Calatorii si Expeditii

zoom
No comments

Aventură prin Noua Zeelandă

Traseul pe care l-am urmat prin Noua Zeelandă

Călătoria mea spre cea mai îndepărtată țară din lume a început pe 6 iulie 2008 în aeroportul din Brisbane, Australia unde așteptam dis-de-dimineață, cumințel să fac checkin-ul pentru zborul de 3 ore ce leagă capitala statului australian Queensland de Queenstown în Noua Zeelandă, o micuță stațiune turistică, populară printre kiwioți (așa li se mai zice noilor-zeelandezi) dar și australieni și situată în inima Alpilor Sudici ai Noii Zeelande. Planul meu de călătorie a inclus de la bun început traversarea celor două insule componente ale Noii Zeelande (vedeți harta cu itinerariul meu) în 12 zile, iar Queenstown părea a fi un bun punct de plecare. Dar, surpriză! Cum stăteam la coadă, a venit la un moment dat un angajat al aeroportului să ne anunțe că zborul de Queenstown se poate să fie deviat spre Christchurch ( care se găsește la 480 km NE de Quuenstown) datorită furtunii de zăpadă ce se abătuse asupra regiunii (da, știu că e ciudat pentru cineva din emisfera nordică să fie anunțat că pe 6 iulie ninge, dar „sudiștii” sunt pe invers). Așa că după ce ne-a fost făcut anunțul aceeași persoană a venit cu câte o hârtiuță să ne pună să semnăm acordul cum că am fost informați cu privire la o posibilă schimbare de direcție și compania nu își ia nici o răspundere.  Am semnat frumușel și am zis fie ce o fi! Până la urmă am plecat în necunoscut.

Pe timpul zborului am ațipit și când m-am trezit eram deja deasupra Alpilor Sudici ai Noii Zeelande (o priveliște unică vă asigur) și nu cu mult după a venit și anunțul salvator din partea pilotului care ne confirma că putem ateriza liniștit în Queenstown și nu mai e nevoie de a devia zborul, dat fiind că furtuna încetase. Zis și făcut, aterizăm și țop mă prezint la vamă țanțoș că nu am nevoie de viză și bucuros că am nimerit imediat după ce Noua Zeelandă scosese vizele românilor, proaspeți intrați în UE. Coada se epuizează, ajung la vameș, o doamnă dealtfel foarte drăguță și cu zâmbetul pe față, care după ce verifică de două ori lista cu țările care nu au nevoie de viză turistică pentru N.Z. îmi pune ștampila cu permisul de ședere pe 3 luni și fericit mă duc să ridic bagajul. Îmi iau rucsacul și dau să ies din aeroport când mă ia în primire o altă doamnă de la imigrări, care mă bagă într-un birou, și după ce îmi răscolește toate bagajele și-mi pune tot felul de întrebări, parcă tot nu o lăsa conștiința să mă lase să ies. Cu siguranță gândul îi zbura la faptul că un băiețandru de 19 ani deținător al unui pașaport românesc, nu ar bate el atât drum doar pentru a vedea frumusețile țării de la miazăzi. Ceea ce într-un final a convins-o să-mi dea drumul în lumea largă a fost o hartă a Noii Zeelande cu diverse însemnări și notițe din care reișea pe de o parte că am un itinerariu și pe de alta că nu sunt decât un biet turist și nu cineva care vine să se instaleze acolo.

Între aeroport și orașul propriu-zis pentru fiecare zbor sunt autobuze care fac legătura și de regulă nu ia mai mult de 10-15 min să ajungi în centru. Primul lucru pe care l-am făcut ca proaspăt ajuns, a fost să mă cazez la unul din hostelurile care mi le notasem pentru Queenstown. Prețurile la marea parte a hostelurilor din Noua Zeelandă variază între 20 $ NZ și 30$ NZ, și în sezonul turistic (decembrie, ianuarie, februarie) e de preferat să-ți faci rezervare online. Dacă îmi aduc bine aminte lanțul de hosteluri Nomads ofereau la 4 nopți plătite, una gratis și asta atât timp cât dormeai la unul din hostelurile lor situate în N.Z. Ajungând după amiază și fiind iarnă nu am avut prea mult timp la dispoziție să prind orășelul de 8000 și mai bine de locuitori pe lumină, așa că după o scurtă plimbare prin stațiune am decis să răman la hostel pentru restul serii și să-mi plănuiesc ce aveam de făcut mai departe. În final nu cred că am ajuns să plănuiesc prea multe, dar am avut parte de felurite discuții interesante cu alți călători temerari cazați la același hostel. Un lucru e cert în schimb, am căzut destul de devreme la datorie și am tras un pui bun de somn, odihnindu-mă pe cinste.

