greu. Era perfect senin. Din păcate, după tot acest efort pe ghețar, acel vânt extrem de puternic, nu ne-a permis să ajungem din prima pe vârful de 5.790 de m. Au fost 7 ore de mers epuizant, cu vânt de 90 km/h pe alocuri şi zăpadă viscolită, iar în jur de 7:30 am, am luat decizia înțeleaptă, să facem stânga împrejur şi am coborât de la aprox. 5.500 de m. Eu cel puțin, mă simțeam stors de putere şi cu greu m-am târât înapoi, la tabăra de la 4.600 de m. Şi, colac peste pupăză, vântul puternic mi-a rupt şi cortul Marmot Twilight 2, care mi-a fost alături încă din 2009.


      „Zeul” Cayambe ne-a permis să-i păşim pe vârf, din a doua încercare

      Cum niciodată nu este frumos să laşi ceva neterminat, după alte 2 zile de odihnă, vremea fiind şi senină şi cu un vânt moderat, ne-am luat hamul, bocancii, colțarii, pioletul şi mănuşile de altitudine şi am luat-o din nou spre vârf.

      Fără vânt, altul a fost progresul. Mult mai rapid şi faptul că ne puteam acum opri să ne hidratăm şi să mai îmbucăm ceva semințe si dulciuri (cei de la Native Box, mi-au trimis prin Daniel nişte mixuri de fructe uscate şi semințe geniale fix pentru acel boost de energie de care ai nevoie în aşa momente), ne-a menținut în formă până pe vârf.

      Chiar dacă Daniel păruse foarte bine aclimatizat la început, pe ultima bucată de traseu, paşii îi deveneau din ce în ce mai grei. Călin conducea grupul, urma Daniel şi apoi eu. Eu şi Călin cred că eram totuşi in mare formă, chiar şi după o noapte de urcat pe ghețar. Fără vântul de ultima oară, urcarea ne-a fost infinit mai uşoară şi plăcută.

      După mai bine de 6 ore de efort şi o ultimă urcare de 45°, pe lângă nişte crevase destul de adânci, ajungeam, puțin după răsărit, în şaua vârfului, măturată de un vânt incredibil, de care fusesem, se pare, feriți pe fața sudică a muntelui. Încă 100 de m de creastă şi păşeam, în sfârşit, pe vârful de 5.790 m. Era o dimineață atât de senină…

      La orizont, se vedeau 3 din cei mai înalți vulcani ai Ecuadorului: Antisana, Cotopaxi şi Chimborazo. Spre cel din urmă îmi îndrept acum gândurile şi paşi (sau pedalele, mai bine spus), nu înainte de a mai face şi un trek pe Illiniza Norte (5.126 m).

      Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă, #CycleTheAmericas, puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

      Parteneri logistici

      zoom
      No comments

      Cum m-am rătăcit la coborârea de pe vulcanul Cotacachi. Trekking de aclimatizare pe două vârfuri de peste 4.000 de m

      În aproximativ o săptămână, îmi vin „întăriri” din țară. Doi amici, în compania cărora voi încerca câteva ascensiuni pe vârfuri de +5.000 şi +6.000 de m. Bucuria mea e, că prin ei îmi va ajunge şi echipamentul necesar acestor expediții la înălțime.

      În ultimele două săptămâni, am urcat, în vederea aclimatizării, pe alte două vârfuri, ceva mai joase, unul de 4.630 de m, şi altul de 4.867 de m. Dacă Imbabura, primul vulcan, a fost mai mult un trek de plăcere, cel de-al doilea, Cotacachi, s-a transformat într-o aventură totală, rătăcindu-mă la coborâre şi fiind nevoit să-mi fac un bivuac şi să înnoptez la peste 4.200 de m altitudine.

      Imbabura şi Cotacachi sunt 2 vulcani din nordul Ecuadorului, în jurul cărora s-a conturat, de-a lungul timpului, o frumoasă legendă. Se zice că Imbabura este bărbatul, Cotacachi este femeia, iar dealurile situate la poalele lor, sunt copiii celor doi, rodul iubirii arzătoare dintre ei. Sunt doi iubiți, despărțiți doar de valea în care se află oraşul Otavalo, oraş din care provin mulți dintre muzicanții sud-americani, pe care-i vedeți cântând pe străzile marilor oraşe europene şi nord americane.

      Tata Imbabura, în afară de niscaiva „scrambling” pe coamă, spre vârf, nu mi-a impus nici o problemă tehnică. Dar, ca întotdeauna, femeia se lasă mai greu cucerită. Ajunsesem la baza traseului spre vârful Cotacachi, într-o duminică după amiază, după o urcare pe bicicletă, până la altitudinea de 3.000 de m, la frumoasa lagună Cuicocha. Era prea târziu să urc în ziua respectivă, aşa că mi-am instalat cortul, cu gândul că voi urca a doua zi dis de dimineață. A doua zi nu s-a putut, fiind o vreme jalnică: ploaie, ceață deasă, vânt. Şi a cam ținut aşa până joi.

      Totuşi, nu am renunțat la ideea de a urca pe vârf şi m-am ambiționat cumva. Când îmi pun ceva în cap, cu greu mi-l mai scoate cineva, aşa că am aşteptat până vineri, când, am făcut rost de coardă, ham şi ceva carabiniere şi am pornit spre vârful de 4.944 m. Ştiam că îmi vor fi utile la coborârea de pe vârf, putând astfel să fac rapel.

      În mod normal, de la 3.000 de m, la 4.000 de m, cei aprox. 14 km de drum forestier, care şerpuiesc până la locul numit „la antene” urci cu maşina. Nu am găsit pe nimeni să mă urce până acolo, aşa că am făcut tot acest drum la pas. Plecasem deja oarecum târziu de jos, pe la 9 dimineața, iar acest drum anevoios, m-a întârziat şi mai mult. De abia pe la 12:30 la amiază eram la antene, unde mi-am făcut un ceai din frunze de coca (frunzele de coca sunt cele din care se fabrică cocaina, dar un ceai sau simplu fapt de a mesteca aceste frunze, îți taie din răul de înălțime).

      Până pe la 4.300 de m, cărarea trece prin desele ierburi de altitudine, cunoscute ca „paramo” în Anzii ecuadorieni, după care începe o pantă abruptă, dominată de pietriş care-ți fuge de sub picioare şi roci fragile, de care nu te poți sprijini, fiindcă rămâi de cele mai multe ori cu ele în mână.

      M-am mişcat lent spre vârf, cu pauze dese, iar altitudinea şi oboseala kilometrilor parcurşi, începeau să-şi spună cuvântul. După o scurtă rătăcire şi revenire la traseu, de abia la orele 18:00 am ajuns în creasta Cotacachi-ului şi, fiind deja târziu, nu am mai procedat spre vârful principal, ci spre cel secund, situat în stânga.

      Fiind extrem de târziu, am procedat imediat la coborâre, dar, chiar atunci s-a pus o ceață groasă, asta după ce în timpul zilei fusese perfect senin. Dar na, ştiți cum este, la altitudine, vremea este extrem de imprevizibilă.

      Odată cu ceața şi lăsarea serii, vizibilitatea a devenit extrem de redusă şi, coborând pe la 4.300 – 4.200 de m, mi-am dat seama că am părăsit traseul pe care urcasem. Am bâjbâit puțin, iar la un moment dat, de frustrare şi oboseală, mi-am făcut un fel de bivy şi m-am pus să mă odihnesc. Aveam trei straturi pe mine, dar fără sac de dormit şi cort, simțeam cum trece vântul prin mine şi nu am putut să dorm deloc. Am stat aşa, câteva ore, până am mai prins ceva forțe. Să fi fost deja 3 dimineața, cred, când m-am pus din nou la drum. A trebuit să ocolesc toată coama prin ierburile alpine înalte, caracteristice acestei zone a Anzilor, ca să reîntâlnesc traseul.

      Între timp, cei de la Rezerva Cotacachi-Cayapas, dăduseră semnalul de alarmă şi, vreo 6 inşi de la Rezervă şi de la pompieri, dintr-o localitate apropiată, mă căutau deja. Îi vedeam cu lămpile aprinse, de la depărtare. La 5 dimineața ne-am întâlnit şi şi-au dat seama că totul era ok şi m-au coborât până la bază, unde-mi lăsasem bicla.

      Aventură, ce mai, dar totul e bine, atunci când se termină cu bine. Iar de aclimatizat, sunt sigur că m-am aclimatizat.

      Acum mă puteți urmări şi pe contul meu de Instagram.

      Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

      Parteneri logistici

       

       

       

      zoom
      2 comments

      Azi se împlinesc 2 ani de când am plecat să străbat Americile. Câteva reflexii personale.

      Pe 28 iulie 2015, decolam de pe aeroportul Henri Coandă, spre Alaska.  Începea expediția care urma să mă poarte dintr-o extremă într-alta a Americilor, pe bicicletă. Ştiam că avea să fie aventura vieții mele. Ceea ce nu ştiam eu însă, era că nu va dura doar 9 luni de zile, aşa cum îmi propusesem.

      Doi ani s-au scurs de atunci. Doi ani în care nu mi-am văzut nici familia, nici prietenii, nici măcar un cunoscut. Doi ani în care am stat departe de tot ceea ce îmi este cunoscut. Am lăsat totul în urmă, ca să-mi urmez o pasiune, un vis şi să mă descopăr.

       

      ***
       

      Era o vreme de toamnă târzie, în Alaska, atunci când am început eu să dau primele pedale spre sud, pe 5 august 2015. Şi deşi m-am pus la asemenea drum destul de târziu, pentru latitudini atât de nordice, ca prin minune, timpul a fost de partea mea. Până prin noiembrie, când, într-un final, m-a lovit iarna din plin, în statul american Montana.

      Au urmat două luni grele, de pedalat prin frig, până să dau de vremea mai prielnică, din Mexic. Apoi, uşor, uşor, în lunile lui 2016, ce au urmat, am trecut la vremea caniculară şi extrem de umedă din America centrală şi nordul Americii de sud.

      Mai întâi au fost Munții Stâncoşi, apoi Podişul Central Mexican, urmat de lanțul vulcanilor din America Centrală, jungla Amazoniană, şi, într-un final, impunătorii Anzi.

      Au fost zile uneori grele, alte ori plăcute. Au fost nopți uneori liniştite şi comfortabile, alte ori complet nesigure, dormite în cort, în biserici, în stații de pompieri, sau chiar în închisori. Cert este, că dintr-o fugă spre sud, expediția pe două roți, mi-a devenit mai degrabă o fugă după experiențe, cât mai diverse şi o scoatere în afara pragmatismului şi a mediocrității.

      Partea extraordinară a unei astfel de expediții, este că, uşor, uşor, eliminând toți factorii externi, şcoală, servici, familie, societate, presiuni de orice tip, rămâi tu cu tine însuți.

      Fiecare avem traumele şi insecuritațile noastre, moştenite fie din familie, fie din societate şi chiar din ambele. România, prin definiție, este o societate de oameni profund traumatizați, o societate în care, domneşte minciuna, nesiguranța de sine şi neîncrederea reciprocă. Un car de caracteristici, pe care, vrem, nu vrem, le moştenim la nivel individual.

      Am crescut cu bunicii, abandonat fiind de tată şi cu o mamă oarecum distantă şi copleşită de propria ei durere şi dezamăgire. A fost startul „ideal” pentru a dezvolta o oarecare nesiguranță de sine şi un sentiment de inferioritate, care s-a manifestat sub o formă sau alta, în adolescență şi mai târziu în viața adultă.

      Nu mai spun despre caracterul profund religios pe de o parte, pe de alta rasist şi şovin, al familiei mele. Şi sunt absolut sigur, că aici vorbim de un fenomen la nivel de societate, dar prea puțini conştientizăm aceste aspecte. De fapt, nu este absolut deloc evident să conştientizezi toate astea, atât timp cât nu te îndepărtezi şi nu începi să vezi „the big picture”. Atât timp cât nu dialoghezi cu alții şi nu începi să nuanțezi toate astea cu diversitatea lumii în care trăim.

      În acest sens, călătoriile şi în special această expediție, m-au ajutat enorm. M-au ajutat să părăsesc acea comoditate şubredă şi lipsită de verticalitate. Mirajul societății şi a liniştii familiale. Să văd şi înțeleg diversitatea acestei lumi şi să o apreciez. Dar, în acelaşi timp, sunt conştient că undeva, cumva, ceea ce fac, este tot o fugă. Pot să acumulez încă câteva zeci de mii, poate chiar sute de mii de km, dar fără o înfruntare mai directă şi sinceră a fiecărei frici şi insecurități, totul este un simplu miraj. Călătoria nu te conectează în mod direct, cu tine însuți, ci cumva ocolit.

      Partea extraordinară a unei astfel de expediții, este că, uşor, uşor, eliminând toți factorii externi, şcoală, servici, familie, societate, presiuni de orice tip, rămâi tu cu tine însuți. Ai această extraordinară oportunitate. Şi după ce rămâi tu cu tine însuți, începi să decojeşti strat după strat. Nu mai poți da vina pe nimeni şi pe nimic. Câteodată îți vine să-ți tragi pumni, câteodată să plângi. Uneori zburzi de fericire, alte ori simți un profund regret.

       

      ***

       

      Acum, la doi ani de la plecarea din țară şi 21.548 de km pedalați prin 19 țări şi teritorii, mă aflu în Ecuador, unde mă aclimatizez pentru a urca câteva vârfuri mai înalte din Anzi, în drumul ce mi-a rămas de parcurs până la punctul terminus al expediției mele, Ushuaia, în Țara de Foc.

      Vreau să mulțumesc pe această cale tuturor celor care mi-au fost în ultimii 2 ani aproape şi celor care m-au ajutat prin donații şi materiale necesare expediției. Fără voi şi fără necunoscuții care m-au ajutat spontan pe traseu, nu aş fi putut ajunge până aici.

      Mulțumesc mult şi partenerilor logistici, CrossBike.ro, Evolio, Samsung Romania, MainstreamMsx şi NativeBox.ro.

      Fiți nebuni, urmați-vă visele şi încercați să fiți sinceri cu voi, să pătrundeți până într-acolo, unde e cel mai greu. Lucru valabil atât la propriu, cât şi la figurat.

      Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

      Parteneri logistici

      zoom
      No comments

      Tot ce trebuie să faci, este primul pas.

      Sunt de aproape doi ani de zile pe drum. Inițial, îmi imaginam o tură de 9 luni de zile, în care vroiam să ajung pe cel mai scurt traseu, din Alaska, în Țara de Foc, legând cele două extreme ale Americii. Treptat, mi-am dat seama că nu kilometrii, timpul şi recordurile dau adevărata valoare expediției mele, ci experiențele şi oamenii pe care îi întâlnesc pe traseu. De aia, uşor, uşor, cele 9 luni, s-au transformat în 2 ani, iar cei 24.000 de km propuşi inițial, în mult mai mulți.
      Când am plecat, ştiam că nu am banii necesari pentru o asemenea expediție. Deşi am fost ajutat logistic de câteva companii (Evolio mi-a dat banii pentru achiziționarea unui dispozitiv de monitorizare, plus câteva gadget-uri necesare, CrossBike mi-a furnizat echipamentul ciclistic, iar Samsung un telefon şi o cameră cu care-mi filmez aventura) banii necesari acestui lung drum, mi-au fost donați/sponsorizați pe parcurs, de oameni care apreciază spiritul meu de aventură şi proiectul meu. Oamenilor acestora le mulțumesc din suflet. Chapeau!

      Cred că este esențial să faci primul pas, chiar dacă crezi că-ți lipsesc resursele necesare, în orice îți doreşti să faci cu adevărat. Important este să o faci cu pasiune şi dacă este aşa, orice sacrificiu este binevenit.

      Acum 2 ani de zile, terminam studiile în inginerie, la Universitatea McGill din Canada. Calea-mi era „pecetluită” spre o slujbă de inginer programator, prin care puteam duce o viață simplă şi liniştită, lipsită de griji materiale, dar şi de adrenalina aventurii. Atunci am schimbat macazul, pe o altă linie, pe o altă cale. Asta şi datorită unor coincidențe şi circumstanțe de moment. Am vrut până la urmă să fiu sincer cu mine, să-mi urmez visul de a vedea lumea şi de a mă bucura din plin de aventură. Altfel, riscam să mă simt ca un peruş în colivie…

      Şi nu regret nimic. Ultimii 2 ani au fost cei mai minunați din viața mea şi sper la mulți alții aşa, pe diferite meridiane ale Terrei. Acum ştiu sigur că nu mă voi opri aici, ci-mi voi continua acest nou drum ales. Mi-a intrat în sânge şi nimeni şi nimic nu mă va putea opri. Lumea e a mea. Totul a fost să fac primul pas…

      zoom
      1 comment

      Quito, una din cele mai frumoase capitale din Americi

      Am stat o lună de zile în Quito, capitala Ecuadorului şi capitala situată la cea mai mare altitudine din lume*.

      Este unul din puținele oraşe din America Latină, de care pot spune că m-am îndrăgostit, de-a binelea. Trebuie să fiu onest, din Mexic şi până jos în Argentina, puține oraşe au vechimea şi arhitectura colonială a Quito-ului, care să întrerupă monotonia clădirilor de beton şi a cartierelor cu case de cărămidă şi prefabricate, de cele mai multe ori neterminate. În general, nu oraşele sunt punctul forte al țărilor sud-americane, ci peisajele şi zonele naturale, absolut fabuloase, deşi există câteva bijuterii de oraşe coloniale, în special în Mexic, dar şi în Guatemala, Columbia, Ecuador şi Peru. Practic centrele fostelor zone importante ale Imperiului Spaniol.

      Totuşi, Quito, iese din tipar. Cu străduțele sale strâmte din centru, numeroasele cafenele şi aerul său boem, Quito, este poate unica capitală americană, care mi-a dat uneori senzația, că aş fi într-un oraş european. Aşadar, nu degeaba, Quito a fost primul oraş din lume (împreună cu Cracovia, în Polonia) care a fost inclus în patrimoniul umanității, UNESCO.

      Desigur, caracterul mai lent al localnicilor, vânzătorii stradali şi prețurile mici, îmi aduceau aminte că mă aflu pe alt continent, departe de Europa. 

      Chiar, că tot am adus subiectul prețurilor, în Quito, poți mânca un prânz complet cu $1,50, iar un bilet de troleu/autobuz costă doar 25 de cenți americani. Da, Ecuadorul a renunțat la moneda sa națională (Sucre-ul) în anul 2000, pentru dolar, stabilizând astfel foarte mult economia şi dându-i o predictibilitate crescută. Multe țări din America Latină au trecut şi trec periodic prin episoade inflaționiste (Venezuela de exemplu, are actualmente cea mai ridicată inflație din lume, care după spusele celor de la BusinessInsider, depăşea în februarie anul acesta, 800%). El Salvador, micuța țară din America Centrală, a schimbat şi ea de la colon, la dolarul american, chiar înaintea Ecudorului, în 1998, pentru motive similare.

      Quito are poate cea mai mare concentrație de biserici din America Latină. O plimbare din Piața Mare (centrul de facto al oraşului), unde puteți admira monumentul independenței, în Piața San Francisco, unde se află una din cele mai vechi biserici ale oraşului, construită în sec XVI, până în Piața Santo Domingo, numărul bisericilor şi mănăstirilor este unul impresionant. Câteva dintre ele, printre care La Compañia, au interioare aurite, absolut fabuloase.

      Fiind situat la 2.850 de m, primele zile m-am simțit oarecum obosit, dar această aclimatizare, are să-mi prindă extrem de bine pentru ascensiunile pe care mi le-am propus în perioada care urmează. Da, e puțin ciudat să fi într-un oraş de dimensiunile Bucureştiului, situat la o altitudine cu 300 de m mai mare ca vf. Moldoveanu. Dar, asta înseamnă zona andină, cu specificul ei vulcanic, în Ecuador.

      La nord de Quito, în San Antonio de Pichincha, am dat o fugă, în compania a doi alți români, Maria şi George, la monumentul supranumit „Mitad del Mundo” (în traducere, Jumătatea Lumii), monument construit la sfârşitul anilor ’70 şi care s-a vrut a fi amplasat exact pe linia Ecuadorului, dar măsurători mai recente, au demonstrat că este, de fapt, la 240 de m mai la sud de linia imaginară, care împarte Pământul în două. Chiar şi aşa, este fain să-ți faci o poză acolo şi să admiri stemele Franței, Spaniei şi a Ecuadorului de pe monument, care, comemorează, totodată, prima expediție geodesică din istorie.

      Dar, până la urmă, sunt de acord cu zicala românească, că omul sfințeşte locul şi poate, chiar cei pe care i-am întâlnit aici, în oraş, mi-au lăsat impresia asta faină. De fapt, în ochii quitenilor, călătorii sunt cu câteva clase peste restul. Oriunde am intrat şi povesteam ce fac, ori mi-au dat reducere, ori chiar m-au ajutat gratis. Ajunsesem aici cu o grămadă de lucruri lipsă şi cu niscaiva probleme la bicicletă (suport pe față rupt şi sistemul electric defect) şi dacă unii nu vindeau lucrurile respective, fie mă recomandau la alții, fie căutau ei ceva amic care să ştie pe unde pot găsi acel ceva sau rezolva acea problemă. Da, am simțit puțin din socialismul promovat de noul preşedinte, pe care-l cheamă, în mod paradoxal, Lenin, un nume nu chiar atât de rar în Ecuador.

      Şi nu mai pun, că în tot acest timp, un băiat pe care l-am contactat pe couchsurfing, mi-a oferit o cameră de hotel gratis, Hotel Cumandá aparținând familiei sale. Altfel n-aş fi putut rămâne atâta timp, cât să-mi pot rezolva toate problemele şi să mă pot bucura de oraş.

      De ieri, sunt (în sfârşit) din nou pe drum, spre Ibarra, unde plănuiesc să explorez puțin regiunea şi să urc câțiva vulcani de sub 5.000 de m, ca aclimatizare pentru cei mai grei, care urmează la începutul lunii august.

      La revedere Quito, ne-om revedea cât de curând…

      ______________

      *Quito, situat la 2.850 de m altitudine este depăşit doar de La Paz, dar cum Sucre este capitala constituțională a Boliviei, atunci Quito, rămâne capitala situată la cea mai mare altitudine din lume.

      zoom
      No comments

      Călătoriile, o soluție pentru copiii cu autism? #CuDavid în #Laponia. #jurnaldefotograf

      Am primit de-a lungul expediției mele prin Americi, comentarii şi mesaje, fie direct de la David, sau de la tatăl acestuia, Mihai Stescu. La un moment dat, Mihai mi-a povestit cum îl învăța pe David despre zonele geografice ale Americilor şi țările pe care le traversam, prin prisma expediției mele. M-am bucurat, evident. Dacă pot inspira, educa sau face să viseze, măcar o persoană, prin ceea ce fac şi postez pe rețelele sociale şi blog, atunci asta mă face cu adevărat un om fericit.

      Nu îi cunosc în mod personal, dar uşor, uşor, dintr-o vorbă într-alta, m-am apropiat de ei şi am aflat povestea lui David (un băiețel de 10 ani) şi faptul că acesta s-a născut cu autism, o boală care afectează 7.179 de copii din România (conform statisticilor Ministerului Sănătății Publice pe anul 2012).

      Părinții lui, au aflat de boala copilului lor, încă de la o vârstă fragedă şi au decis să lupte cu aceasta, atât prin terapia tradițională, cât şi prin mijloace mai puțin ortodoxe, ceea ce a dat cu adevărat roade, David fiind acum capabil să meargă la o şcoală normală şi să dezvolte prietenii cu colegii săi. Totuşi de ce zic mai puțin ortodoxe? Fiindcă au căutat în David, domenii şi adevărate pasiuni, pe care David le poate dezvolta şi prin care ar putea să-şi clădească chiar şi o viitoare ocupație. Printre acestea se numără geografia/călătoriile şi fotografia. Ce poate fi mai frumos…

      Şi pentru că David este un super ambițios şi a excelat la şcoală şi la terapie anul acesta, părinții i-au recompensat eforturile, încurajându-i exact această pasiune pentru geografie şi fotografie, prin a-i organiza la sfârşitul lunii iunie, o escapadă absolut inedită, în Laponia.

      #CuDavid în #Laponia. #jurnaldefotograf

      Aşa s-a născut proiectul lor îndrăzneț, prin care, l-au dus pe David în Laponia, la cercul polar, chiar în satul lui Moş Crăciun. Şi nu doar atât. David a surprins pe cameră, tot ce i s-a părut lui relevant, sperând ca mai apoi, să expună aceste fotografii, într-o expoziție.

      Despre traseul lor – scurt jurnal de călătorie

      Mai exact, au pornit pe 23 iunie din Nyköping, Suedia (unde este aeroportul low cost pentru Stockholm), de unde au închiriat o maşină şi au luat-o mai întâi spre Uppsala, vechea capitală scandinavă, unde au şi înnoptat.

      A doua zi au pornit spre Umea, unde au mai petrecut o noapte, ca mai apoi să treacă frontiera în Finlanda, în localitatea Rovaniemi,  situată pe cercul polar, unde se spune că locuieşte Moş Crăciun. David a făcut chiar şi un live pe facebook de acolo. 

      După Rovaniemi, au coborât la Jyväskylä şi mai apoi la Helsinki, de unde au luat un feribot care face 17 ore până la Stockholm, capitala Suediei, căreia i-au dedicat 3 zile pentru finalul escapadei.

      Câteva impresii de la David

      Zice că în Uppsala au găsit un oraş pustiu, suedezii sărbătorind „Midsummer”, dar asta nu i-a întristat, ci le-a oferit o oportunitate unică; să fotografieze străzile goale, fără turişti.

      Din Rovaniemi, David a făcut un live, pe facebook, din care se vede cât de emoționat era, să fi ajuns la Moş Crăciun acasă.

      Helsinki

      Un oraş minunat, o îmbinare între tradițiile nordice şi elemente de arhitectură barocă, sculpturi tradiționale, dar şi moderne – monumentul dedicat lui Sibelius. Ne zice David că s-au întâlnit chiar cu Markku Pietinen, fiul Eliei Hiltunen, artista care l-a realizat. Acesta le-a povestit despre cum s-a construit şi ulterior a devenit un simbol al Finlandei, chiar anul acesta împlinindu-se 50 de ani de la construirea monumentului şi 100 de la declararea independenței Finlandei. Mihai mai adaugă faptul că atmosfera este nordică, dar nu se simte rigurozitatea suedeză.

      Feribotul Helsinki – Stockholm (Ms. Mariella)
      Este prima oară pentru David pe un feribot, iar Mariella i-a impresionat prin organizarea şi curățenia pe care au găsit-o pe vas. Între 1985 şi 1989, a fost cel mai mare vas din lume, din clasa sa. Are 9 punți şi transportă atât pasageri, cât şi maşini şi camioane. 

      Drumul de la Helsinki la Stockholm, a durat 17 ore, timp destul pentru a te plimba pe puntea vasului, a servi câte ceva de-ale gurii şi admira Marea Baltică.

      Stockholm şi drumul înapoi spre casă

      La întoarcerea în Stockholm, David şi-a dorit mult să meargă la Ericsson Globe, cea mai mare clăsire sferică din lume, pentru a urca în Skyview şi a admira întreaga panoramă a oraşului. Alt vis şi obiectiv împlinit.

      Tot în Stockholm, părinții l-au plimbat prin Gamla Stan, partea veche a oraşului, cu arhitectura şi atmosfera ei specifică.

      Întoarcerea în România şi câteva concluzii

      Astăzi este ultima lor zi în Suedia, iar mâine se vor întoarce în țară. Când i-am întrebat cum a fost, tot ce mi-a putut răspunde Mihai, tatăl lui David,  a fost că se simt obosiți, dar împliniți.

      Au făcut 2200 de km cu maşina şi alte câteva sute cu feribotul, iar David era acum ocupat să posteze pe facebook cele mai bune instantanee pe care le-a realizat.

      Atât prezența lui David în social media cât şi călătoriile, îl ajută enorm să-şi depăşească limitele şi să învingă autismul. 

      Cred că faptul că părinții lui şi-au dat seama că doar prin a scoate copilul din zona de confort, în necunoscut, totodată urmărind cu atenție pasiunile acestuia, îl va ajuta enorm pe David, iar viitorul lui sună grozav. 

      S-au implicat în acest proiect:

      • Dragos Asaftei, fotograf care îi este si mentor lui David 
      • Cristina Bazavan, care face PR pentru el și îl îndruma în scrierile lui de pe blog.

      Această escapadă a fost posibilă şi cu ajutorul:

        Pe David îl puteți urmări pe contul lui de Facebook

        zoom
        No comments

        Din Amazonia, în Quito: întoarcerea pe şaua bicicletei şi o urcare pe cinste

        După două luni şi două săptămâni petrecute prin Amazonia, m-am întors de curând pe CrossBike şi mi-am reluat traseul pe bicicletă, începând urcarea spre Cordillera Anzilor şi spre Quito, capitala Ecuadorului. Dacă în prima zi, cei 60 de km cu o urcare de 1.200 de m, s-au resimțit din plin, în zilele care au urmat, aveam să dozez distanța treptat şi să mă reobişnuiesc uşor, uşor, cu efortul.

        Trebuie să recunosc că mi-a fost dor de biță. Mi-a fost dor să fiu eu, cel care este din nou în control. Asta şi este frumusețea cicloturismului, faptul că îți dă enorm de multă independență şi te face să te simți bine, ştiind că realizezi un traseu prin forțe proprii.

        Un drum întortocheat: Coca – Narupa şi cum am lăsat în urmă Amazonia

        Drumul care leagă micuța localitate El Coca, unde mi-am încheiat periplul pe Amazon, de capitala Quito, este unul extrem de dificil, cu trecere prin câteva pasuri montane, dintre care unul de 4.092 de m. Dar cum tot ce este greu, este şi frumos (cred că expresia originală, sună fix invers, dar nici aşa nu este greşit) porțiunea aceasta de traseu m-a binecuvântat cu unele din cele mai faine peisaje: de la pădurea tropicală, la peisajul golaş alpin; de la fluviul Napo, la vulcanul Antisana şi satele andine. Aveam să-mi dau seama foarte curând, că deşi mai mică ca suprafață, față de vecinele ei sud americane, Ecuadorul are o diversitate geografică şi climatică incredibilă. Cu un teritoriu ceva mai măricel decât al României şi o populație de aprox. 15 milioane, Ecuador avea să fie una din cele mai frumoase surprize de până acum. Şi nu e o țară scumpă. După o criză financiară similară cu cea din Venezuela (dar nu la aceleaşi proporții), în anul 2000, Ecuadorul a schimbat moneda națională, Sucre-ul, cu dolarul american, ceea ce a stabilizat întreaga economie şi a avut efecte pozitive asupra întregii țări. Şi nu mai zic, peste ce oameni ospitalieri şi de treabă, aveam să dau aici. Cu siguranță, Ecuadorul va concura la unul din locurile fruntaşe, în clasamentul celor mai ospitaliere țări din expediția mea prin Americi.

        Revenind la traseu, prima seară care m-a prins pe drum, am petrecut-o în localitatea Loreto, ghiciți unde? La pompieri! De fapt, nu ar fi nici prima oară, nici ultima, când înnoptez la pompieri. O mai făcusem în Panama şi în Guyana, doar că de data aceasta nu au avut să-mi ofere saltea, aşa că mi-am pus cortul pe acoperiş la ei, dar tot fain a fost, fiindcă eram într-un loc sigur, gratis şi puteam să mă şi spăl. Nu zic, că WiFi-ul a fost bonus, iar pompierii, nişte gagii super de treabă.

        Unul din cele mai nesuferite aspecte, în acest colț de lume, mai mult decăt căldura dogoritoare, este umiditatea extremă din aer. Mi s-a luat, efectiv, după un an de când umblu prin căldură şi umiditate extremă, caracteristice climei, atât din America centrală, cât şi din zonele joase ale Americii de sud.

