Author Archives: radu.paltineanu

zoom
No comments

Perito Moreno, unul din puținii ghețari ai Terrei aflat în expansiune

La 80 de km vest de localitatea argentiniană El Calafate, se află unul din cei mai faimoși și totodată accesibili ghețari ai Patagoniei. Cu cei 250 de kilometri pătrați, ghețarul Perito Moreno face parte din câmpul de gheață sudic al Patagoniei, considerat a fi a treia cea mai mare calotă glaciară a lumii, după cele din Antarctica și Groenlanda.

Are o înălțime medie de 74 de m peste nivelul apei lacului Argentinian, iar spre deosebire de majoritatea ghețarilor planetei, acesta este unul din puținii care se află în expansiune.

O bună parte din gheţar se află la peste 1000 m altitudine, iar precipitaţiile abundente din partea de vest și panta înclinată pe care se întinde Perito Moreno, par să fie motivele pentru care acesta merge în contra trendului mondial și crește, în timp ce majoritatea ghețarilor lumii se micșorează vizibil de la un an la altul.

Vă las mai jos câteva fotografii realizate de mine, ieri.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Referendumul, problemele reale ale României și ce se putea realiza cu 35 de milioane de euro.

În timp ce România se confruntă cu un val de emigrație masivă, copii abandonați de părinți plecați la muncă în străinătate, pestă porcină și condiții mizere în școli și spitale, pe 6-7 octombrie suntem chemați la un referendum care va costa bugetul de stat 35 de milioane de euro.

Suntem chemați să interzicem ceva ce este deja interzis, că, vezi doamne, Codul Civil se poate modifica ușor, iar într-o societate bolnavă și lipsită de educație cum este România, frica de homosexuali e mai mare ca frica de infecții intraspitalicești.

Dincolo de această perdea de fum, rămân totuși problemele adevărate care distrug familii zi de zi, așa că le scriu eu mai jos, să ni le amintim și să ne băgăm unghia în gât atunci când vedem ce s-ar fi putut realiza cu 35 de milioane de euro, suma alocată de guvern pentru acest demers.

Problemele reale ale României în 2018

1. Infecțiile rezistente la antibiotice din spitale

România este pe primul loc în Europa la numărul de infecții intraspitalicești rezistente la antibiotice din Europa.

2. Răspândirea pestei porcine africane

Peste 50.000 de porci au fost luați pe sus din curțile țăranilor în acest an. Pentru mulți dintre ei acești porci erau singura sursa de venit sau mâncare pentru iarnă. 8 ferme mari au fost închise și peste o mie de oameni au rămas șomeri.

3. Lipsa autostrăzilor

Mii de tineri mor anual pe șoselele din România pentru că nu avem drumuri adaptate vremurilor noastre. Avem doar 746 de km de autostrăzi. Ungaria are peste 1.800 de km, Bulgaria peste 800, iar Polonia aproape 3.500 de km.

4. Emigrația în masă

1 din 6 români au emigrat. La fiecare 8 minute, un român emigrează. Din 1990 și până acum, am pierdut 3,6 milioane de locuitori.

5. Violența în familie

La fiecare 30 de secunde, o româncă este agresată fizic, iar 3 din 10 românce au fost agresate fizic sau psihic de la vârste fragede.

6. Abandonul școlar

Mii de copii, aproape 28% din cei de vârstă școlară nu mai merg la școală, deoarece familiile lor nu-și mai permit. Rata abandonului școlar în România este de 18%, cea mai mare din U.E.

7. Copiii abandonați de părinții plecați la muncă în străinătate

Numărul total al copiilor din România care aveau ambii părinți plecați la muncă în străinătate era, la finele anului trecut de 17.425, în timp ce totalul copiilor cu părinții plecați la muncă în străinătate era de 94.896.

8. Dezincriminarea abuzului în serviciu

Coaliția de guvernare condusă de Liviu Dragnea vrea să dezincrimineze abuzul în serviciu prin modificarea codului penal.

Ce se putea face cu cei 35 de milioane, costul referendumului din 6 – 7 octombrie.

1. Modernizarea a 87 km de drum județean

Modernizarea a 25 de km de drum județean costă aproximativ 10 milioane de euro. Zeci de șoferi nu ar mai risipi bani pe piese de schimb.

2. Construirea a 97 de școli cu 8 clase

La ora actuală, potrivit statisticilor, aproape 3.900 de unități de învățământ nu au autorizație sanitară de funcționare. Statul estimează la 360.000 de euro costul unei școli cu opt săli de clasă, conform Money.ro

3. Construirea a 3 spitale pentru tratarea cancerului la copii

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, fondatoare ale asociației Dăruiește Viață, au nevoie de 12 milioane de euro pentru construirea unui astfel de spital. Statul român nu doar că nu a contribuit, ci a modificat codul penal pentru a limita accesul ONG-urilor la sponsorizările pe care le pot deduce microîntreprinderile.

4. Cumpărarea a 56 de autobuze electrice

Conform Adevărul, costul unui autobuz electric este de 620.000 de euro.

5. Construirea a 70 de terenuri de tenis

Conform Ziarului Financiar, construirea și dotarea unui teren de tenis, ajunge la circa 40-50.000 de euro.

6. Construirea a 134 de grădinițe

Conform publicației money.ro, costul unei grădinițe cu 4 săli este de 260.000 de euro.

7. Amenajarea a 170 de kilometri de piste pentru biciclete în București.

Conform Mediafax, amenajarea a 250 de km de piste pentru biciclete costă aproximativ 50 de milioane de euro.

8. Construirea a câțiva kilometri buni de autostradă

Tronsoanele de autostrăzi, drumuri expres, poduri și reabilitări de drumuri naționale costă între 1,2 și 18,8 milioane de euro pe kilometru, conform Mediafax.

__________

Pentru datele și statisticile de mai sus, le mulțumesc celor de la declic.ro. Pentru a consulta mai multe informații despre referendumul din 6-7 octombrie, intrați aici.

zoom
1 comment

10 lecții de viață învățate în cei 3 ani de când cutreier Americile

Sunt întrebat de multe persoane care sunt lecțiile învățate în ultimii 3 ani de când sunt pe drum. Ar fi multe de spus și vorbit pe tema asta. Călătoria te învață și călește mai ceva ca o facultate, așa că, mai jos, am compilat 10 din cele mai frumoase învățături.

10. Primul pas este cel mai important.

Cred că este esențial să faci primul pas, chiar dacă crezi că-ți lipsesc resursele necesare, în orice îți doreşti să faci cu adevărat. Important este să o faci cu pasiune şi dacă este aşa, orice sacrificiu este binevenit.

Acum mai bine de 3 ani de zile, terminam studiile în inginerie, la Universitatea McGill din Canada, o universitate de top din America de Nord. Calea-mi era „pecetluită” spre o slujbă de inginer programator, prin care puteam duce o viață simplă şi liniştită, lipsită de griji materiale, dar şi de adrenalina aventurii. Atunci am schimbat macazul, pe o altă linie, pe o altă cale. Asta şi datorită unor coincidențe şi circumstanțe de moment. Am vrut până la urmă să fiu sincer cu mine, să-mi urmez visul de a vedea lumea şi de a mă bucura din plin de aventură. Altfel, riscam să mă simt ca un peruş în colivie…

Şi nu regret nimic. Ultimii 3 ani au fost cei mai minunați din viața mea şi sper la mulți alții aşa, pe diferite meridiane ale Terrei. Acum ştiu sigur că nu mă voi opri aici, ci-mi voi continua acest nou drum ales. Mi-a intrat în sânge şi nimeni şi nimic nu mă va putea opri. Lumea e a mea. Totul a fost să fac primul pas, să am curajul de a începe ceva nou în viața mea.

9. Ultima sută de metri este cea mai grea.

Atunci când ai un obiectiv de atins, fie un oraș la capătul unei zile de pedalat, un vârf montan, sau, pur și simplu o temă sau un proiect anume, partea cea mai grea, este cea de la urmă. Parcă nu se mai termină și drumul devine de două ori mai greu, dar important este să nu te lași pe ultima sută. Chiar și atunci când crezi că nu mai poți, mai caută o ultimă resursă sau două, că sigur le vei găsi. Mai poți puțin. „Vârful” se vede, este aproape.

8. Pentru a-ți crea o imagine corectă asupra realităților din lume, nu poți evita zone considerate periculoase.

Cred că pentru a putea să-ți creezi o imagine corectă asupra lumii în care trăim, trebuie să intri și in zone sărace, fără infrastructură și adesea considerate periculoase

Zone în afara celor promovate de către industria turistică. Altfel, există riscul să pleci cu o imagine cosmetizată, a comerciantului sau indigenului care râde, se îmbracă tradițional și dansează de dragul banilor pe care îi plătești.

Cele mai faine și autentice experiențe sunt cele gratuite. A mânca din blidul ăla spart cu localnicul, aia e experiență autentică. Așa vezi cum trăiește și ce fel de viață duce. Așa îi înveți limba și cultura.

7. Drumul ăla mai lăturalnic, mai greu, mai necunoscut, îți aduce cele mai mari surprize.

Drumul ăla mai lung, mai lăturalnic, mai greu, mai necunoscut, e ăla de care-mi aduc mereu aminte cu cel mai drag.

Îmi place din când în când să mă surprind şi să o iau pe o rută diferită de cea pe care mi-o propun inițial. De exemplu, în Peru, din Pisco, în loc să o iau pe panamericană, direct spre Ica, am luat-o prin Rezerva Națională Paracas, pe un drum care mi s-a zis că e impracticabil. Impracticabil nu a fost, dar am avut ici, colo, de împins prin nisip, ceea ce nu e chiar super plăcut, dar peisajele şi faptul că am ajuns în locurile alea pustii, a compensat din plin. Și tot acolo, într-un sat pescăresc, am mâncat cel mai bun ceviche, ever!

6. Suferința este uneori necesară și este o parte integrantă a umanității.

Cred că suferința, sub o formă sau alta, este o parte integrantă din experiența umană, fără de care nu putem evolua.

Este drept că suferința poate fi una directă sau, mai puțin directă. Mulți călători de cursă lungă, experimentează o suferință indirectă, pe drum, prin privarea de confort şi predictibilitate, pe care societatea modernă ți le asigură. Prin îndepărtarea voită de tot ceea ce îți este familiar.

Totuşi, fără asta, cred că ne îndepărtăm de umanitate şi devenim nişte micuțe angrenaje din maşinăria societății moderne, globalizate. A introduce suferința în viața personală, se poate traduce prin recâştigarea propriei umanități.

Este adevărat că mulți oameni se retrag în religie şi în credința față de Dumnezeul biblic, renunțând astfel la sine, translatându-şi viața personală către un ideal. Lupta şi experiența proprie, părerea mea, este una mult mai complexă, iar suferința joacă un rol esențial.”

5. Adevărata bogăție este suma experiențelor acumulate

Ştiam, dar poate că nu conştientizam atât de bine acest aspect până nu am avut o discuție cu un tip englez în Guyana.

Omul lucrase la construcția a numeroase şosele care traversează zone rămase sălbatice din America de sud, în special din Brazilia şi Guyana, făcuse bani la viața lui, nu glumă. Totuşi, acum, la pensie se retrăsese în micuța localitate Annai, din Guyana. Poate nu este atât de evident pentru cineva de aproape treizeci de ani ca mine, dar a fost interesant să văd cum gândea tipul şi cu ce conştiință împăcată ştia şi conştientiza că va părasi acest Pământ la fel cum a venit, adică fără nimic.

„Adevărata bogăție este suma experiențelor acumulate. Cu asta rămâi. Este cea mai profundă şi adevărată formă de bogăție, dacă există aşa ceva.” mi-a zis omul. Şi tind să îi dau dreptate. Pot înțelege perfect ce mi-a zis.

Călătoria m-a schimbat profund şi mi-a aratat diverse fațete ale umanului, dar mai presus de toate cred că mi-a scos la suprafață simplitatea lucrurilor şi a vieții în general. Faptul că acele experiențe simple, dar adevărate, pe care le-am trăit, sunt cele care mă fac fericit, că oamenii pe care i-am întâlnit şi a cărei prietenie o voi păstra cu drag în inima mea, sunt cea mai mare avere pe care o pot acumula.

Degeaba alergăm după case, maşini, funcții. La urmă, cele mai profunde bogății sunt amintirile acumulate şi experiențele trăite. Şi dacă societatea nu ne-ar judeca atât de mult după capacitatea noastră de cumul material, cred că am alerga mai mult după vise şi lucruri mai puțin tangibile, dar cu adevărat profunde. Până atunci, avem cu toții o alegere personală de făcut.

Peste trei ani pe două roți şi 4 genți în care-mi țin absolut tot ceea ce am nevoie pentru a trăi, mi-au dovedit că se poate. Se poate să ieşi din sistemul cumulativo materialistic, măcar pentru o perioadă. Şi se poate să acumulezi ceva mult mai semnificativ de care vei fi mândru o viață întreagă, tradus în experiențe şi prietenii.