A doua zi pe lumină mi s-a revelat adevărata minunăție a locului și a împrejurimilor. Queenstown e situat într-un fel de depresiune, înconjurat din mai toate părțile de piscuri impunătoare pe care alpiniști, schiori dar și cei amatori de bungee-jumping își pot găsii activitate. De asemenea lacul Wakatipu din apropierea stațiunii oferă multe activități nautice și recreaționale. Așadar, fiind o zi însorită, deși nu aveam cine știe ce echipament la mine mi-am ocupat aproape întreaga zi cu o drumeție pe Ben Lomond, unul din masivii care înconjoară Queenstown. Ben Lomond nu depășește 1748 de m dar la vreo 50 de m sub vârf am renunțat, la comun acord cu un american cu care mă împrietenisem pe drum și care mi-a fost partener spontan în ascensiune și asta fiindcă deși zăpada ne trecea de brâu, părea să se tot adâncească și nu am vrut să ne riscăm fiind și prost echipați, fără pioleți, coardă și alte ustensile necesare unor asemenea incursiuni. În schimb peisajul pe care am avut parte să-l admir de sub pisc e dumnezeiesc iar pozele care acompaniază articolul nu cred că pot reda foarte bine acea frumusețe unică. Cred că pe timpul verii o drumeție pe acest masiv chiar e plăcută pentru orice vârstă și nu necesită prea multă experiență alpinistică.

Peisajul din Queenstown cu lacul Wakatipu.

În apropierea vârfului Ben Lomond.

Într-un final, în jurul orelor 17 ale aceleiași zi am ajuns înapoi la hostel, cam leoarcă și cam obosit, așa că nu am mai reușit să fac multe în afară de a mă hrănii copios și de a face un duș. Așa se termina a doua zi în cea mai sudică țara a lumii. În schimb așteptam cu nerăbdare ce avea să urmeze a doua zi. Autostopul între Queenstown și Milford Sound, cel mai celebru fiord al Noii Zeelande, un loc cu totul ieșit din comun..

Așadar cum îmi programasem deja cu o zi înainte, după ce am consultat harta conștiincios și am întrebat diverse persoane despre modalitățile de a ajunge la Milford Sound, care în linie dreaptă se află la nu mai mult de 80 km dar fiindcă nu există nici o șosea care să lege cele două localități peste Alpii Sudici, trebuie să înconjori 200 km. Pot spune în schimb că drumul chiar se merită.

De cum se făcu lumină m-am și postat ca autostopist la ieșirea din Queenstown spre Frankton. Nu după mult timp am fost și luat de un domn pe o bucată de 20 km după care m-a debarcat la răscrucea în care șoseaua se despărțea pe de o parte spre Timaru și pe de alta spre Invercargill. Pentru cei care intenționează să facă autostopul în Noua Zeelandă e important de știut că nu se dau bani, ci cel mult oferi celui care te ia o ciocolată sau ceva dulce. Cred că dacă ai încerca să le oferi bani i-ai ofensa și pe bună dreptate fiindcă marea parte a celor ce fac acest lucru o fac din dorința de a ajuta și de a sta la o tacla cu cineva, mai puțin pentru a-și acoperi costurile drumului. Revenind la drum, următoarea persoană care m-a luat de la răscruce fu un camionagiu de care îmi aduc și acum limpede aminte că mi-a vorbit o jumătate de oră și nu cred că am înțeles mare lucru din ce a zis. Fie că era șocul accentului kiwiot, fie era doar faptul că șoferul fuma marijuana în timp ce conducea, eu nu am înțeles mare brânză, dar m-a lăsat din nou la o răscruce după care când m-am dat jos am aflat că e cea bună. Ei și aici era o fermă cu multe oi (trebuie precizat că în Noua Zeelandă sunt numai în jur de 4,5 milioane de oameni dar în schimb sunt 20 milioane de oi). Și am stat, o oră, două, trei…nimic. Calculasem în medie treceau 2 mașini pe oră și din alea două mașini 1 jumate era încărcată până la refuz cu alți călători și echipamentul lor, care  călători și-au închiriat în prealabil mașina. Cum au trecut 3 ore așa au trecut și 5, problema era că de acum se cam înnopta. Atunci am luat frumușel harta și am calculat eu că până în următoarea localitate unde se putea să fie ceva case și oameni erau cam 20 km distanță. M-am pus în mișcare și mi-am zis că odată ajuns voi bate pe la case și se va găsi cineva să mă cazeze și pe mine. După 40 de min de mers și 7 km parcurși, hop că se oprește un bătrânel care prietenos mă invită să sui. Nu numai că m-a dus până în Te Anau și s-a asigurat că am găsit cazare la hostelul local dar am avut și o conversație plăcută cu el pe drum. Omul nu mai întâlnise alți români înaintea mea și mi-a pus tot felul de întrebări despre țara de baștină.

A doua dimineață după ce m-am odihnit la hostelul din Te Anau, orășel aflat pe malul lacului Te Anau și înconjurat de munți, am zis să dau gata cei 117 km rămași până în Milford Sound, dar iarăși m-am lovit de pustietatea șoselei pe care se pare că treceau chiar mai puține mașini decât în ziua dinainte. Văzându-mă că stau în ploaie să aștept o mașină, doi bătrânei de la o casă de lângă m-au invitat înauntru și mi-au făcut o demonstrație a ospitaliății kiwiote. Am servit un ceai cu ei după care am revenit pe șosea și de data asta spre surprinderea mea hop că oprește cineva. Era chiar americanul pe care-l cunoscusem cu două zile în urmă pe Ben Lomond. Într-un final, pe seară am ajuns și în Milford Sound asta după ce am amețit de atâtea serpentine prin pasul montan ce duce spre Milford Sound.