        Adevărul este că începusem deja să visez la ceva climă mai rece, deşi eram conştient că nu mai aveam haine călduroase; nici măcar nişte pantaloni lungi. Unii dintre voi, care mă urmăriți de la început, poate vă aduceți aminte, cum, în Panama, mi s-a furat unul din coburile de pe spate, unde aveam toate hainele. De atunci, nu mai am haine de frig, dar nici că aş fi avut nevoie de ele, pănă acum când a trebuit să urc la altitudine. Ştiți cum e, nimic extrem nu este plăcut , iar atunci când te afli într-una din extreme, ai tendința să o minimalizezi pe cealaltă. Dar da, chiar îmi doream să scăp de zăpuşeala aia.

        Drumul dintre Loreto şi Baeza, şerpuieşte colinele de la poalele Anzilor, te urcă ca să te coboare şi să te urce din nou. Căldura se face încă puternic resimțită în această zonă, dar norocul meu este că izvoarele şi cascadele sunt şi ele abundente şi mă pot opri să mă răcoresc şi să-mi umplu sticla.

        Dar cum îmi place mie să pun accentul pe oameni şi faptele de omenie, de care am parte, cea mai faină experiență de prin zona asta, aveam să o am într-un sătuc, unde m-am oprit să servesc prânzul. Singurul restaurant din localitate, era situat în curtea şcolii. Proptesc bicla afară, îmi dau casca jos şi mă aşez la una din mese. Întreb ce au de mâncare şi prețul, după care fac comandă de un prânz complet, care mă costa $2. În tot acest timp, cât una dintre femei îmi pregătea merindele, ceilalți prezenti, mă întrebau despre expediția mea, bicicletă, cât m-a costat, etc. Aşa e lumea la țară, curioasă şi e lesne de înțeles de ce.

        Păreau foarte fericiți că am intrat la ei să servesc masa de prânz, iar la urmă, nu mică mi-a fost surpriza, să-mi zică că e din partea casei. I-am rugat să-mi accepte banii fiindcă ştiam că şi doar $2, fac mult pentru ei şi m-au refuzat drăguț, cu o căldură umană nemaipomenită şi o sclipire dumnezeiască în ochi. Şi nu a fost singurul astfel de gest din acea zi. Popasul unde am înnoptat, după ce m-au lăsat să-mi pun cortul gratis, la ei pe cerdac, mi-au oferit şi o supă caldă, din partea casei; asta după ce au redeschis bucătăria doar pentru mine. Dacă mai aud pe cineva care zice că lumea e plină de oameni răi, mă supăr rău. Ori sunt eu cea mai norocoasă persoană să dau peste cei mai buni, ori există încă multă omenie în lume. Tind să cred a doua versiune.

        Spre Baeza şi primul pas montan serios

        Dacă până la Narupa, urcarea a mai fost cum a fost, de la Narupa la Baeza, începe una extrem de serioasă şi abruptă, care culmină la peste 2.200 de metri altitudine. Dacă până aici, arşița şi umiditatea mi-au fost duşmanii cei mai mari, pe porțiunea aceasta, ploaia parcă nu se mai termina. Este drept că este încă sezonul ploios, dar chiar şi aşa, parcă nu se mai oprea. Mi-a udat un set de haine, după altul şi pedalatul pe ploaie, ca şi pe ninsoare sau vânt, nu e chiar plăcut. E poate intemperia cea mai nasoală, aşa că a trebuit să fac pauze lungi şi să înaintez încetul cu încetul.

        Datorită pantelor abrupte, de multe ori, trebuie să cobor de pe bicicletă şi să împing la ea, dar într-un final, ajuns în vârful pasului de +2.000 de m, s-a risipit şi ploaia şi norii şi natura m-a recompensat cu un superb curcubeu. La 26 de km depărtare, ajungeam în seara aceia, în Baeza, după o coborâre străşnică şi încă o urcare mai uşoară; din nou la pompierii locali, care mi-au dat în acea seară şi de mâncare.

        Din Baeza în Quito, via Papallacta

        După 2 nopți petrecute (din nou) la pompieri, aşteptând să se mai domolească puțin ploaia, am început urcarea cea mare, spre vârful pasului de 4.092 de m.

        Pe măsură ce urcam, simțeam şi cum se rarefia din ce în ce mai mult aerul pe care îl respiram, dar ce poate fi o practică mai bună decât aceasta de a te aclimatiza, când ştii că ai de urcat şi nişte vulcani de peste 5.000 de m altitudine.

        Surpriza cea mai neplăcută a venit la scurt timp după ce am început coborârea. Fusesem plăcut surprins să găsesc la asemenea altitudine, o şosea cu 2 benzi pe sens şi echipată cu pistă de biciclete, dar cum traficul greu aruncă toate pietrele înspre pista de biciclete, mult mai puțin spre deloc folosită, am luat o piatră la roata din spate, care mi-a perforat efectiv cauciucul şi mi-a explodat camera.

        Prost echipat, îmi era un frig şi se şi înnopta de acum. A trebuit să mă târăsc aşa, cu bicla, vreo 2 km, până la următorul popas, unde nu numai că oamenii mi-au dat din nou să mănânc gratis şi să rămăn în casă la ei peste noapte, dar am putut să şi peticesc camera şi să improvizez situația ca să pot face ultimii km până în Quito. Aşa că, a doua zi, dis de dimineață, m-am bucurat de o coborâre pe cinste.

        Totuşi, sosirea în capitala ecuadoriană, nu avea să fie lipsită de probleme. Improvizația la cauciucul din spate, a cedat la aprox 15 km de Quito, pe când urcam ultimul deal, înainte de oraş. Fiind pe o vreme prielnică, m-am tras în afara carosabilului şi am putut rezolva uşor problema. Cu cauciucul pe spate rezolvat, şi încă puțin efort, ajungeam într-un final, după 10 zile de la plecarea din Coca, în Quito, oraş situat la 2.850 de m altitudine şi singura capitală situată (aproape) pe linia Ecuatorului.

        Încă din primele clipe, Quito m-a impresionat cu ordinea şi curățenia, în contrast cu multe alte oraşe din America Latină, pe unde am trecut, cu aspectul său îngrijit şi cochet, dar şi faptul că poți găsi un prânz complet la $2, fix în centrul oraşului. Arhitectura andină colonială, domină centrul istoric şi parcă, după toată sărăcia din Amazonia, pe unde călătorisem în ultima vreme, contrastul a fost enorm.

        Dar mai multe despre Quito şi Ecuador, într-o postare viitoare.

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici


        zoom
        No comments

        „Mi-am dat seama că trebuie să ies din prostiile de zi cu zi” – mesajul unui adolescent în ajunul majoratului său.

        (Foto: Backpacker Magazine)

        Cum ar fi fost viața ta dacă ieşeai „din sistem” de la 18 ani? Dacă îți urmai visul şi calea încă din prima zi de maturitate?

        Am rămas extrem de plăcut impresionat de mesajul pe care l-am primit ieri, de la un tip, care urma să-şi serbeze a doua zi majoratul. De fapt, am rămas perplex.

        Ştiți, simt că mulți din generațiile născute şi crescute în comunism, consideră că noi, ăi mai tineri, suntem lipsiți de viziune, pe alocuri inculți, dezorientați. Ei bine, mesajul acesta cred că încheie toată această polemică. Este exact invers, mai ales că exemplul vine de la un tănăr adult.

        Avem astăzi acces la tone de informații şi putem alege ceea ce vrem noi, ceea ce ne place, ceea ce ne aduce cu adevărat fericirea. Şi ne putem inventa propria viață, spre deosebire de generația părinților noştri, care sub o formă sau alta, încă au nevoie de un sistem care să le ghideze viața. Avem opțiuni şi libertate de mişcare. Ține doar de noi să facem alegerea corectă pentru noi înşine.

        Cu permisiunea persoanei în cauză şi păstrându-i anonimatul, redau mai jos mesajul său inițial.

        Salutare Radu! Am mai intrat în disucuții de ceva vreme şi am zis să mă prezint. Nu cred că mai este cazul să îmi spun numele, ca este deja pe facebook. 

        Când aveam 13 ani, am citit într-o carte, la şcoală, despre un tip care a călatorit 48 de ani si nu s-a mai întors în Germania. De atunci a început dorința de a călători pe bicicletă şi mi s-a părut super fascinant. Mereu mi-am dorit să explorez, iar fotografia (pe care m descoperit-o la 14 ani) m-a ajutat să fac asta. Am uitat oarecum de planul ăsta cu calatoritul.. de fapt poate mi se părea chiar imposibil şi mi-am vazut de fotografie prin Bucureşti. 

        La 16 ani, am scos o carte foto, cu ce am adunat, care a avut destul de mult succes. Totuşi, m-am trezit la 16 ani că.. sunt aici…viața mea a devenit plictisitoare şi după ceva ani de filosofie studiată individual (sunt autodidact) mi-am dat seama că trebuie să ies din prostiile de zi cu zi şi că e o aberație să crezi ca „belong to somewhere”. 

        Ştiam cam de pe la 15 ani asta şi astfel, am prins curaj, dar Bucureştiul mai avea zone de explorat. Am ajuns la 17 ani, aproape 18 în câteva ore, iar primul lucru pe care l-am facut, e un paşaport nou şi să construiesc o bicicletă pentru aşa ceva. Pâna la urmă, m-am lăsat de şcoală ca să călătoresc astfel şi să urmez acel vis mult dorit. 

        Pănă la urmă, e o prostioară să crezi că trebuie sa termini ceva ca să faci altceva. Şi uite aşa, de la o poveste a lui Heinz,  citită în manualul de engleză, am ajuns să mă las de şcoală şi să îi urmez căile.

        zoom
        1 comment

        Despre călătorii şi conectarea cu sinele

        Poți să încerci să fugi de propriile-ți frici şi de propria-ți persoană, dar este un simplu miraj. Una din cele mai esențiale lecții pe care am învățat-o în tot acest timp pe drum, este că nici cele mai nebuneşti aventuri sau călătorii, zeci, poate chiar sute de mii de km parcurşi prin nu ştiu câte țări, nu te pot ajuta în mod direct să te conectezi cu tine însuți. Ajută, dar nu te scot neapărat din pragmatism.

        Trebuie să recunosc că mulți dintre cei mai ,,nebuni” călători pe care i-am întâlnit până acum, dincolo de aparențe, sunt nişte oameni fragili şi singuri, care îşi reprimă starea de nelinişte interioară prin călătorii. Este o fugă față de neputința şi durerea de a te înfrunta. Şi nu, nu generalizez şi nu încerc să judec pe nimeni. Eu însumi sunt unul dintre aceştia. Şi nu aş limita situația doar la călători de cursă lungă, dar la ei mă pot raporta eu cel mai bine.

        Expedițiile şi călătoriile au totuşi un avantaj imens. Te pun fața în față cu tine însuți şi te ajută să dezveleşti strat după strat, dar pentru asta trebuie şi o viziune şi trebuie să-ți clădeşti încrederea prin a te deschide, prin conversație şi noi experiențe.

        Călătoriile îți deschid ochii şi înveți enorm, dar nu vindecă în mod direct trauma şi durerea personală, nu-ți permit să ajungi la miez.

        Am zis traumă? Da! Mai toți trăim cu ea, dar nici nu o conştientizăm. Pentru asta trebuie o curiozitate şi o voință. Trebuie să te iubeşti atât de mult, încât să-ți pui întrebările esențiale şi să te laşi descoperit, de tine însuți. Şi îți mai trebuie ceva. Persoane în fața cărora să te simți tu însuți, față de care te poți exprima şi la care te poți raporta. Nu suntem făcuți să trăim singuri şi nu ne putem izola, deşi paradoxal, într-un final, rămânem într-adevăr doar noi cu noi înşine.

        Conectarea cu sinele, este o călătorie de multe ori mai lungă şi mai întortocheată decât cele mai fabuloase expediții.

        zoom
        No comments

        Cum am traversat Amazonul – 4.100 km prin Brazilia, Peru și Ecuador

        3 țări (Brazilia, Peru și Ecuador), 8 ambarcațiuni diferite, 2213 mile marine (sau 4.100 de km) parcurse și am traversat mare parte din cursul Amazonului și al tributarului său, fluviul Napo.

        Prin asta, am legat coasta de est a Americii de sud, de Ecuador, cea de-a 19-a țară/teritoriu al expediției mele prin Americi, refăcând astfel, mare parte din celebrul voiaj al lui Francisco de Orellana, cunoscut ca primul european ce a legat cele două coaste ale Americii de sud, traversând Amazonul, de la vest la est.

        Dar înainte să intru în detalii și să vă povestesc experiența mea pe cel mai cunoscut fluviu al Planetei, hai să vă zic câteva cifre și curiozități despre Amazon.

        Amazonul, cel mai lung și masiv fluviu al Terrei

        Deși mulți dintre noi au învățat la geografie cum că Nilul ar fi cel mai lung fluviu de pe Terra, se pare că, noi studii demonstrează că de fapt Amazonul ar surclasa Nilul, chiar dacă cu puțin.

        Cu tributarii Uyucali și Apurimac, Amazonul are o lungime de 6,992 de km, iar Nilul 6,853 de km lungime, deci o foarte mică diferență. Totuși, dacă este să ne uităm la bazinul hidrografic, volum și tributari, Amazonul este de departe, cel mai masiv fluviu al planetei.

        De fapt, peruanii numesc Amazon, fluviul care se formează la confluența fluviilor Uyucali și Marañon, iar brazilienii numesc Amazon, doar ceea ce curge la est de orașul Manaus, mai precis la est de confluența fluviului Negru cu Solimoes.

        Oricare ar fi definiția lui, Amazonul și afluenții săi sunt impresionanți, spre estuar, fiind chiar greu să deosebești un mal de celălalt.

        Macapá, jumătatea lumii

        După aproape 21.000 de km parcurși pe bicicletă, ajungeam la jumătatea lunii martie în orașul brazilian Macapá, capitala statului Amapá, în apropiere de estuarul Amazonului.

        Fiindcă în afară de a realiza o traversare a celor două Americi pe bicicletă, vreau să intru și în toate țările continentale, varianta de rută aleasă prin America de sud, a fost cea a unui zig-zag, ca să pot astfel cuprinde toate țările continentului. Și cum nu există rute solide care să lege coasta de est a Braziliei de Ecuador, varianta cu barca pe Amazon era cea mai logică, adăugând astfel la expediție, o altă experiență inedită.

        Macapá, locul de unde mi-am început incursiunea pe Amazon, este un oraș de aprox. jumătate de milion de locuitor, un oraș de talie medie pentru Brazilia, țară a cărei populații, a depăşit deja 207 miliioane de locuitori.

        Oraşul este sărăcăcios, mai ca toate din această parte de lume, cu străzi sparte şi prăfuite, trotuare inegale, dar cu oameni super de treabă.

        Familia lui Caroline (în poza de mai jos), m-a primit foarte fain în casa lor (îi cobtactasem pe couchsurfing.org) și am putut să mă relaxez câteva zile şi să mănânc bine în casa lor, asta după ce îndurasem umiditatea și ploiole torențiale din Guiana franceză și drumul din Amapa. Eram efectiv sătul de ploi. Caroline a ținut musai să încerc câteva mâncăruri tipice braziliene, cum ar fi feijoada şi açaí-ul. De açaí mai auzisem, dar l-am asociat mereu cu un suc dulce, pe când oamenii de aici, îl consumă pastă, fără zahăr.

        Macapá are totuşi o chestie unică în lume. Cum pe aici trece linia ecuatorială, stadionul orașului, se zice că e împărțit în două, chiar de către Ecuator; adică o echipă e cu o poartă în emisfera nordică, cealaltă cu ea în cea sudică.

        Nu m-am abținut să nu bag şi eu un selfie cu stadionul, chiar dacă nu sunt nici pe departe un fan al fotbalului. Şi uite cum ajungem la fotbal…

        În Brazilia, vrei nu vrei, tot trebuie să fi microbist. Eu nu aş deschide veci o discuție cu şi despre fotbal, dar în Brazilia m-a mâncat să întreb pe unii, alții, despre ultimul dezastru de la campionatul mondial. Zic ultimul fiindcă primul a fost în 1950, prima oară când au organizat brazilienii un turneu final şi au fost învinşi în finală de vecinii uruguaiezi. Finala a rămas în istorie ca O Maracanaço sau El Maracanazo, de la faimosul stadion Maracaná din Rio, construit la acea vreme special pentru acel campionat mondial.

        De fiecare dată când întrebam pe vreo unul, răspunsul era unul similar. Nu se mai gândesc la ce s-a întâmplat atunci, fiindcă pentru ei acel meci n-a existat.

        De la Macapá, la Tabatinga via Santarem şi Manaus

        Cum nu există bărci directe spre Manaus, poți cumpăra doar cu schimbare în Santarem. De fapt, toate bărcile pleacă din portul Santana, un orășel satelit al Macapá-ului, situat la 10 km vest. Odată ajuns acolo, care mai de care se înghesuie să-ți vîndă bilete. Prima oară mi-au cerut 350 de reali (437 de lei) până la Manaus, cu 3 mese pe zi incluse doar pe prima barcă, până la Santarem. Am negociat și mi-au lăsat-o până la urmă la 300 de reali (375 de lei). Totuşi din discuții ulterioare, reiese că poți călătorii chiar mult mai ieftin de atât. Rețeta ar fi să le dai un maxim pe care eşti tu dispus să-l dai şi dacă se poate să nu fi „gringo,” adică străin, ajută enorm. Hahah…

        Barca a plecat din Macapá pe seară, în jur de la orele 17:00, iar eu, am ajuns cam cu o oră înainte de plecare, numai bine cât să mă duc să-mi cumpăr și un hamac, că no, pe bărcile astea, toată lumea doarme la hamac și pe al meu mi-l furaseră prin Venezuela. Aaa, chiar așa. Ce mi s-a părut cel mai original la toate drumurile astea lungi cu barca, este chiar faptul că dormi în hamac la comun şi aşa ai şansa să prinzi puțin din cultura braziliană, să observi mai bine pasagerii şi de ce nu să intri în vorbă cu ei. Dar şi să admiri malul drept al Amazonului.

        În fine, dacă sunteți curioşi, am filmat aici, cam cum se prezenta prima barcă.

        Celalalte două bărci (Santarem-Manaus și Manaus- Tabatinga), aveau să fie foarte similare cu prima. De la Santarem la Manaus se fac 2 zile și trebuie să plătești pentru hrană (13 reali prânzul și la fel cina), iar de la Manaus la tripla fronteiră, vreo 6 zile, cu mâncarea inclusă.

        În general, hrana este foarte ok pe bărcile braziliene. Dimineața ți se dă te miri ce și mai nimic (cafea și o bucată de pâine și eventual ceva fructe), dar prânzul și cina, deși nu diferă mult, sunt consistente. Au de obicei paste cu orez şi fie carne de pui sau vită (mai rar porc) și ceva salată. Ei și farinha, bineînțeles, că suntem în Brazilia.

        Amazonia

        Cu cei peste 7 milioane de km pătrați ai săi, Amazonia este plămânul Terrei și asta fiindcă este mai mare decât jungla din Congo și cea din Indonezia la un loc, următoarele cele mai mari păduri tropicale din lume. Eu n-am să încerc să descriu Amazonia, nu am să scriu prea multe, pentru că pozele cred că vorbesc de la sine. Cuvintele ar fi de prisos fiindcă este acel gen de loc, unde timpul capătă alte dimensiuni, unde simți că ai intrat pe un tărâm magic, unde răsăriturile şi apusurile au parcă alte culori, altă semnificație, altă formă.

        Cum înaintam în amonte, ambarcațiunea trăgea din toate puterile contra curent, învingând cursul natural al fluviului, cărând pasageri dar și marfă, care este descărcată în satele izolate de pe traseu.

        Da, Amazonul joacă aici rolul de autostradă, cea mai importantă autostradă cu bifurcații, pe tributari. Nu există șosele. Oamenii și marfa se mișcă pe apă, iar fiecare familie are barca sa. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost când am văzut copii nevoiași apropiindu-se de vaporaşul nostru ca să le aruncăm bani sau mâncare. Sărăcia este o realitate dintre cele mai crunte în regiune, iar odată cu globalizarea şi cu pierderea modului de viață ancestral, nu cred că are să se amelioreze prea degrabă.

        Ici-colo, printre două pâlcuri de junglă, câte o gospodărie răzleață. Cei mai înstăriți se apropie şi ei de ambarcațiune prin câte vreun sat. Vin să recupereze marfa comandată la oraș.

        Manaus

        Manaus este cel mai mare oraș din toată Amazonia, iar aici am avut parte de niște experiențe tare interesante, dar una din cele mai notabile, a fost locuitul cu o familie din favelă. A fost o adevărată lecție de viață.

        Favelele braziliene sunt acele cartiere defavorizate, cu case semi-terminate, măcinate de sărăcie şi unde criminalitatea este în floare. Am vrut să văd cu ochii mei cam cum decurge viața pe acolo şi am făcut-o şi spre marea mea mirare, am descoperit că în tot acest haos, există de fapt o ordine precisă şi o întreagă ierarhie.

        De fapt, ceea ce m-a impresionat cel mai tare, a fost partea cu traficanții de droguri

        Băieții ăştia, în afară de faptul că vând praf celor dependenți şi toată „marfa” trece prin mâinile lor, mi s-a explicat că ei joacă şi rolul de arbitru suprem în comunitate. Cum vine asta?

        Un exemplu simplu ar fi următorul. Se îmbată bărbatul şi se apucă să dea în nevastă sau copil. Fiindcă tot ce mişcă se ştie în comunitate, informația este transmisă cui trebuie, iar în momentul următor se intervine cu o avertizare dură. Dacă există o a doua oară, se trece la alt nivel.

        Favela este complet altă lume, departe de turismul cu barca pe Amazon şi peisajele frumoase pe care le mai vedem pe National Geographic. Este o lume în nuanțe diverse, de multe ori spre gri şi negru, dar cu oameni la fel ca noi, toți ceilalți.

        Cât am stat în favelă, am făcut și un live, pe care-l puteți viziona aici.

        Tabatinga (Brazilia) – Leticia (Columbia) – Santa Rosa (Peru)– Iquitos (Peru)

        De la tripla frontieră (Brazilia, Columbia, Peru), la Iquitos, am fost însoțit de alți doi călători români, Nelly și Cristian, cu care m-am îmbarcat pe o barcă rapidă. Cunoscută ca El Ferry, aceasta este o cursă nou înființată, cu o barcă second hand cumpărată din Norvegia. Un lux ieşit din comun pentru partea asta de lume, dotată cu scaune de piele şi aer condiționat.

        În mod normal, ai plăti undeva la 200-250 de soli ,pentru o barcă rapidă pe această rută, dar fiindcă aceasta are o capacitate net superioară, au redus considerabil prețul, fiind unul extrem de competitiv.

        Doar 12 ore de la frontieră la Iquitos, pentru 80 de soli (100 de lei) și cu mic dejun și prânz inclus, totuși ambele sub orice critică. Ce e interesant de spus aici, este că venind dinspre Manaus, ajungi în Tabatinga, pe partea braziliană, dar barca spre Iquitos pleacă din Sanata Rosa, de pe o insuliță ce se află în partea peruană. Așa că transferul se face mai întâi spre Leticia (Columbia), iar apoi pentru 3.000 de pesos columbieni (4,20 lei), te pot trece cu barca din Leticia spre Santa Rosa. Dar cum barca de Iquitos nu pleacă din debarcaderul principal, din Santa Rosa, probabil pentru că nivelul apei este prea scăzut acolo, mai dai 5.000 de pesos columbieni (7 lei) să te transfere un barcagiu la cheiul cu pricina.

        Partea nasoală la barca rapidă e că nu prea ai cum să te bucuri de peisaj şi de locurile prin care treci. Nu că s-ar schimba mult, dar parcă tot mai fain e să leneveşti la hamac, privind păsările colorate şi delfinii roz, care înnoată uneori, paralel cu barca.

        Iquitos

        Iquitos nu m-a impresionat. De fapt ce zic? M-au impresionat gunoaiele și mizeria şi sărăcia generală. Iquitos este poate singurul oraş de jumătate de milion de oameni din această zonă, care nu comunică rutier cu restul țării şi a continentului și s-a dezvoltat enorm la începutul secolului XX, când cu febra cauciucului din regiune.

        Bătrânii locului încă își mai aduc aminte de vremurile când existau rute navale care legau direct, Europa de Iquitos. Așa de important devenise acest oraș amazonian. Azi, principalul mijloc de transport în oraș, este moto-taxiul, ceea ce crează o atmosferă similară cu cea din marile oraşe indiene, iar turiştii străini nu lipsesc totuși, Iquitos fiind cunoscut pentru şamani şi ayahuasca. Piața Belen, cu forfota-i specifică şi multitudinea de produse, mi s-a părut tare drăguță. Atenție la buzunare în schimb. Amicii români de care vorbeam adineauri, s-au trezit cu mâna unuia în rucsac.

        Iquitos(Peru) – El Coca (Ecuador)

        Cea mai frumoasă parte, ca peisaj și sălbăticie, din întreaga expediție pe Amazon, avea să fie de la Iquitos, la El Coca în Ecuador. Această porțiune pe fluviul Napo, a fost cea mai sălbatică și este de fapt și cea mai greu accesibilă, uneori nivelul fluviului Napo fiind foarte scăzut și ambarcațiunile întâmpină dificultăți să o ia pe acolo.

        Eu am avut baftă din două motive. Una că nivelul era chiar ridicat, doi că am reușit să găsesc o ambarcațiune lentă, care face traseul Iquitos – Cabo Pantoja (frontieră) în 6 zile și costă 100 de soli (eu am scos-o chiar la 90 – 110 lei), cu tot cu 3 mese pe zi.

        Partea nasoală este că, barja în sine, era o ruginitură, cu buzi care puțeau de-ți luau nasul, iar echipajul era pus pe căpătuieli (tot mă întrebau cât face bicla, cât face una, alta, dacă nu o vând, etc). Nu mai zic că mi-a dispărut încărcătorul de telefon şi am avut nişte certuri urâte cu câțiva dintre ei, când i-am văzut că aruncau tot ce înseamnă deşeu, direct în apă. Fie că erau ambalaje, fie că erau bucăți de cărămidă şi materiale de construcții. Asta m-a făcut să rămân cu un gust tare amar.

        Într-un final, de la frontiera peruviano-ecuadoriană, aveam să mai fac doar o zi până în El Coca, de unde am șosea să pot pedala din nou.

        Astfel, preț de 2 luni de zile, am refăcut în sens invers, o bună bucată din voiajul lui Orellana.

        Am dat şi prețuri,  în speranța că poate vor ajuta alți călători. 8 ambarcațiuni din Macapa (Brazilia) până în El Coca (Ecuador), m-au costat un total de 1102 RON, care este un preț extrem de accesibil pentru dimensiunea acestei incursiuni pe Amazon. Țin totodată să le mulțumesc din suflet lui Nicky Predescu, Mihai Guberneac şi Eugen Frunză, pentru donațiile lor. Ei sunt câțiva din oamenii faini care îmi fac posibilă această expediție prin Americi. Jos pălăria!

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici


        zoom
        No comments

        Suriname, Guiana franceză şi înapoi în Brazilia

        Într-una din ultimele postări, vă povesteam despre aventura mea prin jungla guianeză, despre „off-road” pe două roți, printr-una din cele mai izolate regiuni ale Americii de sud, cât şi despre ospitalitatea localnicilor. Aşa cum veți citi în rândurile care urmează, Suriname şi Guiana franceză nu prea aveau să semene cu cea din urmă.

        Suriname

        Dacă coasta guianeză este extrem de animată şi satele şi oraşele se țin lanț, nu acelaşi lucru se întâmplă şi pe coasta Suriname-ului. Cu o populație mai mică decât Guiana britanică (aprox. jumătate de milion), concentrată majoritar în capitala Paramaribo, Suriname e ceva mai sălbatic, cu distanțe mari între localitați, chiar şi pe coastă. Mă rog, distanțe mari pentru Suriname.

        Neexistând pod peste fluviul Cuarantyne, fluviu care desparte Guiana britanică de Suriname, am fost nevoit să iau bacul. Un drum de aprox. 40 de min, urmat de o coadă la paşapoarte şi într-un final înapoi pe două roți în cea de-a cincisprezecea țară a expediției mele prin Americi.

        De cum intri în Suriname, se schimbă şi aspectul şoselelor, multe din ele proaspăt asfaltate..

        Suriname este una din puținele foste colonii olandeze unde limba olandeză a rămas oficială şi este folosită încă ca limbă curentă, în paralel cu creola locală, cunoscută sub numele de ‘sranan tongo’. Oarecum similar cu situația din Guiana britanică, olandezii au adus aici atât sclavi din Africa, cât şi imigranți dintr-o altă fostă colonie olandeză, Indonezia (în Guiana britanică, englezii au adus imigranți indieni). Aşadar populația este una extrem de pestriță. Ici colo, dai de câte o moschee sau templu budist, dar şi de biserici reformate, catolice sau chiar neo protestante. Mâncarea reflectă şi ea această influență asiatică în regiune.
        America de sud ca şi continent este un potpourri de naționalități, etnii şi religii, dar chiar şi aşa, Guianele au un aer pe alocuri străin de restul continentului, pe alocuri parcă mai european. E drept că au fost şi ultimele care şi-au obținut independența (cu excepția Guianei franceze care încă face parte din Franța – este o regiune a Hexagonului). Asta se poate vedea şi prin faptul că se folosesc prize europene şi se bea bere la jumate de litru (hihihi).

        După ce mi-am petrecut ziua de naştere în Nieuw Nickerie, am repornit la drum urmând şoseaua de coastă spre Paramaribo. Un drum extrem de monoton. Pe de o parte şi alta plantații de banane. În rest, mă confruntam din nou cu temperaturi extrem de ridicate. Oamenii nu mai păreau atât de săritori ca în Guiana britanică, iar toate restaurantele şi buticurile sunt deținute de chinezi cu care nu te prea înțelegi de fel. La un moment dat am început să fac pane din 30 în 30 de km. Câteodată am şi 1000 de km fără o singură pană, câteodată mă pomenesc cu 3 în suta de kilometrii. Şi colac peste pupăză, odată ce se lasă seara mai sunt şi atacat de țânțari. Seara, de îndată ce te-ai oprit din pedalat, eşti devorat, asta dacă nu eşti destul de dibace să ocheşti din prima locul de campare şi să instalezi cortul cu viteza luminii. Oricum îți intră şi în cort, dar na, măcar nu ai 20 pe un singur picior şi cu timpul dispar. Sau mai simplu, iei ceva spray repelent, dar eu tot amânasem. Aveam să-mi procur unul abia prin Guiana franceză.

        Paramaribo

        După un drum lent şi în care oboseala celui un an jumate pe drum a început parcă să-şi lase amprenta, am poposit într-un final, într-o seară de sâmbătă şi în capitala Paramaribo, care pot să zic că m-a impresionat cu arhitectura sa colonială. Mult mai bine întreținut şi mult mai curat ca Georgetown, Paramaribo este parcă şi un oraş mult mai animat. Baruri, restaurante şi parcuri pline de lume la tot pasul. Paramaribo este şi un exemplu de diversitate şi bună conviețuire a tuturor religiilor. Nu multe sunt locurile unde vezi o moschee gard în gard cu o sinagogă.