4. Fericirea înseamnă a face ceea ce-ți place cu adevărat.

„Fericirea înseamnă să-ți aloci o perioadă de timp importantă pentru a face ceea ce-ți place cu adevărat. Fericirea este sora libertății, dar nu libertatea aia înțeleasă prin prisma revoluției franceze. Libertatea individuală înseamnă a avea timpul necesar pentru a face ceea ce ne dorim. Odată ce ne naștem, viața începe să se scurgă și nu putem merge la supermarket să cumpărăm viață. Viața se duce. Așa că dacă viața este doar o serie de obligații, este greu să fim fericiți.” Asta îmi spunea fostul președinte al Uruguayului într-un interviu pe care am apucat să i-l iau la reședința acestuia din Montevideo și cred că, este bine ca din când în când să conștientizăm acest aspect.

3. Oricât am încerca să fugim de trecutul nostru, ne va urmări până la capătul lumii. Soluția nu este fuga, ci acceptarea, împăcarea și cultivarea relațiilor inter-umane și sociale.

Adaptarea la singurătate și neglijarea relațiilor inter-umane, și aici nu vorbesc despre cele câteva minute, ore sau zile pe care le petreci cu cei mulți pe care îi întâlnești pe drum, ci la cele puține sau chiar foarte puține persoane apropiate, care ajung să te cunoască și în preajma cărora te simți confortabil, reduce din puterea de exprimare a emoțiilor și a sentimentelor, cred eu.

Este o modalitate prin care fugi de problema esențială din viața ta, o modalitate care îți dezvoltă acut unele aspecte ale caracterului, dar te amăgește asupra schimbării reale pe care ar trebui să o faci în viața ta. Și toate astea vin din varii traume, din dorința de a fugi de ceva sau de cineva, de tine însuți.

Sunt foarte curios ce determină unii oameni să lase tot și să plece fără bani și fără bunuri materiale în lume. Să sufere mizerie, frig și greutăți că să vadă lumea. Dincolo de aventură și de dorința de adrenalină, sunt din ce în ce mai convins că este și o fugă de alte probleme mai esențiale. Zic asta, fiindcă sunt unul din aceștia. Și de mic am fugit, ba cu trenul de la Piatra Neamț la Bacău, ba cu bicicleta pe coclauri, ba ici, ba colo. O neliniște incredibilă, care nu te lasă să stai locului. Dar totul pornește din copilărie, unde lipsa de empatie, dragoste, critica dură și egoismul, te alungă acolo, într-un colț, unde nu mai ai voce și nu te poți dezvolta, cel puțin nu emoțional.

Dar cred că anii aceștia de când sunt plecat de acasă, îmi servesc drept cea mai frumoasă lecție de viață și un nou început, cu o direcție ceva, ceva mai clară, deși nimic în viață nu poate fi perfect clar.

2. Frumusețea o întâlnim la tot pasul. Rămâne la latitudinea noastră să o vedem și apreciem.

Am văzut locuri considerate de mulți minuni ale naturii și ale lumii și altele, considerate locuri periculoase, urâte, sau lipsite de importanță. Când sunt întrebat care este locul meu preferat, din câte am văzut până acum, îmi este foarte greu să decid asupra unui singur loc, tocmai pentru că fiecare loc are frumusețea lui aparte. De la cascada Angel din Venezuela, până la favelele din Manaus, sau bulevardele boeme din Buenos-Aires, orice loc are farmecul și povestea lui, iar frumusețea este în ochii celui care privește acel loc și care este deschis să învețe ceva din el, trecând pe acolo.

1. Lumea este plină de omenie și bunătate, contrar imaginii induse de mass-media.

Dacă prin abstracție nu aş călători şi aş fi un simplu cetățean care ia cunoştință din mass-media de actele de violență din diverse părți ale planetei, mi-aş spune că trăim într-o lume nebună, dezumanizată şi extrem de violentă. Dar, călătoria m-a învățat că aceste gesturi sunt mai degrabă gesturi izolate şi, din păcate, mult prea promovate şi exploatate de mass-media. S-au scurs peste trei ani de când sunt pe drum şi ar fi prea lung să expun aici gesturile de omenie de care am avut parte pe traseu, necunoscuți care mi-au oferit cazare, masă, uneori bani ca să-mi pot continua drumul. În fine, tot ce vreau să vă spun cu asta este că există încă multă umanitate în această lume şi depinde şi de noi pe ce vrem să punem accentul.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Capela și catedrala de marmură – Galerie Foto

Preț de mii de ani, apa din lacul General Carrera, al doilea lac ca mărime din America de Sud, a erodat malul și a dezgolit, astfel, aceste minunate formațiuni de carbonat de calciu, pe care am avut privilegiul să le văd îndeaproape, ieri, dintr-o barcă.

Texturile marmurii au fost create în funcție de eroziunea mecanică a apei asupra rocii, iar, din 1994, la relativ puțin timp după construirea drumului național 7, au fost declarate monument al naturii și puse sub protecție.

Formațiunile sunt cel mai ușor accesibile din localitatea Puerto Tranquilo, aflată la 114 km de Cochrane, pe ruta 7 din Chile, cunoscută ca și carretera austral, iar, cum în acest moment pedalez chiar pe această șosea, spre Villa O’Higgins, nu puteam rata aceste minunății ale Patagoniei chiliene.

Ideea este că pentru a ajunge la ele, trebuie contractată o barcă din Puerto Tranquilo (chiar pe malul lacului sunt multe firme care oferă acest serviciu), iar timpul de navigație, dus-întors, este de aproximativ 2 ore pentru un preț de 10.000 de pesos chilieni ($15).

Apele lacului sunt destul de agitate, așa că m-am cam udat, cu tot cu pelerina dată de cârmaci, dar s-a meritat.

În continuare, las imaginile să vorbească de la sine.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Foz de Iguazú, Misiones, Argentina și înapoi în Brazilia: cum am ajuns într-un sat de aborigeni și cum m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Poate cele mai impresionante căderi de apă din lume, cascadele de pe Iguazu sunt împărțite între Argentina și Brazilia. 275 de cascade cu căderi cuprinse între 60 și 82 de metri, 80% din căderi aflându-se pe partea argentiniană, iar restul, pe partea braziliană.

Una dintre legendele locale spune că atunci când o zeitate a cerut-o în căsătorie pe o frumoasă fată, pe nume Naipí, aceasta a refuzat și a fugit într-un canoe cu iubitul ei muritor, pe nume Taraobá. Atunci, din mânie, zeitatea a tăiat râul Iguazu în două și i-a condamnat pe cei doi la o cădere continuă.

Legenda este tare făină și cascadele și mai și. Chiar dacă Brazilia deține doar 20% din cascade, de pe partea braziliană se pot observa cel mai bine. E un loc mai mic, mai înghesuit, mai plin de turiști, dar, de aici, se pot observa majoritatea căderilor de apă mai mici, iar rampa de sub cea principală, potcoava, denumită și Gâtlejul Diavolului, este construită la baza cascadei, exact invers față de cea de pe partea argentiniană, de unde Gâtlejul Diavolului se poate observa de sus. De aia, cred eu, este bine să vezi ambele părți când vizitezi cascadele, dar, dacă este să alegi unul singur, aș recomanda partea braziliană.

Revenind la aventura mea pe bicicletă, după cum vă povesteam în ultimul articol publicat pe blog, terminând de traversat Paraguayul, am poposit în orașul brazilian Foz do Iguaçu, aflat la 25 de km de cascade. Acolo, există o așa numită casa de ciclistas unde, orice cicloturist, poate fi găzduit gratis. Au o cameră cu paturi suspendate, baie cu duș și un living cu bucătărie unde se poate găti, iar cei care vor să facă o donație, asociației care se ocupă de casă, o poate face într-o cutiuță aflată pe masă, dar nu este obligatoriu. Cum vara este foarte cald și umed în Foz, nu prea se poate dormi în cameră. Unii cicloturiști își montează cortul în curtea din față. Eu am dormit, totuși, în pat. Mi se face dor de un pat, oricare ar fi el, după mult timp la cort.

Pe ușa de la intrare, unde toți călătorii lasă câte ceva, am avut surpriza să găsesc un leu românesc. Pesemne că fuseseră și alți români pe acolo, ceea ce m-a bucurat. Am aflat mai târziu că era vorba despre Silviu și Cosmin, doi români care au pedalat și ei diferite părți din America de Sud și au povestit pe blogul lor despre asta.

Luciano, administratorul casei și unul din membrii asociației cicliste din Foz, a dat un email celor de la administrația parcului național Foz do Iguaçu (partea braziliană) și, astfel, mi-au emis un bilet gratuit. Luciano face asta pentru toți cicloturiștii. Știe că suntem genul de aventurieri care călătorim cu resurse minime și e forma sa de a încerca să ajute. Om fain! Când l-am întrebat dacă se poate obține un astfel de bilet și pentru partea argentiniană, a zis că nu știe, fiindcă sunt două țări diferite, două parcuri naționale diferite, așa că, pe partea argentiniană, m-am fofilat prin junglă. Intrarea era în jur de $25. Din nou, o sumă pe care nu mi-o prea permit, pentru că, prefer, să o folosesc pentru a-mi cumpăra hrană. Există diferite opinii. Bun, plătești pentru a ajuta la menținerea parcului, dar acel preț, de fapt, ajută la menținerea unei capacități pe creștere de turiști, aterizați acolo cu autobuzul. Genul de activitate în masă, dar, care ajută economia. Ok, înțeleg și respect acest mod de a călători a unora, dar nu mă consider turist, iar, ca și la Machu Picchu, credeți-mă că satisfacția a fost mult mai mare, aventurându-mă astfel, prin jungla din împrejurimi. E o magie. Reușești să transformi un loc plin de turiști și foarte cunoscut, într-o nouă mică aventură.

În fine, după ce am lăsat în urmă cascadele, am început să cobor prin provincia argentiniană Misiones, a doua bucățică de Argentina prin care am pedalat: o zonă împădurită și populată în majoritatea ei de către a doua sau a treia generație de imigranți europeni (în special nemți), dar și de către aborigenii sud americani.

Într-o după amiază, să mă mai răcoresc după efort și atâta toropeală, m-am aruncat într-un râu rece. Copiii de la o casă, aflată în apropiere, au dat buzna curioși peste bicicleta mea.

Era ajunul Paștelui, seara Învierii, și cum, parcă trebuia să-mi apară ceva românesc în cale, mi-a apărut o Dacie părăsită, pusă pe butuci. Peisajul era unul atât de similar cu cel de acasă, încât, parcă îmi venea să bat la ușa casei de lângă și să ciocnesc un ou roșu cu ei.

Drumul prin Misiones este, în marea lui parte, flancat de rășinoasele care caracterizează pădurea atlantică, pădure, dealtfel în pericol foarte grav, datorită defrișărilor masive. Nu mai simțisem demult mirosul de brad, așa că a fost tare bine venit.

În Misiones se află, probabil, una din cele mai mari părți din pădure, care s-a prezervat, și, tot în Misiones, am văzut cele mai multe camioane cu lemne pe kilometru’ pătrat. Un nene taximetrist, neamț la origine, îmi povestește, cât îmi fac o cafea într-o benzinărie, despre zonă, și-mi recomandă să nu o iau pe drumul izolat pe care vroiam eu să pedalez spre San Vicente. De menționat că prin orice benzinărie din Argentina, găsești apă caldă. Ei o folosesc pentru mate, eu pentru cafea.

Mă rog, nenea zicea de ruta secundară 212. Vreo 65 de km, din care peste 50, neasfaltați. Nu l-am ascultat și am luat-o totuși pe acolo. Nu aveam să regret. Mă bag, de multe ori, acolo unde mi se spune să nu mă bag. Locurile astea reflectă frica oamenilor și prejudecățile lor, de cele mai multe ori, așa că, e fain să vezi contrastul.

În final, chiar dacă drumul a fost extrem de greu, 60 de km de off-road, rupți de restul lumii ( este unul din drumurile alea care-ți rup spițele) undeva, la jumătatea acestui drum, am dat de o comunitate izolată de aborigeni. Am cerut un loc de campat, iar caciqueul (șeful comunității) mi-a oferit chiar un pat, într-un loc acoperit.

Iaca, în astfel de circumstanțe, îmi dau seama, cât de norocos sunt să fac această traversare pe o bicicletă. Nu știu cum aș ajunge altfel în aceste locuri, care nu apar pe nici o hartă turistică și, care, îmi oferă cele mai minunate experiențe, în realitate.

Nu faptul că am ajuns la obiective cunoscute precum Machu Picchu sau Iguazu mă fac neapărat fericit, ci aceste întâlniri, aceste experiențe și surprize la care nu mă aștept. Acestea mă țin de atât timp pe drum. Faptul că nu știu unde voi ajunge mâine, ce mi se va întâmpla și pe cine voi întâlni, mă motivează să continui să explorez lumea pe două roți.

A doua zi mi-am continuat drumul până în San Vicente, unde, ulterior, mi-am petrecut noaptea la cort, lângă o benzinărie de la ieșirea din oraș. Normal, a doua zi, trebuia să trec granița pe la El Soberbio, dar cum brazilienii desființaseră postul lor frontalier, a trebuit să fac alți 80 de km, de-a lungul fluviului Uruguay, ce formează granița naturală dintre Argentina și Brazilia.

Ei bine, și dacă faptul că nu am putut trece pe la El Soberbio și a trebuit să mai fac alți 80 de km până la Alba Posse, nu a fost îndeajuns, pe la 4-5 dimineața, m-am trezit cu focuri de armă la cort.