Croaziera pe fiordul Milford Sound

Din primul moment când ajungi la gura lui, faimosul fiord Milford Sound te copleșește cu frumusețea și unicitatea lui. Atunci când Rudyard Kipling l-a numit a opta minune a lumii, nu cred că s-a înșelat. De altfel este clasat ca fiind cel mai important și vizitat obiectiv al Noii Zeelande și nu de puține ori a fost clasat în topurile mondiale ale celor mai frumoase locuri de pe planetă. A doua zi după ce am dormit la singurul hostel existent (Milford Sound Lodge) am luat o minicroazieră care practic nu e foarte scumpă, dureză cam o oră și te duce până în largul mării Tasman. Posibilitățile de a vedea de o parte și de alta a fiordului foci și alte animale marine e foarte mare. Natura în cel mai desăvârșit mod. Îmi aduc aminte că la un moment dat am ochit și un delfin ce se zbenguia pe lângă vaporașul nostru. În schimb, dacă vreodată ajungeți pe la Milford Sound luați-vă de-ale gurii și tot ce trebuie înainte de a ajunge în Milford Sound fiindcă în localitate nu există decât o singură alimentară cu prețuri mari și cu o gama foarte redusă de articole. După croazieră și o zi întreagă petrecută făcând poze și explorând împrejurimile m-am întors cu amicul meu american în Queenstown la același hostel la care mai stătusem și mi-am pus în gând să iau autobuzul spre Christchurch a doua zi dimineață. Renunțasem pentru moment la autostop.

De dimineață am prins un autobuz spre Christchurch iar din Christchrch am luat un tren până în punctul cel mai nordic al insulei de Sud, Picton. Drumul cu trenul e absolut superb. Pe partea stangă se întinde lanțul Alpilor sudici iar pe partea dreaptă ai nemărginitul ocean. O idee foarte bună zic eu din partea căilor ferate noi zeelandeze a fost să introducă un vagon deschis unde poți ieși să te aerisești. Biletul costă undeva în jur de 100 $ N.Z. dar include și prețul feribotului care traversează strâmtoarea Cook între cele două insule. Trenul pleacă destul de dimineață din Christchurch așa că în jurul prânzului ajunge în Picton de unde iei feribotul spre Wellington, capitala Noii Zeelande.
Traversarea strâmtorii Cook a durat aproximativ 4 ore, timp în care m-am plimbat de zor pe puntea superioară a vasului și am intrat ca de obicei în vorbă cu alți oameni. Pe la orele 17:00 am ajuns și în Wellington.

Trenul scenic care m-a dus de la Christchurch la Picton

Wellington, nu e cel mai mare oraș al Noii Zeelande dar e capitala acestui stat oceanic. Ca să-mi fac o idee despre oraș m-am plimbat prin port după care am luat funicularul până pe una din culmile ce înconjoară orașul. Eu am făcut asta seara dar cred că se merită mai degrabă să o faci ziua. În Wellington am stat 2 zile după care am mai vizitat în drum spre Auckland de unde aveam zborul mai departe spre Canada și Rotorua.

În Rotorua era musai să mă opresc. E un loc renumit pentru activitatea geotermală ridicată și gheizerele spectaculoase. Rotorua se simte de la distanță, pute a sulf. Eu am ajuns la unul din gheizerele din rezervația din Rotorua la 10 când erupe. Unul din angajații rezervației îi pune niște săpun să provoace un jet cât mai mare și e spectaculos.

Gheizerul Lady Knox în Rotorua

În Auckland

Din Rotorua nu a mai fost mult până în Auckland de unde am zburat spre Vancouver, în Canada. La plecare parcă ironic mi-a zis vameșa care mi-a controlat pașaportul. „Numai 12 zile ați stat ?”

Țin să menționez că traversarea Noii Zeelande a fost una din primele mele călătorii mai serioase iar de atunci știți voi cei care mă citiți, au urmat multe altele mult mai pipărate. În Noua Zeelandă am aflat pentru prima oară ce este Couchsurfingul de la un britanic și tot aici am făcut prima oară autostopul în afara României, dar recunosc că eram un novice la acea dată în ale călătoritlui. Acum aș evita toate hostelurile și nu aș mai lua veci autobuze, dar pe atunci eram mai copil neexperimentat.

Ce mi-a plăcut în această țară sunt peisajele extraordinar de scenice. Ce nu mi-a plăcut este rigiditatea angajaților de la vamă și regulile stricte care le mențin.

Comentarii

comentarii


Susține #CycleTheAmericas în timp ce ești în vacanță!

Când călătoresti, poți cumpăra serviciile turistice de la tour-operatorul WISE.travel, urmând că 4% din valoarea achizițiilor să fie donate automat de WISE către expediția #CycleTheAmericas. În plus, alți 4% vor susține o organizație umanitară din România, fără costuri suplimentare pentru tine.

Este de ajuns să te înregistrezi prin banner-ul de mai jos:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.