        În Paramaribo am fost găzduit de o tipă filipineză, Abbz. Aveam să aflu că erau un grup mai mare de filipinezi/filipineze veniți/e aici la lucru ca infirmieri/e. Poate cunoaşteți deja acest aspect, dar filipinezele sunt extrem de căutate ca bone şi infirmiere. Aşa că prin ea am cunoscut întreaga lor comunitate. Nişte tipi/tipe super de treabă. Colegul de apartament a lui Abbz mi-a făcut cadou două perechi de pantaloni şi un tricou de ciclism şi ambii au ținut să-mi gătească zilnic.
        Poate pare ciudat, dar în Suriname am avut mai mult contact cu această comunitate de imigranți filipinezi decât cu loalnicii. Nu ar fi prima oară când sunt găzduit de filipinezi. În Fort Saint John, în Canada tot aşa şi tot la fel de fain m-au tratat. Băieții ăştia par să aibe ospitalitatea în sânge, ceea ce-mi face poftă să ajung cât mai degraba şi prin Filipine.


        Trecerea în Guiana franceză

        Câteva zile fun cu filipinezii cât să-mi dea energia necesară pentru a-mi continua drumul, s-au adeverit a fi de bun augur. Plecam din Paramaribo oarecum încântat că aveam să intru curând pe un teritoriu european, în Guiana franceză.

        Podul peste fluviul Suriname este impresionant, mai ales pentru o nație atât de mică precum Suriname. Dacă până aici drumul de coastă fusese unul cât se poate de plan, ultimii câțiva zeci de km până în Guiana franceză, aveau să-mi facă cunoştință cu niscaiva coline, atât cât să nu mă lase cu o impresie plictisitoare.

        La fel ca între Guiana britanică şi Suriname, nici la trecerea peste fluviul Maroni, reprezentând granița naturală, nu există pod, aşa că trebuie să plăteşti barcagiu; ori 4 euro, ori echivalentul în dolari surinamezi. Ajunsesem la graniță seara. M-am dus să ştampilez paşaportul la grăniceri. Postul era deja închis, dar fiindcă grănicerul era încă acolo, l-am rugat să mă servească cu o ştampilă şi a fost de treabă.

        Buba acum era că nu mai aveam destui bani şi singura opțiune viabilă era să ajung la un bancomat pe partea franceză să scot euro. Tot ce mai aveam la mine erau 5 dolari surinamezi, adică sub 1 €. Aşa că am avut de dus muncă de convingere cu diverşi să mă ia şi să văd cum îi plătesc pe partea ailaltă. Până la urmă m-a luat unul şi i-am plătit doar mărunțişul pe care-l mai aveam, scutindu-mă de restul de plată. Ajungeam în Saint Laurent du Maroni, din nou la „normalitate”. După mai bine de 1000 de km de biciclit pe partea stângă, reveneam pe dreapta în Guiana franceză.


        Întâlnirea cu un grup de români

        După o noapte petrecută la cort, în apropierea oraşului, m-am întors dimineață în oraş să beau o cafea şi să găsesc ceva WiFi. Mă aşez la o cafenea, pun telefonul la încărcat, când pac, aud dulcele grai moldovenesc. Nu mai avusesem un interlocutor român de anul trecut din iulie, când mă întâlnisem cu Mirel Magop în Columbia, alt globetrotter român. Băieții erau trimişi de firma de construcții la care lucrau în Franța să facă sistemul de ventilație al noului spital din Saint Laurent.

        Ne-am împrietenit cât ai zice peşte şi desigur, în spiritul ospitalității moldoveneşti, m-au invitat acasă la un borş moldovenesc, o țuică şi ceva voie bune. Mană cerească a fost. Şi fiindcă tot ne-am nimerit în timpul protestelor din România, am zis să fim şi noi solidari cu restul românilor ieşiți în stradă.


        Guiana franceză – cel mai ostil teritoriu de până acum

        Aveam să petrec câteva săptămâni în Guiana franceză, timp în care am pedalat cei mai bine de 400 de km până la granița braziliană şi făcut câteva chestii interesante, cum ar fi să văd o lansare de rachetă la Kourou (la centrul spațial european) şi să particip la o emisiune radio în acelaşi orăşel.

        Totuşi per total, chiar dacă am cunoscut oameni de treabă, Guiana franceză m-a lăsat cu un gust uşor amar. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau mult mai egoişti şi extrem de puțin săritori ca în alte locuri. Odată am fost alungat de la o masă într-un popas, când îmi făceam de mâncare, altădată cineva mi-a cerut 2,5€ pe o sticlă de apă. În Kourou am fost atacat cu un pistol de jucărie de nişte puşti care vroiau să mă jefuiască. Despre acel episod am povestit aici. Nu mai pun că este cel mai scump loc de până acum din Americi. Au nişte prețuri ridicol de mari.
        Din câte am putut eu să înțeleg, Guiana franceză este pentru francezi ceea ce Alaska este pentru americani. Acel teritoriu îndepărtat, sălbatic, desprins de țara mamă, cu relativ mai puține reguli şi unde  poți face un ban în plus sub formă de prime dacă te stabileşti acolo.

        Înapoi în Brazilia – „lungul” drum spre Macapá şi estuarul Amazonului.

        Mă simțeam fericit să mă întorc în Brazilia. Oamenii sunt mult mai ospitalieri şi prețurile mult mai ieftine. Drumul care leagă granița franceză de Macapá este unul asfaltat în mare parte, dar are şi o porțiune de aprox. 110 km fără asfalt.

        Am nimerit în jungla amazoniană fix în sezonul ploios. Şi dacă frigul şi canicula mi-au dat de furcă prin alte părți, acum avea să vină rândul ploilor.

        Orice ai purta, orice ai face, tot te udă ciuciulete. Degetele şi tălpile picioarelor ți se încrețesc. Înaintezi cu greu şi ai mereu o senzație neplăcută. Ei bine şi pe bucata neasfaltată, noroaie. Munți de noroaie prin care trebuie să înnoți. Iar când mai prindeam o după amiază fără ploaie, era minune de la Dumnezeu.

        În fine, drumul acesta dintre granița franceză şi Macapá, m-a făcut psihic. Am înaintat foarte greu iar faptul că trebuia să mă întorc mereu în ploaie, nu mă motiva deloc. Mi-am petrecut nopțile fie la cort, fie în sate indigene şi la oameni acasă. Una din persoanele minunate pe care aveam să le întâlnesc aici era un elvețian pe nume Othmar care la cei 68 de ani ai săi, şi-a cumpărat pământ în nordul Braziliei şi anual vine să trăiască aici, câteva luni. Cultivă ananas, porumb, açaí, de toate. Să nu stea degeaba, mi-a zis el.
        Cum pedalam pe înserate, m-a zărit unul din angajații lui de la fermă şi mi-a zis să trag pe dreapta la ei. Aveau „ordine” stricte de la Othmar să „culeagă” toți călătorii de pe stradă ca să-i omenească cu mâncare şi cazare gratis (da, există astfel de oameni pe lume). Aveam să descopăr asta din cartea de oaspeți. Aşa că am tras la ei, cu mare drag. Cină, o baie fierbinte şi posibilitatea de a-mi usca hainele au fost mană cerească, dar şi discuțiile interesante într-o portugheză amestecată cu nemțească, mi-au căzut tare bine. Şi evident, faptul că mi-am făcut un prieten nou.

        Pe 10 martie, după 20.832 de km pedalați prin America de nord, centrală şi de sud, atingeam Ecuatorul, a treia linie imaginară importantă a Terrei, după Cercul arctic şi Tropicul de nord. Totodată ajungeam pentru prima oară pe malul Amazonului, cel mai masiv fluviu al planetei şi fluviul pe care aveam să-mi continui expediția, în barcă de această dată.

        Hărțile traseului parcurs până în acest moment prin America de nord, centrală şi de sud

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici


        zoom
        Cross Quest Man
        No comments

        Crossbike Quest Man după 20.832 de km – ce probleme am avut şi ce am schimbat până acum la ea

        Astăzi a venit timpul să vă vorbesc puțin despre Cross Quest Man, bicicleta care de mai bine de un an şi 7 luni mă poartă prin Americi şi pe care am parcurs până acum 20.832 de km. Pot spune cu mâna pe inimă, că în tot acest timp, mi-a devenit cel mai bun aliat şi prieten.

        Despre parteneriatul meu cu băieții de la CROSSBIKE Braşov.

        Cross Quest-ul pe care pedalez acum prin Americi, mi-a fost sponsorizat în vara lui 2015 de băieții de la CrossBike din Braşov. Au fost plăcut impresionați de proiectul meu şi au decis să mă susțină pe partea de echipament (aproape) tot ceea ce am nevoie. Aşa că în afară de bicicleta propriu zisă, mi-au comandat şi un ghidon de trekking, cele 4 coburi (față-spate) (de la MSX) şi suportul de față (Zéfal) (cel pe spate vine gata inclus).

        Ce am schimbat până acum la ea şi ce probleme tehnice am avut

        Primesc din când în când întrebări de la diverse persoane, despre ce a trebuit să schimb la bicicletă până acum şi dacă am avut probleme tehnice serioase.

        Probleme tehnice serioase nu au fost, în afară de suportul de coburi pe față, care mi s-a rupt de 4 ori (datorită faptului că am încărcat coburile peste greutatea admisă), 2 cricuri rupte şi ceva alte şuruburi rupte ici-colo, am avut 0 probleme cu adevărat serioase.

        În schimb, există diverse consumabile care vrei, nu vrei, la un moment dat tot le vine rândul, aşa că am să enumăr rând pe rând ce şi când am schimbat în aceşti aproape 21.000 de km parcurşi până în acest moment.

        Cauciucuri

        Sunt la al patrulea set. La plecare, aveam nişte Schwalbe Silver care arătau promițător de bine şi speram să mă țină cel puțin 10.000 de km, dar nu a fost să fie aşa. Cauciucul pe spate m-a lăsat la aproape 6.000 de km, iar cel pe față avea să mă lase şi el, 2.000 de km mai încolo. De ce aşa puțini km pe nişte cauciucuri chiar bune? Explicația ar fi una şi anume că le-am ținut puțin sub umflate. Am plecat cu o pompă de mână extrem de slabă, care nu mă ajuta să bag aer suficient. După Schwalbe Silver, am luat tot ieftineli. Unul din următoarele cauciucuri m-a ținut exact 3.000 de km, până m-am trezit cu gaură în el, pe care a trebuit să o peticesc până la primul bike shop.

        Al patrulea set (tot no name, la 50 de reali brazilieni bucata) şi ultimul până acum, l-am cumpărat în Boa Vista, Brazilia şi după 2.500 de km, arată încă bine.

        Lanțuri, pinioane şi foi

        Sunt la al patrulea lanț şi la al doilea set de pinioane. Foile nu le-am schimbat niciodată. Primul lanț l-am schimbat aproape de 6.000 de km (în apropiere de Salt Lake City, SUA), după care l-am mai schimbat odată la aprox. 9.600 de km (în Ciudad de Mexico), încă odată în Medellin, Columbia la aprox. 14.600 de km şi ultima oară la 18.300 de km în Boa Vista, Brazilia.Tot aici aveam să schimb prima oară şi pinioanele pe care începuse să-mi scape grav lanțul.

        Eu zic că le-am menținut ok şi că m-au ținut decent lanțurile. În Zinn & The Art of Road Bike Maintenance, se vehiculează că un lanț ar trebui să țină 2.000 – 3.000 de mile (3.218 – 4.828 de km) la ciclişti mai uşori, fără o întreținere regulară şi până la 5.000 de mile  (8.046 de km) cu o super întreținere şi lubrificare zilnică.

        Frâne

        Cross Quest-ul vine echipat cu frâne Shimano hidraulice ( față > SHIMANO DEORE AM615NFURX095 * BLACK, spate > SHIMANO DEORE AM615RRURX165 * BLACK) care pot fi un vis frumos sau unul urât. Merg brici, le iubesc, dar dacă apuci să meştereşti pe la ele şi să-ți intre vreo bulă de aer pe traseu, trebuie să schimbi tot lichidul. Mi s-a întâmplat ultima oară când am trebuit să înlocuiesc plăcuțele tocite de pe față . Dar s-a rezolvat! În fine, ca statistică, am schimbat față-spate, 2 seturi de bucată. Primul set pe spate, l-am schimbat la 9.600 de km, cel pe față, l-am schimbat prima oară după aprox. 14.400 de km (orăşelul Apartado din nordul Columbiei). Ajunsese cam aşa…

        Coburi şi suporturile pentru coburi

        Am plecat la drum cu un set MSX de coburi față-spate (Mainstream MSX SL 55). Dacă cele pe față sunt încă în stare perfectă, nu acelaşi lucru îl pot spune şi despre cele pe spate. Problema majoră a fost sistemul de prindere, care după 12.000 de km a început să cedeze, fapt pentru care mi s-a şi furat una din genți cu uşurință (în Panama city am fost atacat de un puşti care mi-a ieşit în cale cu cuțit şi dând să fug şi cu sistemul de prindere slăbit, a fost capabil să-mi înşface cobul pe spate cu mare uşurință). Altă bubă, suportul pe față, rupt de 4 ori de la greutate şi sudat tot de atâtea ori. Ultima oară, după sudură, i-am mai făcut o legătură improvizată, care văd că mă ține până acum, din Columbia încoace.

        Altele

        De-a lungul timpului, au mai fost unele părți consumabile, mai mici, pe care a trebuit să le schimb, cum ar fi: 2 spițe rupte la roata din spate, un şurub rupt de susținere a suportului pe spate, o şufă de la schimbătorul pe spate. De asemenea, am mai schimbat de 2 ori buretele de pe ghidon (a doua oară chiar alaltăieri – am înlocuit buretele deteriorat cu ceva mai fin de la Specialized). Ah, ar mai fi şi 2 cricuri rupte, dar mai toți cicloturiştii o pățesc, mai devreme sau mai târziu. Sunt uimit totuşi, că al treilea mai ține încă (l-am achiziționat în Columbia).

        Dacă sunteți curioşi să aflați mai multe informații despre bicicleta Cross Quest Man, o puteți face chiar pe site-ul producătorului bulgar. Personal aş acorda acestei biciclete o notă de 9/10. Excelentă pentru ture cicloturistice lungi!

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici


        zoom
        No comments

        Adevărata bogăție este suma experiențelor acumulate

        Ştiam, dar poate că nu conştientizam atât de bine acest aspect până nu am avut recent o discuție cu un tip englez în Guiana.

        Omul lucrase la construcția a numeroase şosele care traversează zone rămase sălbatice din America de sud, în special din Brazilia şi Guiana, făcuse bani la viața lui, nu glumă. Totuşi, acum, la pensie se retrăsese în micuța localitate Annai, din Guiana. Poate nu este atât de evident pentru cineva de două zeci şi de ani ca mine, dar a fost interesant să văd cum gândea tipul şi cu ce conştiință împăcată ştia şi conştientiza că va părasi acest Pământ la fel cum a venit, adică fără nimic. 

        „Adevărata bogăție este suma experiențelor acumulate. Cu asta rămâi. Este cea mai profundă şi adevărată formă de bogăție, dacă există aşa ceva.” mi-a zis omul.Şi tind să îi dau dreptate. Pot înțelege perfect ce mi-a zis.

        Călătoria m-a schimbat profund şi mi-a aratat diverse fațete ale umanului, dar mai presus de toate cred că mi-a scos la suprafață simplitatea lucrurilor şi a vieții în general. Faptul că acele experiențe simple dar adevărate pe care le-am trăit, sunt cele care mă fac fericit, că oamenii pe care i-am întâlnit şi a cărei prietenie o voi păstra cu drag în inima mea, sunt cea mai mare avere pe care o pot acumula. 

        Degeaba alergăm după case, maşini, funcții. La urmă, cele mai profunde bogății sunt amintirile acumulate şi experiențele trăite. Şi dacă societatea nu ne-ar judeca atât de mult după capacitatea noastră de cumul material, cred că am alerga mai mult după vise şi lucruri mai puțin tangibile, dar cu adevărat profunde. Până atunci, avem cu toții o alegere personală de făcut.

        Un an jumate pe două roți şi 4 genți în care-mi țin absolut tot ceea ce am nevoie pentru a trăi mi-au dovedit că se poate. Se poate să ieşi din sistemul cumulativo materialistic, măcar pentru o perioadă. Şi se poate să acumulezi ceva mult mai semnificativ de care vei fi mândru o viață întreagă, tradus în experiențe şi prietenii. 

        zoom
        1 comment

        Guyana şi 450 de km de off road prin sălbăticie

        ​După o pauză lunguță (în Boa Vista, Brazilia) ocazionată de sărbători, la începutul lunii ianuarie, am luat-o din nou din loc spre Guiana engleză, cunoscută oficial ca Guyana sau Guiana. Mă aştepta un drum lung şi pustiu, care-mi va aduce aminte de prima şosea pe care mi-am început expediția, Dalton Highway. 

        Puțină istorie şi poziționare geografică

        Cred că înainte să trec la poveştile mele, ar fi interesant şi necesar să vă rezum puțin situația geo- istorică a regiunii. Să vă explic de ce Venezuela nu are puncte oficiale de trecere cu Guiana, motiv pentru care am trebuit să fac acest ocol prin statul brazilian Roraima. 

        Practic, singura cale legală de acces între Venezuela şi Guiana este via Boa Vista, Brazilia şi asta din cauza unei vechi dispute teritoriale. Pe scurt, Venezuela reclamă mai bine de jumătate din teritoriul Guianei (până la fluviul Essequibo) ca fiind al său. Este o neregulă ce îşi are originea în vremurile coloniale. Posesiile coroanei spaniole se întindeau oficial până la fluviul Essequibo,  iar cele olandeze nu depăşeau această barieră. Totuşi, odată cu transferul unei bune bucăți din posesiile olandezilor către britanici, aceştia au început să colonizeze  abuziv şi teritoriul de la vest de Essequibo, nerecunoscând fluviul ca graniță niciodată. Aşa că odată cu obținerea independenței față de Marea Britanie, în 1966, Guyana moşteneşte aceast litigiu teritorial cu țara vecină, litigiu existent până în ziua de azi. Venezuela a protestat şi insistat în nenumărate ocazii dar fără sorți de izbândă. S-au constituit comisii internaționale privind litigiul dar nu s-a ajuns niciodată la un consensus, iar în multe locuri din Venezuela steagul țării este afişat incluzând şi această regiune (Guyana Essequiba sau zona în reclamare, cum îi mai zic venezuelienii). 

        Aşadar este lesne de înțeles de ce nu există nici un punct legal de trecere a frontierei între cele două. Singura cale legală de acces este via Boa Vista, capitala statului brazilian Roraima. 

        Fermierul cu puşca

        Drumul ce leagă Boa Vista de granița guianeză şi Lethem, e unul cât se poate de plicticos, dar totuşi asfaltat. Ici, colo se fac reparații şi drumul e împroşcat tot cu noroi şi parcă ca un exercițiu înainte de Guiana, îmi împotmolesc roata în noroiul argilos. Cuvincios dau cu bățul jos stratul gros de pe unde apuc şi îi dau mai departe. Per total, o zi plicticoasă cu un peisaj la fel de sterp şi plicticos, pe care mi-o petrec pedalând 107 km şi trăgând de timp cu ajutorul muzicii de pe telefon. Seara avea totuşi să fie ceva mai interesantă.

        În această expediție am apucat să dorm în cele mai bizare locații, de la biserici la închisori, dar astă seara aveam să o petrec la cort. Ies de pe şoseaua principală pe ceva drum de țară, găsesc un pom fructifer (caju) sub care îmi parchez bicla şi încep să montez cortul. Nici nu apuc să termin că țup, văd că nenea de la ferma din depărtare numai vine degrabă cu arma scoasă pe geamul maşinii să vadă cine sunt şi ce fac. Îi intrasem pe proprietate…
        „Ooo rapais…o que você está fazendo aqui?” 

        Mai bâiguie ceva de n-am înțeles mai nimic, după care îi explic în modesta mea portugheză care este treaba şi lasă într-un final arma jos. Zâmbeşte şi îşi dă seama că sunt călător şi nu prezint nici un pericol, aşa că mă invită să-mi pun cortul chiar la el în ogradă.

        Ce a urmat a fost un gest în plus, la multele de omenie de până acum. După ce am stat la poveşti, mi-au dat un „caldo” (un fel de ciorbă sud americană) şi m-au lăsat să fac un duş la ei. Fusese o zi lungă, aşa că odată ce am pus capul pe perna improvizată din cort, am adormit buştean. 


        Cum am schimbat bordura dreaptă cu cea stângă şi cum a fost prin savana guianeză

        Imediat ce ştampilezi paşaportul de ieşire din Brazilia şi traversezi podul peste râul Tacuta, schimbi şi sensul de mers. Pentru mine a fost o surpriză. Da, ştiam că Guiana fusese teritoriu britanic, dar nu am făcut această asociere. E un pic derutant la început, dat fiind că de un an şi 5 luni pedalez pe partea dreaptă. Noroc că drumul ce a urmat, era aproape pustiu fiindcă tot dreapta trăgeam.

        Pustiul guianez începe chiar la ieşire din Lethem, orăşelul de frontieră, unde mulți brazilieni vin să-şi cumpere haine contra făcute, chinezăriile fiind mai ieftine de partea aceasta a graniței. Asfaltul se termină şi lasă încet loc argilei întărite de soarele puternic. E sezonul uscat, şoseaua e ondulată şi avansez destul de greu, cu pauze multicele. Ca variantă alternativă, o mai iau pe cărarea de lângă şosea, cărare bătătorită de maşini tocmai pentru a evita „valurile” de pe şoseaua principală. 

        Savana e un loc minunat, de o calmitate şi imensitate aparte. În prima seară, fix înainte să apună soarele, am ieşit în afara carosabilului şi mi-am pus cortul în mijlocul savanei. Nici n-am pus foaia de cort deasupra. Avea să fie atât de senin…. E un sentiment aparte să poți să asculți greierii, natura, adierea vântului şi să poți admira cerul înstelat. E dumnezeiesc…

        Annai şi drumul prin junglă

        Şoseaua aceasta este o provocare nu doar pentru cicloturişti ca mine dar şi pentru automobilişti şi camionagii. Există porțiuni pline de gropi, noroi şi nisip, ceea ce face întreg traseul foarte dificil. Nici nu vreau să mă gândesc ce trebuie să fie pe aici în sezonul ploios. De plouat, plouă zilnic în jungla tropicală, dar în cantități moderate. În schimb, în sezonul ploios trebuie să fie prăpăd. Între Lethem şi Georgetown sunt aproximativ 550 de km din care 450 de km neasfaltați, marea parte prin jungla tropicală.

        Aşa se face că după o ultimă oprire şi pauză în Annai, au urmat 4 zile petrecute în jungla tropicală. Savana lasă uşor loc junglei, drumul începând să pară a coridor care pe măsura ce avansezi se îngustează.

        Din loc în loc câte un podeț improvizat dar solid. Mă opresc din când în când să ascult natura. Mai ceva ca în savană, aici natura jubilează. Păsări gălăgioase, maimuțe, tapiri, chiar şi jaguari… Tot ce trebuie să faci este să te opreşti şi să asculți. E un joc fantastic care te cheamă şi care-ți spune că şi tu eşti parte din el.
        Mi-a luat în total 4 zile să traversez porțiunea de junglă, 4 zile în care am dormit la cort. N-am să uit noaptea dormită lângă coşmelia unui „rasta man”, un tip de culoare venit să caute aur pe acolo. Veselia şi easy going-ul din tip mi s-au părut fantastice. Trebuie să ai ceva caracter aparte să poți locui în mijlocul pustiului. 

        Au fost porțiuni grele (zonele cu nisip sunt cele mai nasoale), dar experiența a fost absolut genială iar CrossBike-ul meu a făcut fața cu brio şi la această probă. 
        Alt aspect interesant este traficul foarte redus. Am avut o zi în care nu m-am intersectat decât cu 3 maşini. Trec uneori şi 2-3 ore fără să te intersectezi cu vreo maşină. A fost cea mai sălbatică zonă pe care am pedalat-o până acum. Ce experiență!

        Georgetown, şi ospitalitatea guianezilor

        În Georgetown aveam să fiu primit şi tratat regeşte de Anirood şi familia acestuia. Pe Anirood l-am cunoscut la popasul din Annai şi după ce m-a văzut că eram pe bicicletă, mi-a oferit nişte bănuți „să-mi iau ceva de mâncare pe drum” şi mi-a oferit şi 2 beri şi invitația să stau la el pe când ajung în Georgetown. Nişte oameni de nota 100! Aşa că, la el am tras în Georgetown.

        Etnic vorbind, capitala Guianei, Georgetown (şi Guiana în general) este formată din indigeni, africani (aduşi aici ca sclavi de către colonizatori) şi din imigranți din fosta Indie controlată de britanici (astăzi împărțită între India, Pakistan şi Bangladesh). Asta dă naştere unei populații (deşi mici, de aprox 730.000 de locuitori în întreaga Guiană) extrem de diverse. Cei din urmă ascultă chiar muzică indiană şi urmăresc filme de la Bollywood, deşi gazdele mele mi-au zis că nu se simt în vreun fel indieni, ci doar cumva legați cultural. Altfel, ei se consideră foarte guianezi şi sunt mândri de originea lor dar şi de apartenența lor la acest stat. 

        Guiana în sinea ei este o excepție. Într-o Americă dominată de limba portugheză şi spaniolă, Guiana este singura țară vorbitoare de engleză de pe continent. Mă rog, oficial e engleză, dar oamenii vorbesc de fapt o engleză creolă pe care nu o poți înțelege. 

        Am petrecut câteva zile în sânul acestei familii care mi-a oferit 3 mese calde pe zi, m-a ajutat cu viza de Surinam, m-a scos în oraş la bere şi mi-a făcut rost şi de un sponsor, o sală de sport, Fitness 24, care mi-au donat 20.000 $ guianezi (100 $ USD). Ce oameni! După fiecare astfel de gest, îmi aduc aminte că plecând cu un buget eztrem de mic în această călătorie, doar prin ei, prin acest fel de oameni am ajuns atât de departe.


        Probleme cu viza de Suriname, dar totul e bine atunci când se termină cu bine

        Având dublă cetățenie, română şi canadiană (prin naturalizare) folosesc ambele paşapoarte atunci când călătoresc. În Canada şi State, unde aş fi avut nevoie de viză cu cel român, am intrat cu cel canadian, în restul țărilor cu cel român (de exemplu în Brazilia, aş fi avut nevoie de o viză destul de dificil de obținut cu cel canadian). 

        Totul bine şi frumos până când am fost nevoit să cer viză de intrare în Suriname. Intrasem în Guiana cu cel românesc, ca să mă mențin pe un singur paşaport cu ştampilele din Mexic ‘în jos’. Problema e că cel românesc mi-a intrat recent în ‘perioada de grație’ de 6 luni şi consulul surinamez nu mai vroia să-mi aplice viza nici pe cel românesc, dar nici pe cel canadian, fiindcă ştampila de Guiana e pe cel românesc.

        Şi ce idee îi vine lui, să mă trimită la imigrări să-mi pună ăia altă ştampilă de intrare pe cel canadian. Ei şi uite aşa m-au frecat între instituții. Două zile pierdute, ca până la urmă cei de la imigrări să-mi spună că nu pot pune nici o ştampilă nouă, iar după o ceartă zdravănă cu consulul, să accepte până la urmă să mă lase cu paşaportul canadian. 

        Aşa că a avea două paşapoarte e grozav, dar îți poate crea probleme când intri terestru în două țări vecine, într-una cu un paşaport, în cealaltă cu altul.


        Coasta atlantică şi ferryboat-ul spre Surinam

        Spre deosebire de pustiul drumului dintre Brazilia şi Georgetown, coasta atlantică este chiar aglomerată aş putea spune. Casă una lânga alta, de o parte şi de alta, lume multă, trafic. Se conduce nebuneşte. Îmi fixez bine casca, just in case. Merg lejer, nu mă grăbesc. O noapte o petrec în cort în curtea unor localnici, alta la un hotel foarte ieftin iar ultima tot la cort, aproape de graniță şi de punctul de plecare a bacului care traversează fluviul Courantayne, fluviu ce desparte Guiana de Suriname.

        Cam asta a fost Guiana, o țară a contrastelor naturale şi etnice, ceva diferit şi ieşit din tiparul sud american dar o experiența faină per total. Pentru mine, drumul prin Guiane continuă…
        P.S. Las mai jos câteva informații referitoare la cum se poate obține cel mai uşor viza guyaneză, asta pentru cei interesați să vină pe aici într-o zi. 

        Viza guyaneză

        Modul cel mai simplu de a obține viza de Guyana (nu există ambasadă a Guianei în România) pe paşaportul român este prin prezentare la consulatul general al Guyanei din Boa Vista, Brazilia, asta dacă veniți dinspre Brazilia sau Venezuela (aş recomanda asta). Dacă vă prezentați dimineață la consulat, o puteți lua pe loc. Eu aşa am procedat şi m-a costat 60 de reali brazilieni (aprox. 50 de lei). Să aveți 2 poze tip paşaport (lucru valabil pentru orice viză).

        Adresa consulatului din Boa Vista este:

        Cel Mota 629, Centro
        Boa Vista, Roraima -69.301-120
        Brazilia

        Din țară (sau din Europa în general) se poate obține la ambasada Republicii Cooperatiste Guyana din Londra, situată la adresa de mai jos

        Londra, W2 4LP, 3 Palace Court, Bayswater Road

        Telefon: (0044-20) 7229 7684
        Fax: (0044-20) 7727 9808
        E-mail: guyanahc1@btconnect.com 


        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici


        zoom
        No comments

        Venezuela. De la cozi şi sărăcie lucie, la paradisul numit Canaima şi cascada Angel.

        Mă aflu de aproape o lună şi jumătate în Venezuela, timp în care am avut prilejul să observ câte puțin din contrastele celei de-a doua țări sud americane pe care o traversez pe două roți, o țară profund atinsă de o criză socio – politico – economică. De la sărăcie lucie şi cozi pentru alimente care nouă românilor ne amintesc de vremurile ceauşiste, la paradisul numit Canaima, parc național ce adăposteşte cea mai înaltă cascadă a lumii, cascada Angel (978 m), Venezuela este una din cele mai surprinzătoare țări ale continentului sud american. Mi s-a zis că mi-am ales cel mai prost moment să vin aici dar m-am încumetat totuşi şi am decis să trec granița şi să cutreier pe două roți şi această țară. (Am scris aici despre noul meu itinerariu prin America de sud). Ce am descoperit am să vă relatez pe scurt în rândurile următoare.

        Tranziția din Columbia spre Venezuela, de la munte la câmpie.

        Dacă Columbia a fost extrem de muntoasă, având chiar câteva pasuri montane unde am avut de urcat şi 2-3 zile (cu urcuş până pe la 3.400 de m), Venezuela avea să fie exact opusul. Şosele drepte ce taie stepa şi a căror capăt se pierde la orizont.

        Granița colombiano-venezueleană din dreptul localității Cucuta, redeschisă recent (puteți citi aici un articol despre redeschiderea ei şi de ce a foat închisă mai bine de un an), este una dintre cele mai tranzitate granițe din America de sud. Fiindcă în actuala criză Venezuela a ajuns să-şi importe marea parte a produselor de bază şi alimentare, chiar multe din Columbia, este mult mai ieftin pentru venezuelieni să treacă granița în țara vecină, să umple geamantanele cu role de hârtie igienică, pungi de orez, zahăr, cafea şi altele şi să facă drumul ăsta de vreo câteva ori lunar decât să cumpere la suprapreț din Venezuela. Sunt unii care vin chiar de la 300 de km depărtare. Mulți mi-au zis că a fost jale cât a fost închisă granița dar că oricum intrau produse din Columbia pe naşpa iar cei care se ocupă cu contrabanda au făcut bani, nu glumă. Ei, îmi zic eu, e cam cum treceau ai noştri cu motorină la iugoslavi în timpul embargoului.

        Din San Antonio del Tachíra mai am o ultimă urcare de 45 de km până în frumosul oraş San Cristobal de unde cobor într-un final spre întinsa stepă a Venezuelei („el llano venezolano”). Acesta a fost ultimul colț de Anzi, cel puțin pentru o perioadă.