Pentru că nu există pod peste fluviul Uruguay, trebuie să treci cu bacul, care funcționează doar ziua. Eu, cum am ajuns târziu, mi-am pus cortul chiar pe malul fluviului să mă odihnesc. Și, surpriză! Chiar înainte de zorii zilei, m-am trezit cu un individ la cort. Evident că m-am speriat. Am crezut că a venit să mă jefuiască. Era prima oară când mi se întâmpla așa ceva. M-a întrebat dacă m-au lăsat cei de la prefectură să campez acolo. Eu: „que!?” „Sí, sí, quiero dormir”. Nu avea nici un sens ceea ce mă întreba. Era un loc sălbatic, la capătul orășelului Alba Posse, in boscheți, efectiv.

Și m-am pus înapoi la somn. Nu trec nici 10 min și aud „<poc-poc> Stai! Prefectura”. M-am panicat și am scos capul din cort să văd ce se petrece. Individul care mă vizitase, fugea acum cu o cutie de carton în spate, iar prefectura după el, cu pistolul.

Iar eu de colo: „domn’ polițist, sunt în pericol?”

„Nu, nu, poți dormi liniștit”.

„Ah, ok”

Mi s-a explicat a doua zi ce se întâmplă, de fapt, în zonă. Se pare că se traversează tot felul de mărfuri, din Brazilia în Argentina, în Argentina totul fiind mai scump și economia mai precară ca în Brazilia; Fiecare face contrabandă cum poate și cu ce poate.

Și uite așa, intram cu bacul, din nou, în Brazilia. De data aceasta, în cel mai sudic stat al țării, Rio Grande do Sul.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Formosa – Argentina, Paraguay și Iguazú: cum mi-am reparat bicicleta și cum am ajuns cu insolație la spital în Paraguay, plus vizita la cascadele de pe Iguazu.

Cum sunt puțin în urmă cu poveștile din ultima parte a expediției mele prin Americi, o să fie un articol mai lung decât cele cu care v-am obișnuit până acum. Ultima oară, dacă bine îmi aduc aminte, vă lăsasem pe meleagurile din Formosa, în nordul Argentinei, unde, pe un drum neasfaltat, mi s-a rupt furca de la bicicletă și a trebuit să iau o pauză neașteptată, de mai bine de o lună, de la pedalat. Cine știe, poate asta m-a scutit de o nenorocire sau de un alt eveniment neplăcut. Chiar dacă uneori nu ne pare evident, unele întâmplări nu sunt deloc lipsite de însemnătate.

Totuși, norocul, dacă pot să-l numesc așa (nu zicem noi românii mereu „lasă, bine că nu a fost mai rău”?), face că bicicleta mi s-a stricat relativ aproape (la ~250 de km) de Asunción, capitala Paraguayului, cam singurul oraș mare din zonă, unde, știam că puteam, într-un fel sau altul, să-mi repar bicicleta. Îmi imaginam că puteam să găsesc o furcă oarecare, pe care să o adaptez, în cel mai rău caz, la cadrul meu. Sau să încerc să o sudez pe cea ruptă. Așa că singura posibilitate viabilă a fost să-mi las toate lucrurile și coburile de la bicicletă la oamenii care mă primiseră în seara de dinainte, când am rămas cu ghidonul în mână, și ajutat de niște localnici, am plecat doar cu strictul necesar și cu bicicleta ruptă și noroită până în Asunción.

Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aveam să aștept mai bine de o lună de zile până ce am reușit să-mi rezolv problema și să mă întorc să reiau traseul pe bicicletă, de acolo de unde l-am lăsat, lângă Villa General Güemes. La primul service unde m-am dus, mi-au zis după scurt timp să-mi iau gândul de la sudură, că nu ține, cât despre a cumpăra o furcă nouă, că nu voi găsi așa ceva la ei. Doar prin bunăvoința sponsorilor mei de la CrossBike.ro, am reușit să o scot la liman. Mi-au trimis la câteva zile după incident, prin curierat, o furcă nouă, tocmai din Brașov, furcă pe care au trebuit să o scoată de la o bicicletă identică. Apropo, băieții ăștia faini care mi-au fost aproape încă de la începutul expediției, sponsorizându-mi tot echipamentul velo, au fost și de această dată extrem de receptivi, trimițându-mi un mesaj cum că dacă nu găsesc ce am nevoie, să-mi trimită ei din țară, chiar imediat după ce postasem poze cu bicicleta ruptă pe Facebook.

Paraguay era cam și singura țară din regiune unde aș fi putut primi ceva din afară, fără să sfârșesc a plăti prețul produsului de două ori, prin taxe. Argentina și Brazilia au niște taxe tare urâte pe tot ce înseamnă import de produse din afară, iar Paraguay, la cealaltă extremă, este raiul importurilor de tot felul (inclusiv droguri, hehe), tocmai pentru politica lor mai relaxată în ceea ce privește taxele de import. Cum tipul de la magazinul de biciclete, unde m-am dus să o repar, avea un cont la o companie de curierat care prelua pachetul din Spania și plăteai la kilogram, cu el am reușit să o scot la capăt cu transportul transatlantic. M-a ajuns vreo $40, în afară de ce au plătit sponsorii până în Spania, dar a fost singura soluție.

Ceea ce este super haios, este că atunci când mi-am lăsat lucrurile la oamenii ăia acasă, de disperare pentru ce mi se întâmplase, nici n-am apucat să iau contactul lor, un nume, un număr de telefon, ci doar le-am zis că revin în câteva zile cu bicicleta reparată și să aibe grijă de lucrurile mele. Ploua intens în ziua aia. Era mâzgă peste tot. Eram într-o băltoacă cu o bicicletă ruptă. Numai la asta nu m-am gândit, și câteva zile s-au transformat în mai bine de o lună. Nu m-am întors în tot acel timp, iar atunci când am reușit, în sfârșit, să-mi repar bicicleta și m-am întors, mi-au povestit că erau gata, gata, să-mi vândă tot ce lăsasem la ei, crezând că le-am abandonat acolo pentru veci. Soția era de părere că nu mă mai întorc, dar bărbatul i-a dat termen de câteva luni: „las că o ajunge el băiatu’. Nu cred că s-a prăpadit. Ș-apoi are să aibă nevoie de lucruri.” Mi-au povestit asta mai apoi.

De fapt, la întoarcere, m-au primit de parcă aș fi fost efectiv fiul risipitor care se întoarce din pribegie. M-au pus la masă. Parcă și căldurile se mai calmaseră, însă mă înșelam. Valul ce a urmat avea să mă pună la pat. Totuși, seara aia a fost răcoare. Am băut o bere Quilmes (cam cea mai răspândită bere comercială din Argentina) cu nenea, care era fericit că-mi rezolvasem problema și puteam să-mi reiau traseul pe bicicletă, în încercarea mea de a traversa Americile dintr-o extremă în alta. Ce să zic, oameni simpli de la țară, care muncesc cu ziua pe la alții, dar care-ți dau din puținul lor. Nu e prima oară, dar de fiecare dată parcă tot mai mult respect am pentru ei și tot mai îndatorat mă simt să ajut și eu cum pot, pe cine pot, în viitor, și să inspir și pe alții să-și urmeaze visele, să fie liberi.

Paraguay și cum am ajuns la spital

Ca să mă răzbun pe timpul pe care îl petrecusem departe de bicicletă, am parcurs distanța dintre orășelul lângă care am fost forțat să abandonez ruta pe bicicletă și capitala Paraguayului, în doar trei zile (vezi mai jos traseul Strava). În prima am înnoptat în General Guemes. În a doua am băgat 100 de km, în condiții meteo ceva mai prielnice, fiind înnorat, deși, umiditatea din aer tot ridicată era, iar în a treia zi, puțin peste 140 de km, de data aceasta pe un soare dogorâtor. Vroiam, pe de o parte să recuperez teren, și, pe de alta, să ajung acasă la gazda pe care mi-o găsisem prin intermediul rețelei CouchSurfing, un tip, Istvan Nagy, a doua generație de imigranți unguri. Paraguay, spre deosebire de așa zisele țări andine (Ecuador, Peru, Bolivia) a primit un număr foarte mare de imigranți din lumea întreagă, dar cu precădere nemți, est europeni și japonezi.

Îmi aduc aminte cum, ca să-mi mai potolesc din sete și să mă răcoresc, mă opream din pedalat din loc în loc și tot ceream gheață, atât de la localnici cât și de la jandarmi, că să-mi pun în apă. Pe timp de vară (22 decembrie – 22 martie) mai toți argentinienii (din partea de nord a țării) și mai ales paraguayezii, își prepară cât e ziua de lungă o băutură pe bază de yerba maté, doar că rece, denumită terere. Este aproape identic cu chimarrão brazilian sau maté argentinian, doar că planta este tăiată mai gros și se bea rece. Și că tot am adus vorba de jandarmi, țin să vă menționez că în Argentina, nu au chiar aceleași funcții ca la noi, ocupându-se și de vămi și controlul transporturilor. Iar eu, mare greșeală am făcut să beau apă înghețată, încins fiind. Aveam să o pățesc grav.

În fine, la granița paraguayeză am ajuns cam așa (vezi poza de mai jos). În două zile aveam să fiu la spital, cu febră și frisoane. Am făcut insolație.

Asunción este capitala și cam singurul oraș cu adevărat mare din Paraguay, o țară de 6 milioane de locuitori, fără ieșire la mare și una dintre puținele țări sud americane în care încă se păstrează tradiția indigenă, iar o bună parte din populație chiar vorbește limba guarani. Totul este scris în spaniolă, dar oral, se folosește.

În afară de câteva clădiri mai impunătoare cum ar fi Palatul Lopez, în care-și află sediul guvernul și președintele și Panteonul Eroilor, Asunción este o colecție de clădiri semi bine întreținute, de multe ori mucegăite, de la umezeală, cabluri întinse peste tot și plin de bazaruri și tonete unde oamenii vând mai de toate. Prețurile la mâncare sunt ceva mai mici ca în Argentina, dar nu chiar așa de mici ca în țările andine.

Aici mi-am dat întâlnire cu o altă româncă călătoare prin America de Sud, Alina Ioana Grad, cu care am reușit să beau câteva beri și să povestesc de-ale vieții și de-ale călătoritului. Ea venea din sud, tocmai de la Ushuauia și mergea hăt înspre de unde eu veneam, așa că, evident că ne-am recomandat locuri. Ei bine, asta se întâmpla într-o duminică și fix în seara aia, a început să mă ia febra și frigul.

Am suspectat că e denga. La câți țânțari mă pișcaseră în ultima vreme, nu ar fi fost de mirare. Eram așa de bolnav că aproape nici nu mă mai puteam ridica din pat. Cu chiu și vai mi-am făcut un duș rece, la recomandarea gazdei, dar nimic. „Atunci, la spital cu tine”, mi-a zis.

Prima problemă pe care mi-am făcut-o era, dacă trebuie să plătesc ceva la urgență, nemaiavând de timp bun nici o asigurare medicală, dar în Paraguay, urgențele și tot ce implică asta, sunt universal gratuite, fie că ești cetățean paraguayez sau străin.

Nu am stat mai mult de 30 de minute și m-a și luat în primire un medic care m-au dus într-un salon unde erau cel puțin alți 15 pacienți. Condiții cam precare, similare cu cele din țară, dar un staff ceva mai de treabă și care s-a o upat imediat de mine să-mi recolteze sânge pentru analize și să-mi facă o perfuzie.

Între timp, gazda mea anunțase ambasada României din Buenos Aires, pentru că de Buenos Aires depinde și Paraguayul, neexistând ambasadă locală. I-a anunțat și pe ei și pe Alina, care a venit la spital și după ce le-a zis gardienilor că e soția mea, au lăsat-o să intre cu struguri și chipa, covrigul național paraguayez. M-a impresionat gestul ei. Frumos, frumos…

Cât a mai rămas Alina pe acolo, au sosit și rezultatele analizelor care mi-au ieșit negative. Nu aveam denga, ci insolație. Am respirat ușurat.

Scriam la vreo două zile după asta: „Mi-a trecut insolația și mi-am revenit în parametrii. Neavând, din fericire, nimic grav, la spital, mi-au făcut o perfuzie și mi-au dat ceva medicamente, iar după câteva ore m-au lăsat să plec la gazdă acasă. Totuși, se merită să fac câteva remarci despre sistemul de sănătate din Paraguay.

Nu mai am asigurare de călătorie de doi ani. Nici dacă vreau nu prea am cum să-mi fac alta, fiind plecat de 2 ani și 7 luni, așa că norocul meu este că Paraguay, la fel ca o mare parte din țările Americii de Sud, oferă asistență medicală gratuită ORICUI. Este adevărat că secția de urgențe arată cam ca cele de la noi dar medicilor și asistentelor le lipsea totuși sictirul, fiind chiar de treabă. Am fost luat în primire în aproximativ jumătate de oră, deci foarte rapid și tratat decent. Stau și mă gândesc dacă mi se întâmplă asta prin Canada sau SUA aveam de plată cel puțin $1.000 pentru un astfel de serviciu. Nu o să vă vină poate să credeți, dar există țări precum Brazilia care tratează pacienți străini chiar și de boli grave precum cancerul gratis, fără asigurare. Mi se pare că lucrul acesta trebuie spus. Există și aspecte lăudabile care relevă din societățile latino americane, nu doar imigranți, sărăcie și hoți, așa cum se aude.”

În altă ordine de idei, cât eram la spital, gazda mea a contactat Consulatul Onorific al României din Paraguay și Ambasada României din Buenos Aires, care au răspuns extrem de prompt, iar pe această cale doresc să-i mulțumesc d-lui consul onorific Ionescu și d-nei ambasadoare Podgorean, pentru grijă și prevenție și invitația oferită de a vizita Ambasada. Și nu în ultimul rând, amicei Alina Ioana, călătoare și ea prin America de Sud, care a venit la spital să-mi aducă struguri și să vadă dacă sunt OK.”

Aveam să părăsesc Asuncion după câteva zile, totuși nu înainte de a-i face o vizită d-lui consul onorific al României, dl. Ionescu și unui service de biciclete, din nou, ca să-mi repar butucul de la roata de pe spate. Se nenorocise tot în ianuarie, cu tot noroiul ăla intrat și începuse să nu mai „prindă pedala”, să nu mai am tracțiune. L-a desfăcut un tip super profesionist, a curățat temeinic toate piesele și bingo.

Dacă partea de nord a Argentinei a fost dreaptă ca-n palmă, fără pic de denivelare, Paraguayul nu prea avea să semene cu asta, regiunea dintre Asunción și Ciudad del Este fiind una de podiș, cu suișuri și coborâșuri continue.

Fix după ieșirea din Asunción, M-am oprit undeva, la țară, la un tip Chris, iranian la origine, care m-a cazat și m-a hrănit super bine. Câteva zile de relaxare, nu stricau. Plus că mi-a fabricat la strungul personal, piesa ce prinde schimbătorul de pinioane de cadru. Cred că vă povestisem într-o postare anterioară cum mi se rupsese aceași piesă prin Bolivia și a trebuit să o improvizez. Tipul super meseriaș. A trăit o bucată prin SUA și când i s-a urât cu societatea aia „politically correct” a coborât ceva meridiane și s-a stabilit în Paraguay. Altă viață, mai aproape de societatea în care copilărise, de Iran.

La celălalt capăt al Paraguayuluy, Ciudad del Este, este un oraș care seamănă mai degrabă cu un oraș asiatic, prin care se tranzitează tot felul de mărfuri. Doar vă spuneam politica acestei țări în ceea ce privește taxele. Se aduc de toatede peste tot, și tot aici vin și brazilienii și argentinienii să-și facă cumpărăturile.

În fine, pe tripla frontieră aveam să văd ceva ce muli numesc una din cele șapte minuni ale lumii naturale, cascadele de la Iguazú. Vă las în compania a câtorva poze din acel loc, unde am reușit să intru gratis, pe ambele părți: braziliană și argentiniană. Aventura continuă într-o postare viitoare.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

San Carlos de Bariloche și Treking în Parcul Național Nahuel Huapi

Mă aflu de o săptămână în San Carlos de Bariloche, cunoscut ca și cea mai importantă stațiune de schi din America de Sud (pârtiile de schi de pe Cerro Catedral), unde iau o scurtă pauză de la pedalat pentru a-mi odihni mușchii folosiți la ciclism și antrena pe cei folosiți la trekking (hihi).

În Bariloche vin sute de mii de turiști anual, cu precădere la schiat, mare parte dintre ei argentinieni și brazilieni, iar pentru cei din urmă, Bariloche este locul ideal pentru a vedea pentru prima oară zăpadă. Nouă ni se poate părea haios, dar vă pot garanta că zăpada este ceva absolut exotic pentru majoritatea brazilienilor.

Am fost invitat încă de dinainte de a ajunge în oraș la o familie româno-argentiniană, să rămân la ei câteva zile. Irina este brăileancă, dar la prima ei vizită în Patagonia, s-a îndrăgostit iremediabil de Martin, inginer agronom și antrenor de schi, mare amator de ieșiri în aer liber. Casa lor este situată pe malul Lacului Nahuel Huapi, cel mai important lac din regiune, iar de la geamul casei lor, în depărtare, se văd piscurile înzăpezite ale Anzilor. Oamenii au o priveliște absolut fantastică.

A nins chiar înainte să ajung eu aici, dar cum de câteva zile s-a încălzit, zăpadă s-a transformat ușor, ușor, în mâzgă. Irina a avut grijă să gătească ciorbă de perișoare, chiar în prima zi în care am ajuns la ei, iar Martin ceva „fondue”. Zice el că e tradiție locală de la imigranții elvețieni. Apropos, plimbandu-mă pe străzile din Bariloche, am avut impresia că m-aș afla mai degrabă la poalele Alpilor și nu a Anzilor. Adevărul este că marea parte a caselor sunt construite în stil german/elvețian, datorită numărului mare de imigranți de origine germană, dar și elvețiană. Este acel tip de case de munte cu grinzi de lemn și pereți din piatră sau cărămidă, cu ferestre dotate cu obloane și acoperiș ascuțit.

Și dacă tot am menționat de imigranți de origine germană, în această zonă s-au stabilit, după al doilea război mondial, numeroși foști naziști, ofițeri SS chiar. Există și o teorie conspirativă bine argumentată cum că Hitler însuși nu s-ar fi împușcat în bunkerul lui din Berlin, ci ar fi scăpat în Argentina și s-ar fi stabilit undeva în această zonă, peisajul fiind similar cu cel de la Berghof, faimoasa sa reședință din munții din Bavaria.

Dar, am să las laoparte teoriile conspirative și am să trec la Parcul Național Nahuel Huapi și două trekkuri foarte drăguțe pe care le-am făcut zilele acestea.

Printre povestiri și fapte diverse (de exemplu, eu nu știam care este etimologia cuvântului Patagonia și nici că chilienii au furat numele pentru partea lor de teritoriu de dincolo de munți, doar că dă bine pentru turism, Patagonia fiind denumită așa pentru ce a urme de gigant ce le-ar fi găsit Darwin pe aici și întinzându-se doar între Atlantic și Anzi), Martin și Irina mi-au recomandat și câteva trasee de trekking pe care le pot face acum, în timpul iernii, iar eu am ales pe cel mai scurt (Cerro Campanario – 1 oră jumate dus-întors) și pe cel mai lung (20 km). Am să mă rezum în a vă povesti în câteva vorbe și poze, doar trekul de 20 de km, din oraș până la refugiul Jakob.

Câteva date despre Parcul Național Nahuel Huapi și drumul către refugiul Jakob (1564 m).

Parcul Național Nahuel Huapi se întinde pe o suprafață de mai bine de 700.000 de hectare și se află pe teritoriul a două provincii argentiniene, Neuquén și Rio Negro.

A fost declarat parc național în 1934 și este cel mai vechi parc național din Argentina. Că e vorba de păduri, munți sau pârtii de schi, acest parc național situat în vestul Patagoniei, are de oferit câte ceva pentru toți.

Fiind totuși iarnă, nu toate refugiile sunt deschise și nu toate cărările bătătorite prin zăpadă. Din întreg circuitul de trasee de treking din parc, doar trei refugii rămân deschise pe timp de iarnă: Frey, Jakob (cunoscut și ca San Martin) și Lopez.

Cum traseul până la Lopez era cam scurtuț, am ales ceva mai challenging, trekul până la Jakob, cu plecare din oraș.

Ca să nu înconjur pe drumul de mașină, am traversat un râu la picioarele goale. Poate nu este cea mai bună idee în această perioadă a anului, dar fiind soare, a fost ok. Chiar așa, cu vremea am avut super noroc.

Puțin după ce dau de panoul de început de traseu, cărarea începe să urmeze cursul râului „Casa de Piedra”. Mă opresc să fac o poză. Peisajul patagonian este absolut fantastic. Nici picior de om.

Îmi făcusem probleme pentru zăpadă, dar până la urmă noroiul mi-a fost cel mai mare inamic. La jumătatea drumului mă opresc și-mi fac niște paste și o cafea, să-mi dreg puțin puterile. Ceva, ceva din peisaj îmi aduce aminte de America de Nord, dar vegetația este complet diferită. Poate doar piscurile și pustietatea.

Traseul urcă abrupt doar în ultima parte, la aproximativ 1,5 km de refugiu, unde există și câteva porțiuni golașe pe unde bătea vântul la greu, cand am ajuns eu seara. În rest, destul de lipsit de diferențe de nivel semnificative.

În fine, după o noapte dormită la refugiu (unde spre surprinderea mea erau destui oameni), a doua zi, am surprins în câteva poze și laguna înghețată și m-am plimbat puțin pe ea. Vă las în compania pozelor. Vorbele sunt de prisos.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
2 comments

Câteva gânduri, că tot sunt pe ultima bucată a traseului meu prin Americi.

Ușor, ușor, mă apropii de finalul expediției mele prin Americi și recunosc că mă încearcă diverse sentimente. Am plecat pentru 9 luni de zile și am rămas (aproape) 3 ani pe drum, timp în care, în afară de a mă deplasa fizic și de a vedea aceste minunate locuri, m-am analizat mult, am încercat să ajung la rădăcina unor traume, am încercat să mă cunosc și să mă conectez cu mine însumi. Și asta este mult mai greu, chiar decât de a traversa două continente și câteva zeci de țări pe o bicicletă.

Inevitabil, mi-am dat seama că a călători este pentru unele persoane și o fugă de sine, de durere, de probleme. Pur și simplu fiindcă este mai ușor și mai puțin dureros. Conectarea cu sinele și cu cei apropiați nouă implică suferință și durere. La noi, cei din România, societatea însăși adaugă și ea un alt strat destul de gros de traumă colectivă, minciună, lipsă de adevăr, răsfrânte și asupra indivizilor și a familiilor.

Ar fi multe de spus pe tema asta, dar cu cât mă apropii de Ushuaia și de capătul acestei aventuri, realizez că a călători spre interiorul tău, este ceva mult mai complex, dureros dar incredibil de interesant. Probabil că nu există un sens anume al vieții pe care societatea modernă ne pune să-l cautăm. Fericirea și împlinirea vin din clipe, momente, experiențe, iar viața este faină rău dacă nu încerci să o fixezi într-un anume tipar.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Despre fericire. De vorbă cu José (Pepe) Mújica, fostul președinte al Uruguaiului

După câțiva kilometri de pedalat pe un drum de țară, neasfaltat, cotesc stânga și o iau spre capătul fundăturii. Aveam adresa de la gazda mea din Canelones, Verónica, care mi-a recomandat să-i fac o vizită și bătrânului Mujica înainte să părăsesc Uruguaiul. Îmi povestise că dincolo de politică, omul este un adevărat filosof și chiar dacă presedinția sa nu a lăsat pe toți uruguaienii mulțumiți, omul Mujica este exact cel pe care îl știm cu toții: de o inteligență și modestie ieșită din comun.

Recunosc că nu știam enorm de multe despre dânsul, despre revoluționarul Mujica, dar văzusem la un moment dat un interviu pentru proiectul HUMAN, din care reiese o luciditate de care puțini șefi de stat dau dovadă în ziua de azi.

La capătul străzii, dau de o baracă albă în care stau două gărzi. Lângă semnul Stop, o atenționare scrisă cu litere de o șchioapă, mă avertizează că senatorul Mújica nu poate primi oaspeți din lipsă de timp. Îmi fac totuși curaj și întreb gărzile dacă nu pot să mă întâlnesc cu dânsul, fie și doar pentru a-i strânge mâna și a-l îmbrățișa. Puțin sceptici, îmi zic că a avut o zi grea și să aștept dincolo de semn, că poate va veni în față, la ei, să bea un maté.

După ce arase toată dimineața, Pepe trebuise să meargă și la o festivitate în localitatea vecină, Las Piedras și abia se întorsese când am apărut eu pe acolo, după amiaza târziu. Gărzile, așa cum am aflat din vecini, îi sunt buni amici și nicidecum nu aparțin vreunui sistem de pază profesionist sau asigurat de stat, dar nici nu-l pot deranja pentru un oarecare neanunțat. Așa că tot ce puteam face era să aștept și să sper că va ieși la siesta de seară cu gărzile.

Când, după vreo oră, un bătrân gârbov, cu o geacă modestă, îmbrăcat în niște pantaloni sărăcăcioși și încălțat în papuci de casă își face apariția și le dă de știre gărzilor că pot intra și sta de vorbă cu dânsul, inconfundabilul Mujica.

Mi se oferă un scaun și ne așezăm, iar după ce mă prezint și îi povestesc cu ce mă ocup și de unde vin pe bicicletă, Pepe zâmbește și, răbdător, începe să-și ruleze o țigară, în timp ce eu îl întreb ce înseamnă fericirea pentru el, acum, după ani și ani ca luptător revoluționar, 14 ani de temniță și o președinție la activ.

„Fericirea înseamnă să-ți aloci o perioadă de timp importantă pentru a face ceea ce-ți place cu adevărat. Fericirea este sora libertății, dar nu libertatea aia înțeleasă prin prisma revoluției franceze. Libertatea individuală înseamnă a avea timpul necesar pentru a face ceea ce ne dorim.