        De cum am intrat în Venezuela se vede o diferență colosală între calitatea şi starea şoselelor din cele două țări. În Columbia, în afară de faptul că şoselele au un aspect impecabil, există şi bandă pentru ciclişti şi o cultură ciclistă destul de răspândită la nivel de țară. În Venezuela, şoselele care sunt în totalitate în administrarea statului, nu numai că sunt pline de gropi (pe alocuri cratere) dar nu se tund nici măcar buruienile ce cresc pe margine, reducând enorm vizibilitatea şi împingându-mă mai spre centrul carosabilului.

        „El llano venezolano” este o regiune imensă de stepă situată în sudul Venezulei. Fauna de aici este impresionantă. De la crocodili la pirania şi anaconda, tucani şi mii de alte specii de păsări, este o regiune care fierbe de viață. Din San Cristobal până aproape de El Sombrero au fost două săptămâni în care nu cred că am urcat mai mult de câteva zeci de m în total. Tot traseul este absolut drept.Din sută în sută de km a trebuit să-mi prezint paşaportul gărzilor bolivariene. Unii deschid şi gențile alți nu. Unii m-au invitat să mănânc cu ei şi să înnoptez la ei în cazarmă.

        Debandadă totală sau cum e să vezi cu ochii tăi eşecul revoluției chaviste

        Dacă în zona rurală criza nu este atât de evidentă, ei bine puținele oraşe de pe traseu mi-au tapetat totuşi destul de bine tragedia prin care trece țara.

        De exemplu în San Cristobal am intrat într-un magazin de piese de schimb pentru maşină; rafturi goale, marfă lipsă. Cum pornesc camera să filmez sunt evacuat împreună cu gazda (care mă dusese să-mi arate) afară.

        În Achaguas am participat la proteste organizate simultan de pro chavişti şi de opoziție. Tot în Achaguas am văzut cum se înghesuia lumea la coadă pentru alimente în fața unui supermarket iar poliția îi păzea să nu depăşească linia.

        În apropiere de Camaguan, poliția statală mi-a cerut şpagă 500 de bolivari (mai puțin de 50 de cenți americani) dar ca să nu rămân cu un gust amar, mi-au oferit o cafea (îndulcită).

        În Calabozo m-au escortat gărzile bolivariene de la hotelul unde mă cazasem peste noapte până la ieşirea din oraş, asta după ce se pare că mă căutaseră la ora 4:00 dimineața nişte indivizi înarmați. Paznicul chiar nu avea habar în ce cameră eram aşa că am scăpat uşor, doar cu frica de a doua zi la ce s-ar fi putut întâmpla.

        Da, Venezuela nu este chiar cel mai sigur şi plăcut loc din Americi în acest moment. Totuşi dacă eşti un curios băgăreț ca mine şi vrei să vezi la ce duce prost management-ul unei țări, este locul perfect. O debandadă totală, de la trafic, la inflație. Ah da, pe asta o uitasem. Numai într-o singură lună, dolarul a sărit de la 1100 de bolivari la aproape 3000 de bolivari pe piața neagră. FMI preconizează că inflația va depăşi 1600% anul viitor.

        Parcul național Canaima şi cascada Angel. Un colț de rai.

        După 3 săptămâni şi aproximativ 1500 de km de pedalat prin Venezuela, am ajuns în ciudad Bolivar de unde ştiam că aş putea găsi cel mai ieftin tur spre cascada Angel. Țin să zic că accesul este extrem de dificil. Nu există şosea până în localitatea indigenă Canaima. Se poate ajunge pe şosea până la ‘La Paragua’ iar de acolo ar exista o cărare ce duce la Canaima, dar e un traseu extrem de dificil şi eu am preferat să-mi las bicla în ciudad Bolivar, să zbor la Canaima şi să mă întorc să o recuperez după incursiune.

        Parcul național Canaima ai spune că este o bucățică ruptă din rai şi aruncată nouă pământenilor. Suprafața de 3 milioane de hectare adăposteşte numeroase ape curgătoare, cascade şi faimoşii tepui, munți cu vârful ras (tepuy în limba indigenă pemonă înseamnă „casa sfântă a spiritelor).

        1 oră şi 10 min, atât a durat zborul cu Cessna C206 din Bolivar până în localitatea Canaima. Imediat cum am ajuns am fost primit de cei de la tur (am ales compania Kavac pentru că numai ei operau în zilele care-mi conveneau mie iar prețul este unul foarte rezonabil, 300$ totul inclus – zbor, mese, cazare şi excursie la cascada Angel). Aici țin să le super mulțumesc lui Vlad Piciu din Iaşi şi Alex din Berlin care mi-au donat bani, făcându-mi astfe posibilă această incursiune.

        Impresia generală în momentul în care ajungi în Canaima este că păşeşti într-o altă lume, în rai. Are un farmec aparte. Te simți ca într-o lume demult apusă.
        După câteva ore de relaxare pe malul lagunei Canaima sunt unit cu un grup de britanici şi plecăm să explorăm cascadele din laguna Canaima.Acolo se varsă prin mai multe brațe râul Carrao, formând nişte cascade minunate, cum este de pildă cascada Hacha sau El Sapo. A doua zi urma în schimb adevărata aventură spre cascada Angel.


        5 ore se fac din campamentul Canaima până în campamentul de la baza cascadei Angel. Se urcă contra curent pe cursul a două râuri, Carrao şi Churun. De câteva ori, unde vâltoarea e mai puternică trebuie să te dai jos şi să ocoleşti prin savană. Nu mai zic că în ultimele 20 de min înainte de sosire ne udă şi o ploaie puternică care nu se opreşte degrabă şi care ne obligă să renunțăm în acea zi la cascadă. Aşa că după ce am înnoptat la hamac, ne-am trezit cu noaptea-n cap să urcăm în beznă şi să o admirăm la răsărit.

        Cascada Angel, descoperită nouă de către exploratorul Jimmy Angel în 1937 după ce s-a prăbuşit cu avionul pe Auyantepuy, era de fapt cunoscută de mii de ani indigenilor. Ei o considerau un loc sfânt, accesibil doar şamanilor, doar celor inițiați. Şi fără dar şi poate, apropiindu-te de această cascadă nu se poate să nu-ți treacă măcar un gând, un fior la măreția naturii, la ceea ce ne-a fost lăsat moştenire de mama natură. Aş spune Dumnezeu de fapt fiindcă pentru indigeni, Dumnezeu este însăşi natura.

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici
        ParteneriLogistici_Blog

        zoom
        2 comments

        La trecerea dintre Americi, în barcă cu narco traficanți

        Orice călător care își dorește să facă o traversare a celor două Americi nord – sud se va confrunta mai devreme sau mai târziu cu lipsa unei legături terestre între Panama și Columbia și deci între cele două Americi. Această porțiune lipsă (de 120 de km) din lanțul de șosele supranumit „panamericana” care începe în apropierea oceanului Arctic în nordul Alaskăi și care continuă până la Ushuaia, în Țara de Foc, face aproape imposibil un voiaj terestru direct între cele două extremități ale Americilor. Cele mai sigure variante pentru traversarea acestei zone cunoscută ca „Darien Gap” sau „El Tapon de Darien” sunt fie un zbor din ciudad de Panama spre o destinație din Columbia (Medellín sau Cartagena sunt cele mai logice destinații dar se poate zbura și către Bogotá), fie o călătorie pe marea Caraibe, prin arhipelagul insulelor San Blas. Eu am ales varianta pe mare și așa cum am să vă povestesc în cele ce urmează a fost o adevărată aventură care s-a lăsat cu dormit o noapte pe o insulă și o călătorie nebună de tot în mai multe bărci dintre care cea mai lungă cursă cu niște narcotraficanți.

        Panama_nord

        Ce este Darien Gap /El Tapon de Darien (sau pe românește regiunea Darien/jungla Darien)?

        Darien este o regiune și un departament limitrof al ultimei țări central americane, Panama și care se continuă și în nordul Columbiei. Este singura bucată din traseul de peste 24.000 de km al panamericanei unde aceasta se întrerupe, neexistând căi terestre de acces între cele două Americi. Deși printre primele locuri explorate de spanioli după descoperirea Americilor, jungla Darien, pentru că asta este în fond, o junglă, în lipsa unei șosele rămâne unul din ultimele locuri puțin atinse de mâna omului și unde viața sălbatică este la ea acasă, sau aproape. De ce zic asta? Fiindcă Darien mai are și o altă menire și anume acea de coridor de trecere pentru traficul de droguri și pentru imigranții ilegali care speră să ajungă spre SUA. Nu de puține ori aventurieri ca mine care s-au încumetat să încerce o traversare între cele două țări prin Darien au sfârșit omorâți de traficanții de droguri sau de faimoasele gherile columbiene FARC și ele implicate în cam tot ce mișcă prin zonă. Aici puteți citii povestea relativ recentă a unui suedez omorât de gherilel FARC în partea columbiană a Darien-ului. Totuși traversarea Darien-ului nu este imposibilă atâta vreme cât mii de imigranți și călăuzele acestora își fac drum pe acolo. Dar o traversare implică de fapt o combinație de călătorie cu barca pe râuri și croirea unui drum prin jungla deasă. O echipă de ciclo aventurieri americani au reușit recent o traversare iar filmul lor îl puteți urmări mai jos. Chiar am luat personal legătura cu Lucas Brunelle, unul din membrii echipei care au realizat traversarea și mi-a zis că unu la mână le-a luat o grămadă să convingă pe cei de la SENAFRONT (grănicerii panamerzi) să-i lase să treacă fiindcă zona este puternic păzită de ei, iar doi la mână i-a costat destul de mult fiindcă localnicii indigeni care i-au transportat pe râurile de legătură din Darien le-au luat destul de mulți bani. Și nu mai zic că odată ajunși pe partea cealaltă, în Columbia au mai plătit și amendă de vreo 250 $ pentru trecerea ilegală a frontierei. Așa că oricine își dorește o traversare prin Darien, trebuie să fie ori disperat ori puțin țignit. Piedicile sunt nenumărate și pericolele te pasc la tot pasul. În aceste condiții varianta cu barca rămâne o opțiune mai rezonabilă dar așa cum am să vă povestesc și aceasta destul de aventuroasă și riscantă. Însă înainte să vă zic despre traversarea în sine, am să revin un pic în urmă, pe ultima porțiune a traseului meu panamez.

        Ciudad de Panama și cum am fost jefuit

        Sfârșit de iulie, eram deja de peste 11 luni pe drum. America centrală a fost un calvar din cauza căldurii și mai ales a umidității care atingea pe alocuri 85 – 90%. A pedala prin asemenea condiții meteo nu e ușor, chiar nu e. Cumva simțeam că eram la capătul puterilor și aveam nevoie de o perioadă de odihnă, de o resetare și reorganizare dar am preferat să mă târăsc până în Columbia. Știam că e o țară mult mai ieftină ca Panama și mi-aș putea permite să petrec ceva mai mult timp. Asta și faptul că vroiam să-mi închei traseul central american.

        Pe ultima bucată de traseu central american, în Panama am avut parte de niște evenimente mai neplăcute și zic evenimente fiindcă au fost două. Unul l-a cam determinat pe celălalt. Într-o seară târziu, când căutam cazare în ciudad de Panama am fost jefuit de una din gențile de la bicicletă. Am fost un naiv. Am intrat într-unul din cartierele defavorizate ale capitalei panameze fără să-mi dau seama și mi-a ieșit în cale un băiețandru cu cuțit în mână. S-a făcut vizibil la vreo 50-100 de m în fața mea și am avut totuși timp să-mi întorc bicicleta și să dau pedale. Tot ce a apucat a fost una din gențile mele de pe spate. Dar hai să fiu român să zic noroc că…da noroc că era cea în care îmi țineam hainele, chiloții, șosetele și nu cea cu actele și camerele de filmat. Așa e, a fost paguba cea mai mică posibilă. Geanta în sine cred că e cea mai mare pagubă. Am apelat ulterior la poliție care mi-a zis că nici nu se bagă în acea parte de cartier unde am fost jefuit.

        Ciudad de Panama este unul din acele orașe în care granița dintre sărăcie și bogăție, dintre zgărie nori și bordei este una foarte clară. Mirajul de siguranță din centrul financiar se evaporă rapid în diversele „barrios” („barrio” este echivaletul spaniol al faimoaselor „favelas” braziliene deși în societatea braziliană acest concept este mult mai bine încropit). Eu intrasem în cel mai periculos barrio și era și noapte. Am ignorat semnalele date de clădirile dărăpănate, de străzile stricate, de zecile de priviri îndelungate și curioase ale localnicilor. Speram să găsesc o stație de pompieri unde să poposesc peste noapte așa cum făcusem într-un alt oraș din Panama. Până să o găsesc am fost operat iar după jaf am ajuns să dorm pe o podea dintr-o stație de poliție.

        Din ciudad de Panama până pe coasta Caraibelor

        Așadar capitala panameză am părăsit-o șchiop de o geantă pe spate iar asta mi-a dezechilibrat bicicleta dar mi-am continuat așa drumul spre portul Cartí de unde urma să caut o ambarcațiune spre Columbia. Fusesem îndrumat acolo de un alt călător argentinian care mi-a zis că ar fi varianta cea mai ieftină și autentică, cu vreo 3 bărci din Cartí, Panama până la Turbo, Columbia. Și a fost și una și alta.

        Am ieșit din ciudad de Panama pe panamericană care nu mi-a pus prea multe probleme, terenul fiind extrem de plat în zonă, deci ușor de făcut kilometrii. Asta până când am cotit de-odată stânga pe un drum care traversează întreg lanțul muntos. GPS-ul îmi indica 40 de km până la țărmul mării Caraibelor dar drumul a fost incredibil de greu. E un fel de montagne russe. Urcă și coboară ca o sinusoidă. Numai eu știu cât am avut de împins la bicicletă. Ei, dar aici am avut parte de o întâlnire extrem de originală, cu un român, nenea Mugurel. Undeva la km 3 al acestei șosele secundare era un hotel în construcție și de-acum se făcea noapte și am întrebat pe un localnic unde aș putea să trag peste noapte. Dintr-o vorbă într-alta i-am zis că sunt român și imediat mi-a zis să vin la ei pe șantier că ar mai fi un alt român, nenea Mugurel. Parcă nu-mi venea să cred că fix acolo, în vârf de deal panamez dau peste un alt român. Omul extrem de mirat de prezența mea și povestea călătoriei mele, a luat imediat legătura cu șeful acestuia să-mi dea permisie să dorm acolo peste noapte. Un om simplu și deosebit cu care am stat la taclale o grămadă în acea seară și a doua zi dimineață la o cafea. Mi-a dat haine curate, un prosop, cafea la pachet iar șeful acestuia mi-a donat 40 $. Nenea Mugurel, 55 de ani este original dintr-un sat de lângă Baia Mare și o calamitate care i-a distrus casa l-a trimis să zic așa la muncă în Spania unde a cunoscut-o pe actuala soție panameză cu care s-a stabilit în Panama. Din discuțiile purtate cu nenea Mugurel, care amestecă puțin româna cu spaniola, omul duce un dor nebun de casă și plănuie să revină să trăiască în România împreună cu soția odată ce aceasta iese la pensie. Așa că întâlnirea cu mine a fost o plăcere pentru ambii iar eu după o odihnă zdravănă mi-am continuat a doua zi drumul printr-o căldură toropitoare spre Carti.

        Drumul ăsta care leagă panamericana de țărmul Caraibelor este cum ziceam un adevărat montagne russe. La asta se mai adaugă căldura excesivă și umiditatea extremă din aer. Zeci de pante inclinate la peste 30% și pe la jumătatea lor și câte o serpentină. Nu aș exagera să zic că acești ultimi 40 de km până pe coastă au fost cei mai grei din tot traseul meu central american. Și colac peste pupăză am avut și un accident. Cu bicicleta șchioapă de o geantă și frânele slăbite, la una din coborâri, într-o serpentină am ajuns cu totul în șanț. Și cum legea lui Murphy funcționează, nu aveam casca pe cap în acel moment. Transpiram excesiv și cum mi se acumula transpirația sub cozorocul căștii ca ulterior să-mi cadă în ochi, am scos-o și fix atunci am căzut. O port mai tot timpul dar uite că exact atunci când am avut nevoie de protecție nu o aveam. Deci furtul genții dar și faptul că nu am schimbat la timp plăcuțele de frână m-a dus în șanț. Zgârieturile ca zgârieturile dar loviturile la cap sunt cele mai periculoase.

        Acesta este teritoriul indigenilor Kuna 

        La km 20 baricadă din partea grănicerilor panamezi și taxă de intrare pe teritoriul kunez. Indienii kuna sunt una din națiile autohtone din Panama și au întregi teritorii care le aparțin și unde au propriile lor legi și reguli și au voie să taxeze pe oricine intră pe teritoriul lor. Mi-au cerut 20$ dar după o negociere cu șeful lor, le-am dat 5$ și m-au lăsat să trec. Le-am explicat că nu călătoresc pe bani mulți și m-au înțeles. Au fost de treabă. După tot calvarul acestui drum și după o căzătură zdravănă, atingeam țărmul mării Caraibelor în dreptul micuțului port Cartí. Fără să vreau mi-au trecut câțiva fiori și am avut un moment de entuziasm văzându-mă la capătul uneia dintre Americi. Reușisem în cele mai bine de 11 luni de la plecare să pedalez peste 14.000 de km prin toate cele 10 țări nord și central Americane. Am pus în mod simbolic mâna în apă. De aici înainte mă aștepta cea de-a doua Americă.

        Nogocierea bărcii spre Columbia și cum am ajuns în barcă cu narco traficanți

        Odată ajuns în Cartí trebuia să înfrunt problema cea mare. Cu ce barcă voi ajunge în Columbia, când și la ce preț. Era după amiază, orele 16:00 deja și după ce am mâncat o farfurie de orez cu carne la un „comedor” de pe plajă, m-am mișcat rapid să iau pulsul situației. De fapt în micuța localitate există un centru de informații de unde se pot cumpăra și bilete dar doar pentru bărci care fac drumuri pe insulele din apropiere. Știam de la argentinian că opțiunea ar fi o barcă până la Capurgana și odată pe teritoriu columbian aș fi avut destule opțiuni spre Turbo. Așa că am început să întreb pe unul altul, cine ar face acest drum și așa am ajuns la un anume Negro care mi-a zis că el nu face a doua zi drumul dar că știe pe cineva care l-ar face. Pentru asta în schimb trebuia să ajung pe insula unde locuia el, la 10 min cu barca de țărm.

        Arhipelagul San Blas este format din 365 de insule și insulițe pe care locuiesc majoritate indigenilor kuna, care alungați fiind de pe teritoriile lor de colonizatorii europeni s-au retras în insule. Puțini s-au mai întors în ziua de azi pe țărm și în vechile lor teritorii din sudul Panama-ului. În marea lor parte își păstrează tradițiile și se îmbracă în portul lor așa că asta este o experiență unică în sinea ei.

        Bun, mă îmbarc cu Negro pe barcă, sui și bicicleta și îi dăm drumul. 10 min mai târziu suntem deja pe insulă. O lume aparte pot spune. În afară de un alt călător israelian și cu mine toți de pe insulă erau indigeni kuna care trăiesc în casele lor tradiționale de papură, poartă diverse piercing-uri și umblă desculți. Mi-ar fi plăcut să surprind câte ceva pe cameră dar filmatul este interzis așa că de îndată ce-mi scot camera să-i pozez sunt atenționat că nu am voie. Tradiția lor nu permite acest lucru iar eu ca simplu vizitator trebuie să-i respect. Asta ar cam trebui de fapt să știe orice călător. Te duci într-un loc, respecți tradițiile locului. Cât m-am învârtit eu pe insuliță a revenit și Negro cu băieții cu care aveam să fac a doua zi drumul.

        Aveam la mine în total 180$ din care trebuia să-i plătesc cazarea pe o noapte lui Negro (5$), alți 5$ prețul bărcii până pe această insulă, barca spre Capurganá și mai trebuia să-mi rămână și pentru mâncare și ultima barcă din Capurganá spre Turbo. Știam că nu mă va costa ieftin fiindcă aveam și bicicleta și bagaje multe cu mine dar Negro mi-a ținut partea și le-a explicat la tipi că nu prea am bani și fac o călătorie extrem de îndelungată. Dintr-un preț într-altul am ajuns până la urmă la cel final de 120$ care știam că este unul excelent. Poate părea mult dar chiar nu este la cât de puțini fac acest drum și la ce opțiuni limitate există. Am plătit cei 120$ și ne-am înțeles pentru a doua zi dimineață. Ei dar abia acum vine partea interesantă că peste noapte am ajuns să dorm sub același acoperiș cu ei. Nu aveam nici cea mai mică idee cine sunt, cu ce se ocupă. Știam doar că ei mă vor duce cu barca până la Capurganá.

        Veniseră în ziua aia dinspre Columbia cu un alt motociclist israelian care a fost cazat tot în aceiași cameră. Păream să fim cu toții rupți de oboseală așa că ne-am pus în paturi relativ devreme dar știți cum e, mai schimbi o vorbă, mai una, mai alta și așa din discuție în discuție, se ajunge la pungi de cocaină. Panamezii încep să ne povestească nouă, mie și israelianului că ei de fapt nu transportă doar persoane ci și cocaină. Ne povestesc cum au ajuns odată cu transport până în Dominicană și încep să ne întrebe cum pot băga chestiile și în Israel și prin Europa. Eu mă făceam că plouă, israelianul rădea. Problema era acum că le plătisem cei 120$ și nu prea mai aveam ce face. Nu vă zic cu ce grijă am adormit și cu ce târșă m-am suit a doua zi cu ei în barcă

        Un drum de coșmar pe mare

        După o ploaie sănătoasă de dimineață, mă ambarc cu ei pe la 9:30 dimineața, mai târziu decât stabiliserăm inițial, ploaia dându-ne ora de plecare peste cap. De pe insula unde am înnoptat, mai fac o mică oprire pe o alta din apropiere să mai culeagă ceva localnici după care motoare full speed spre Capurganá. Nici nu ne bagă bine viteză că marea începe să fie agitată dar ăștia nici că o lasă mai moale. Spărgeau valurile incredibil de nebunește. Am crezut că sar din barcă odată la fiecare 30 de sec. Și așa a fost 6 ore cât a durat drumul până în localitatea de frontieră Puerto Obaldia unde ne-am oprit să înnoptăm și să-mi pună a doua zi dimineață ștampila de ieșire din Panama. A fost ca un film de groază 3D, doar că nu era film. Ăsta este unul din momentele alea în care simți că viața bate filmul. În schimb peisajul era absolut fantastic. În dreapta se vedea coasta muntoasă a Panama-ului, în stânga depășeam insulă după insulă, multe din ele chiar locuite. La coborâre am luat la puricat mai tot bagajul știind acum cu ce se ocupă oamenii și fiindu-mi frică să nu-mi fi introdus ceva ilegal prin bagaje să am de dat socoteală la grăniceri. Totul era în regulă.

        Cum era duminică după amiază, oficiul de imigrări unde trebuia să-mi pună ștampila de ieșire era închis, așa că am petrecut noaptea în hamac pe malul mării iar a doua zi după ce m-am văzut cu ștampila în pașaport, aceiași indivizi m-au dus în Capurganá, care era doar la vreo 30 de min depărtare. Și uite așa pășeam pentru prima oară în America de sud

         

        Întâlnirea în Turbo cu globetrotter-ul român Mirel Magop

        Din Capurganá până în Turbo am făcut doar vreo 2 ore și am prins o legătură bună pe un catamaran. Față de barca anterioară a fost lux. Fiind o ambarcațiune mult mai mare și prinzând o mare liniștită, călătoria a fost foarte plăcută.

        Planificasem de  ceva vreme să mă văd în Turbo cu Mirel Magop, un alt mare călător român care a umblat preț de un an. Ne urmărisem călătoriile reciproc și acum era un prilej foarte bun să ne intersectăm ceea ce am și făcut. Omul circulă la pas și cu autostopul și după ce a aterizat în Rio de Janeiro în septembrie anul trecut a luat-o inițial spre sud până la Ushuaia iar de acolo prin toate țările spre nord, până aici în Turbo în Columbia.

        Are omul niște povești de călătorie incredibile. E de fapt de mult mai mult timp pe drum. Înainte de America de sud a traversat și vizitat 44 din cele 47 de țări ale Europei și a refăcut în 2013 traseul lui Badea Cârțan de la Cârțișoara până la Roma, în opinci și costum național. Deși frânt de oboseală după atâtea întâmplări și amar de drum a fost o plăcere să-l întâlnesc. Pe Mirel îl puteți urmări pe contul lui de Facebook aici.

        Și uite așa am traversat Darien-ul pe ocolite și ajuns pe cel de-al doilea continent al velo expediției mele. După alți aprox. 350 de km extrem de dificili prin Anzii columbieni, am ajuns într-un final la începutul lui august în Medellín, un oraș incredibil despre care aș putea să scriu un articol întreg. Atmosfera Columbiei și oamenii pe care i-am întâlnit aici până acum îmi aduc aminte mult de Mexic și experiența fantastică pe care am avut-o în țara aztecă. Povestindu-le unuia și altuia despre jaful din Panama, am căpătat haine și o geantă nouă de bicicletă iar acum după aproape o lună de odihnă și de rezolvat diferite probleme logistice care s-au acumulat pe perioada ultimului an, sunt gata să pornesc din nou la drum, dar nu spre sud, ci inițial spre Venezuela și gura Amazonului, urmând să revin pe marele fluviu în Ecuador iar de acolo mai departe pe bicicletă spre Țara de Foc. Despre schimbările pe care le-am făcut și noul traseu prin America de sud, am scris aici.

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici
        ParteneriLogistici_Blog

        zoom
        1 comment

        Rezumatul primului an și noul traseu prin America de sud

        Când am început expediția #cycletheamericas acum mai bine de un an în nordul Alaskăi aveam în plan o traversare nord-sud a celor două Americi. 9 luni îmi calculasem eu atunci că mi-ar lua traversarea dacă pedalam într-un ritm mai alert și nu zăboveam prea mult pe traseu și nu a fost să fie așa fiindcă mi-am dat seama că nu se merită să trec cum s-ar zice pe românește „ca gâsca prin apă” prin locurile pe unde pedalez. Am făcut pauze multe, să văd, să descopăr locuri, să aud povești, să cunosc. Acum când scriu aceste rânduri mă aflu de peste două săptămâni în orașul Medellín din nordul Columbiei unde am ajuns după 14.679 km pedalați din Deadhorse, Alaska și o serie de bărci între portul Cartí din Panama și portul Turbo din nordul Columbiei.

        America de Nord

        Dar înainte să vă prezint noul plan pentru America de sud, cred că se cuvine să fac un scurt rezumat al primului an pe drum. Cum poate știți deja, pe 5 august 2015 am dat drumul unei expediții pe două roți chiar din punctul cel mai nordic al Alaskăi (cel mai nordic punct unde se poate ajunge pe șosea – Deadhorse, în apropierea golfului Prudhoe de la oceanul Arctic). De acolo, preț de un an de zile am pedalat, inițial prin cele mai sălbatice zone ale nordului American (Dalton Highway, Alaska Highway și preeriile canadiene) și am intrat în Statele Unite prin Montana, urmând lanțul Stâncoșilor până la granița mexicană. A fost una din cele mai scenice părți ale traseului meu de până acum dar și una din cele mai grele fiindcă odată cu intrarea pe teritoriul Statelor Unite, m-a prins iarna cea grea. Fiind un an „el niño” ninsorile s-au ținut lanț pe partea de vest a SUA și am fost prins chiar în câteva rânduri în furtuni de zăpadă, asta pe lângă faptul că a trebuit să îndur mult frig. Dar dacă este să pun în balanță frigul și zăpada din State cu canicula și umiditatea peste care am dat în America centrală, nu știu sincer prin care a fost mai ușor sau mai greu să pedalez. Cred că fiecare bucată a acestui traseu are părțile ei grele dar și frumoase iar la urmă încerci să rămâi doar cu amintirile frumoase.

        În Mexic am intrat prin vestitul ciudad Juarez unde nu am avut parte de nici o experiență neplăcută dimpotrivă, mi-am făcut o grămadă de prieteni și a fost o oportunitate nemaipomenită să aflu o grămadă de povești locale și experiențe ale locuitorilor pe care le-am înregistrat și pe care sper să le prezint în documentarul final (pe care îl realizez împreună cu un film maker român stabilit în Canada, Ioan Roman). Au urmat 3 luni petrecute pedalând Mexicul de la nord la sud, din granița americană până în cea guatemaleză, încununate și cu o ascensiune în compania unui amic britanic pe cel mai înalt vârf vulcanic din America de nord, vârful Orizaba (5636 m). Aveam să rămân cu o experiență unică din această țară atât de umană și unde oamenii mi s-au părut dintre cei mai ospitalieri.

        America Centrală

        Așadar în aprilie anul acesta intram în Guatemala. Dacă până atunci nu a trebuit să-mi scot luni de zile pașaportul având de travserat 3 țări imense, America centrală însemna de acum țări mici și multe frontiere. Dar cel mai important, intram în ¨cuptor¨. America centrală avea să-mi dea mari bătăi de cap cu canicula și mai ales umiditatea extremă din aer. 3 luni, 7 țări și alte câteva mii de km, asta a fost America centrală, dar nu a fost ușor. După ce am traversat nordul Guatemalei în condiții extrem de dificile, am intrat în Belize (care inițial nu era în plan). Știam că dacă deviez puțin traseul spre Belize, puteam să văd toate țările nord și central americane, celelalte spre sud fiind aliniate în drumul meu spre Columbia. Din sudul Belize-ului neexistând rute legale înapoi spre Guatemala, am luat o barcă din Punta Gorda spre Puerto Barrios și mai apoi am luat-o spre coasta pacifică a El Salvador-ului, coastă pe care aveam să pedalez până jos în Panama. Aici și mai jos puteți observa traseul meu complet prin America de nord și centrală. Cel mai nefericit eveniment din toată America centrală? Un jaf într-unul din cartierele rău famate ale capitalei panameze, ciudad de Panama. Într-o seară mi-a ieșit un individ în drum cu un cuțit în mână. Eu am întors cât de repede am putut bicicleta să dau să fug și tot ce a apucat să-mi fure a fost una din gențile de pe spate în care-mi țineam hainele. A tras de ea încât s-a desprins și a căzut pe carosabil. Nu m-am uitat în spate, am rupt-o și mi-am zis că am scăpat ușor. Chiar și așa, nenumăratele gesturi de omenie și bunătate de până atunci inclină definitiv balanța înspre cealaltă direcție dar în același timp, acest eveniment m-a trezit la realitatea Americii latine.

        itinerariuAmerica_de_nord_centrala

         

        Cu barca între Panama și Columbia

        Între Panama și Columbia, deci între cele două Americi, nu există șosele iar singurele metode de a lega cele două continente este fie cu avionul din ciudad de Panama până în Medellin, Columbia sau cu barca. Am ales varianta pe apă și a fost o alegere extrem de aventuroasă, asta în condițiile în care nu există o singură barcă care să facă legătura între cele două, cel puțin nu la prețul pe care eram eu dispus să-l plătesc. Din portul Cartí în Panama, am avut de luat 3 bărci diferite până în Turbo, Columbia, iar cea mai lungă porțiune de traseu, între una din insulele arhipelagului San Blas până în Capurganá, Columbia am parcurs-o în compania unor indivizi care printre altele se ocupau și cu traficul de droguri. Au mers nebunește, spărgând valurile cu o viteză destul de mare. Nu de puține ori am crezut că sar din barcă dar am ajuns cu bine până la urmă. Pe 25 iulie anul acesta pășeam pentru prima oară în Columbia și America de sud.


        America de sud și noul traseu pe care mi l-am propus

        Încă de prin America Centrală a început să mi se înfiripe ideea de a-mi prelungi și mai mult expediția și de a încerca să traversez toate țările Americii de sud. Cu excepția țărilor insulare din Caraibe, am reușit să intru în toate cele nord și central Americane (Canada, SUA, Mexic, Guatemala, Belize, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica și Panama) așa că m-am gândit să continui tradiția și în sud. Ce înseamnă această schimbare? Înseamnă modificarea traseului astfel încât din Medellin unde mă aflu acum, în loc să țin sud spre Ecuador, să o iau spre Venezuela și Guiane (via Brazilia) și să ajung până la gura Amazonului, la Macapá și să revin pe coasta vestică în Ecuador pe Amazon. O altă schimbare o reprezintă devierea spre Paraguay, coasta braziliană și Uruguay, înainte de a continua spre Ushuaia în Țara de Foc.

        În realitate această idee îmi dă sensul unei noi aventuri, transformând astfel proiectul inițial într-unul și mai ambițios dar am și anumite temeri. Venezuela trece printr-o situație extrem de dificilă, economic și social. Oamenii stau la cozi ore întregi pentru alimente de bază și de abia supraviețuiesc ceea ce a dus criminalitatea și jafurile la cote incredibile. Jafurile și crimele fac parte din peisajul de zi cu zi a Venezuelei și faptul că mă bag acolo pe o bicicletă, mă face extrem de vulnerabil. În schimb, vorbind cu alți cicloturiști mi-au zis că nu e chiar așa de rău cum pare din media. Chiar un tip englez a travserat prin octombrie anul trecut partea de vest a Venezuelei și a zis că s-a simțit în siguranță (a fost jefuit nu în Venezuela, ci în Ecuador) dar totuși din octombrie și până acum situația s-a modificat mult (spre rău). Dar vreau să fiu pozitiv, vreau să cred că totul va fi bine! Și va fi! Mai jos vă prezint noul meu traseu prin America de sud. Aici se poate consulta și harta detaliată.

         

        Itinerariu_America_de_sud

         

         

         

         

         

         

         

         

         

         

         

         

         

         

         

        Ce urmează în America de sud?

        Haideți să vă fac un scurt rezumat al noilor distanțe și a celor mai importante obiective pe care mi le-am propus în cea de-a doua Americă

        • Aprox 5.113 de km de pedalat prin nordul Americii de sud din Medellín, Columbia până la Macapá în Brazilia, via Venezuela, Brazilia, Guiana, Suriname și Guiana franceză.
        • Aprox. 550 de ore de navigat cu diverse bărci și vaporașe pe Amazon, de la Atlantic până în localitatea El Coca din Ecuador.
        • Aprox. 3.954 de km de la El Coca, Ecuador până în La Paz, Bolivia.
        • Aprox. 4.087 de km de la La Paz, Bolivia până la Montevideo, Uruguay via Paraguay, Foz do Iguacu și Porto Alegre în Brazilia.
        • Aprox. 6.380 de km de la Montevideo, Uruguay până în Ushuaia, Argentina via Copiapo, Argentina, cu o combinație între ruta argentiniană 40 și carretera austral chileană.
          TOTAL de km de făcut în America de sud: aprox.19.534 de km

        Alte obiective pe care mi le doresc în acest traseu

        • Realizarea unui reportaj despre situația din Venezuela.
        • Traversarea Marei Savane Venezuelane și o vizită în parcul național Canaima unde se află cascada Angels, cea mai înaltă cascadă din lume.
        • Traversarea est-vest a Amazonului de la Macapá în Brazilia până la El Coca în Ecuador
        • O ascensiune pe vârful Ojos del Salado (6893 de m) cel mai înalt vârf vulcanic din lume (și posibil și pe alte vârfuri, Aconcagua și Fitz Roy)
        • Atingerea punctului final al expediției #cycletheamericas, Ushuaia și realizarea primei traversări pe bicicletă a celor două Americi.

        Așa că urmează încă un an de aventură, încă un continent și 12 țări și un teritoriu. Mulțumesc pe această cale lui Florin Prunduș și blogger-ului brazilian João Leitao care m-au ajutat la realizarea noului traseu. (João are un articol în engleză despre traversarea completă cu barca a Amazonului aici)

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici
        ParteneriLogistici_Blog

        zoom
        1 comment

        Lecții pe care le-am învățat în 9 luni de pedalat prin Americi

        Acum mai bine de 9 luni începeam să pedalez în apropierea oceanului Arctic în nordul Alaskăi, în ceea ce aș numi eu aventura vieții mele. Îmi propusesem să traversez cele două Americi cap coadă, nord-sud pe bicicletă. Acum când scriu acest articol mă aflu la jumătatea traseului propus și sincer nici nu știu când s-au scurs 9 luni dar asta poate pentru faptul că în tot acest timp am întâlnit oameni extraordinari și am apucat să văd printre cele mai spectaculoase locuri din Americi și să am parte de niște experiențe nemaipomenite. În toate aceste luni am învățat multe, enorm aș spune. Nu cred că vreo școală pe lumea aceasta m-ar fi putut învăța mai multe despre lume și oameni decât acest drum al meu prin Americi și tocmai de aia m-am gândit să împart cu voi câteva idei.

        VulcanulOrizaba_bicicletaCROSS

        Dacă nu ești fericit cu puțin, nu vei fi niciodată fericit cu mult.
        Mi se pare lecția cea mai frumoasă pe care o poți învăța dintr-o călătorie. De aia am să vă povestesc despre o întâlnire pe care am avut-o în Mexic cu un domn pe bicicletă. Era cu doi copii călare pe bicicletă. Își făcea plimbarea de seară și văzându-mă străin m-a oprit la intrarea unui orășel prăfuit de provincie din nordul Mexicului. Avea o strălucire și o fericire interioară greu de egalat. Fără să stea prea mult pe gânduri m-a invitat acasă la el. Avea o familie numeroasă și avea o situație materială precară dar îmi aduc aminte că m-a impresionat cât de multe știa despre România pentru un mexican de rând. În fine, nu asta este ideea, ci faptul că deși se rușina față de mine pentru situația lui materială nu tocmai bună,  mi-a oferit tot ce avea mai bun prin casă și un loc de înnoptat. Și mi-a zis cu cel mai sincer zâmbet că este cel mai fericit și recunoscător om din lume pentru familia extraordinară pe care o are și viața simplă pe care o duce. Omul era convins că a avea o familie care să te iubească și prețuiască este cel mai frumos lucru pe care îl poți avea în viață. Asta și bucuria de a împărtășii din puținul lui cu alții. Și îl cred! Nu bogățiile și lucrurile ne fac fericiți, ci esența relațiilor umane și familiale solide.

        familieNordMexic
        Lumea este mult mai bună și primitoare decât mi-am imaginat eu vreodată.

        Indiferent de țara și de regiunea unde m-am aflat până acum, oameni simpli, necunoscuți mi-au arătat o bunătate și o ospitalitate ieșită din comun. Unii mi-au oferit cazare, alții mi-au oferit hrană. Am fost oprit de câteva ori să mi se dea bani în semn de respect pentru ceea ce fac. M-am întrebat de multe ori, Dumnezeule mare, este oare asta lumea aia violentă pe care o vedem zilnic la televizor? Nu vreau să par un negaționist. Violența există din păcate în varii forme peste tot dar din și mai păcate stereotipurile sunt cele care ne deformează cel mai tare percepția asupra lumii. Ar fi prea lung să vă povestesc aici despre toate gesturile de omenie de care am avut parte până acum. Tot ce vă pot spune este că lumea este încă un loc extrem de uman și plin de bunătate. Din păcate tindem să generalizăm aspecte negative și să punem accentul pe violență și catastrofe.

        Urmează-ți impulsul și chemarea adevărată în viață. Oportunitățile vin și pe parcurs. 
        Cu doar 3 luni înainte de a începe această incursiune pe bicicletă prin Americi eram un proaspăt absolvent al uneia dintre cele mai prestigioase universități canadiene, McGill. Aveam în față alegerea între o viață de corporatist softist și o aventură pe cinste pe care mi-o doream de ceva timp. Am ales a doua variantă. Nu m-am gândit mult. Mi-am urmat impulsul și chemarea. Am plecat cu un buget extrem de mic și am avut încredere că voi ajunge cumva la destinație. Dar nu m-am gândit foarte mult la destinație, ci mai mult la experiența în sine, o experiență unică în viață. Și știam că nu e bine să te gândești de două ori la ceva pe care ți-l dorești cu adevărat. „Just go and grab it!” Dacă ai o idee și o oprtunitate, nu o rata, profită de ea! Și uite așa ajung la următorul punct.

        bicicletaCROSS_DaltonHighway

        Îndrăznește și nu rata nici o oportunitate care ți se ivește.
        În urmă cu câteva săptămâni am vizitat un loc incredibil din nordul Guatemalei, ruinele maiașe de la El Mirador. Era un pic în afara drumului meu să zic așa dar era ceva special și se merita. Mi-a luat 2 zile să ajung acolo. Au fost vreo 60 de km de șosea sinuasă neasfaltată, urmată de 40 de km de drum prin jungla guatemaleză din nordul provinciei Peten. Mă împrietenisem cu un grup de europeni într-un orășel din Guatemala iar ei au ajuns acolo cu autobuzul și au parcurs pe jos cei 40 de km de junglă. Eu am parcurs drumul pe bicicletă până la ruine. Cât am pedalat pe bicicletă, cât am plimbat-o, prin junglă fiind destul de dificil. Cert este că ne-am reîntâlnit acolo iar în dimineața în care serveam împreună micul dejun și ne pregăteam să vizităm ceva ruine auzim un elicopter. Știam cu toții că cineva care-și permite să ajungă acolo în elicopter aparține unei alte lumi să zic așa. Dintr-o glumă într-alta le-am zis că eu mă întorc în orașul de unde plecasem în elicopter. Grupul de europeni nu m-a luat  prea mult în serios cu ideea mea, asta până m-am împrietenit cu tipii coborâți din elicopter, După ce i-am pus sumar în temă cu faptul că pedalez din Alaska în Argentina i-am întrebat direct, ceva de genu’ „Știu că vă poate părea ciudat, dar m-ați lua în elicopter cu tot cu bicicletă?” Răspunsul a fost la fel de direct: „Sigur că da!” Și uite așa nu a mai trebuit să fac drum întors prin junglă și am avut parte de primul meu zbor în elicopter. Tipii erau patronii celei mai mari companii de dulciuri din America latină, Colombina și au fost foarte de treabă. Dar revenind acum la ideea mea inițială. Dacă nu aș fi văzut acea oportunitate și nu aș fi pus acea simplă întrebare nimeni nu m-ar fi poftit în elicopter. Oportunități există mereu, important este să le vedem și valorificăm.

        elicopterGuatemala

        Călătoria este până la urmă un mod de a te descoperii și de a realiza multe lucruri despre viața ta personală.
        Mulți cred că dacă pleacă undeva departe de casă și se îndepărtează de oamenii și locurile cunoscute vor scăpa de problemele personale, de traumele sau decepțiile din trecut. Aș spune că asta e doar o chestiune de aparență fiindcă aceste lucruri ne sunt cu mult mai bine întipărite în memorie și în conștiință decât ne putem poate imagina. Totuși călătorind în orice mod posibil o facem ne ajută să ne detașăm puțin și să gândim lucrurile la rece. Sigur, fiecare avem situații diferite și pentru fiecare dintre noi experiențele sunt diferite. Însă călătorind avem șansa și timpul de a regândi situații și evenimente din viața noastră sub un alt unghi și ulterior de a le aborda diferit. Ați acorda timp ție însuți este un lucru benefic care scoate la suprafață multe aspecte atât pozitive cât și negative ale vieții personale. Tot ce-ți rămâne de făcut este ca ulterior să ataci problema la sursa ei.

        Viața adevărată se trăiește dincolo de zona personală de confort. 
        Confortul casei, a jobului, a locurilor și cercurilor bine cunoscute în care ne învârtim ne dă siguranță dar în același timp ne dăunează. Zona de confort este un asasin de vise. Orice lucru de care am fost vreodată satisfăcut cu adevărat a fost obținut atunci când m-am aventurat dincolo de această zonă de confort, în necunoscut, în nesiguranță. Acolo înveți să răzbați, să te lupți pentru ceva, să-ți trăiești viața cu adevărat. Așa și acum. Au fost nenumărate situații extrem de imprevizibile. În nordul Alaskăi era pustiul și lipsa de civilizație. Dacă mi se întâmpla ceva șansele ca cineva să-mi vină în ajutor acolo erau extrem de mici. În nordul Mexicului am traversat o zonă controlată de cartelurile de droguri, zonă în care s-au comis dealtfel mii de crime și sechestrări de persoane în ultimii ani. Dar asta este frumusețea aventurii mele până la urmă. Tot ce este frumos are și o parte periculoasă îmi spunea un amic și tind să-i dau mare dreptate. Fiecare etapă, greutate peste care treci, experiență te aduce din ce în ce mai aproape de obiectiv. Orice vis presupune sacrificii dar parcă atunci când trebuie să faci acele sacrificii ele nu ți se par atât de grele, fiindcă sunt parte și ele din dorința ta de a ajunge undeva și de a face ceva.

        Animalele sălbatice nu sunt pe atât de periculoase și impredictibile pe cât tindem noi să credem.
        Unul din lucrurile de care mă temeam cel mai mult înainte să plec în nordul American erau animalele sălbatice. Știam că acolo e teritoriul Grizzly-ului, al lupului și al râsului. Cu Grizzly-ul și cu râsul m-am întâlnit față în față. Maică-mea nu a putut dormi noaptea știindu-mă singur pe bicicletă în zonă. Concluzia pe care am tras-o eu totuși este că animalele sălbatice nu au nimic cu tine atât timp cât nu reprezinți un risc pentru ele. Multe dintre persoanele atacate de urși Grizzly în Alaska și în America de nord în general sunt de fapt vânători. Animalul te miroase, din mișcări îți analizează intenția. M-am întâlnit cu Grizzly-ul de două ori, ambele dăți în nordul Alaskăi. Odată am trecut pe lângă el la cca. 50 de m. Scormonea după licheni și rădăcini dar a ridicat totuși capul la trecerea mea prin zonă fiindcă i-a mirosit peștele meu proaspăt de abia pescuit. Nu s-a luat însă după mine. Da, cred că animalele sunt impredictibile dar nu atât pe cât am tinde noi să credem. Rarele ori când atacă omul este mai mult în scop defensiv.

        ursGrizzly

        Nu te grăbii atunci când călătorești, în orice mod ai face-o. Fă-te prieten cu localnicii și încearcă să înțelegi locurile și tradițiile țărilor și regiunilor pe unde treci.
        Am plecat crezând că voi termina această traversare a Americilor în 9 luni de zile. Ei bine în 9 luni am pedalat 12.000 de km și sunt abia la jumătatea traseului. Asta fiindcă am realizat că este important să petrec mai mult timp în anumite locuri și cu anumiți oameni pe care îi întâlnesc. Ar fi păcat să nu o fac. Aș pierde mult, foarte mult și aș trece ca gâsca prin apă ca să zic așa. Asta nu înseamnă totuși că mi-am pierdut din vedere obiectivele inițiale. A călători nu înseamnă a pedala între punctul A și B și de-ați da câteva checkin-uri ici colo. Călătoria înseamnă să ajungi să interacționezi cu localnicii, să afli povești despre locurile pe unde treci, să ai răbdarea de a înțelege una, alta despre oamenii și locurile respective.

        golfulMexic

        Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici
        ParteneriLogistici_Blog

        zoom
        No comments

        Interviu cu Hildegard Ignătescu de la Radio România Internațional

        Chiar înainte să părăsesc capitala mexicană, ciudad de Mexico, în a doua jumătate a lunii martie am fost sunat de Hildegard Ignătescu de la Radio România Internațional pentru un interviu pe care mi l-a trimis ulterior pe email și l-am urcat pe contul meu de Sound Cloud. A ieșit o discuție frumoasă despre expediția mea prin Americi #cycletheamericas pe care vă las să o ascultați mai jos sau aici. Tot ce s-a schimbat de atunci și până acum e că am mai avansat câteva sute de km spre sud ajungând la golful Mexic și am urcat vârful Orizaba, cel mai înalt vârf vulcanic al Americii de Nord.

        zoom
        No comments

        Ascensiunea pe vârful Orizaba (5631 m), cel mai înalt vulcan al Americii de Nord

        În această expediție prin Americi mi-am dorit ca în afară de pedalarea celor două continente, să-mi continui și un proiect mai vechi început în vara lui 2014 când am urcat cel mai înalt vulcan al Asiei, Damavand (5671 m). Proiectul se numește „Seven Volcanic Summits” și presupune ascensiunea celor mai înalte 7 vârfuri vulcanice ale Terrei (cel mai înalt vârf de pe fiecare continent). Așa că am făcut tot posibilul să-mi fac drum și până la Orizaba (5631 m), cel mai înalt vulcan al Americii de Nord cu gândul să-l urc, să mai adaug un vulcan la lista celor urcați și să las puțin bicicleta pentru o drumeție pe cinste.

        El Pico de Orizaba este situat în apropierea orașului cu același nume, la granița a două state mexicane, Veracruz și Puebla. Totuși orășelul de referință pentru ruta sudică pe care am ales să-l urc este Atzitzintla situat la 2660 de m altitudine.

        Pedalând din Puebla spre Atzitzintla am părăsit autostrada și am făcut un ocol pe una din șoselele secundare ca să mă bucur puțin și de peisajul rural. Partea nasoală în Mexic e că rutele secundare (carreteras libres) sunt extrem de înguste și aglomerate, mulți șoferi (de camion) nevrând să plătească taxa de autostradă, preferă să se înghesuie pe acestea. De aia și aleg să merg de multe ori pe autostradă între marile orașe de aici din Mexic. E mult mai largă și mult mai goală. De data asta am zis totuși că vreau să văd ceva mai frumos, chiar cu riscul de a fi aruncat în afara carosabilului (nu de puține ori am fost cât pe ce pe aceste șosele).

        Nu port la mine întreg echipamentul de munte fiindcă ar fi aiurea să car după mine așa ceva la un drum de 24.000 de km pe bicicletă. În afara unei perechi de ghete de 3 sezoane și câteva straturi mai groase nu aveam mai nimic la mine și știam că trebuie să închiriez niște colțari, un piolet, un rucsac și eventual ceva mănuși mai bune. În Acotzingo, primul orășel de pe ruta secundară am întâlnit niște băieți care mi-au recomandat să merg la primarul orașului Atzitzintla de la baza Orizabei că m-o ajuta el cu echipamentul așa că a doua zi am luat-o liniștit spre Atztzintla bazându-mă pe pila dată de băieți.

        Drumul urcă și coboară distanțe lunguțe, șerpuind crestele din apropierea Orizabei. În orășelul El Seco fac dreapta și nu după mult timp îmi apare în față El Pico de Orizaba cu maiestoasa lui creastă nordică acoperită de zăpadă. Încă 30 de km de urcuș și coborâș pe cinste și pe seară am ajuns în Atzitzintla, punctul de plecare pentru oricine vrea să urce ruta sudică.

        Ajuns în Atzintzintla m-am dus țintă în centru orășelului unde e primăria și poliția locală. Primăria era închisă la ora aia dar cum băieții de la poliție au program 24/24 am intrat la ei să-i întreb una alta și să-i rog să mă găzduiască peste noapte. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-au oferit o celulă. Inițial am râs dar după am acceptat să-mi pun izoprenul și sacul de dormit acolo. Mi-am zis că o fi și asta o experiență în plus la aventura prin Americi. În plus aveam și pază 24/24 gratis care e mare lucru în Mexic unde am fost deja „operat” de un telefon. Între timp aflu de la polițiști că primarul nu are nici un echipament dar că mă ajută ei să dau peste cineva care are așa ceva. Zis și făcut, găsesc prin polițiști un localnic care-mi împrumută un rucsac arhaic cu frame metalic și un piolet. În rest îmi spune că nu am nevoie de crampoane, ruta sudică fiind aproape lipsită de zăpadă.

        După o noapte la răcoare sub paza polițiștilor de gardă și o odihnă pe cinste mi-am petrecut ziua explorând micul orășel și așteptându-mi amicul britanic, Alasdair. Pe Alasdair l-am întâlnit în ciudad Juarez cu mai bine de 2 luni în urmă când am intrat în Mexic, el călătorind de ani buni prin diverse colțuri ale lumii. Știam că e și el pasionat de munte și e prin zona asta a Mexicului și deși am vrut inițial să urc singur Orizaba mi-am zis că ar fi totuși mai bine să-l urc în compania unui alt prieten al muntelui.

        Mi-am împachetat totul, am lăsat bicicleta în siguranță la localnicul care-mi furnizase rucsacul și pioletul, am cumpărat ceva merinde pentru drum și l-am așteptat pe Alasdair care a apărut și el pe seară. După încă o noapte dormită la răcoare, de data asta în compania lui Alasdair am pornit a doua zi spre vârf.

        Din Atztitzintla am plecat la prânz spre următorul orășel și ultimul de pe rută, Texmalaquilla situat la 3200 de m altitudine. În mod normal ai putea să urci cu mașina până la 4400 de m dar una la mână nu sunt multe mașini care urcă și doi la mână îți cer destul de mult pentru un astfel de drum (în jur de 900 de pesos – 50$ USD) așa că am luat-o la pas. După aprox. 5 ore la pas și 10 km de mers din Texmalaquilla, am ajuns la primul refugiu de la 4000 de m la care este recomandat să faci o primă pauză de o zi în drum spre vârf pentru aclimatizare. Cum ne simțeam încă în putere și ne pusesem în cap să facem vârful în 2 zile am pornit direct spre al doilea refugiu de la 4660 m.

        Ușor, ușor pașii ne devin din ce în ce mai greoi și altitudinea își face simțită prezența. Încep să am o ușoară durere de cap. Iau o aspirină și continui. Între timp se lasă noaptea și se așterne și o ceață groasă prin care răzbatem cu greu. După 4 ore de mers cu multe pauze și alți 7 km zărim al doilea refugiu. Înăuntru găsim alți 3 drumeți mexicani veniți și ei pentru hiking în zonă. Înfulecăm ceva rapid și ne culcăm.

        Noaptea nu a fost una foarte odihnitoare. De la efort și altitudine am avut frisoane ca la febră și o durere destul de semnificativă de cap. Nu mai zic că erau în refugiu și șoareci care mi-au jucat toată noaptea pe lângă sacul de dormit. Când ne-a sunat ceasul la ora 5:00 AM n-am fost nici unul capabili să ne trezim. Abia după 2 cafele și încă două ore scurse ne-am ridicat de-a binelea să atacăm ultima bucată de aprox. 1000 de m spre vârf.

        Din al doilea refugiu până pe vârful de 5631 m nu cred să fie mai mult de 5 km. Totuși cei 1000 de m diferență consistă într-o pantă extrem de abruptă, iar de la a doua jumătate în sus e grohotiș care pe alocuri este acoperit cu strat subțire de zăpadă. Un pas greșit e tot ce te desparte de o cădere semnificativă. Urcăm ușor, cu multe pauze. La fiecare mișcare mai susținută mă ia cu durere de cap. Mai iau o aspirină și mă simt mai bine. Se vede că nu am trecut printr-o aclimatizare ca la carte dar îi dăm înainte.

        Luând-o spre stânga, la un moment dat pierdem ruta. Nici vorbă de vreun marcaj. Mă ia cu puțină panică pe grohotiș și înaintez puțin câte puțin înfingând cât pot de bine capătul ascuțit al pioletului. Ne apropiem de creastă. Nu știam cât mai e de acolo până pe vârf dar odată depășită tot ce ne mai despărțea de vârful vulcanic erau 50 de m de urcuș lejer. După atâta efort combinat cu răul de altitudine și panica de a fi greșit traseul ne cuprinde un sentiment de bucurie și reușită și pășim într-un final la orele 13:20 pe vârful lipsit de zăpadă. Petrecem vreo 20 de min făcându-ne poze și admirând craterul vulcanului după care o luăm repejor înapoi pe același grohotiș. Pentru mine era o a doua experiență pe un vârf de peste 5000 de m și al doilea vulcan urcat din circuitul celor 7. Pentru Alasdair prima ascensiune la o astfel de altitudine.

        Nici la coborâre nu ne dăm foarte bine seama pe unde ar fi ruta deci avem din nou de furcă cu grohotișul și pietrele care ne fug de sub picioare dar reușim în 2 ore să revenim teferi și nevătămați la al doilea refugiu. De acolo din nou, drum de 17 km până în Texmalaquilla, neavând altă opțiune. Am ajuns pe seară în Texmalaquilla, extenuați, eu cu cu bășici semnificative pe talpa piciorului drept dar extrem de fericiți. Am reușit să urcăm cel mai înalt vulcan al Americii de Nord și cel de-al treilea vârf al continentului în doar 2 zile. Următoarea zi am petrecut-o în Atzitzintla să mă refac înainte de-a mă întoarce la pedalat.

        De aici drumul meu pe bicicletă continuă spre sud, mereu spre sud iar Orizaba rămâne una din cele mai frumoase aventuri în cadrul marii aventuri.

        Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


        Parteneri logisticiParteneriLogistici_Blog

        zoom
        No comments

        Boianul canadian, un colț de Românie pe continentul nord american.

        „Din Boian la Vatra-Dornei,
        Au umplut omida cornii.
        Și străinul te tot paște,
        De nu te mai poți cunoaște”
        (versuri din Doină de Mihai Eminescu)

        Undeva în mijlocul preeriilor nord americane, nu departe de orașul Edmonton, în provincia canadiană Alberta se află un colț de Românie. Acolo, la mii de kilometrii de țară se ascunde povestea a câtorva sute de familii de români bucovineni care au emigrat la sfârșitul secolului al XIX-lea și care au fondat un sat pe care l-au numit Boian, după Boianul istoric din Bucovina de nord (azi în Ucraina) de unde proveneau mare parte din ei. Încă de când am auzit de existența acestui loc acum câțiva ani am vrut să ajung să-l vizitez și nu aș fi putut găsi prilej mai bun decât acum. Așa că am decis să fac o pauză mai îndelungată de la pedalat în Edmonton și să dau o fugă până acolo cu gazda mea din Edmonton, Alex Presăcar care mai fusese și știa bine drumul până acolo. Ne-a însoțit și prietena lui Alex, Thais care era și ea curioasă să afle povestea românilor din Canada.

        Să ne tot fi luat vreo oră jumătate de condus din Edmonton până la Willingdon, orășelul din care face parte și Boianul. Încă alți 3 km pe o stradă mai lăturalnică și iată-ne în fața a ceea ce a fost cândva școala românească a satului. Intrăm. Înăuntru, praznic mare de ziua recunoștinței pe care candienii o serbează în a doua luni a lunii octombrie. O doamnă mă întreabă în engleză de unde venim și dacă dorim să servim ceva. O rog drăguț să ne conducă la părintele satului, Mircea Panciuc, care ne primește cu un zâmbet pe față și ne urează bun venit la Boian.


        Ne întreabă dacă vrem mai întâi să mâncăm sau să ne facă turul satului. Eu insist să facem turul ca să mai prindem ceva lumină (era trecut de orele 17:00 și nu ne mai rămânea multă lumină). Și uite așa începea o oră de istorie care nu aș fi aflat-o niciodată din cărți. Ieșim din fosta școală și ne îndreptăm spre muzeul pionerilor români, unde una din casele în stil bucovinean construite de primii coloniști români la apusul secolului al XVIII-lea a fost transformată în muzeul pionerilor români.

        Plimbându-ne prin muzeu, aflăm de la părintele că primii coloniști români (patru la număr) au ajuns aici din Boianul Bucovinei de nord în 1898 după ce ministrul afacerilor externe al Canadei (de fapt cel care ocupa o funcție similară a unui ministru de externe fiindcă această funcție a apărut în Canada doar în 1993) de la acea vreme vizitase Bucovina și Ardealul, atunci parte din imperiul Austro-Ungar și îi convinsese de bogățiile Canadei și de avantajele pe care le-ar avea mutându-se aici. Deși exista deja o comunitate românească destul de bine închegată în apropiere de Regina în provincia Saskatchewan, Ichim, soția Iftinica, fiica Ioana și Elie au vrut să înființeze un nou sat mai la vest, în Alberta și să-l numească după satul natal, Boian.

        După un lung drum cu vaporul din Hamburg, Germania până în Halifax, Canada și din Halifax mai departe spre Calgary cu trenul, ei s-au instalat într-un final la nord vest de orașul Edmonton. Imediat după ce s-au așezat, și-au încurajat prin scrisorile trimise acasă și alți consăteni să emigreze, așa că un an mai târziu alte 30 de familii au emigrat spre noul Boian. Și uite așa s-a închegat un (nou) sat românesc în inima Canadei.

        În muzeu putem vedea zestre adusă de femei din Bucovina sau cusută aici, coase, topoare, bănci din școală și câte ceva informații despre Bucovina și istoria ei zbuciumată. Nu se fac prea multe referiri la anexarea violentă a acelei părți ale României în cel de-al doilea război mondial. Nu deschid acest subiect cu părintele dar îmi închipui că nu există prea multe referințe la această parte sensibilă din istoria noastră fiindcă ar putea irita comunitatea ucraineană din Alberta care este dealtfel extrem de numeroasă. Nu aș exagera să zic că unul din 3 albertani are origini ucrainene, imigrația din Ucraina fiind mult mai mare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea decât din țările române.

        Din păcate astăzi satul e pustiu și multe din casele românești au dispărut. Marea parte a urmașilor s-au mutat la orașe, în Calgary și Edmonton și nu prea au mai păstrat limba înaintașilor lor, vorbind doar engleză. Totuși din când în când se mai ține câte o petrecere românească ne povestește părintele, care el deși născut în Canada a învățat româna și o vorbește bine. A făcut studii teologice în România în anii ’60.

        De la muzeu părintele ne conduce spre biserica cu hramul Sfintei Maria din deal, unde este paroh și unde ține o slujbă duminica de două ori pe lună, în celelalte două duminici slujind la altă biserică românească din Edmonton. Ultimele raze ale soarelui bat în turla bisericii din deal și pe mormintele strămoșilor români, aflate lângă biserică. A fost o clipă în care am uitat că sunt la 10.000 de km de casă. În acel moment, acolo sus, în dealul satului am avut senzația pentru un moment că mă aflu de-a binelea în Bucovina.

        Biserica de lemn construită de primii coloniști români la începutul secolului al XX-lea adăpostește un altar ortodox și bănci (cum întâlnim de regulă în bisericile catolice și/sau protestante). Înăuntru stă la loc de cinste o icoană aurită dăruită chiar de fostul președinte al României, Emil Constantinescu. De o parte și de alta a altarului, un steag românesc și unul canadian. După un mic tur al bisericii revenim la școală unde servim în sfârșit masa.

        A fost o vizită scurtă dar interesantă și personal cred că ar trebui să ne interesăm mai mult ca nație asupra propriul patrimoniu și asupra propriei istorii. Până la urmă, cum zicea domnul Adrian Cioroianu în cadrul celor 5 minute de istorie, emisiune pe care o prezenta la TVR, „istoria rămâne cea mai frumoasă poveste pentru oamenii inteligenți”.

        Poză de grup în fața bisericii din sat, cu ocazia sărbătorii Sfintei Maria (1940, sursa: www.boianchurch.mareleboian.com)

        Mai multe informații detaliate despre istoria boianului, biserica din sat și despre muzeu puteți găsi accesând link-urile de mai jos.