Dacă urmărim trendul actual al societății consumiste, trebuie mereu să cumpărăm o mașină nouă, să construim o casă mai mare, să lucrăm și lucrăm doar pentru a ne putea plăti facturile și nu mai avem timp pentru a cultiva sentimente.

Dacă ai un fiu, nu ai timp pentru fiu, dacă ai prieteni, nu ai timp pentru prieteni. Dacă-ți place pescuitul sau orice alt sport, nu ai timp pentru acel sport. Lucrezi mereu și mereu pentru a putea plăti facturile. Așa nu poți fi fericit.

Există meserii care pot face oamenii într-adevăr fericiți, dar sunt puține. Există, în schimb, multe meserii pe care nimeni nu vrea să le profeseze. De pildă, cine vrea să fie gropar, gardian la pușcărie sau soldat? Este o minciună. Nimănui nu-i place asta. Așa că multă lume trăiește sacrificându-se și neînțelegând că singurul miracol este cel de a se fi născut.”

În timp ce Pepe îmi spune toate astea, cei doi gardieni pregătesc un maté și i-l oferă fostului lider, care după ce soarbe două înghițituri mi-l întinde și mie. Cât beau, îi studiez atent aspectul modest și neîngrijit, bunătatea pe care o inspiră fața acestuia și mă trece un oarecare fior. Se făcuse frig oricum și mate-ul ne prinde numai bine.

„Odată ce ne naștem, viața începe să se scurgă și nu putem merge la supermarket să cumpărăm viață. Viața se duce. Așa că dacă viața este doar o serie de obligații, este greu să fim fericiți.

Oamenii zic că nu vor să le lipsească nimic. Da, dar le lipsește timpul pentru copii. Viața vine și se duce. Important este cum ne petrecem acest timp pe care-l avem aici.”

Dumneavoastră credeți că există vreun sens anume al vieții, îl întreb de-odată? Societatea modernă ne obligă să credem că există, iar cei care nu găsesc acel sens…

„Sensul pe care ni-l imprimă societatea în ziua de azi, este acela că trebuie să fim tributari ai pieței [de consum]. Dacă nu, se termină cu tot ce înseamnă afacere, negoț. Societatea are nevoie de noi să lucrăm, să cumpărăm, să cheltuim. Altfel e gata. Religia din ziua de azi este piața de consum.”

Simt cum discuția noastră se duce ușor-ușor în altă direcție. Cu Pepe poți vorbi despre absolut orice. Îmi povestește la un moment dat ce dezastru a fost arderea bibliotecii din Alexandria pentru umanitate, cum a petrecut ani studiind fizică și antropologie, iar după un timp, ajunge la o concluzie logică.

„Omul este singurul animal utopic care are nevoie de a crede în ceva, orice ar fi acel ceva.”

Totuși, José, cum facem lumea asta mai bună, îi zic.

„Încercând să fim noi înșiși mai buni”.

Mujica, de la luptător de gherilă, la președinția Republicii Orientale Uruguay

Cei mai mulți dintre voi îl știți pe Mujica ca cel mai simplu președinte din lume, dar înainte de a-și fi asumat președinția între 2010 și 2015, Mujica a fost pe rând luptător de gherilă, prizonier preț de 13 ani, deputat și senator.

Tupamaros, organizația din care a făcut parte Mujica la sfârșitul anilor ’60, a fost una din primele organizații marxiste din lumea vestică care a folosit propaganda armată, cu rezultate semnificative până la un punct. Erau considerați Robinhoozii Americii Latine. Spărgeau bănci și distribuiau banii săracilor, ocupau radioul public și transmiteau mesaje chiar în timpul meciurilor importante, când audiență era una maximă, etc.

Toate astea se întâmplau într-o perioadă în care social democrația uruguaieză se degrada, iar revoluția cubaneză părea un model importabil în micuța țară sud americană. Mai mult, spre sfârșitul anilor ’60 întrega emisferă vestică se confrunta cu proteste, asasinate și acte politice radicale.

La începutul anilor ’70, este împușcat și încarcerat pentru următorii 13 ani, fiind eliberat abia în 1985, la finele dictaturii militare, iar în 1994 este ales deputat. Încă de pe atunci s-a făcut remarcat prin simplitatea sa, prezentându-se în prima sa zi de mandat la parlament conducând un scooter. Când a fost întrebat de paznic dacă are să stea mult i-a răspuns că speră că da.

În 2009 este ales președinte al Republicii și în timpul mandatului său legalizează căsătoriile homosexuale, avortul și comercializarea marijuanei, făcând din Uruguay cea mai liberală țară din America de Sud și un exemplu pentru restul lumii.

Pe plan politic, Mujica a adoptat o politică de centru stânga similară cu cea a lui Lula din Brazilia, mai degrabă decât de extremă stânga, ca cea a lui Chavez, în Venezuela.

José Mújica va rămane un simbol al umanității și al social democrației în lume.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Totul se poate termina într-o clipă

Știrea despre moartea cicliștilor polonez și german m-a cutremurat. Viețile a doi tineri care-și urmau pasiunea și vroiau să vadă lumea pe două roți, au fost curmate brusc și extraordinar de violent la sfârșitul lunii aprilie în statul Chiapas din sudul Mexicului.

Mi s-a făcut pielea de găină știind că eu însumi pedalasem prin acea regiune, mai precis prin statul vecin, Tabasco, acum 2 ani de zile, și poate nu realizasem asta până acum, dar cert este că totul se poate termina într-o clipă. Dar uneori, singurul lucru în care te poți baza este norocul și speranța că vei da doar peste oameni buni, oameni primitori, chiar și în cele mai periculoase regiuni ale lumii, în cele mai rău famate colțuri ale planetei, fiindcă vrei să vezi și înțelegi planeta asta așa cum este ea, fără să ciunțești, fără să te lăfăi în confortul și ignoranța locurilor turistice.

Am mai zis-o și o mai zic. 99% din oamenii acestei planete au intenții bune, dar uite că acel 1% reușește, uneori, și din păcate, să răstoarne carul mare.

Nu am realizat și chiar am ignorat această realitate și faptul că oricând totul se poate termina brusc. Am fost jefuit cu un cuțit în Panama și mi s-a pus și o armă în față în Guiana franceză, dar am scăpat și mi-am zis că totul e bine atunci când se termină cu bine. Dar uite că unii nu au avut acest noroc.

S-a vorbit mult zilele acestea despre soarta tragică a polonezului Krzystof Chmielewski și a germanului Holger Franz Hagenbusch, aflați fiecare într-un tur al lumii și omorâți la sfârșitul lunii trecute cu bestialitate în sudul Mexicului. Am purtat discuții cu mulți alți cicloturiști și am urmărit ca toată lumea știrile, iar concluzia mea personală este că au văzut ceva ce nu trebuiau să vadă, dar nu asta este esența a ceea ce vroiam să transmit în acest articol, ci faptul că urmându-ne această pasiune, suntem expuși, mai mult decât pare.

În tot acest scandal internațional, autoritățile locale din Mexic, au încercat să acopere crima, zicând că a fost accident, până când fratele lui Hagenbusch s-a deplasat din Germania la fața locului și a găsit corpurile ambilor. Absolut groaznic, dar nu de mirare într-o țară în care sunt comise peste 20,000 de astfel de crime anual, cele mai multe rămânând neelucidate.

Totuși pentru mine, Mexicul rămâne una din cele mai faine țări prin care am trecut, o țară a ospitalității și a omeniei, chiar dacă mi-a fost sincer frică de anumite regiuni, mai ales din nordul țării. Îmi aduc aminte cum mă avertizau americanii și mă rugau să ocolesc acea țară. Dar totul a fost bine pentru mine. Din păcate, nu și pentru Chmielewski și Hagenbusch.

RIP, guys!

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Ieșirea din Anzii Boliviei și traversarea nordului Argentinei. Cum mi s-a rupt furca de la bicicletă pe un drum izolat.

După o lună și 2 zile de pedalat prin cele mai sălbatice drumuri din Bolivia, aveam, în sfârșit, să trec pentru prima oară granița în Argentina, țara în care se va și sfârși expediția mea prin Americi. Este drept că de acolo, și până la Ushuauia, mai e cale lungă, dar faptul de a fi atins Argentina, care pentru multă vreme mi-a fost un țel, o destinație îndepărtată, a fost un lucru extraordinar pentru mine.

Coborând ușor, ușor, valea râului Bermejo, pot să spun că am făcut o tranziție dură, de la clima rece andină, la clima tropicală/subtropicală, infernal de fierbinte și umedă din nordul Argentinei. Pe 19 ianuarie 2018 intram în Argentina, pe la punctul de frontieră Bermejo – Aguas Blancas, în provincia argentiniană Salta.

În general, granițele din America de Sud, sunt destul de relaxate, de multe ori libere, trebuind să cauți tu oficiul de imigrări unde poți ștampila ieșirea/intrarea în țară. Totuși, acesta nu a fost cazul la granița boliviano-argentiniană. A fost prima mai serioasă, să zic așa. La intrare în Argentina, m-au pus să scot toate gențile de pe bicicletă și să le scanez pe fiecare în parte, dar nu am întâmpinat probleme.

Cum era deja târziu, m-am oprit direct în Aguas Blancas. La prima lancheria (restaurant mai de țară, așa unde vând hamburgeri și bere, de obicei) m-am pus să mănânc un hamburger și să beau o bere și i-am întrebat dacă pot campa lângă. De obicei, caut locuri sigure să campez, ori pe lângă o benzinărie, ori un restaurant sau vreo casă a localnicilor. Nu ar fi plăcut să mă trezesc în toiul nopții cu un musafir nepoftit, deși avea să se întâmple și asta mai târziu în această călătorie.

Ei, aici aveam să fac cunoștință cu niște tipi incredibili care mi-au făcut o părere foarte bună despre Argentina, chiar din prima zi. Pablo, originar dintr-un oraș din apropiere mi-a făcut cinste și mi-a dat 500 de pesos argentinieni. Am avut cu el o discuție foarte interesantă despre Argentina, Europa și România. M-a făcut să înțeleg că puținii imigranți români ajunși în această țară, sunt văzuți ca oameni muncitori și faini. Până la urmă, ce este, Argentina? O țară formată prin imigrație din întreaga lume. Statele Unite, Canada, Brazilia, Argentina și Uruguay au primit cel mai mare contingent de imigranți din Americi, oameni din toată lumea, în căutarea unei vieți mai bune, a unei societăți mai juste, departe de patriile lor de pe bătrânul continent sau alte regiuni ale lumii.

A doua zi aveam să încep drumul de 850 de km prin provinciile argentiniene, Salta și Formosa, spre capitala Paraguayului, Asunción. Drumul acesta nu avea să semene deloc cu zonele muntoase pe unde pedalasem în Peru și Bolivia. Era parcă nefiresc de drept, fără pic de dâmb, fără pic de urcare, dar clima extrem de fierbinte și mai ales umedă, avea să-mi de-a din nou de furcă. De fapt, umiditatea și țânțarii mi-au dat cel mai mult de furcă. Și chiar furca în sine avea în curând să-mi de-a de furcă, dar stați că ajung și acolo.

Provinciile Salta și Formosa, situate în nordul Argentinei, sunt caracterizate printr-o densitate foarte mică a populației, distanțe mari între orașe, climă tropicală și milioane de țânțari. Chiar dacă am reușit să fac un progres foarte bun, cu distanțe de peste 100 de km aproape zilnic, confortul termic a fost unul foarte scăzut. Uneori trebuia să mă opresc intre 2-4 pm că să mă racoresc și odihnesc, soarele fiind insuportabil. Simți cum curge toată apa pe tine…

Și v-ați gândi că noaptea e mai bine, răcoare, alea, alea. Ei, de unde. Într-adevăr, scăpi de soarele dogorâtor, dar nivelul de umiditate nu scade mai deloc și mai apar și inamicii maximi: țânțarii. Și te apuci și pui mânecă lungă pe tine, dai cu repelent, te ferești, dar ei tot găsesc un cotlon, acolo, undeva, unde te înțeapă. În acest caz, cred că maestrul Adrian Bighei, a surprins cel mai bine situația în caricatura de mai jos, pe care mi-a trimis-o de ziua mea:

Un alt aspect pe care l-am resimțit după intrarea în Argentina, au fost prețurile, indiscutabil mai mari. Dacă în Bolivia mâncăm un prânz complet pentru 10 bolivianos ($1.5 US), în Argentina, același prânz costă 100 pesos ($5). Așa că m-am reapucat să-mi gătesc. De fapt, în mai toate țările andine, chiar ieși mai ieftin mâncând pe stradă decât dacă-ți prepari tu, dar în Argentina, se schimbă fisa.

În fine, revenind la drumul meu, probabil că nu voi uita ușor nopțile alea când, după o zi plină, te pui în cort și încerci să adormi, ud leoarcă, fiindcă umiditatea din aer este atât de mare, încât este dificil chiar să respiri. Poate că nu este cea mai reprezentativă imagine despre Argentina, dar nordul acestei țări, în timpul verii (decembrie – ianuarie – februarie) este fix așa.

Ei bine, și după un progres frumușel, la 242 de km de Asunción, chiar în ultima parte a provinciei Salta, avea să mi se rupă furca de la bicicletă. O scurtătură pe un drum plin de noroi, m-a costat o lună de tușă. Nu știu dacă să dau într-adevăr vina pe drumul prost, pe noroi, sau pe faptul că în Bolivia fusesem lovit de o motocicletă, dar cert este că după o băltoacă sănătoasă, în mijlocul drumului noroit, am rămas cu ghidonul în mână; la 10 km de cel mai apropiat sat.