        • http://www.boianalbertamuseum.com/
        • http://www.boianchurch.mareleboian.com/
        zoom
        No comments

        Parcul național Banff și Stâncoșii canadieni – galerie foto

        Acum mai bine de o săptămână am luat o pauză de la pedalat în Calgary și prin bunăvoința familiei Adam care m-a găzduit în metropola canadiană am ajuns să văd și câte ceva din parcul național Banff, faimosul lac Louise și am reușit chiar să urc pe un vârf de 2404 m în apropierea localității Canmore. Nu în ultimul rând am dat și peste câteva pictograme desenate de tribul Hopi. Acesta a reprezentat și momentul oportun pentru a încerca noua cameră Samsung Nx Mini cu obiectivul de 9-27 mm așa că vă las să vă delectați cu crestele, peisajele și viața sălbatică pe care am reușit să o surprind în scurtul timp petrecut în munți.

        SAMSUNG CAMERA PICTURES

        zoom
        No comments

        Ieșirea de pe Alaska Highway și imensitatea preeriilor canadiene

        Nu am mai apucat demult să vă povestesc pe îndelete ce am mai făcut prin expediția #cycletheamericas așa că am să reiau poveștile de pe unde rămăsesem în ultima postare, adică de pe la Watson Lake, la granița dintre Yukon și Columbia Britanică a Canadei.

        Stâncoșii și ieșirea de pe Alaska Highway

        Dacă din Fairbanks până la Watson Lake m-am plans de traseul dificil, de urcușuri nesfârșite și de vreme rea, porțiunea dintre Watson Lake și Fort Nelson ce avea să vină a fost de două ori mai grea. Și zic asta pentru că au urmat nici mai mult nici mai puțin de 5 pasuri montane iar ninsoarea și-a făcut și ea apariția în câteva reprize urmată de temperaturi foarte scăzute pentru luna septembrie. Dar hai să o iau pas cu pas.

        IMG_2698IMG_2697Depășisem demult pragul de 2000 de km străbătuți de la plecare și ai tinde să crezi că la o asemenea distanță parcursă ar cam fi cazul deja să încep să întâlnesc mai multe localități, mai mulți oameni, mai multe case. Totuși porțiunea dintre Watson Lake și Fort Nelson e poate mai pustie și mai sălbatică ca multe alte zone pe care le-am parcurs în Alaska. Fiind o regiune dominată de munții Stâncoși, drumul urcă până la peste 2000 de m altitudine, cel mai înalt punct al Alaska Highway iar animalele sălbatice sunt la tot pasul. Și uite așa ajungi să percepi altfel imensitatea nordului.

        Părăsind Watson Lake am trecut la sud de paralela 60 de grade N care reprezintă granița dintre teritoriile din nordul Canadei și restul provinciilor canadiene. Așadar am intrat într-o nouă entitate a Canadei, în Columbia Britanică, lăsând vastele ținuturi yukoneze în urmă. În schimb peisajul nu se schimbă mai deloc. Aceiași copaci, același relief, doar piscurile Stâncoșilor devin parcă mai proeminente.

        Vremea mi-a fost dușman serios. Vântul mi-a bătut din față în primele 3 zile de pedalat și nu mai pun că m-a și nins din prima seară. Era noapte de acum și cât îmi doream să fi avansat ceva mai mult în ziua respectivă, am fost totuși obligat de vreme să-mi pun cortul. Ningea atât de tare încât vizibilitatea devenise extrem de redusă și oricum se întuneca de-acum. Dacă la începutul expediției aveam luxul de a putea pedala până la ore târzii beneficiind de lumină aproape continuă, acum ziua s-a redus semnificativ.

        Dar în a treia zi de la plecarea din Watson Lake tot acest efort mi-a fost recompensat de izvoarele termale de la Liard unde m-am îmbăiat 2 ceasuri la cele 40 de grade și nu mai pun că m-am distrat și cu o turmă de bizoni în acea după amiază. Nu aș exagera să spun că erau în jur de 40 în turmă. M-am oprit la aprox 200 de m de ei să-mi scot camera când de-odată unul din ei s-a speriat de mine și a luat-o la fugă, întreaga turmă urmându-l. Mă bucur că au luat-o în direcția opusă și nu înspre mine.

        DCIM119GOPRO

        N-am să uit niciodată nici nordice este ospitalitatea și amabilitatea puținilor locuitori din nord pe care am avut ocazia să-i întâlnesc. Chiar îmi spunea unul dintre ei că se simt cumva obligați ca locuitori permanenți să ajute pe cei ce se încumetă să ajungă la latitudini atât de nordice. De ce zic asta? O zic pentru că nenumărați oameni de aici mi-au oferit un loc unde să dorm și câteodată și o masă caldă. Nici nu știți ce mult face ca după o zi de pedalat să poți să te întinzi într-un pat cu cearșafuri curate, la căldură și să poți face un duș. Par lucruri banale dar nu le poți aprecia decât atunci când ai stat o săptămână întreagă într-un cort la frig și cu frică de urs sau alte animale sălbatice. Și aici țin să menționez că cel mai frumos gest a venit din partea patronilor de la hotelul din pasul montan Pink Mountain, care mi-au oferit o cameră și un mic dejun gratis.

         

        IMG_2721 IMG_2729

        Unul din highlight-urile acestei porțiuni de traseu sunt lacurile din munții Stâncoși. De o culoare albastru cristalin, lacul Muncho și Summit sunt doar două dintre ele pe lângă care am avut șansa să trec și sunt de-a dreptul fermecătoare. Par ireal de albastre și asta din câte am înțeles se datorează felului în care se reflectă lumina pe rocile de pe fundul apei.

        Și uite așa s-au scurs mai bine de două săptămâni. Ușor, ușor am trecut și de Fort Nelson și de Fort Saint John și iată-mă ajuns și în Dawson Creek, punctul sudic al Alaska Highway. Senzația a fost grozavă când după 1 lună și 5 zile de pedalat am reușit să străbat cei 2242 de km ai faimoasei șosele Alcan. Această expediție este compusă din mici etape iar aceasta a fost reușita uneia din cele mai importante și grele etape. Pe 7 octombrie 2015 am atins capătul sudic al faimoasei șosele devenind astfel primul român care a traversat-o integral pe bicicletă.

        IMG_2743

        Vastele preerii canadiene

        Curând drumul sinuos și delurit din Stâncoși a fost înlocuit cu cel mai drept și neted drum cu putință. Trecerea din Columbia Britanică în provincia Alberta este marcată de o schimbare drastică în peisaj, de la crestele Stâncoșilor la vastele câmpii din centrul Canadei. O schimbare cu adevărat radicală.

        Baloți de fân de-o parte și de alta a șoselei, grupuri de case și hambare ici și colo. În unele locuri se ară pâmântul iar în altele se încarcă camioane din silozuri. Pentru unii peisajul acesta poate părea unul monoton, dar eu m-am bucurat de el din plin. Parcă nici nu-mi venea să cred cât de dreaptă era șoseaua și cât de puțin efort trebuia acum să depun. Dacă pe Alaska Highway nu au existat multe zile în care să fi trecut de 100 de km pedalați într-o zi, în preerii am bătut orice record anterior. Am reușit să pedalez și 182 de km într-o singură zi.

        Ei și să văd și să nu cred. Cum pedalam eu așa prin preerii doi moldoveni stabiliți în Grande Prairie, în Alberta mi-au făcut o surpriză colosală. Eugeniu și Ion au aflat de povestea expediției mele de pe internet și după ce m-au localizat cu ajutorul hărții live de pe site au pornit înspre mine. Și nu au venit cu mâna goală ci cu mici și bere așa că am avut parte de o seară românească pe cinste în preerile Albertei centrale după o zi “strașnică” de pedalat așa cum ziceau ei. Și-acum mă gândesc ce băieți faini au fost ei că au venit așa să mă vadă. Oameni frumoși!

        Și s-a mai întâmplat ceva frumos. Dacă în nord vremea a fost mizerabilă, decum am trecut în preerii am avut parte de cea mai frumosă și însorită vreme cu putință. E ca și cum bunul Dumnezeu a vrut să se recompenseze față de mine. 20 de grade în mijlocul lui octombrie și nu mai pun că am avut și zile cu vânt din spate bonus. Să sperăm că o să mai țină până ajung la latitudinile prietenoase din sud.

        Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


        Parteneri logistici
        ParteneriLogistici_Blog

        zoom
        No comments

        Yukon și experiența supremă a tărâmului nordic

         

        Între timp expediția #cycletheamericas avansează…iar traseul deja parcurs se conturează din ce în ce mai bine pe harta Americii de Nord
        traseuCycletheAmericas
        Ultima dată vă scriam din Destruction Bay de lângă lacul Kluane. Fix după ce am părăsit acel loc am avut parte de cea mai frumoasă noapte de până acum. Am văzut aurora boreală. Nu că nu aș fi văzut până acum peisaje și locuri extraordinare dar jocul de lumini verzui pe cerul nordic a fost unul din cele mai frumoase spectacole ale naturii. Spiritele nordului nu m-au lăsat să părăsesc Yukonul fără să-mi arate cel mai spectacol dintre spectacole. Păcat totuși că nu am avut la mine un aparat de fotografiat mai grozav. De fapt să vă zic un mic secret: o să intru cât de curând în posesia unui nou aparat Samsung Nx mini. Băieții de la Samsung România cărora le-a plăcut proiectul meu nu m-au lăsat la greu și au contribuit cu un Samsung Galaxy Note Edge și un Samsung NX mini ca să-mi pot face treaba iar băieții de la TNT România mi le-au trimis în Edmonton pe unde urmează să trec. TNT și Samsung super mersi pe calea aceasta. Ajutorul vostru face mult!

        Aurora boreală obersvată în apropiere de Whitehorse.
        « 1 de 3 »

        Și a urmat Whitehorse, un oraș prăfuit de provincie ce numără 23.000 de locuitori dar după zile întregi de pustiu m-am bucurat să văd atâția oameni, mașini și intersecții semaforizate. Practic Whitehorse este cel de-al doilea oraș mai important din #cycletheamericas, acestă lungă migrație a mea spre sud. Izolarea de umanite e interesantă, are părțile ei faine dar și când ajung înapoi la oraș parcă altfel mă bucur de atmosferă.

        Așadar 1800 și mai bine de km pedalați de la plecarea din Alaska și iată-mă ajuns și în orașul al cărui nume este inevitabil legat de Klondike și Goldrush-ul de la sfârșitul sec al XIX-lea. Și mai e legat de un autor al căror opere “Chemarea străbunilor” și “Colț alb” ne sunt atât de cunoscute și dragi. Ați ghicit, autorul nu e nimeni altul decât Jack London care în 1897 a luat drumul Klondike-ului, călătorie ce nu l-a îmbogățit material dar cu siguranță l-a îmbogățit spiritual, aceasta fiind sursa lui principală de inspirație atunci când a scris (acum) faimoasele sale opere.

        Ei, și oi fi petrecut eu câteva zile în Whitehorse dar să v-o zic pe aia dreaptă nu prea m-am bucurat pe deplin de acest timp fiindcă a trebuit să-mi rezolv una alta că așa e la drum lung. Și printre astea una alta a trebuit să-mi peticesc una din gențile bicicletei pe care mi-au ros-o veverițele în două rânduri diferite ca să ajungă la mâncarea dinăuntru (am lăsat mâncarea peste noapte în geantă și am plasat-o departe de cort că vai doamne să nu mobilizez urșii înspre cortul meu și m-am trezit cu geanta roasă de veverițe). Deci…să mai aud eu pe careva că iubește acești șobolani cu coadă stufoasă. Șobolani sunt, nu altceva! O să ziceți că sunt crud cu animăluțele dar de când mi-au ros geanta MSX sponsorizată de amicii de la CROSSBIKE.ro am devenit sadic cu ele; parcă mă bucur să văd câte una lățită pe șosea. Totuși ceva frumos cu care am rămas din Whitehorse sunt numeroasele graffiti-uri de pe clădirile din oraș.

        Grafitti în Whitehorse.
        « 1 de 4 »

        Și cum nu puteam să plec fără o amintire mai considerabilă din acest orășel, chiar în ziua plecării mă plimbam o ultimă oară pe strada principală și am dat mai mult din întâmplare de biroul comisarului Ținutului Yukon, casa Taylor. Chiar când treceam prin fața casei dl. comisar, onor. Douglas Phillips își lua la revedere de la delegația chineză venită în vizită oficială în Yukon. Am așteptat să plece chinezii după care am schimbat două-trei vorbe cu el iar acesta m-a invitat în biroul său să-i semnez cartea de oaspeți. Nici nu m-a lăsat să plec cu mâna goală. Și-a scos de la piept insigna cu stema teritoriului Yukon și mi-a făcut-o cadou. Într-un final mi-a urat success în #cycletheamericas și pentru că tot îl filmam cu una din camerele mele de acțiune, mi-a recomandat ca pe drum să mi-o pun la ceafă ca să nu apuce vreun urs să mă ia prin surprindere.

        În biroul onor. Douglas Phillips, comisarul teritoriului Yukon

        Așadar părăsesc și Whitehorse-ul într-un târziu și-mi văd mai departe de drum. Între timp, toamna pare să fi cuprins întregul Ținut Yukon. Toate frunzele s-au îngălbenit iar temperatura de afară nu urcă mai sus de 5 grade. Noaptea dă și înghețul. Drumul pare să urce din nou iar eu trebuie să trag din toate puterile la pedale. Câteodată mă dau jos și împing la bicicletă dacă panta este prea abruptă. Dar sunt motivat să “cobor” cât mai spre sud. Mi-am fixat ca obiectiv de scurtă durată Edmonton de care mă despart aproape 2000 de km. Un obiectiv fain, pe care îmi propun să-l ating în două săptămâni și care mă motivează să continui. Așa că “trag la greu”. Mai un deal, mai o vale, drumurile astea nordice sunt adevărate sinusoide, cam așa ca viața dealtfel, cu bune și rele.

        Mi-a luat 5 zile să parcurg drumul dintre Whitehorse și Watson Lake, timp în care alți câțiva oameni și-au arătat ospitalitatea chiar și aici în pustiul nord american. Cum bugetul meu este extrem de redus, cazarea nu face parte din cheltuieli. Recurg la cort 2 din 3 nopți în medie, iar a treia apelez la platforme online gen couchsurfing.org sau warmshowers.com pe care pot găsi oameni care să mă găzduiască gratis (mai am și eu nevoie de câte un duș). Totuși între Whitehorse și Watson Lake oprindu-mă să iau cina la restaurantul unui motel, vorbeam cu un alt călător și îi povesteam că am un buget redus pentru această expediție. În acest timp, patroana m-a auzit și tipa a decis să-mi ofere o camera gratis și m-a scutit de plată pentru micul dejun de a doua zi dimineață. Vă dați seama ce femeie, ce om!? M-a impresionat! Asta înseamnă să fi om și să ajuți. Iar când am plecat mi-a urat să am parte numai de oameni faini până în Ushuaia.

        Pe drum am dat și de o pisică; o pisică mai mare, râs în varianta nord americană. Era să trec pe lângă ea. Numai în ultimul moment am zărit-o. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt și am zbughit-o, dar era așa faină, avea o blană… Nu m-am încumetat să stau să o filmez fiindcă nu știi niciodată ce reacție poate avea, dar după ce m-am îndepărtat am văzut-o traversând șoseaua. Tare, tare faină pisica. Și sper că vânează veverițe. Înhățale-ar pe toate!

        Dacă nu plouă toamna yukoneză este chiar faină. Ieri am pedalat ultimii 120 km spre Watson Lake și a fost superb. Traficul mi s-a părut mai intens în zi de duminică ca în oricare alta, dar ce contează este că am ajuns în ultima localitate din Yukon, la Watson Lake iar de mâine voi pedala prin Columbia Britanică. Alaska și Yukon sunt gata, iar traseul meu prinde proporții pe harta nord americană. 2360 de km până acum!

        2360 de km și 5 kg în minus. M-am cântărit și dacă la plecare aveam 65 de kg acum nu am mai mult de 60. E o pierdere în greutate destul de semnificativă așa că va trebui să fiu super atent la ce mănânc de acum înainte.

        Azi m-am odihnit în Watson Lake și mă pregătesc să atac mâine distanța ce mă desparte de Edmonton. Dacă nu știați, Watson Lake are cea mai mare colecție de plăcuțe din lume. (probabil că nu, cine necuratu’ a auzit de locul ăsta). Din 1942 și până acum s-au adunat vreo 82,000 de nr de înmatriculare, semne de circulație, suveniruri, etc înfipte în zeci de pari de oameni de pe întreg mapamondul. A trebuit să arborez și eu și cum nu am apucat să fur ceva semne de circulație de acasă înainte să plec m-am mulțumit să las amintire o bendiță tricoloră.

        Pădurea de semne din Watson Lake
        « 1 de 4 »

        Progonza meteo nu este cea mai grozavă pentru următoarele zile (nopțile temperaturile scad sub zero și s-ar putea să plouă mâine și poimâine în direcția în care merg eu) iar drumul nu mi se ușurează decât după ce trec de Fort Nelson, iar până atunci mai am 520 de km și 5 lanțuri muntoase de trecut. Dar…există un dar; la aprox 200 de km de aici sunt niște izvoare termale (Liard Hot Springs le zice) așa că dacă pedalez conștiincios până acolo mă voi opri să petrec o zi în apă caldă. Apă la 40 de grade în frigul ăsta. De abia aștept!

        Cam atât pentru acum. Mai am 2 minute și-mi taie ăștia net-ul. Prin părțile astea ale Canadei netul e cu țârâita și se mișcă mai prost ca în anii ’90. Între timp voi să vă bucurați și pentru mine de viteza netului de acasă și ne auzim cât de curând. Aventura e de abia la început!

        Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


        Parteneri logistici
        Parteneri logistici

        zoom
        No comments

        Pentru că război și petrol – despre Dalton și Alaska Highway

        Mi s-a părut interesantă ideea de a vă povesti puțin din istoria șoselelor pe care pedalez în această perioadă în nordul American. Da, sunt pe ceea ce este mai internațional cunoscut sub denumirea de panamaericana, dar această panamericană este de fapt mai mult sau mai puțin o șosea imaginară, ea fiind formată dintr-un lanț de șosele de fapt, lanț care se întrerupe într-un singur punct; în jungla Darien dintre Panama și Columbia. Unele state recunosc porțiuni de șosele de pe teritoriul lor național ca făcând parte din lanțul panamerican, altele nu. În fine discuția pe tema panamericanei e lungă dar acum aș vrea să mă concentrez pe două din șoselele ei cele mai nordice, Alaska Highway pe care pedalez în acest moment și Dalton Highway pe care am pedalat în prima bucată din Alaska. Fără aceste două șosele nordul american ar fi rămas accesibil doar pe calea aerului sau pe calea apei.

        Alaska Highway (sau Alcan, Alaska – Canada Highway)

        Nordul American este extrem de vast și nepopulat iar construcția unei șosele care să lege micuțele comunități din nord de restul lumii nu e chiar atât de evidentă și necesară. Ceea ce a dus în schimb la construirea unei șosele care să lege Statele Unite de Canada și mai departe de Alaska în anii 1940 a fost izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Planuri de construcție a unei asemenea șosele au existat încă de prin anii 1920 dar americanilor le era destul de greu să-i convingă pe canadieni să contribuie la un asemenea proiect când singurii canadieni care ar fi beneficiat de pe urma acestui proiect ar fi fost cei câteva mii de locuitori ai teritoriului Yukon.

        Trebuia să se declanșeze cel de-al doilea război mondial ca să se concretizeze un astfel de proiect. De ce? După binecunoscutul atac de la Pearl Harbour, America intră în război iar o invazie japoneză a Americii de Nord prin Alaska devenise un scenariu cât se poate de real, așa că în acel moment prioritatea construirii unei șosele care să lege Alaska de restul continentului și restul continentului de aeroporturile militare din Alaska (de unde zburau avioane cu provizii mai departe spre Siberia) devine o prioritate. În aceste circumstanțe au apărut și banii necesari construcției (115.000.000 $) cât și numărul impresionant de muncitori necesari realizării unui asemenea proiect de anvergură (15.000 de muncitori). Astfel într-un an de zile s-a reușit construirea a 1387 de mile (2.232 km) de șosea care conectau în sfârșit Dawson Creek situat în provincia canadiană Columbia Britanică de Delta Junction în apropiere de Fairbanks în Alaska. Și fiindcă marea parte a șoselei tranzitează teritoriul Canadei, canadienii au acceptat într-un final construirea ei dar au cerut americanilor să acopere în întregime costurile construcției iar la urmă porțiunea ce tranzitează Canada să fie cedată guvernului canadian. Astăzi porțiunea canadiană este marcată în km iar multe din localitățile muncitorești de pe traseul  s-au transformat în localități permanente, cum este cazul sătucului Destruction Bay unde am făcut și eu o pauză de o zi. Aici pot fi găsite și ceva imagini de epocă de la construirea șoselei, într-unul din filmele de propagandă americană de pe vremea războiului.

        Dalton Highway

        Una din cele mai nordice șosele ale lumii, Dalton-ul a fost construit la începutul anilor 1970 când noi rezerve de petrol au fost descoperite în apropeierea golfului Prudhoe din nordul Alaskăi. Până la construirea acesteia cică doar cei mai iscusiți camionagii se încumetau iarna să-și sape calea spre nord, prin nămeții de zăpadă și dealurile ce caracterizează terenul alaskan la nord de Fairbanks. În paralel cu această șosea s-a construit și conducta petroliferă ce leagă rafinăriile din nord de Valdez, în sudul statului. Are un total de 414 mile (666 km) și împreună cu Elliott Highway, leagă Deadhorse, localitatea cea mai nordică de pe panamericană de Fairbanks, al treilea oraș ca mărime al Alaskăi.


        Cel mai probabil șoseaua asta a fost asfaltată la început dar în ziua de azi marea parte a ei este neasfaltată iar de fiecare dată când trece unul din sutele și miile de tiruri ce o tranzitează spre rafinăria din nord se ridică un nor imens de praf și te trezești cu un val de pietricele, care ori îți sparg parbrizul, ori de pocnesc, în cazul în care ești pe bicicletă. În schimb viața sălbatică este extrem de abundentă. Aici am văzut urșii Grizzly, elanii și renii. Ce să mai zic e o șosea dificilă dar unică în același timp și singura din America de Nord care-ți dă acces la oceanul Arctic.

        Și uite așa războiul și petrolul mi-au permis să-mi încep expediția de la oceanul Arctic și au făcut mai accesibile turiștilor și amatorilor de natură, minunățiile din nordul american. Altfel singura soluție ar fi fost barca sau avionul. 

        Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


        Parteneri logistici
        Parteneri logistici

        zoom
        2 comments

        Câteva impresii din Yukon

        S-a scurs deja o lună și două zile de când încălecam pe bicicletă în apropierea oceanului Arctic și porneam în marea aventură spre sud iar de câteva zile am intrat în vastele ținuturi nordice ale Canadei, în Yukon, lăsând astfel Alaska în urmă. După o pauză logistică de 10 zile în Fairbanks m-am pus din nou în mișcare dar am rămas cu o întârziere considerabilă. Ceea ce contează totuși e că nu mi-am pierdut nici un gram din entuziasmul inițial, ba dincontră, simt că-mi crește pe zi ce trece. Faptul că nu știu de ce peisaj nou voi avea parte mâine, faptul că nu știu ce persoană nouă voi mai întâlni, ce poveste de viață voi mai auzi mă motivează enorm.

        În acest moment odometrul bicicletei mele indică 1604 km, poate mai puțin decât aș fii vrut eu inițial să parcurg dar știu că au fost 1604 km pentru care am muncit din greu și de care m-am bucurat din plin. Cel puțin pe prima porțiune din Alaska drumul a fost extrem de dificil așa cum vă povesteam în postarea anterioară și din păcate nici în Yukon situația nu este cu mult mai bună, în sensul în care pe porțiuni semnificative de șosea asfaltul s-a dus și dacă mai nimerești și câte o zi ploioasă aia e; ajungi să împingi la bicicletă prin mocirlă.

        Practic drumul meu prin nordul Canadei urmează o subdiviziune a panamericanei, cunoscută ca Alaska Highway sau Alcan (Alaska- Canada Highway). Construită în perioada celui de-al doilea război mondial această șosea începe în micuța localitate Delta Junction din Alaska și coboară până la Beaver Creek în Canada, pe o distanță de 2218 km. Ah da, distanțele în America de Nord sunt uluitoare față de tot ce se poate numi distanță în Europa. Chiar mă gândeam că dacă ar fi să gândesc în mii și zeci de mii de kilometrii mi-ar pica toată motivația. Sunt de părere că noi oamenii avem nevoie de lucruri palpabile, în acest caz de distanțe tangibile, pe care să știm că pot fi parcurse într-o zi, două, trei. De fapt orice proiect îndrăzneț nu poate fi dus la bun sfârșit decât dacă este gândit în pași mărunți. Așa că obiectivul meu pe termen scurt este să ating în două zile capitala Yukon-ului, Whitehorse.

        Astăzi e zi de odihnă pentru mine; da, mai am nevoie din când în când de câte una, mai ales după o zi în care am pedalat 110 km pe o ploaie mocănească de toamnă care m-a udat până la piele prin tot ce înseamnă material impermeabil (se pare că impermeabilul are și el limita lui). Localitatea în care mă aflu acum, Destruction Bay numără fix 35 de suflete, da ați citit bine, 35. De fapt, întregul teritoriu Yukon, cu o suprafață de două ori cât cea a României numără 37,000 de locuitori, cam cât un orășel prăfuit de provincie de la noi.
        Yukon

        E o zi însorită și e călduț (10 grade), un adevărat lux având în vedere că aici temperatura coboară noaptea sub zero deja; așa că m-am întins pentru prima oară în ultima lună la ceva ce s-ar putea numi plajă, pe malul lacului Kluane, lac situat în vecinătatea Destruction Bay-ului. Apa e de un albastru grozav iar lacul pare să fii fost efectiv aruncat între piscurile semețe ale vecinilor Stâncoși.

        Expediția la care m-am înhămat nu este cu siguranță doar una de enduranță, este și o expediție prin care încerc să mă regăsesc pe mine însumi. Încerc zi de zi să sparg lacăte să înving prejudecăți, egoism, frică. Am simțit că ani buni de zile am tratat viața mea cu o oarecare falsitate și nu cred că sunt singurul care o face. Am încercat de multe ori să fac ceea ce mi-au dictat împrejurările iar anul acesta ajunsesem să urăsc acest lucru atât de mult încât mi-am zis că-mi iau câmpii efectiv și așa am și făcut.

        În afară de peisaje incredibile, de natură și de viață trăită din plin, în afară de oamenii faini pe care îi întâlnesc, drumul îmi permite să mă descopăr pe mine însumi, să dobor bariere personale, să învăț să fiu eu însumi. Dacă există un singur lucru pentru care sunt cu adevărat mândru de mine în acest moment este că am avut curajul să renunț la tot și să investesc mai presus de orice în dezvoltarea mea personală iar ulterior sper să le fiu model și altora. Și nu, nu vreau să insiunez că aceasta este singura cale prin care cineva o poate face, dar eu așa am găsit de cuviință.

        Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.


        Parteneri logistici
        Parteneri logistici

        zoom
        No comments

        Dalton Highway si nordul Alaskai.

        Plouă mărunt, vântul îmi bate din față iar roțile bicicletei se afundă ușor în noroiul de pe șoseaua ce leagă golful Prudhoe de orașul Fairbanks. La dreapta se întinde tundra alaskană cu vegetația ei scundă și a cărei culoare maronie-cărămizie dă a toamnă târzie, la stânga, fluviul Sagavanirktok. Nordul Alaskăi e un ținut al rarității și al frumuseții absolute iar această imagine m-a însoțit în cele 12 zile cât mi-a luat să traversez cea mai nordică șosea a Americii, Dalton Highway.

        Construită în prima jumătate a anilor 1970 după descoperirea de noi resurse petrolifere în golful Prudhoe, Dalton Highway a fost multă vreme închis publicului, mai precis până în 1994 când a fost în sfârșit deschis pentru publicul larg. Chiar și așa, marea parte a vehiculelor care populează șoseaua sunt tiruri, care transporta materialele și utilajele necesare exploatării petrolifere de la oceanul Arctic. Totuși datorită notorietății acestei șosele ca fiind prima bucată a ceea ce este panamericana, cea mai lungă șosea din lume, ea atrage și diferiți călători. Unii cu mașinile-rulotă (am întâlnit un cuplu de francezi și unul de septagenari elvețieni care au făcut tot drumul din Argentina până aici cu mașinile lor, aduse din țările de origine), unii cu pasul (un japonez pe care l-am depășit are de gând să facă ce fac eu pe cele două picioare în cam 3 ani), alții ca mine pe două roți. Anual panamericana și faima ei atrag numeroși călători temerari printre care trebuie să cunosc că mă număr și eu. E un drum lung, e un drum plin de obstacole dar care trece prin cele mai sălbatice zone ale lumii.

        Am plecat din Deadhorse cu 5 zile întârziere, o oarecare oboseală șo o oarecare răceală. Pleacrea a fost pe atât de emoționantă cât ciudată. Primii 50 de km i-am pedalat cu o oarecare incertitudine. De abea pus în fața faptului împlinit am ajuns să realizez imensitatea actului pe care vrea să-l realizez. Cred că ce învăț din cursa aceasta este să am răbdare, să mă bucur de moment. Ce m-a speriat cel mai tare este imensitatea, atât a nr de km cât și geografic vorbind, dar vă asigur că mi-a trecut rapid.

        Inițial mi-am propus să parcurg în jur de 120 km zilnic. Din păcate prima bucată de 800 de km ce corespunde drumului dintre Deadhorse și Fairbanks, Alaska nu mi-a permis acest lucru. Media a fost de 80 de km și asta datorită fășiilor lungi de drum stricat, vremii ploioase care transforma șoseaua în ceva insuportabil de noroios și terenului extrem de deluros. Dar am avut parte în schimb de 12 zile foarte asemănătoare cu ceea ce a trăit probabil și Christopher McCandless, cel a cărui poveste a fost documentată de jurnalistul american Krakauer iar ulterior cartea scrisă de acesta a fost și ecranizată în binecunoscutul film „Into the wild”. Am trăit în mare parte cu hrană gătită la primus dar nu m-am abținut să nu o suplimentez cu un pește proaspăt sau cu ceva fructe din natură.

        Că tot am pomenit de „Into the wild” hai să mă depărtez puțin de la pedalatul meu prin pustiu și să vă povestesc un inside-story. Cum această Alaskă nu este chiar așa de mare( în ceea ce privește populația, desigur) toată lumea pare să cunoască pe toată lumea așa că întâmplător am ajuns să-l cunosc pe unul din cei mai buni prieteni ai celui care l-a găsit pe Christopher McCandless mort în autobuzul în care locuise înainte să moară în 1992 (dacă nu v-ați uitat la film nu prea știți despre ce vorbesc, așa că vi-l recomand călduros).

        Ploua în ziua în care treceam pasul Atigun din lanțul muntos Brooks și ajuns în partea sudică am căutat numaidecât să mă pun undeva la adăpost să mă schimb. Țin să vă zic că eram leoarcă. Și uite așa am nimerit la barăcile muncitorilor de la drumuri. După ce m-au invitat înăuntru și m-am schimbat, mi-am spălat haine și m-am aranjat și eu ca omul, am început să stau cu ei la povești. Iar dintr-o vorbă într-alta am ajuns să discut cu șeful lor Matt despre cazul lui Christopher McCandless iar teoria lui schimbă la 180 de grade felul în care s-au întâmplat evenimentele în sensul în care el susține că de fapt McCandless s-ar fi sinucis și nu ar fi murit mâncând rădăcini otrăvite cum ne spune povestea. Iar la numai 9 mile  (15 km) distanță de Stampede Trail exista și o cabană. Să fii fost așa, planul de sinucidere al tipului a fost extrem de elaborat. Ok, înapoi la pedalat acum.
        IMG_2265

        Aș putea spune că pustiul crește enorm valoarea întâlnirilor umane. Deși zilnic mă depășeau zeci de tiruri și camioane de mare tonaj, pot să zic că în rest eram singur pe drum, nu tu localitate, nu tu om. Dar spre surprinderea mea de foarte multe ori, oameni simpli care mă zăreau pedalând au oprit, fie să mă întrebe dacă sunt în regulă, fie să-mi ofere o ciocolată, un suc. Nici nu vă puteți imagina ce mult fac aceste întâlniri umane. Nu știu sincer ce-mi dădea mai multă energie, ciocolata sau faptul că am primit o încurajare și am avut cu cine schimba 3 vorbe preț de 5 minute. Iar oamenii pe care i-am întâlnit până acum au fost care mai de care mai minunați. Chiar acum când scriu aceste rânduri sunt găzduit de o familie din Fairbanks pe care am cunsocut-o la început de drum și care m-au invitat la ei.