Prima reacție mi-a fost să înjur sănătos, să panichez, apoi, m-am trântit cu fundul în noroi și am început să râd. A face haz de necaz e cea mai frumoasă chestie.

La aproximativ 3 km în urmă, văzusem o casă, așa că am abandonat bicicleta în boscheți, mi-am luat actele și puținii bănuți pe care îi aveam și am pornit într-acolo. Odată ajuns, a trebuit să sar gardul și să le explic oamenilor ce s-a întâmplat. Au zâmbit și m-au poftit la masă. Mi-au dat un pat, iar a doua zi m-au ajutat să aduc bicicleta și lucrurile la ei. Oameni minunați, oameni incredibili.

Dar despre cum am reparat bicicleta și cum am rezolvat această problemă, vă povestesc într-un articol viitor. Cert este că totul este bine atunci când se termină cu bine, iar oamenii aceștia minunați, necunoscuți, m-au ajutat din nou. Această expediție am făcut-o prin oameni care m-au ajutat cu cazare, mâncare și donații. Jos pălăria!

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

EuroVelo Tour (2018 – 2019). Mircea Iulian vrea să înconjoare Europa pe bicicletă

Tot mai mulți români pleacă în lume să călătorească, făcând backpacking, deplâsandu-se cu autostopul sau mijloace tradiționale de transport. Unii însă aleg bicicleta și nu pot să nu am o feblețe pentru astfel de oameni, eu însumi călătorind în acest fel de aproape 3 ani de zile.

Călătorul pe care vreau să vi-l prezint astăzi este Mircea Iulian, un tânăr de 27 de ani din Brăila, care în iunie va pleca din orașul său natal într-o tură de un an jumate pe biță, tură prin care va da rotocoală întregii Europe.

Mircea, un tânăr iconograf

Mircea își câștigă viața pictând icoane și mi-a povestit că pictura iconografică a descoperit-o încă din clasele primare, atunci când a făcut prima reproducere după o icoană din casă.

Ceva mai târziu, la vârsta de 12 ani, a început să picteze primele icoane în cadrul unui cerc de pictură pe care începuse să-l frecventeze, iar peste ani, pasiunea de a picta icoane a devenit meseria pe care o practică și în prezent.

A descoperit cicloturismul în urmă cu 4 ani când a realizat și un tur al României

Pasiunea pentru cicloturism a descoperit-o când a făcut turul României, în urma căruia povestește că a rămas cu o experiență plăcută și care l-am determinat să planifice ture mult mai complexe ca pe cea pe care urmează să o înceapă.

Mircea a acumulat până acum aproximativ 10.000 km, cei mai mulți km fiind parcurși în turul mai sus menționat.

EuroVelo Tour (2018 – 2019) – înconjurul Europei

În luna iunie, anul curent, Mircea va pleca în alt tur, de data aceasta unul european, intitulat EuroVelo Tour, folosind, în principal, rutele EuroVelo. El estimează la un an jumate timpul în care va parcurge acest tur, iar distanța la finalul expediției va fi de aproximativ 25.000 de km.

Unul din motivele pentru care își dorește să parcurgă acest traseu pe rutele EuroVelo, este de a aduna mai multe informații care pot fi utile pentru construirea rutei EV6 (Atlantic – Marea Neagră) pe teritoriul României, mai ales că această rută va trece și prin Brăila, orașul său de baștină.

Mai jos este harta traseului pe care și l-a propus Mircea.

Ce este EuroVelo?

EuroVelo este o rețea formată din 15 rute de ciclism, care tranzitează Europa, aflate în diverse etape de finalizare. Unul din motivele pentru care se dorește realizarea acestor rute este de încuraja mersul pe bicicletă, indiferent că vorbim de parcurgerea unor distanțe lungi sau scurte în scop turistic, competițional sau recreațional, la un nivel profesionist, sau doar de amator.

Momentan distanța totală a rutelor construite este de aproximativ 45.000 de km, iar până în anul 2020, anul finalizării acestui proiect european, rețeaua se va fi extins la peste 70.000 de km.

Apărut în 1995, la inițiativa Federației Europene de Ciclism (ECF), planul inițial a fost de construire a 12 rute de ciclism internaționale. În prezent, cea mai scurtă rută EuroVelo este EV15 cu o distanță de 1320 de km, iar cea mai lungă, EV13 (ruta Cortinei de fier), cu 10400 de km.

Mai multe informații legate de rețeaua EuroVelo puteți accesa aici, iar harta cu rutele EuroVelo pe care va pedala Mircea, o postez mai jos.

Mircea dorește să promoveze cicloturismul în România

Prin parcurgerea acestui tur, Mircea vrea să promoveze cicloturismul că o alternativă de evadare din monotonia pe care o impune rutina zilnică și faptul că se poate practica indiferent că o faceți singur sau cu familia, pentru o zi sau pentru o viață întreagă.

Dacă găsiți acest proiect interesant, îl puteți urmări pe Iulian pe contul personal de Facebook și pe pagina dedicată proiectului. De asemenea, îl puteți ajuta finaciar prin donații în contul său deschis la BRD (Mircea Iulian, Codul iban – RO59BRDE240SV06830492400, Codul SWIFT – BRDEROBU)

____________________

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției #CycleTheAmericas pe cel de Strava.

zoom
2 comments

Suntem mai ok decât vrem noi să credem și departe de a fi în cel mai nașpa loc de pe planeta asta

Suntem puțin prea aproape de cele mai performante societăți ale planetei. E bine și e rău, că uite, te apucă ciuda și vrei să pleci cum au făcut-o deja câteva milioane de români. Mă număr printre ei. În cazul meu nu a fost decizia mea, ci a părinților mei, dar nu mai contează.

Ideea este că în ultimii 29 de ani, cu toată rușinea clasei politice pe care am avut-o, am avansat enorm ca societate, părerea mea. Doar că în același timp, ne-am și apropiat dintr-o dată de cele mai performante societăți ale lumii, cele vest europene, prin structurile Uniunii Europene și apartenența la aceasta. A fost o șansă unică și binevenită, fără doar și poate, dar uite cum, asta crează și un val migratoriu enorm, românii sărind direct etapele dezvoltării locale prin migrația în societățile gata așezate. Ne considerăm țara ca fiind cea mai neagră gaură de pe planeta asta, cel mai nașpa loc, unde trebuie să fi fraier să rămâi. Dragoș, un coleg din generală, când l-am văzut ultima oară în Iași, în 2015, mi-a zis chiar așa, că să mă uit la el, că e un fraier că a rămas în țară. Între timp nu mai e fraier, că a plecat în Belgia.

Nu mai avem răbdare și nu înțelegem că una din cele mai totalitare societatăți din lume, nu avea cum să se facă bine peste noapte. 29 de ani sunt o nimica toată la scara istoriei. Trauma rămâne și, din păcate, nici nu s-a vorbit suficient și elocvent despre asta. Dar mă rog, asta este altă discuție.

Totuși, ce vroiam să zic…

Mi-ar plăcea să văd românii călătorind și în afara spațiului european, să cunoască realitățile crunți ale lumii și atunci cred că România nu li s-ar mai părea cea mai nenorocită societate din care doar vrei să pleci.

Dacă am realiza faptul că majoritatea guvernelor lumii își batjocoresc și își manipulează proprii cetățeni, îi fură și îi umilesc, ne-am da repede seama că Europa de Vest este o excepție, iar conducerea PSD o farsă proastă. Sărăcia lucie și corupția domină, din păcate, mare parte din lume.

Și ca să închei, continui să văd România cu multă speranță. Acțiunile civice din ultimii ani semnalează o schimbare adâncă în societate, dar recunosc, mi-ar plăcea să văd ceva mai mult optimism la noi în societate. Suntem mai ok decât credem noi și departe de a fi în cel mai nașpa loc de pe planeta asta.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Top 10 locuri ciudate în care am dormit în expediția prin Americi (până acum)

Neavând un buget care să-mi permită să stau la hosteluri, decât rareori, recunosc că în ultimii 2 ani și 8 luni am poposit peste noapte în cele mai ciudate locuri cu putință: cazarme de pompieri, biserici și chiar pușcării. Mai jos, am realizat un top 10 al celor mai ciudate locuri în care am dormit până acum în expediția mea prin Americi.

10. Bisericuța (Alaska)

În a doua parte a traseului meu prin Alaska, după o zi cu peste 100 de km pedalați, am ajuns, pe seară, într-o micuță localitate, unde cea mai reprezentativă clădire era o bisericuță. Am bătut la prima casă din apropiere și i-am întrebat pe localnici dacă pot poposi în bisericuță, fără să mai trebuiască să pun cortul, iar răspunsul a fost că e deschisă oricărui călător. („Be welcomed!”) Am intrat înăuntru și mi-am pus sacul de dormit în spatele amvonului.

9. Oficiile poștale (SUA)

Traversând Statele Unite pe timp de iarnă nu a fost ușor. Și cu atât mai puțin plăcut era să desfac seara cortul pe temperaturi sub 0°C. Unde chiar eram nevoit să o fac, o făceam, dar în același timp descoperisem faptul că în orice localitate pe unde treceam exista un oficiu poștal deschis 24/24, încălzit și iluminat, unde toți cetățenii își închiriază o căsuță poștală pentru a primi corespondența. Cum pe timp de noapte nu prea intra nimeni, îmi scoteam frumos sacul de dormit și petreceam o noapte la căldura pentru refacere, fără să mai fiu nevoit să mă chinui să instalez cortul.

8. La cazărmile de pompieri (Ecuador, Peru)

În mai toate orășelele din Ecuador, am fost primit să dorm la pompieri. Chiar și în Peru, dar spre deosebire de Ecuador, în Peru, în orașele mai mari mi s-a mai întâmplat să fiu refuzat, din motive de securitate. Oricum, de fiecare dată când poposeam la pompieri aveam o saltea, un loc acoperit și o bucătărie de care mă puteam folosi dimineața ca să-mi fac o cafea înainte de plecare. Chapeau corpului de pompieri voluntari din Ecuador și Peru pentru bunăvoința lor de a mă ajuta!

7. Pe dușumeaua unei secții de poliție (Panama)

Umblând seara târziu printr-un cartier rău famat din Panama city, am fost jefuit de unul din coburile pe care le port pe portbagajul din spate al bicicletei. Aveam acolo toate hainele. Am fugit și am apelat la prima patrulă de poliție de care am dat. Mi-au zis că nu se bagă că acel cartier este prea periculos, dar că pot rămâne la ei peste noapte. M-au adus la secție, mi-au arătat un colț de dușumea unde pot dormi, mi-am pus acolo salteaua și dăi. A fost o noapte dormită iepurește, dar în siguranță.

6. Într-o unitate militară (Guatemala)

În drum spre El Salvador, am poposit o noapte într-o cazarmă militară din Guatemala. După ce au făcut o copie după pașaportul meu, m-au lăsat să intru, mi-au dat să mănânc, mi-am pus cortul în incinta lor și mi-am făcut duș cu apă din butoi. A doua zi m-am trezit cu soldații care-și curățau armele

5. În cort, la 5.700 de m altitudine (Bolivia)

Ultimul ajun de Crăciun (24 dec. 2017), mi l-am petrecut la 5.700 de m altitudine, în speranța de a ajunge pe vârful Sajama (6.542 m) din Bolivia. Condițiile de pe munte nu mi-au permis să ajung pe vârf, dar aceasta a fost, până acum, cea mai mare altitudine la care am dormit vreodată. Și nu voi uita cum singura vietate care m-a vizitat în ajun, a fost un șoricel care a apărut de sub pietre, la cortul meu. I-am aruncat o feliuță de brânză și i-am urat Crăciun fericit.

4. Într-o cazarmă a gărzilor bolivariene (Venezuela)

Pe teritoriul Venezuelei, la fiecare 80-100 de km, există filtre ale gărzilor bolivariene, un fel de jandarmi, dar cu responsabilități mult mai mari. Ei sunt cei care controlează tot ce mișcă prin Venezuela și mulți venezueleni se plâng de abuzurile lor. În schimb, cu mine au fost super de treabă. Mi-au dat un blid de mâncare și m-au lăsat să dorm la ei în unitate.

3. Hotel unde am fost căutat de hoți în timpul nopții (Venezuela)

Cum vă spuneam la începutul acestui articol, nu obișnuiesc să dorm în hosteluri sau hoteluri, dar Venezuela face excepție, fiindcă aici găseam hoteluri cu $2-$3 pe noapte. Așa că în a doua noapte petrecută la un hotel din Calabozo, un oraș situat în centrul Venezuelei, era să o pățesc. Ieșisem să mănânc un hamburger și am fost întrebat de unde sunt. Cum nu prea mai există turiști în Venezuela, s-a dat vestea mai departe și ca străin, toți cred că ai dolari la tine. Așa că un grup de hoți, a dat buzna în plină noapte la hotelul la care eram cazat, căutându-l pe polonez (înțeleseseră că sunt polonez). Norocul meu face că persoana aflată în acea noapte la recepție chiar nu știa camera în care fusesem cazat, și după ce au jefuit tot ce au găsit la recepție, s-au dat bătuți și au plecat. Imaginați-vă ce s-ar fi întâmplat dacă mă trezeam cu ei în cameră…

2. Cort – în fața unei secții de poliție (Peru)

În Chimbote, în drum spre Lima, fiind refuzat de pompieri și de poliție să dorm înăuntru, am găsit o soluție de compromis și mi-am instalat cortul în fața secției de poliție, între o mașină parcată și un gard. Eram totuși în afara pericolului de a fi jefuit. A doua dimineață, comandantul care l-a înlocuit pe cel din seara de dinainte, și-a cerut scuze de comportamentul colegului său și m-a invitat să luăm micul dejun împreună. Oameni și oameni…

1. O celulă de închisoare (Mexic)

Ăsta este cel mai ciudat loc în care am petrecut două nopți. Ajungând seara târziu în orașelul Atzitzintla, de la baza vulcanului Orizaba din Mexic, am rugat poliția locală să-mi ofere un loc sigur în care pot poposi peste noapte. Mai în glumă, mai în serios, mi-au oferit o celulă din cele două libere. Râzând, am acceptat. A fost, cu siguranță, cel mai sigur loc în care am dormit în Mexic.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Despre cascada Angel (978 m), cea mai înaltă cascadă din lume și cum am ajuns acolo

Cascada Angel, cu o cădere de 978 m, este cea mai înaltă cascadă din lume, iar locul extrem de izolat în care se află o face unul din cele mai misterioase și incredibile locuri, nu doar din America de Sud, ci chiar din lumea întreagă. Este de departe un privilegiu incredibil să fi ajuns acolo în expediția mea prin Americi și pentru că am tot fost întrebat prin mesaje despre cum am ajuns acolo, despre costuri și despre situația actuală din Venezuela, am să rezum toată experiența mea în cele ce urmează.

Puțină istorie

Deși casacada fusese descoperită de venezueleanul Ernesto Sánchez la Cruz, în 1910, legenda va reține numele americanului Angel, care venit să caute aur în regiune, redescoperă casacada în noiembrie 1933. În 1949, o expediție americană condusă de o fostă corespondentă de război, Ruth Robertson străbate canionul Churun și efectuează măsurători din care relevă o înălțime de 979 m: de 18 ori cea a Niagarei.

Totuși, este de reținut faptul că acest loc era cunoscut de către băștinași (indigenii pemon și alții) încă din timpuri străvechi și era considerat un loc sacru la care doar cei inițiați în tainele șamanismului puteau veni sau îl puteau privi.

Localizare geografică

Cascada Angel este situată într-unul din cele mai frumoase parcuri naționale ale Venezuelei, parcul național Canaima. Cascada în sine cade de pe Auyan-Tepui, cel mai extins astfel de platou din parc (există numeroase astfel de platouri, cel mai cunoscut și accesibil fiind, totuși, Roraima). Atașez mai jos o hartă cu locația cascadei pe teritoriul Venezuelei.

Experiența mea

În octombrie-noiembrie 2016, în cadrul proiectului meu de traversare a celor două Americi pe bicicletă, am abordat și Venezuela, țară care se confruntă cu grave probleme socio-politico-economice și care este ocolită de foarte mulți turiști în acest moment.

Cascada Angel a fost în plan încă de la început, așa că atunci când am ajuns în Ciudad Bolívar, m-am dus direct la aeroport să caut un operator turistic care să-mi faciliteze turul. Nu sunt neapărat adeptul tururilor turistice organizate, dar în acest caz, accesul la cascadă este aproape imposibil fără a lua un zbor spre Laguna Canaima și o barcă, mai departe, spre baza cascadei. În acest sens, ciudad Bolívar mi se pare că are cele mai ieftine variante, fiind orașul cel mai apropiat, dar, ce-i drept, și din Ciudad Guayana se poate foarte bine pleca.

Se pot aranja tururi chiar și din Europa, dar varianta cea mai ieftină este să ajungeți pe cont propriu în Ciudad Guayana sau Bolívar și să negociați la aeroport cu diverși operatori turistici. Fiind într-o perioadă foarte proastă pentru turism, vă pot lăsa la un preț frumușel. Eu aș spune că puteți obține un tur de 3 zile complet (transport, cazare, mâncare) pentru $260 – $300. Eu am plătit $280.

Recomandare: În Venezuela este bine să aveți dolari americani la voi. O sumă nici mare, nici mică, fiindcă este aproape imposibil să retrageți bani de la bancomat la cursul de schimb real. Puteți de asemenea apela la PayPal. Eu am plătit turul la cascada Angel cu PayPal.

Cascada Angel și Laguna Canaima

Am decolat din Ciudad Bolívar în jurul orelor opt dimineața, într-un Cessna. Eu cu pilotul și cu un angajat al parcului ce făcea naveta între Bolivar și Canaima. Zborul durează în jur de o oră – o oră și 20 și fix înainte de aterizare, pe partea stângă, am putut admira Laguna Canaima cu impresionantele cascade Sapo și Hacha. Atașez mai jos o hartă a Lagunei Canaima cu toate cascadele.

De cum am ajuns la aeroport, am fost luat în primire de către ghid, care m-a lipit la alt grup deja format.

În prima zi, ne-a dus la diferitele cascade situate împrejurul lagunei Canaima, iar la una dintre el (Hacha, cred) poți intra chiar în spatele căderii de apă, ceea ce reprezintă o experiență foarte tare. Îmi aduc aminte că mi-am lăsat șosetele în picioare atunci când am intrat în spatele căderii de apă pentru aderență, pietrele fiind foarte alunecoase.

După o noapte dormită la căsuță, în deplin confort, am pornit a doua zi în jurul orelor 9 am cu barca cu motor spre cascada Angel. Se urcă contra curent cursul a 2 râuri, Carrao și Churun, iar în unele locuri, din cauza rapidelor și a curenților extrem de puternici, trebuie coborât și ocolit, fără pasageri, pe porțiuni de uscat.

În altă ordine de idei, parcul național Canaima și drumul spre Angel, este raiul pe pământ: absolut sălbatic, greu accesibil și pristin.

Pe ultima porțiune a traseului pe râul Churun, am trecut prin Gargata del Diablo, un loc extrem de strâmt și periculos între 2 pietre și ne-a prins și o ploaie măruntă, dar peisajul a compensat pe deplin.

Am campat la aproximativ 3 km de cascadă, iar ghizii ne-au făcut de mâncare și ne-au ajutat să ne cazăm la hamace, ferite de ploaie de niște copertine, acolo special pentru cei care vin la cascadă.

A treia zi, la 5 am am pornit spre cascadă iar la 7 am eram la câțiva pași de cea mai înaltă cascadă din lume.

Vă las mai jos câteva poze din cele mai reușite pe care le-am făcut în acest loc.

Și ca să închei pe un ton haios, n-am să uit niciodată cum, la întoarcere, spre Ciudad Bolivar, pilotul a aterizat bietul Cessna pe un drum neasfaltat dintr-un sat și a mai recuperat un pasager, care pasager l-a plătit cu o ladă plină de bolivari. Inflația enormă din Venezuela, cât și faptul că în 2016 cea mai mare bancnotă de pe piață era cea de 100 (un dolar valora aproape de 4.000 de bolivari), ducea la asemenea absurdități. Cum au aflat că eram din România, mi-au sugerat, râzând, că Maduro ar merita aceeași soartă, că Ceaușescu…

Este Venezuela periculoasă? Să merg acolo? Care sunt problemele?

Depinde în ce sens periculoasă. Dacă este să vorbim despre marile orașe, da, criminalitatea este la cote foarte mari și va fi, părerea mea din ce în ce mai mare, tensiunile sociale fiind enorme. Dar dacă vorbim de Gran Sábana, Parcul Național Canaima, Cascada Angel și Muntele Roraima, vorbim de zone izolate, slab populate și în care furturile și agresiunile sunt aproape inexistente. Eu unul am încercat să mă țin departe de orașele mari și nu am avut probleme. Mă rog, m-au căutat niste hoți la un moment dat în hotelul la care mă cazasem în orașul Calabozo, dar nu au dat de mine. Credeau că am dolari mulți la mine…

În schimb, Venezuela e o țară de oameni triști, care nu au ce pune pe masă și care au încetat să mai iese la terase, baruri, etc. Nu veți vedea prea mulți oameni la terase în Venezuela fiindcă nu prea mai există așa ceva din frica de a fi jefuiți.

Și cealaltă problemă gravă pentru turiști, este retragerea de numerar. Statul venezuelean impune o rată de schimb care nu reflectă valoarea reală a dolarului, deci trebuie să ai la tine, fie dolari cash pe care să-i schimbi pe piața neagră sau să folosești un serviciu de transfer, gen PayPal.

Recomandarea mea este să vă băgați, doar dacă știți ce faceți. Cea mai ok variantă este să veniți dinspre Brazilia pentru aceste frumuseți naturale și să nu mergeți mai departe de Ciudad Bolivar.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

De ce Brazilia este țara mea preferată din America Latină

Îmi spunea la un moment dat un israelian care călătorea și el prin America Latină, că Brazilia ar fi cea mai mișto țară din această parte de lume dacă aici s-ar vorbi tot spaniolă. Eu aș spune că este cea mai faină tocmai pentru că nu se vorbește spaniolă, ci portugheză. Bine, nu doar acest aspect o face țara mea preferată, dar acesta este și el unul dintre ele. În fine, hai să vă zic…

Deși Brazilia este cea mai cunoscută țară din America de Sud (pentru că fotbal, Rio de Janeiro și femei frumoase) și țara care primește cei mai mulți turiști străini de pe continent (anul trecut au călcat pragul în jur de 6,6 milioane de turiști străini), Brazilia nu este totuși o destinație turistică de top. Comparat cu mărimea acestei țări și ca suprafață și ca populație (este pe locul 5 în lume la ambele categorii), 6,6 milioane de turiști este o nimica toată. În comparație, o tară europeană, Polonia, primește peste 16 milioane de turiști anual.

Dacă nu te înghesui pe celebrele plaje din Rio, Brazilia este o destinație incredibil de sălbatică și puțin cunoscută. De altfel, mulți backpackeri din afara continentului, preferă țările andine din America de Sud (Ecuador, Peru, Bolivia, Chile, Argentina) și mulți dintre ei ignoră complet Brazilia. Și totuși, țara asta reprezintă 48% din continent și găzduiește cele mai incredibile locuri, dar din păcate continuă să fie văzută că o destinație neinteresantă sau considerată periculoasă.

Diversitatea populației este cea mai mare, poate chiar din ambele Americi. Brazilia a primit cei mai mulți imigranți dintre toate țările latine și spre deosebire de Statele Unite sau Canada, mi se pare că brazilienii au reuși mult mai bine să creeze o adevărată identitate națională. Oricine poate fi brazilian, atât timp cât vorbești o portugheză braziliană decentă și porți șlapi (chinelas).

Iar caracterul oamenilor este cu adevărat special. Brazilienii, comparat cu vecinii argentinieni sunt mult mai plini de viață, mai nebuni, dar și mai simpli. Oricând îți sar în ajutor și sunt dispuși să pună de o bere pe o terasă care duduie de muzică.

Și nu în ultimul rând, femeile. Senzualitatea, sincer, cred că a luat naștere pe aceste meleaguri. Poate doar columbiencele se mai apropie cât de cât de nebunia și senzualitatea braziliencelor…

În rest, sper ca într-o zi să pot rămâne în această țară pe termen mai lung.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
3 comments

Mi-e frică să mă mai întorc „acasă”…

De cât timp ești plecat de acasă? Când te întorci acasă? Cine te așteaptă acasă?

Acestea sunt întrebări pe care le primesc aproape zilnic, fie de la cei care mă urmăresc pe blog și rețelele de socializare, fie de la cei pe care îi întâlnesc fizic, în călătoria mea și sincer vă spun, îmi este chiar greu să răspund la această întrebare, fiindcă pentru mine, definiția de ‘acasă’ s-a schimbat constant de-a lungul vieții și continuă să se schimbe.

Dar recunosc, după 2 ani și 7 luni de zile pe drum, mi-e teamă să mă întorc la ceea ce numeam înainte casă. Pentru că nu știu pe cine voi găsi și cum îl voi găsi.

Ne schimbăm în câteva săptămâni, d-apăi ani. Rămânem fixați câteodată cu imaginea unei persoane surprinsă de noi într-o fracțiune a vieții ei, și credem că tot așa o vom regăsi și peste ani. Evident, ne înșelăm.

În tot acest timp, viața a curs mai departe. Cei pe care îi știam eu s-au căsătorit, unii au copii, alții au plecat spre alte zări să muncească și să-și facă un rost în viață și sunt conștient de asta. De aia mi-e și frică să mă întorc: de fața și impactul schimbării.

Dar totuși ce înseamnă conceptul de casă? Un loc fizic? Familia? Prietenii? Locul unde m-am născut și copilărit?

Am părăsit orașul natal, Piatra Neamț, la vârsta de 15 ani, imigrând cu părinții mei în Canada. M-am întors apoi an de an în țară, negăsindu-mi locul nici acolo, nici peste ocean. Asta cel mai probabil și din cauza situației familiale care suspenda oarecum existența mea între o stare de melancolie față de plaiurile natale și dorința de a mă integra într-o societate cu care simțeam că nu rezonez prea bine.