        Cu excepția unor porțiuni relativ scurte întreg drumul pe care tocmai l-am parcurs e caracterizat de coline, așa că m-am jucat în cele 12 zile un joc tare urât de-a urcatul și coborâtul. Întreaga șosea e efectiv o sinusoidă urâtă. Nici nu apucam bine să mă bucur de pantă că hop un alt deal în față. De fapt nici nu prea s-ar putea altfel în condițiile în care dedesubt e un strat sănătos de permafrost și tot ce înseamnă șosea e șerpuită și modelată după colinele și văile unduite. Singurul comfort în tot acest timp mi-a fost efectiv bicicletaîn sine,  Cross Quest-ul de la Cross România. Dotată cu schimbător Shimano XT pe spate și frâne hidraulice pe disc am putut să jonglez mult mai ușor cu nenumăratele coline pe care le-am avut de înfruntat.

        Eu am tot glumit pe seama urșilor Grizzly și a pericolelor care mă pasc pe acest traseu izolat iar în a treia zi de pedalat, hop-țop că m-am trezit până la urmă în preajma unui Grizzly. De abea pescuisem și ursul a simțit imediat mirosul de pește proaspăt și a ridicat botul. Era la 30 de m de mine pe partea stângă a șoselei, dar nu s-a clintit să vină după mine, și-a văzut de treabă. Până la urmă tind să dau dreptate cuiva care-mi zicea că nu de animale trebuie să te temi ci de oameni. Animalele doar în cazuri extrem de rare atacă omul.

        Și uite așa s-au scurs 12 zile minunate, 12 zile în care am traversat nenumărate râuri cu nume indiene, nenumărate văi, marele fluviu Yukon, am trecut pe lângă o turmă de reni și m-am bucurat poate de cel mai pur aer din lume. În ultima zi când am realizat că s-a terminat, că mă apropii de Fairbanks, m-a cuprins o senzație de bucurie intensă, de realizare. Nu știu cum va fi în Argentina la sfârșit, dar știu cum a fost acum. Sunt satisfăcut și mulțumit iar aventura #cycletheamericas e de abea la început. Mă simt în forță și simt că trăiesc la maxim fiecare clipă.

        Câteva date tehnice la zi despre #cycletheamericas:

        Distanță parcursă: 800 km
        Diferență de nivel + 8.347 m / – 8.227 m

        Parteneri logistici ai expediției #cycletheamericas
        Parteneri logistici

        zoom
        2 comments

        Lungul drum spre nordul Alaskai

        Mi-a luat aproape o săptămână să ajung în nordul Alaskăi, în apropierea oceanului Arctic de unde vă scriu. E deja seara aici când scriu aceste rânduri, dar nici vorbă să se întunece. Ziua e lungă în nord, sau mai bine spus noaptea e aproape inexistentă. Vremea e mohorâtă, plouă mărunt și vântul e cam tăios. Micuța localitate Deadhorse din apropierea golfului Prudhoe are o mare însemnătate pentru mine. E locul de unde-mi voi începe proiectul de 9 luni de zile care mă va duce până în Argentina după nu mai mult nici mai puțin de 24,000 de km pe care îi voi fi pedalat. Mă așteaptă 9 luni de explorare, 9 luni în care voi traversa cele mai sălbatice zone ale lumii și în care mă voi confrunta foarte mult cu limitele personale.

        Lungul drum spre AlaskaDrumul până aici a început pe aeroportul Henri Coandă din București. Cu tăvălugul de lucruri ce am avut de rezolvat înainte de plecare am lăsat bagajele și pregătirea bicicletei sponsorizate de cei de la CROSSBIKE pentru transport pe ultima clipă. Totuși norocul meu a fost că am avut niște amici grozavi lângă mine care m-au ajutat să o desfac și să o pregătesc de drum chiar în aeroport. Soarta face că aceeași amici mai precis Tică și Anton să-mi fi fost alături și la plecarea de acum doi ani din Copenhaga și cum nimic nu e la voia întâmplării și atunci ca și acum au fost acolo să mă ajute la greu. Știți, e momentul ăla când ești pe ultima sută de metri și parcă atunci se strică toate și nimic nu mai merge. Dar până la urmă de aia sunt acești oameni alături de tine la greu, de aia ai prieteni.

        După o coadă imensă la îmbarcarea pe zborul Turkish Airlines spre Montreal via Istanbul, deși întrebasem din timp dacă bicicleta poate fi luată în calcul ca al doilea bagaj de cală (da, Turkish te lasă cu două bagaje de cală gratis pe zborurile trans-atlantice) și mi se confirmase, când mi-a venit rândul m-au trimis la un ghișeu să plătesc 90 de euro. Dau să bag cardul, nu merge. Fuga la exchange cu leii care-mi rămăseseră. Mai aveam efectiv 15 min până decola avionul. Presiune maximă cât aștept ca doamna de la ghișeu să-mi schimbe banii. Într-un final îmi schimbă și fuga înapoi spre ghișeu dar sunt oprit de Anton care între timp îi convinsese pe angajații de la Turkish să-mi ia bicicleta gratis. Deci fuga la exchange fusese în zadar. În fine, singurul motiv pentru care nu am pierdut avionul a fost pur și simplu pentru că a avut întârziere 40 de minute cursa.

        În ultimii 10 ani de navetă între Montreal și București, cursa trans-atlantică mi-a intrat efectiv în sânge. Așadar sunt obișnuit cu acest drum, cel puțin până la Montreal, totuși la un prim zbor cu Turkish Airlines, această companie a reușit să mă impresioneze prin serviciile lor de calitate și numeroasele avantaje față de alte companii rivale din Europa. Deci, București, scurtă escală la Istanbul și alte 10 ore de zbor și am aterizat la Montreal. Eram rupt de oboseală efectiv dar dimineață la 5 trebuia să fiu din nou în picioare ca să mă întâlnesc cu echipa care avea să mă însoțească până la golful Prudhoe din Alaska.

        Ioan Roman, film-maker româno-canadian din Montreal aflându-mi povestea de pe Facebook a decis să-și investească priceperea, timpul și (chiar și) banii în realizarea unui documentar al expediției. Auzind de inițiativa mea de a traversa Americile omul m-a contactat și așa a ajuns să se implice trup și suflet în acest ambițios proiect de a mă filma cel puțin în câteva puncte de pe traseu, iar prima zonă de interes avea să fie Alaska și ținutul Yukon. Și cum Ioan are și niște prieteni grozavi, adevărați iubitori de natură și ei, nu am plecat singuri înspre Alaska.

        Canada e o țară imensă și de asta îți dai seama cel mai bine cred din avion. Când un zbor Montreal-Edmonton ia mai bine de 4 ore, ți-e lesne să înțelegi imensitatea acestei țări nordice. Practic 80% din populația Canadei locuiște într-o rază de 200 de km de granița americană, restul e pustiu.

        Cu o scurtă escală la Edmonton și un zbor de 50 de minute până la Grande Prairie în provincia canadiană Alberta am încheiat lungul șir al zborurilor și tranzitului prin aeroporturi. Tot ce ne mai despărțea acum de marele nord Alaskan erau 3300 de km pe care trebuia să-i parcurgem în mașină. Și nu am ales să parcurgem acești km în mașină pentru orice motiv, ci pentru că aveam foarte mult echipament cu noi iar Ioan vroia să filmeze cât se poate de mult din peisajele din Columbia Britanică, Yukon și Alaska care-ți iau efectiv ochii. Credeți-mă, acum după ce am traversat în mașină aceste regiuni, pot confirma că munții și văile de aici sunt breathtaking.

        Au urmat 4 zile lungi de drum, 4 zile în care am văzut munții Stâncoși, zeci de lacuri, zeci de peisaje uluitoare și cel mai important viața sălbatică a nordului american care e poate cea mai vibrantă din lume. M-am bucurat enorm să văd cum aici animalele se mișcă în libertatea lor, cum omul devine de-odată doar o mică părticică a acestei imensități. Bizoni, elani, urși negri, urși Grizzly, reni, toți se deplasau nestingheriți pe lângă șoseaua sinuoasă care ne ducea spre nordul Alaskan. Ținuturile nordului american te fac să plângi și asta fiindcă îți dai seama ce am pierdut prin urbanizare și industrializare masivă. Aici totul pare pur, pare nevinovat, iar tu devi o particică din această imensitate și din acest spectacol al naturii.

        panramaAlaska

        Drumul a fost mai lung decât ne-am așteptat dar nu regret să fii ajuns cu o oarecare întârziere la golful Prudhoe fiindcă pe drum Nicolas Dochmanov și Florin Nicu, cei doi amici a lui Ioan de care vă povesteam mai devreme m-au învățat nenumărate tehnici de supraviețuire de care voi avea nevoie în săptămâna care vine. De la pescuit la cum să folosești un spray cu piper pentru a îndepărta ursul, am rămas cu foarte multe sfaturi utile de la ei dar și cu o frumoasă prietenie. Camaraderia, asta e una din amintirile cele mai frumoase cu care rămâi de mai peste tot.

        Cu echipa Cu Ionuț Roman

        Acum îmi stă în față prima săptămână de pedalat. Nu va fi ușor, dar e o aventură prin care încerc să-mi depășesc limitele, să-mi întrec fricile, să-mi ascut caracterul. La modul cel mai real pericolul cel mai mare care mă paște sunt urșii Grizzly care aici nu sunt doar o legendă, ei chiar sunt regi ai Alaskăi. Pe drumul spre Prudhoe am întâlnit doi și chiar în zona joasă de tundră.

        Sper că încrederea în sine și atenția sporită mă vor păzi de la orice pericol. Până atunci vă las în compania unui minunat peisaj arctic pe care l-am surprins la 2 noaptea aici în Deadhorse, în nordul Alaskăi.

        Peisaj arctic din nordul Alaskăi

         

        Parteneri logistici ai expediției #cycletheamericasParteneri logistici

        zoom
        No comments

        De ce #cycletheamericas

        Nici nu știu când au trecut cele două luni de pregătiri ale expediției #cycletheamericas, timpul zboară efectiv iar aceste rânduri le scriu deja de undeva de deasupra oceanului Atlantic, din avionul care mă duce spre Montreal în Canada, una din cele câteva escale pe care le am de făcut în lungul drum spre linia de start din Alaska. Nu am să intru în detaliile logistice ale călătoriei sau ale pregătirilor, cel puțin nu acum. Vă propun în schimb o discuție mult mai interesanță pe care aș începe-o cu o simplă întrebare: Câte vise lăsați să treacă pe lângă voi fără să aveți curajul să vi le urmați ?

        Am terminat facultatea de automatizări și calculatoare la o universitate canadiană de top. Am avut șansa să învăț și să mă învârt într-un mediu academic extrem de competitiv unde inteligența, creativitatea și spiritul entreprenorial merg mână în mână. Au fost 5 ani lungi în care am învățat foarte multe, atât pe plan professional cât și cultural. Totuși un lucru m-a durut în acel mediu și anume că pe foarte puțini din acești colegi ai mei i-am văzut să cedeze normelor, să cedeze tiparului și să lase acea chemare din adâncul sufletului să iasă la suprafață. Nu de puține ori, fie ea familia, societatea în care trăiești , mediul academic sau professional în care te învârți reușesc să-ți întipărească acea normă, bine stabilită, atât de bine încât orice gând care pare nebunesc comparat cu acea regulă îți este reprimat. Și ce valabil este acest lucru și la noi în România, mult mai valabil chiar și decât mediul studențesc de care vă pomeneam mai sus.

        În ceea ce mă privește, nu pot să neg, de mic copil am fost un rebel, un outsider și probabil că trebuie să fi astfel ca să poți să te obișnuiești cu gândul că-ți vei părăsi comfortul casei nouă luni de zile ca să te arunci pe două roți în imensitatea Americilor, ca să te încumeți în necunoscut. Și cu toate acestea, mă doare efectiv când văd atâtea veți și vise irosite în jurul meu, atâția oameni care ar vrea să facă poate la fel dar care se limitează.

        Întreaga noastră viață este construită pe povești și alimentată de vise. Sau greșesc? În momentul în care iei decizia să fii tu însuți, să te separi puțin de normă și să începi să iei decizii bazate pe intuiție cred că viața ți se poate schimba într-un mod radical. Poate că trebuia să-mi iau un job, așa cum spera mama când m-a văzut cu diploma de inginer în mână, poate că trebuia să mă căsătoresc așa cum aveam în gând anul trecut, poate că trebuia să mă confund cu masa de oameni care aleargă zi de zi pentru acel ceva. A pleca în pustiu 9 luni de zile nu pare ceva firesc, e doar o chemare, o dorință, un vis pe care intuiția ți-l confirmă că poate devenii realitate.

        radu3

         

        Nu pot să nu recunosc că mă atrage la nebunie și provocarea în sine care e totuși imensă. Vorbim de 24.000 de km de parcurs în 9 luni prin cele mai pustii zone ale planetei. Vă puteți imagina câte se pot întâmpla în această perioadă. Am și un spirit terbilist, puțin extremist care rezultă probabil din dorința de afirmare care mi-a lipsit în anii copilăriei dar în general îmi place la nebunie să plec în necunoscut. Dacă e să ne uităm la copii și să ne întrebăm de ce sunt ei atât de fericiți și entuziasmați mai tot timpul, răspunsul e simplu: fiindcă ei încearcă mai tot timpul chestii noi, pentru ei totul e nou. Așa și eu la cei 26 de ani ai mei. Copilul din mine îmi cere aventură, îmi cere situații noi, vrea provocări.

        radu2

        Tot ce vă rog e să vă opriți o clipă din viața aglomerată de zi cu zi și să alocați timp viselor. Fiți din nou copil, fiți curioși și urmați-vă visele. Visele sunt cele care ne motivează și ne validează.

         

         

         

        zoom
        1 comment

        #cycletheamericas este posibil datorita lor

        Expediția #cycletheamericas prin care încerc practic să realizez prima traversare românească a celor două Americi este un proiect unic și totodată extrem de dificil de realizat atât din punct de vedere al efortului fizic pe care urmează să-l depun dar mai ales logistic aș spune. Atunci când te încumeți la un proiect de 9 luni în care practic trebuie să ai o anumită autonomie, parametrii care trebuiesc luați în considerare cresc semnificativ.

        Totuși am avut extraordinara șansă de a întâlni extrem de multe persoane receptive în ultima perioadă cărora le mulțumesc enorm pentru simplul fapt că mi-au acordat ajutorul și priceperea lor în acest proiect.

        După cum poate știți (sau nu) am vrut totodată prin acest proiect să realizez și un fel de aventură diplomatică pentru România așa că voi lua cu mine un steag pe care mi l-au semnat numeroase personalități din sportul românesc și cărora țin să le mulțumesc foarte mult pe această cale. Printre aceștia se numără dna Gabriela Szabo, actuala ministră a tineretului și sportului, Lucian Bute, Leonard Doroftei, Constantin Lăcătușu, Alex Găvan, Ilie Năstase și Ivan Patzaikin.ColajCTA_sportivi

        Gavan_Doroftei
        Pe lângă cei 7 foști sau actuali sportivi români care mi-au semnat steagul pe care îl voi lua cu mine în expediție haideți să vă prezint pe câțiva/câteva din aceste persoane și parteneri fără de care acest proiect nu ar fi fost posibil.

        Radu Boteanu și echipa CROSSBIKE.ro care îmi furnizează tot echipamentul ciclistic de care am nevoie în această călătorie de la bicicletă până la genți și alte accesorii indispensabile unei asemenea ture. Țin să vă zic că Radu și întreaga echipă Cross sunt niște băieți absolut minunați care te rezolvă cu mai absolut tot ceea ce ai nevoie în materie de ciclism urban, mountain și trekking.

        Liviu Nistoran – CEO-ul Evolio. Un alt om deosebit care s-a implicat și crede în #CycletheAmericas asigurându-mi tot echipamentul electronic și de monitorizare de care am nevoie în cele 9 luni. Fiți pe fază, Evolio urmează să scoată pe piață un goPro autohton iar eu voi avea plăcerea să fiu printre primii utilizatori. Să vedeți ce imagini vă trimit din Alaska!

        Antena 3 / Antena 1 – Antena 3 și Antena 1 îmi vor fi parteneri media de nădejde pe parcursul celor 9 luni de expediție, urmând să difuzeze știri și reportaje despre progresul expediției. Mulțumiri speciale lui Alin Romașcan și lui Ionuț Cristache pentru implicarea lor în campania aceasta.

        Cristina Jovmir – Doamna profesoară de la Școala nr. 7 din Băneasa, respectiv o clasă de la liceul Alexandru Vlăhuță din capitală care a acceptat cu mare plăcere să țin legătura cu elevii dânsei pe parcursul celor 9 luni de expediție, aducându-le astfel un plus interactiv la orele de geografie.

        Ioan Roman, film-maker și reporter extern al Antena 1/Antena 3 în Canada este cel care aflându-mi intenția de a traversa cele două Americi mi-a propus să colaborăm la realizarea unui film documentar al expediției. Omul a zis că ar fi extrem de păcat să nu ecranizăm această minunată experiență prin pustiul Americilor așa că el împreună cu un operator mă vor întâlni în 6 puncte cheie ale expediției de unde vor lua imagini profesioniste iar restul rămâne să-l filmez eu cu 2 camere de acțiune.

        Ana Maria Matei – va fi editorul blogului și cea care vă va ține la curent pe mediile de socializare ori de câte ori nu apuc eu să postez.

        Alex Filip, pietrean de-al meu, blogger și un patriot în adevăratul sens al cuvântului, care promovează atât ținuturile Neamțului prin deja binecunoscutul eveniment #priNeamt dar și capitala prin cel mai recent proiect al său, Travelers of Bucharest, care se vrea să un proiect care să schimbe acea mentalitate că nu suntem vizitați, că Bucureștiul e un oraș mohorât și urât. În fine Alex va încerca să vină și el în câteva puncte a traseului și tot el se va ocupa de trasarea anumitor zone sau obiective de pe traseul meu ce se merită filmate ca parte din documentar. Tot el este cel care a propus și organizat întâlnirea cu cei 12 bloggeri colaboratori pe care o să vi prezint în cele ce urmează.

        12 bloggeri colaboratori

        Miercuri pe 15 iulie am ținut o scurtă prezentare a proiectului într-un mediu restrâns la Journey Pub din București. Țin pe aceastp cale să-i transmit super mulțumiri și lui Emil Truță pentru frumoasa găzduire pe care ne-a făcut-o.

        A fost o seară frumoasă, am stat de povești, le-am povestit bloggerilor despre proiectele mele anterioare dar evident și despre #CycletheAmericas, iar aceștia prin blogurile pe care scriu și pe care vi le voi prezenta mai jos vor duce vestea mai departe și vor ține publicul internaut la curent cu progresul călătoriei mele. Oameni faini, oameni cărora le place aventura și călătoria, oameni cu care rezonez pe foarte multe planuri. Le super mulțumesc pentru prezență și implicare în acest proiect.Bloggeri colaboratori

        De la stânga la dreapta începând cu colțul din stânga sus aceștia sunt:

        1. Cristian Florea – project manager la blogalInitiave.ro
        2. Simona-Elena Stănescu – blogger lipa-lipa.ro
        3. Petruș Lungu, blogger, biciclist urban – calatoruldigital.ro
        4. Alex Filip – blogger turistu.ro, event organizer eventur.ro
        5. Ioana Pătrășcoiu – blogger mysecretromania.com
        6. Toma Nicolau – blogger tomanicolau.ro, event organizer eventur.ro
        7. Mădălin Măncilă – marketing & development director traveo.ro
        8. Cezar Dumitru – blogger imperatortravel.ro
        9. Anita Panait – blogger partener koon.ro
        10. Maria Nicolau – blogger myexoticdream.net
        11. Bogdan Onose – blogger dreamtrips.ro
        12, Ionuț Rusu – colaborator și fotograf Travelers of Bucharest

        Iată și câteva poze de la evenimentul de pe 15 iulie:

        15 Iulie-#cycletheamericas-9115 Iulie-#cycletheamericas-1915 Iulie-#cycletheamericas-30Nu în ultimul rând țin să aduc mulțumiri excepționale celor 25 de persoane care au contribuit lacampania de strângere de fonduri lansată pe platforma indiegogo și care încă este activă aici. Lor le-am pregătit câteva surprize pe drum.

        Cei 25 de oameni faini care au contribuit până la data de 23 iulie 2015 sunt următorii:

        1. Mareș Radomir
        2. Irina Cionca
        3. Patrick Dube
        4. Raphael-Hudon Voyer
        5. Alex Filip
        6. Tudor Iacob
        7. Ioana Budeanu
        8. Dimitrios Gallos
        9. Io Vasilescu
        10. Eugen Melinte
        11. Simona Hodoș
        12. Davide Vadala
        13. Irina Botnari
        14. Mihai Jitianu
        15. Vladimir Turturică
        16. Raluca Nițescu
        17. Gabriel Olteanu
        18. Adella Petrescu
        19. Elis Ancuța
        20. Lucian Iva
        21. Frank Ferrie
        22. Radu Gătej
        23. Cristina Roman
        24. Gabur Ioana Silvia
        25. Baraka Semen SRL

        Parteneri logistici
        Parteneri logistici

         

         

        Parteneri mediaParteneri_mediaPrincipali

        zoom
        No comments

        Interviu EscuTV Montreal despre #cycletheamericas

        Celor de la Escu Tv (escutv.ca) le-am povestit pentru prima oară despre proiectul meu de a deveni primul român care traversează cele două Americi de la nord la sud pe bicicletă. Escu Tv este singura televiziune românească din Montreal iar ei îmi vor fi și parteneri media pe Canada pe tot parcursul expediției #cycletheamericas. Acum vă las să urmăriți reportajul.

        zoom
        No comments

        Știi că ești în Balcani atunci când…

        Rar mai găsești un loc atât de plin de contraste în Europa și chiar în lume precum Balcanii. Dacă nu ai călătorit în nici o țară balcanică (mai ales în cele foste iugoslave) probabil că-i consideri niște sălbatici, neciopliți  și înapoiați, părere formată din ce ai văzut la televizor în anii 90 sau din auzite. Aș spune că paradoxul regiunii stă în contrastul dintre omenia și naturalețea oamenilor de acolo și potențialul lor violent care reapare la suprafață în anumite momente de cumpănă. Vă voi împărtăși succint nebunia locului și întâmplările pe care le-am trăit acolo în câteva puncte.
        10423802_790682590972570_8669893817265032862_nȘtii că ești în Balcani atunci când…

        ♢Polițistul satului te invită la băut și nu reușești să ții pasul cu el (la băut evident).

        ♢Faci autostopul și un șofer de tir oprește brusc în mijlocul intersecției iar cât îți ia ție să te urci, el scoate capul pe geam să-i înjure pe cei ce-l claxonează.

        ♢Nu e rar ca cel care te ia la autostop să-și sune nevasta acasă să-i zică că nu vine singur și să pună un blid de mâncare în plus și o bere rece pe masă pe când ajungem.

        ♢polițisti de frontieră râd, fac o glumă, două cu tine după care îți zic cu zâmbetul pe buze că nu poți trece frontiera pe acolo fiindcă ai doar pașaport la tine (mi s-a întâmplat la granița dintre Kosovo și Serbia).

        ♢Una din două mașini în care te urci vei auzi turbofolk, varianta locală a manelelor (marea parte a interpreților de turbo-folk sunt femei în Balcanii de vest).

        ♢Musulman, ortodox sau catolic, sârb, croat sau bosniac…dușmani de moarte în război, prieteni de prieteni la beție.

        ♢Auzi „Picka ti materina” (pichka ti materina) la tot pasul (vă las să căutați ce înseamnă).

        ♢Ești apreciat că ești român și te consideră unul de-al lor (până la urmă Iugoslavia e singura țară din jurul nostru cu care nu am purtat niciodată război).

        ♢Există semne de circulație dedicate tancurilor și avertizări de terenuri minate

        ♢Toți vorbesc aceași limbă în principiu dar dacă le zici asta s-ar putea să te trezești cu niște șuturi în cel mai bun caz.

        ♢Joacă fotbal două echipe din Balcani, atmosfera nu e cu mult diferită cu cea din Sarajevo de la începutul anilor ’90.

        ♢Există mai multă simpatie între unguri și români decât între malul drept (croat) și stâng (musulman) al Neretvei în Mostar (ehe podurile care despart și apropie comunități sunt omniprezente în toată fosta Iugoslavie, nu numai în Mostar. Visegrad sau Mitrovica sunt alte doua exemple).

        ♢Vezi (încă) la tot pasul clădiri ciuruite de gloanțe.

        În orice caz, Balcanii rămân una din cele mai frumoase zone ale Europei, iar istoria tulburată a locului este omniprezentă.

        zoom
        No comments

        Havana Club România te trimite în Cuba ca fotograf

        Dacă ești român și ai peste 18 ani împliniți și mai ai și fotografia ca pasiune Havana Club România te trimite în Cuba pentru 2 săptămâni (între 1 și 15 iunie 2015). Ți se oferă două bilete de avion dus-întors București-Havana și 2000 € (care sincer sunt arhi-suficienți, ba aș zice chiar o mică avere pentru prețurile de acolo) de cheltuială.

        Haideți acum să vedem care sunt pași pe care trebuie să-i urmați și ce trebuie să îndepliniți pentru a participa în concurs, care constă în 2 faze.

        FAZA 1 a concursului (înscrierea)

        În primul rând trebuie să intri aici și să te înscrii. Tot ce trebuie să faci e să urci o imagine cu tine și bagajul cu care vei călători și să completezi câteva informații despre tine. Totodată ți se cere să răspunzi la două întrebări: Ce experiență ai dori să trăiești în Cuba? și “Numește 3 lucruri pe care ai vrea să le aduci din Cuba”. După ce ai parcurs acești pași dai share pe Facebook și inviți și pe alții să te voteze în concurs.

        FAZA 2 a concursului (jurizarea)

        Numai primele 5 cele mai votate înscrieri intră în faza de jurizare unde fiecare din cei cinci vor susține un interviu de o oră. Juriul va desemna câștigătorul final după următoarele criterii: motivația de a merge în Cuba, sociabilitatea, modul de exprimare și abilitățile fotografice. Interviul va dura aproximativ o oră, iar decizia juriului va fi irevocabilă.

        Ultima zi de înscriere este 15 martie 2015.

        Multă baftă!

        zoom
        No comments

        Peste ocean cu 300 € începând cu 8 mai

        WOW air

        Aș spune că e un moment chiar istoric pe care eu cel puțin îl aștept de ceva timp. Compania islandeză WOW va începe să opereze de pe aeroportul Keflavik din Reykjavik din 8 mai anul acesta curse low-cost cu destinația Washington și Boston. Mai precis cei de la WOW ne promit prețuri pentru cursele transatlantice începând de la 99$ în condițiile în care marea parte a zborurilor peste ocean depășesc 600 $.

        Problema e că nu există zbor direct de la București la Reykjavik iar dacă căutați să vă luați un bilet direct (cu escală) vă va ustura la portofel. Totuși există multe alte căi ocolitoare, cum ar fi să vă luați un bilet low cost fie cu Wizz Air sau Ryanair până la Londra, iar de la Londra luați altă cursă WOW până la Reykjavik.

        De exemplu dacă e să ne uităm de un bilet dus întors București- Londra- Reykjavik – Washington pentru data de 30 aprilie/1mai 2015 am găsit următoarele variante:

        București – Londra (plecare cu Ryanair pe 7 mai din București, întoarcere din Londra pe 18 mai) – 45,98 € sau 52,05 $ US
        (Tranzit de la Stanstead unde vă lasă Ryanair la Gatwick de unde pleacă WOW)
        Londra-Reykjavik (plecare cu WOW 8 mai din Londra, întoarcere din Reykjavik pe 18 mai ) – 174,24 $ US
        Reykjavik – Washington (plecare cu WOW 8 mai din Reykjavik, întoarcere din Washington pe 17 mai )- 99 $ US

        N.B. Rezervarea cu WOW se poate face și direct Londra-Washington dar eu căutând separat am reușit să scot un preț mai bun (deci vă recomand să încercați ambele variante)

        Deci ajungem la un total de 325,29 $ US sau 287,37 €

        Articolul original despe lansarea curselor low-cost din Reykjavik îl puteți găsi aici.

         

        zoom
        No comments

        Pick A Trip – o noutate pe piața românească

        rsz_pickatrip

        Prietenul meu, nemțeanul Alex Filip, după ce a dus la bun sfârșit câteva ediții #prinneamt, un proiect unic de altfel la care ultima oară a adunat peste 60 de bloggeri din câteva țări și i-a plimbat prin județul Neamț, astfel promovând într-un mod extrem de plăcut județul de baștină, el nu s-a oprit aici. Anul ăsta a venit cu o altă idee și anume aceea de a vă aduce cele mai bune oferte turistice acasă pe tavă și asta fără nici un cost. Practic, în funcție de preferințele dvs. pickAtrip.ro vă găsește manual (adică selectat de o persoană și nu de un motor de căutare) cea mai bună ofertă din miile disponibile.

        Iată și cele 4 motive pentru care Alex vă recomandă să alegeți pickAtrip.ro:

        1. Esti primul care afla noutatile

        Te numari printre cei care profita de tarife speciale pe locurile limitate oferite de companiile aeriene.

        2. Ai reduceri preferentiale

        Ai acces din partea agentiilor de turism la reduceri care se aplica doar pentru membrii pickatrip.ro

        3. Hoteluri si pensiuni atent selectate

        Suntem patrioti si ne incurajam prietenii sa viziteze inclusiv Romania. Hoteluri, pensiuni, conace si vile cu mult peste asteptari gasesti si la noi in tara. Le alegem pe cele mai bune si iti facilitam reduceri inclusiv pentru ele

        4. Nu te costa nimic

        Mai mult, pe langa acest instrument gratuit pe care ti-l punem la dispozitie, te ajutam ca-n vacanta ta sa pleci documentat. Pe blogul nostru (working on) si pe pagina de Facebook gasesti o multime de informatii si ponturi utile.

        Mai mult, dacă puteți să-l ajutați pe Alex la realizarea acestui proiect vă va fi extrem de recunoscător. Tot ce trebuie să faceți este să completați aici acest formular care vizează vacanțele și concediile pe care le-ați petrecut în anul 2014 în România și în afara țării și planurile de călătorii pe 2015.

        zoom
        No comments

        Iran, tărâm al omeniei (Ep IV – Isfahan)

        Isfahan este poate cel mai important oraș al Iranului, istoric vorbind. Fostă capitală a Persiei pe vremea dinastiei Safavizilor, Isfahan era și unul din cele mai importante centre culturale și economice ale lumii, de unde și zicala în limba persană „Isfahan nesf-e jahān ast” sau „Isfahan este jumătate din lume”. Astăzi orașul, al treilea ca mărime din Iran păstrează o atmosferă aparte. Deși este un oraș de mărimea Bucureștiului cu cei 2 milioane de locuitori ai săi, orașul pare foarte calm și are o atmosferă plăcută.

        După ce am petrecut câteva zile în Teheran și am reușit și o ascensiune pe vârful Damavand despre care v-am povestit în episodul anterior, am luat un autobuz spre Isfahan, unde urma să fiu găzduit de câțiva prieteni pe care mi recomandase la plecarea din țară o amică iraniancă stabilită la noi de 10 ani, ea fiind de loc chiar din Isfahan. La autogara sud din Teheran de cum ieși de la metrou ai parte de o atmosferă extrem de zglobie. Mai toți șoferii/patronii de firme de transport își recrutează clientela care cum pot, dar în general strigând cât îi ține gura destinația, așa că m-a racolat și pe mine unul și am acceptat. Într-un fel am luat țeapă, fiindcă autobuzul ăstuia pleca numai peste o oră și ar mai fi fost alte două care plecau mai rapid, dar am intrat în autogară, mi-am luat o bere iraniană ( care este de fapt suc, fiindcă alcoolul e interzis cum vă mai spuneam în episoadele trecute) și o plăcintă și m-am așezat comfortabil într-unul din scaunele de piele ale autobuzului.

        Autobuzele din Iran sunt extrem de ieftine și comfortabile.

        Țin să menționez că autobuzele din Iran sunt fantastic de comfortabile și ieftine. O cursă între Teheran și Isfahan (aprox. 500 de km ) m-a costat fabuloasa sumă de 5$ . Ba mai mult, marea parte a companiilor de autocare te mai servesc pe drum și cu o brioșă, suc și ceai.

        În Iran nu-mi cumpărasem cartelă locală, așa că ceream de la diverși să dau telefon (în cazul acesta trebuia să dau telefon gazdei mele din Isfahan). Oricum, la cât de ospitalieri sunt iranienii nici nu apuci să stai 5 minute într-un loc că vine cineva să te întrebe de unde ești și dacă îți place Iranul. Unii te și invită acasă. Stând de vorbă cu mulți necunoscuți în timpul pe care l-am petrecut acolo mi-am dat seama că există o sete incredibilă a iranienilor de a face cunoscută o altfel de imagine a țării lor, tocmai știind că este portretizată atât de negativ în media internațională.

        Fiindcă nu reușisem să dau de cel ce ar fi trebuit să mă găzduiască în seara respectivă, după ce am ajuns în Isfahan, m-am îndreptat direct spre piața Nagsh-e Jahan, a doua cea mai mare piață din lume, după pța.Tianananmen din Beijing. Piața are o deschidere imensă și e dominată de cele două mari moschei învelite în ceramică albastră și de palatul Gholestan al dinastiei Qajarilor, iar de jur împrejur e înconjurată de zidurile bazarului. Iar seara…seara piața devine magică. Pe de o parte se aude slujba din moscheea immamului (fostă a șahului) iar pe de alta larma copiilor veniți cu familia la plimbare, totul încununat de zurgălăii caleștilor ce fac turul pieței.

        Piața Nagsh-e Jahan, a doua cea mai mare piață din lume.

        După ce am intrat în câteva magazine de covoare persane și am înconjurat mai tot bazarul dând telefon din când în când tipului ce trebuia să mă gâzduiască, am decis să mă duc la hotel fiindcă tipul dispăruse, dar înainte de a face asta am sunat pe cea mai bună prietenă din liceu a lui Golnaz (amica iraniancă din București) cu care am stabilit să mă văd a doua zi. Hotelul din seara aia era mai mult un hostel ponosit dar foarte ieftin (10 $/noapte). După două ceaiuri și o bere iraniană m-am băgat la culcare.

        Fiindcă a doua zi era vineri care e singura zi liberă a săptămânii în Iran, Parisa, prietena amicii din București m-a invitat la masă la ai ei acasă. N-am să uit niciodată cum am făcut frigărui cu taică-său care tot se uita la mine și-mi spunea „Radu, Radu….” De fapt, mai în glumă sau mai în serios, amica iraniancă îmi propusese la plecarea din România să mă căsătoresc cu Parisa „ca să poată veni în România” Acum nu știu dacă or fi vorbit între ele sau nu despre acest prospect, dar eu am râs evident, dar cert e că taică-său avea ceva bănuieli că ar putea fi ceva între mine și ea. În orice caz oamenii au fost extrem de ospitalieri, m-au hrănit cât paișpe și am fumat toată după-amiaza narghilea în comfortabilul salon al apartamentului lor. Și pentru că am menționat de apartamente, comparat cu România, apartamentele din Iran sunt extrem de spațioase și mari și mai toate blocurile sunt prevăzute cu garaj propriu. De altfel, foarte asemănător cu blocurile din țările mediteraneene din Europa.

        Pe seară am ieșit la plimbare cu Parisa pe malul Zayanderudului, care în traducere înseamnă râul care nu seacă niciodată. Ironia sorții face că autoritățile locale după ce au construit un baraj au schimbat cursul râului și au lăsat podurile istorice din Isfahan fără apă. Trist, foarte trist. Plimbându-ne, Parisa a început să-mi povestească cât de depresivă devenise în ultima vreme fiindcă nu mai știa cu ce să se îmbrace când iese din casă ca să nu intre în vizorul polițiștilor și al autorităților. Din păcate, în Iran astfel de situații sunt normă. Depinde peste cine dai, dar ca și femeie poți fi tratată urât din partea polițiștilor și luată la secție dacă nu ești îmbrăcată corespunzător, după care îți este chemat tata sau soțul, după caz ca să te scoată. Legea islamică este destul de strictă în ceea ce privește îmbrăcămintea atât la femei cât și la bărbați, iar cei ce nu o respectă riscă amenzi și drumuri la poliție. Cu toate astea, am observat că femeile extind la maxim regulile și merg atât de departe cât se poate. Foarte multe femei în Iran, deși au hijabul pe cap, își lasă partea din față descoperită și sunt extrem de fardate și pline de podoabe.

        Pe unul din multele poduri istorice i-am întâlnit pe băieții ăștia care cântau la chitară și beau bere iraniană.

        Podul Khaju este cel mai faimos din multitudinea de poduri ce traversează acum (doar albia) Zayanderundului secat. Plimbându-mă cu Parisa am ajuns și la acest pod iar acolo surpriză. Pe sub boltele podului o mulțime de oameni, majoritatea bărbați dar și femei se adunaseră și cântau cu rândul cântece oarecum extrem de triste sau melancolice. Acum de abea la câteva luni după realizez că într-o țară în care nu există discoteci și locuri unde oamenii pot ieși la distracție, această practică rămâne una extrem de originală de a se distra, relaxa și de-ați face prieteni într-un mod extrem de frumos.Când m-am despărțit de Parisa se înserase deja și ne întorsesem în piața cea mare a Isfahanului cu un taxi. Instinctiv, am dat să o sărut pe obraz dar s-a ferit. Chiar dacă nouă ni se pare absolut normal, în Iran astfel de gesturi sunt văzute a fi foarte ostentative și provocatoare.

        Cu Parisa lângă podul Khaju.

         

         

        În total am rămas 2 zile la Isfahan după care am revenit în capitala Teheran de unde am plecat înapoi spre România, cât cu autobuzul, cât cu autostopul. Mi-a luat nici mai mult nici mai puțin de 55 de ore ca să fac drumul Teheran-București.

        Iran a fost una din cele mai plăcute surprize pe care le-am avut până acum în numeroasele mele călătorii. Căldura oamenilor, istoria milenară și societatea profund stratificată și diversă sunt doar câteva motive ale pasiunii pe care am dezvoltat-o față de această țară.

        Aici puteți citii și episoadele anterioare:

        Episodul I, Episodul II, Episodul III

        zoom
        1 comment

        Iran, tărâm al omeniei (Ep. III – Ascensiune pe vf. Damavand – 5671 m)

        A trecut ceva timp de la ultimul episod al călătoriei mele prin Iran pe care am mai apucat să-l public. Din păcate am trecut printr-o perioadă destul de ocupată cu alte aspecte din viața-mi personală și nu prea am găsit răgazul necesar să mai și scriu.

         

        Deci…unde rămăsesem? Ah, da în Teheran, de unde am luat un autobuz spre baza Damavandului, mai precis satul Polur (2270 m), unde odinioară se începea ascensiunea Damavandului. Astăzi odată ajuns acolo se mai poate urca pe un drum forestier pe care dealtfel mașina națională iraniană Saipa (un fel de Toyota 4×4, dar varianta iraniană) urcă fără probleme până la o cotă de mai bine de 3000 m (mai precis 3040 m). Așadar după o cursă de aprox 1 oră jumate din Teheran, am coborât în micuța localitate de la poalele Damavandului de unde am prins imediat două alte ocazii, prima care m-a dus până la campusul de la Rayneh iar a doua de acolo până la punctul terminal al drumului, Gosfand Sara.

        Polour, punctul de plecare.

        Apropo, cred că merită să vă zic câte una alta despre Damavand. Damavand la cei 5671 m ai săi nu este doar cel mai înalt vârf din masivul Alborz ci și cel mai înalt munte vulcanic din Asia și face parte din cunoscutul circuit „Seven Volcanoes” sau cele mai înalte vârfuri vulcanice de pe cele 7 continente. De fapt asta a reprezentat și unul din principalele motive pentru care am venit și eu să-l urc, cu speranța că într-o zi voi putea duce la bun sfârșit acest minunat circuit.

        Când am ajuns în Gosfand Sara se însera deja, dar nu am vrut să rămân acolo peste noapte fiindcă am considerat că ar fi o idee mai bună să urc până la o altitudine de peste 4000 de m în scopul de a mă aclimatiza. Totuși diferența de peste 1000 de m altitudine dintre cele două campuri m-a dat un pic peste cap. Nu numai că înaintam relativ greu pe măsură ce urcam în altitudine, dar faptul că se înnoptase și am decis să parcurg distanța pe timp de noapte îmi aplifica cumva teama de necunoscut și frica de înălțime. De fapt pe măsură ce înaintezi în altitudine un pas normal ți se pare cât două trei la nivelul mării. Mă tot uitam pe GPS-ul telefonului să văd cât mai am și îmi aduc aminte că ultimii 200-300 de m mi s-au părut infernali. Am făcut un efort mult mai mare decât am prevăzut pentru acea zi. Odată ajuns am intrat în primul refugiu, nici nu am mai zărit cabana la care trebuia să ajung în mod normal și care se afla ceva mai sus.

        Imagine din tabăra de la 4200 de m altitudine.

        Refugiul era plin de alți alpiniști și cumva, cumva am reușit să-mi fac loc între doi și să-mi pun izoprenul și sacul de dormit, iar înainte de a mă culca mi-am făcut o supă instant. Aveam o durere de cap greu de imaginat. Era prima oară în viața mea când am experimentat răul de înălțime. Urcasem mult prea repede la 4200 de m altitudine. Aveam doar niște paracetamol cu mine așa că am luat unul dar nu a avut un efect prea grozav. Toată noaptea m-am întors de pe-o parte pe alta și m-am sculat complet neodihnit.

        Norocul face că după ce am intrat în cabana pe care nu o găsisem în toiul nopții, m-am împrietenit cu niște francezi veniți și ei să urce pe vârf și care mi-au dat câteva pastile de Dolipren, un paracetamol mai special și care spre surprinderea mea chiar și-a făcut efectul, dar pe termen relativ scurt, luându-mi marea parte din durerea de cap. Restul zilei mi l-am petrecut odihnindu-mă și urcând pentru aclimatizare până la cota de 4700 de m.

        Cabana la 4200 de m altitudine.

        Seara, după ce am mai făcut puțină conversație cu francezii și câțiva iranieni din cabană, m-am culcat foarte devreme, pe la 9 seara, fiindcă urma să mă scol cu noaptea în cap pentru ascensiunea finală. Ca și în prima noapte, nu am avut parte de un somn decent, având dureri de cap și insomnie, iar puțin după ora 4 au început să se trezească și pregătească de ascensiune primele grupuri, iar eu le-am urmat la scurt timp.

        Uitasem să vă zic că în ascensiunea mea de aclimatizare, mă împrietenisem cu un iranian și tot cu el mi-am început de dimineașă ascensiunea finală spre vârful de 5671 de m. Așadar la 5 și un pic eram deja echipați și pregătiți și am pornit la atac. Diferența dintre cabana la care ne aflam și vârf era de mai bine de 1400 de m.  Cum înaintam mă tot uitam pe altimetru, simțeam fiecare 100 de m urcată.

        În ziua ascensiunii

        După o bucată, durerea de cap mi s-a intensificat, dar norocul face că partenerul meu avea la el pregătit limonadă și Coca Cola care m-au repus una doua pe picioare și astfel am reușit să continui ascensiunea. Damavandul nu e un munte greu de urcat, iar traseul pe care mi-l alesesem este relativ accesibil. Ceea ce mi s-a părut în schimb greu este lupta continuă cu altitudinea și răul de altitudine. Trebuie să recunosc că nu am avut răbdarea și determinarea să mă aclimatizez corespunzător, dar asta și din cauza timpului limitat pe care îl aveam la dispoziție. Probabil că dacă aș fi rămas în tabăra de la Gosfand Sara (3000 de m alt.) o zi, aș fi avut mai mult timp să mă aclimatizez.

        În apropiere de vârf.

        La 5000 de m altitudine am avut un sentiment euforic, la fel ca și cel pe care l-am avut ulterior când am pășit pe vârf. Nu mai ajunsesem niciodată atât de sus. A ajunge la 5000 de m mi se părea o mare realizare. Un pic după cota 5000 de m am început să simt mirosul de sulf emanat de nenumăratele izvoare de sulf de prin preajmă. De fapt mirosul intens și înnecăcios de sulf este considerat de mulți cel mai mare impediment înainte de atingerea vârfului.

        Vârful Damavand, 5671 m

        Ultimii 300 de m i-am parcurs relativ ușor. Cu toată oboseala, lipsa de oxigen și durerea de cap, entuziasmul le depășea pe toate. Puțin după orele 12 la amiază, pe data de 19 august 2014 am atins vârful Damavand, la cei 5671 de m ai săi. Euforie, bucurie, mulțumire sunt doar câteva din sentimentele care m-au încercat în acel moment.

        Nu am zăbovit mult și am decis să cobor împreună cu amicul iranian. Totuși dacă la urcare mă încercase o durere de cap zdravă-nă la coborâre am început să mă simt de parcă pluteam. Am făcut din nou o altă imprudență, să cobor mult prea mult, mult prea repede iar după mai bine de 3 ore de cobârâș, am ajuns din nou la cabana de unde plecasem dis-de-dimineață, iar după ce am consultat un medic, acesta mi-a recomandat să cobor la cota 3000 altfel răul ar fi continuat. Mi-am împachetat totul și am pornit din nou.

        Adevărul e că după ce am coborât încă 500 de m am început în sfârșit să mă simt mai în regulă, iar în final totul a fost în regulă. Dacă este în schimb să rețin un lucru din această expediție și care să nu îl mai repet sub nici o formă, ar fi faptul că nu e de joacă cu altitudinea iar o aclimatizare corespunzătoare este esențială.

        Pe seară eram deja înapoi în Teheran, încheind astfel expediția de 3 zile pe cel mai înalt vârf vulcanic al Asiei. Cred că a fost o reușită, iar micile greșeli pe care le-am comis le voi avea cu siguranță în vedere în expedițiile viitoare.

        Pentru restul șederii mele în Iran, aveam să mai vizitez Isfahanul și Kashanul dar despre aceste două orașe și aventurile de acolo am să vă povestesc în episodul următor, care va fi dealtfel și ultimul dedicat Iranului.

        Iată și câteva imagini ale ascensiunii:

        zoom
        No comments

        448 de zile în jurul lumii, pe româneşte – interviu cu Ştefan Marinescu şi Mihaela Noroc


        Ştefan Marinescu împreună cu Mihaela Noroc au făcut oculul pământului în cuplu preţ de mai bine de un an. Călător cu tricolor şi-au denumit ei călătoria, iar pe parcursul întregului voiaj Ştefan a căutat să găsească paralele între noi, românii şi naţiile pe care le-a vizitat, în timp ce Mihaela printr-un proiect absolut unic pe care ea l-a denumit „Atlas of Beauty” a fost în permanenţă în căutarea frumuseţii feminine, pozând sute de femei şi chipuri în cele mai neaşteptate locuri de pe pământ. Vă invit să descoperiţi mai multe despre cei doi şi călătoria acestora în rândurile ce urmează.

        NZ2

        Radu Păltineanu: Ați pus niște bănuți de-o parte timp de câțiva ani și i-ați investit într-o călătorie de aproape un an jumate în jurul lumii. Ce v-a determinat să faceți acest lucru dincolo de pofta de a vedea locuri și oameni noi?

        Ștefan & Mihaela: Mai exact, au fost 15 luni în jurul lumii. Înainte de această călătorie mai făcuserăm ture de câteva săptămâni şi nu de puţine ori am întâlnit oameni care erau cu rucsacul în spate pentru perioade foarte lungi. Toţi aceşti oameni ne-au inspirat, pentru că puterea exemplului e esenţială în lumea călătorilor. Am vrut şi noi să trăim nebunia asta frumoasă, să plecăm spre est şi să ne întoarcem dinspre vest. Să ne rupem puţin de realităţile cotidiene, să dăm un reset şi să trăim o mini viată în propria noastră viaţă. A fost, să zicem, un experiment cu noi înşine în care am vrut să vedem cum reacţionăm în faţa acestei experienţe fantastice, adică un mod de-a ne cunoaşte mai bine.

        Radu Păltineanu: Haideți să privim un pic călătoria voastră prin prispa cifrelor. Câte țări și câți km ați parcurs în total până acum și cu ce mijloace de transport?

        Ștefan & Mihaela: Am călătorit în 33 de ţări, timp de 448 de zile. Am folosit mijloace de transport dintre cele mai diverse: autobuze, trenuri, vapoare, avioane, autostop, scootere, dubiţe închiriate în care şi dormeam. Ne mândrim cu faptul că am ajuns din Bucureşti până la Tokyo, fără să luăm niciun avion şi traversând terestru 15 ţări. N-am făcut un estimat al kilometrilor parcurşi, dar cu siguranţă ne-ar lua câteva zile doar să numărăm toţi kilometrii.

        Traseul lui Ştefan şi al Mihaelei

        Radu Păltineanu: Care este stilul vostru de călătorit? Unde dormiți? Cort,hostel, hotel ? Ați acceptat vreodată să dormiți la străini dacă aceștia v-au oferit ospitalitatea lor?

        Ștefan & Mihaela: Într-un fel, cred că suntem nişte călători atipici. Nu suntem nici backpackeri cu cortul în spate, nici turişti comozi care stau tot timpul la hotel. Ne place să vedem toate faţele ţărilor pe care le vizităm, aşa că alegem stiluri de călătorit dintre cele mai diverse. Uneori stăm la localnici, folosind couchsurfing-ul sau primind invitaţii spontane. Alteori alegem dormitoarele hostelurilor sau camere private în hoteluri mai ieftine. Bugetul contează foarte mult, dar cel mai mult contează să avem o experienţă cât mai relevantă şi să înţelegem cât mai bine locul în care ne aflăm.

        Radu Păltineanu: Au existat vreodată în călătoria voastră momente tensionate în care să simțiți că viața vă este pusă în pericol?

        Ștefan & Mihaela: Oricât de ciudat ar suna, cred că cel mai teamă ne-a fost în autocarele din Columbia. Şoferii de acolo conduceau ca nişte demenţi pe nişte drumuri şerpuite, înconjurate de râpe adânci. Au fost şi momente tensionate, când am ajuns în zone mai periculoase, înconjuraţi de oameni dubioşi, dar acolo ai măcar şansa să te protejezi să reacţionezi. Cred însă că cel mai mare pericol, într-o călătorie sunt problemele medicale. La un drum lung, organismul e obosit, regimul alimentar se schimbă în fiecare zi iar imunitatea scade. În plus eşti înconjurat de viruşi şi afecţiuni de care corpul tău nu ştie să se ferească, pentru că nu le cunoaşte. Apoi, dacă te îmbolnăveşti, n-ai de multe ori şansa unui tratament adecvat, căci poţi fi într-un loc foarte izolat.Tocmai de aceea, cele mai mari probleme ale călătorilor sunt cele de ordin medical. Noi n-am avut probleme majore, în această călătorie şi aşa se întamplă cu 90% dintre cei care călătoresc. Există însă şi drame, iar fiecare dintre noi trebuie să fie suficient de înţelept pentru a le evita, fără a pierde însă nebunia frumoasă care îţi dă aripi.

        Ştefan. într-un tren din Rusia, la clasa a III-a

        Radu Păltineanu: Care este locul care vi s-a părut ca fiind cel mai apropiat ca și cultură, obiceiuri și atitudini de cel al României? Sau mai degrabă spus, unde v-ați simțit cel mai acasă?

        Ștefan & Mihaela: America de Sud e locul în care ne-am simţit cel mai familiar. Oamenii vorbesc o limbă latină, ca a noastră şi a fost foarte uşor să comunicăm cu ei. Apoi, mulţi au origini europene, dar sunt mult mai apropiaţi în mentalitate şi comportament de est-europeni, decât de vest-europeni. Şi noi şi ei suntem născuţi în familii creştine, trăim în societăţi tradiţionale, ştim ce însemnă greutăţile şi n-am ajuns la acel stil de viată occidental, prosper, dar super uniform, care uneori dezumanizează.

        Radu Păltineanu: Mihaela, ești poate prima româncă care s-a încumetat la un proiect fotografic de-o asemenea anvergură. Povestește-mi pe scurt despre el și despre cum ți-a venit această idee.

        Mihaela: Din câte ştiu eu, proiectul e unic în lume. Nimeni până acum n-a mai încercat să documenteze frumuseţea feminină în toate colţurile lumii şi să facă un fel de enciclopedie, pe această temă. Ideea mi-a venit în Etiopia, într-o călătorie mai veche, unde am descoperit unele dintre cele mai interesante femei pe care le-am văzut vreodată. Au nişte tradiţii fantastice şi sunt de-o naturaleţe care m-a făcut să-mi doresc imediat să le fotografiez. Acolo mi-am dat seama că aş vrea să fac asta în cât mai multe ţări ale lumii şi să arăt că frumuseţea înseamnă de fapt diversitate, înseamnă să-ţi asumi originile, să fii sinceră şi naturală şi să nu aderi cu ochii închişi la trend-urile globale care ne fac pe toţi să arătăm la fel. Proiectul nu se va termina după această călătorie. Sper să găsesc sponsorizări şi să continui mulţi ani de-acum înainte.

        Radu Păltineanu: Mihaela, ai fotografiat femei în atât de multe locuri prin care ați ajuns, cum le contactai și cum le convingeai să participe la proiectul tău?

        Mihaela: Sunt foarte multe metode prin care am găsit femeile pe care le-am fotografiat. Uneori îmi ieşeau pur şi simplu în cale. Alteori căutam chipuri interesante pe reţele de socializare, întrebam oamenii din jur sau mergeam în cele mai aglomerate locuri. S-a întâmplat să apelez şi la agenţii de modele, dar doar în ultimă instanţă şi alegând modele tinere, naturale, la început de drum, care nu sunt încă influenţate major de industria fashion.

        Radu Păltineanu: Mihaela, dincolo de o față, se ascunde o poveste. Care e fata care te-a impresionat cel mai mult cu povestea ei de viață ?

        Mihaela: În Iran am întâlnit o fată a cărei poveste m-a impresionat. Melina locuia în Shiraz şi nu ieşise niciodată din regiunea ei. Provenea dintr-o familie conservatoare care încerca să-i controleze cea mai mare parte din viaţă. Cu toate astea, tânăra persană avea o cultura incredibilă, era pasionată de pictură şi avea nişte cunoştinţe cinematografice fantastice, de parcă ar fi studiat filmul. Deşi nu ajunsese nici măcar până în capitala ţării ei, era mai emancipată şi mai deschisă la minte decât foarte mulţi oameni cu background impresionant. Am avut norocul s-o fotografiez într-o moschee superbă, ea fiind îmbrăcată într-un costum tradiţional persan magic. A fost pur şi simplu un miracol că n-am avut probleme în timpul şedinţei foto, ţinând cont că eram într-o ţară cu legi islamice foarte stricte, în care femeile sunt afectate de foarte multe interdicţii.

        Mihaela, fotografiind frumuseţea feminină în Cuba

        Iată şi câteva din fotografiile incredibile realizate de Mihaela:

        Melina

        columbinca

        Singapore

        Radu Păltineanu: Ştefane, în câteva din articolele pe care le-ai publicat pe blogul tău ai încercat să abordezi diverse teme pertinente României și românilor, sau mai bine spus câteva din atitudinile și clișeele negativiste din țară, care sub o formă sau alta macină România și societatea românească. Într-unul din aceste articole povesteai despre cum te-ai împăcat tu cu propria-ți țară. Totuși cum ne convingem conaționalii să creadă și ei în acel brand numit România ? Cum ne împăcăm cu propriul nostru brand și cum ni-l vindem nouă, românilor?

        Ştefan: Pe scurt, trebuie sa înţelegem că ne-am născut români şi putem să emigrăm şi pe Marte, şi tot români vom muri. Dacă înţelegem asta, înţelegem şi că e necesar să avem o relaţie pozitivă cu locul în care ne-am născut, aşa cum avem şi cu părinţii noştri. Dacă îţi deteşti originile, vei fi întotdeauna apăsat de asta şi nu-ţi vei găsi niciodată liniştea, oricât de departe fugi.O relaţie bună cu România, o privire optimistă asupra ei, e în primul rând o chestie de pragmatism, mai mult decât de patriotism.

        Cu randurile de mai sus i-aş convinge pe cei mai raţionali, să se împace cu ţara lor. Pe cei emoţionali i-aş convinge rugându-i să asculte o doină veche şi să se gândească la cei mai dragi oameni pe care-i au. Asta e de fapt România, tot ce suntem noi, nu un politician sau un drum cu gropi.

        Ocolul pământului pe româneşte.

        Radu Păltineanu: Ștefane te consideri naționalist ? Ce înseamnă naționalismul pentru tine?

        Ştefan: Cuvântul naţionalism are chiar şi în dicţionar un sens ambiguu. Dacă înseamnă să te gândeşti cu drag la originile tale, să-ţi ajuţi compatrioţii, să faci ceva pentru locurile în care te-ai născut şi să mişti lucrurile acasă, da, sunt un naţionalist. Dacă în schimb naţionalism înseamnă să crezi că poporul tău e cel mai de seamă de pe pământ, să priveşti obsesiv doar părţile lui bune, fără să vezi problemele, să reclami tot timpul că eşti un patriot, atunci nu sunt un naţionalist.

        Radu Păltineanu: În ziua de azi avem unul din cele mai bune pașapoarte din lume cu care poți vizita peste 148 de țări și teritorii fără viză. În acele țări unde a trebuit totuși să obțineți o viză în prealabil, ați avut vreun impediment în a o obține? Ați avut vreodată neplăceri atunci când ați prezentat pașaportul românesc la vreo graniță?

        Ștefan & Mihaela: Nu, chiar n-am avut niciodată probleme cu paşaportul românesc. Există o prejudecată cum că românii ar avea imagine foarte proastă în străinătate. În realitate au imagine proastă în câteva ţări din Europa de Vest, printre omenii înguşti la minte şi prost informaţi. Lumea e însă gigantică, iar în cele mai multe state există mai degrabă păreri bune despre România.

        Radu Păltineanu: Ultima destinație de pe lista voastră de țări a fost America (i.e. S.U.A.). Descrieți-mi în câteva cuvinte ce ați simțit și trăit în această țară la care milioane de oameni (și români) râvnesc și a cărui model este preluat în diverse aspecte ale vieții și societății românești. Ce credeți că îi lipsește (dacă considerați că îi lipsește ceva) totuși ţării care este considerată cea mai mare democrație a lumii?

        Ștefan & Mihaela: America e, într-adevăr, ţara tuturor posibilităţilor. Dar asta nu e neapărat de bine. Asta înseamnă că poţi ajunge cel mai de succes om de afaceri sau artist, dar in egală măsură poţi să ajungi să dormi pe stradă. E o ţară cu mii de feţe, unele fantastice, altele odioase şi e greu să dai un verdict general. America funcţionează acum ca o mare corporaţie. Aşa cum ştim cu toţii, o corporaţie îşi dă afară angajaţii neproductivi şi îi premiază pe cei productivi. O corporaţie urmăreşte întotdeauna profitul, chiar dacă uneori organizează acţiuni de binefacere pentru a-şi îmbunătăţi imaginea. Afişarea democraţiei cred că e doar o operaţiune de P.R. În realitate e vorba despre o ţară cu reguli foarte aspre, care-i dezavantajează pe unii dintre competitori şi îi avantajează pe cei puternici. Să luîm de pildă politica. America e condusă de sute de ani de doar doua partide, cu politici destul de asemănătoare. Oamenii nu au nicio alta opţiune iar naşterea unei alternative e total descurajată. Asta nu se poate numi democraţie.

        Cred că e o ţară în care e prea mult vorba despre bani, în care mulţi oameni tind să devină roboţi, dar e şi o ţară de-o diversitate incredibilă, cu multe oportunităţi, în care sunt mulţi oameni frumoşi care-şi găsesc locul propice dezvoltării.

        Ştefan, la Hollywood, cu steaua cineastului român Ioan Negulescu.

        Radu Păltineanu: Mihaela, acum că ai revenit în ţară, care sunt pașii pe care-i vei urma în vederea promovării proiectului tău și cum te putem ajuta să-l facem cât mai cunoscut?

        Mihaela: Promovarea mă ajută foarte mult, fie că înseamnă un share pe facebook sau un articol pe un blog. Astfel îmi măresc şansele de-a face proiectul mai cunoscut şi de-a găsi sponsori. Apoi orice sfat care mă poate ajuta să găsesc finanţări, e bine venit.

        Radu Păltineanu: Vi se pare călătoritul o metodă bună de a schimba mentalități în România? Credeți că putem schimba mentalitatea tinerelor generații îndemnânu-i să călătorească cât mai mult și cât mai departe ?

        Ștefan & Mihaela: Sigur că da. Noi credem că orice călătorie e un curs intensiv de viată, e o formă eficientă de educaţie. Iar educaţia de bună calitate schimbă mentalităţi. În ultima vreme tot mai mulţi români au început să călătorească iar rezultatele cred că încep deja să se vadă.

        Radu Păltineanu: Acum la sfârșit de drum, credeți că această călătorie v-a schimbat în vreun fel? Dacă da, cum ? Cum vedeți România acum față de momentul în care ați plecat la drum din țară și ce plănuiți să faceți în perioada imediat următoare revenirii în țară?

        Ștefan & Mihaela: Călătoria ne-a făcut mai curajoşi şi mai încrezători în forţele noastre. Am văzut cu ochii noştri că dacă vrei ceva, chiar poţi obţine acel ceva. Am mai văzut că nimic nu vine uşor, dar dacă crezi şi tragi pentru ceea ce-ţi doreşti, vei reuşi până la urmă. Ştiu, sunt nişte clişee pe care cei mai mulţi nu le luăm în seamă, până când nu le simţim pe pielea noastră. Deci, important e să facem primul pas şi-apoi toate vin mai uşor. Am părăsit România într-o lună de vară şi ne-am întors într-o toamnă târzie, în prag de alegeri, deci a fost dificil să facem o comparaţie, până acum.

        În încheiere, vă invit să admiraţi frumuseţea feminină pozată de Mihaela pe pagina ei de Facebook dedicată acestui îndrăzneţ proiect. Tot pe aceeaşi pagină, pentru cei interesaţi să sponsorizeze acest unic proiect, se pot face donaţii. Cât despre peripeţiile călătoriei şi câteva articole relevante, noi românilor (scrise de Ştefan) acestea pot fi găsite pe site-ul calatorcutricolor.ro

        Moscova

        Georgia

        vizeVietnam

        MihaelaTrenRusia

        India