Dar adevărul este că nu știu dacă am putut vreodată numi cu adevărat vreun loc casă. Heinz Stücke, unul din cei mai călătoriți cicloturiști din istorie, și-a intitulat cartea ‘Home is elsewhere’, iar într-unul din puținele interviuri pe care am putut să le găsesc cu dânsul, povestește cum a reușit să călătorească peste 50 de ani, în mare parte și datorită faptului că îi era frică să se întoarcă acasă, la viața de dinainte, la obiceiurile și la modul de viață anterior.

Și așa este, călătoria te schimbă de cele mai multe ori în bine și ireversibil, iar familie în toți acești ani mi-au fost cei care s-au manifestat în mici gesturi față de mine. O masă caldă duminica în sânul unei familii, un pat confortabil, o reparație la biclă. Toți acești necunoscuți mi-au fost și continuă să-mi fie familie și casă.

Fiindcă casa este acel loc în care te simți confortabil și apreciat. Acel loc sau moment în care poți împărtăși cu alții experiențele tale și față de care îți poți deschide sufletul și arată zâmbetul.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Traversarea Boliviei și a celui mai mare deșert de sare din lume, Salar de Uyuni

În ultimul articol vă povesteam despre incursiunile pe masivii Sajama și Parinacota, pe a căror vârfuri, din păcate, nu am reușit să ajung datorită factorilor meteorologici. Așa că am abandonat ideea de a mai încerca vreo altă ascensiune și mi-am văzut mai departe de drum.

Am părăsit La Pazul în ajunul Anului Nou, prinzând într-unul din orășelele din apropiere chiar și niște tradiții locale care mi-au adus aminte de ale noastre, din România. Totuși, petrecerea din satele boliviene se termină înainte de ora 12 noaptea, iar după nu mai găsești pe nimeni treaz sau vreun magazin deschis. Toți sătenii sunt beți înainte de 12 și pleacă la culcare. Eu mi-am pus cortul în părculețul din centrul urbei și am tras un pui bun de somn, după ce sărbătorisem și eu cu câteva beri. Aceasta era a treia trecere dintre ani, sârbătorită pe drum.

Vremea pe altiplano, în lunile decembrie și ianuarie este una pe cât se poate de ciudată: ploaie, trăsnete, mult vânt, iar dacă urci la peste 5.000 de metri, dai și de ninsoare.

Șoseaua dintre La Paz și Oruro este prevăzută cu două benzi pe sens și spațiu suficient pe margini pentru a pedala în siguranță. Nici traficul nu este mare în Bolivia, foarte puțini oameni deținând vehicule personale, majoritatea deplasându-se cu maxi taxiuri.

În Bolivia, șoselele principale (destul de puține la număr), în marea lor parte, sunt asfaltate și chiar proaspăt asfaltate, intrând la ‘mari’ lucrări de infrastructură ale Președintelui Evo Morales. Cum ai ieșit de pe ele, te așteptă pietrișul, nisipul și noroiul. Dar asta face, până la urmă, din Bolivia, un loc atât de pitoresc și spectaculos, un loc în care parcă te întorci în timp.

Din când în când, altimetrul îmi amintește că pedalez la 3.900 de metri. Până acum câțiva ani în urmă nu ajunsesem niciodată la o așa altitudine. Mi s-ar fi părut incredibil, iar acum, pedalez luni de zile la altitudini care au depășit uneori și 4.500 de m. Regiunea andină din America de Sud și cea himalayană, în Asia sunt cele mai înalte regiuni locuite ale Terrei. Doar în jur de 140 de milioane de oameni din întreaga lume locuiesc la o altitudine mai mare de 2.400 de m, iar majoritatea localităților situate la peste 4.000 de m altitudine se găsesc în țările andine ale Americii de Sud, Tibet și zona Himalaya.

Pentru a ajunge la Salar, aveam două opțiuni din Oruro: fie să o iau pe principală spre orașul Uyuni, fie pe ocolite, prin Copacabanita, Andamarca și Salinas și să traversez Salarul între Jirira și Colchani. Am ales a doua variantă, chiar dacă mai lungă și mai grea, dar pitorescul și autenticitatea drumului băteau clar prima variantă, pe o șosea aglomerată.

Fix la ieșire din Oruro, pe malul Lacului Uru Uru am putut observa niște flamingo. Păcat totuși de maldărul de gunoaie. Ca mai în toate țările latino americane, managementul gunoaielor în Bolivia este unul dezastruos. La ieșirea din fiecare oraș, sunt maldăre peste maldăre de gunoaie și mirosuri care mai de care. Și nu numai.

Drumul pe care mi l-am ales a fost complet lipsit de trafic. Cel puțin după Copacabanita, media de timp între două mașini care mă depășeau, a fost, cred, de 15 minute. În același timp, pe acest tronson, am văzut și unul din cele mai frumoase asfințituri din Anzi.

După Andamarca a dispărut și asfaltul, lăsând loc unui drum de pietriș și nisip. Și cum credeam că mă bucur de unul singur de acest drum, mă nene, apare unul pe motoretă și intră în mine. M-am ferit cât am putut, dar tot m-a atins și mi-a rupt suportul cobului de pe spate și mi-a îndoit o pedală. Când l-am întrebat cum naiba a pierdut controlul, mi-a zis că nu vede. Deci tu poți fi cel mai corect biciclist sau șofer și altul inconștient să te omoare. Cam așa stă treaba. Și chiar într-una din cele mai izolate regiuni, unde nu te-ai aștepta.

Salar de Uyuni

Cu o suprafață de 10.582 km pătrați, Salar de Uyuni este cel mai mare deșert de sare din lume, fiind și obiectivul cel mai cunoscut și râvnit de orice turist din Bolivia, iar traversarea lui pe bicicletă este o experiență absolut unică.

După câteva zile de off-road și ‘mud-road’, am intrat în Salar pe rampa din dreptul localității Jirira. Sunt mai multe astfel de rampe, dar asta mi s-a părut cea mai avantajoasă opțiune pentru mine, având undeva la 80 de km de traversare efectivă a Salarului, până în dreptul localității Colchani, în apropiere de orașul Uyuni.

Pentru cineva care n-a pedalat prin Salar, s-ar putea întreba cum te orientezi în acea mare de sare. Ei bine, există rute care se disting de restul mării de sare. Rute bine definite și vizibile care sunt tranzitate chiar și de autobuze și camioane.

După primii 10 km, bicicleta mi se umple de sare, dar în mintea mea, nu pot asocia particulele albe cu sarea. Mă gândesc la zăpadă, deși e sare. De la distanță nici nu prea poți face diferența între cele două.

N-am apucat să dorm la cort în Salar, fiind destul de dificil să bat cuiele de ancorare, dar am compensat cu o găteală, la primus.

Seara, chiar înainte de ieșirea din Salar, spre Colchani, m-a izbit un vânt frontal destul de nesuferit. De altfel, în mai toată regiunea andină, ori în ce direcție te-ai deplasa, am impresia că vântul e mereu împotriva ta, dar cu puțină sforțare, am ieșit cu bine la liman. Mai mult decât vântul, nu vroiam să mă prindă furtuna cu trăznete care se vedea la orizont. M-a prins mai târziu, în cort.

În zilele ce au urmat, din Uyuni, aveam să încep tranziția spre ținuturile joase din nordul Argentinei, dar nu înainte de a traversa cea mai grea parte a Anzilor bolivieni. Tot aici, avea să mi rupă urechea de la schimbătorul de pe spate. Dar despre asta, în articolul următor.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
1 comment

Bolivia și incursiunile pe Sajama (6.542 m) și Parinacota (6.380 m)

Unul din gândurile cu care am intrat în Bolivia, a fost să realizez cel puțin o ascensiune pe un vârf de peste 6.000 de m. Inițial, vroiam masivul Illimani (6.439 m), dar după cum vă voi povesti în cele ce urmează, am nimerit într-una din cele mai nefavorabile perioade ale anului pentru alpinism în Bolivia, iar condițiile grele de la fața locului, nu mi-au permis să fac prea multe.

Mi-ar fi greu să car pe lângă strictul necesar, și echipament de alpinism, așa că decum am ajuns în La Paz, am căutat un loc în care să pot închiria echipament decent și să vorbesc cu un ghid care mă putea informa despre condițiile meteo și de traseu de pe masivi. Nu dispuneam de bugetul necesar pentru a plăti un ghid și nici nu vreau să fac lucrul acesta. Senzația și experiența este mult diferită atunci când încerci să faci ceva prin propriile forțe. Să și reușești este absolut fantastic.

Am intrat prima oară la câteva agenții care oferă tururi all inclusive (ghid, hrană și echipament). Pe strada Sagarnaga, una din cele mai cunoscute străzi din centrul La Paz-ului, există mai multe astfel de agenții care oferă tururi pe Potosi, Illimani și Sajama și vorbind sincer cu un ghid, am aflat două alte aspecte: faptul că ruta normală până pe vf. Illimani era impracticabilă datorită unei crevase imense, iar alte rute aveau un risc ridicat de avalanșă și locul de unde aș fi putut închiria echipament montan la un preț mai ieftin. Normal că nici o agenție sănătoasă la cap nu ți-ar da aceste informații, dar cu puțin fler și din vorbă în vorbă, ajungi și la informația de care ai nevoie. Deci, varianta cu Illimani cădea, așa că mi-am îndreptat planurile spre Sajama, cel mai înalt vârf al Boliviei.

Vulcanul Sajama (6.542 m)

Masivul Sajama (6.542 m) situat în Parcul Național Sajama, este cel mai înalt vârf din Bolivia și unul din cele mai înalte vârfuri din întreaga Cordilieră a Anzilor. După ce reușisem să închiriez la un preț foarte bun echipamentul de la un magazin numit Base Camp, în La Paz, m-am îndreptat spre Sajama. Orice ascensiune pe Sajama începe din micuța localitate cu același nume, unde mi-am completat proviziile și am zăbovit puțin înainte să o iau spre tabăra de bază de la 4.800 de m.

Din localitatea Sajama se pot vedea, printre altele, vulcanii Sajama, Parinacota și Pomerape, toți având peste 6.000 de m altitudine. Parinacota și Pomerape sunt doi vulcani gemeni, situați vis-a-vis de Sajama. În zonă sunt și niște băi termale, unde te poți încălzi și scăpa puțin de frigul care-ți intră în oase și vântul continuu care suflă acolo. Apropo de acest vânt, mi-a uscat și ars buzele și pielea de lângă buze, suferind câteva zile bune după aia, cu tot cu strugurel și crema cu care mă dădeam.

Din sat până în tabăra de bază să tot fie 3 ore (10 km). După vreo 3 km pe drumul ce leagă Sajama de câteva sate vecine, fac dreapta și urmez cursul unui pârâu, admirând copacii care cresc la cea mai mare altitudine din lume. Da, e un miracol, la peste 4.000 de m altitudine să ai orice altceva în afară de vegetație joasă și stearpă.

Tot drumul nu dau de urmă de om, iar pe seară când ajung în tabăra de bază, realizez că nu mai călcase cineva pe acolo de săptămâni sau chiar luni bune. Îmi pun cortul și după ce termin ‘Lupul de stepă’ a lui Hesse, cad într-un somn adânc. Eram bine aclimatizat. Nu am simțit lipsa de oxigen. Cel puțin nu la 4.800. Seara următoare avea să fie în schimb diferită.

Ascensiunea propriu zisă de aici începe iar pe la cota 5.300 sunt deja obligat să-mi pun colțarii. Ultima porțiune până în tabăra de altitudine de la 5.700 m este una dificilă. Stratul relativ subțire de zăpadă, de multe ori fleșcăită, face ascensiunea mult mai dificilă. În sezon, nu este zăpadă pe ruta normală, ghețarul începând abia după 6.000 de m, dar acum situația este una grea, trebuind să fac în permanență și recunoaștere de traseu.

Dacă prima parte din traseul spre Tabăra de înălțime este mai mult trekking, a doua parte, mă extenuează complet. Și poate nu m-a extenuat atât de mult traseul, cât faptul că a trebuit să car de unul singur tot echipamentul, hrană și apă suficientă. Altfel simți această greutate la altitudine, chiar dacă ești bine aclimatizat.

Rupt de oboseală, a trebuit să dau la o parte zăpada cu pioletul, să fac loc cortului și să îl instalez și ancorez, fiindcă la acea altitudine și în acea zonă, te poate lua vântul pe sus, la propriu. Răzbătând cu durere de cap de la înălțime și obosit, am reușit până la urmă să-mi fac ‘bivy-ul’ și să mă pun în cort. Mi-am făcut rapid un ceai de coca, am luat un paracetamol și am încercat să dorm, dar nu mă simțeam prea bine. În schimb, imagini din pragul cortului, era una dumnezeiască. Eram de unul singur pe masiv. Orice mi s-ar fi întâmplat, nu aș fi avut la cine să strig sau pe cine să chem în ajutor.

După multă foială, am reușit să adorm, iar spre surprinderea mea, a doua zi m-am trezit odihnit și destul de fresh. Era ajunul Crăciunului și prima oară când am dormit la 5.700 m altitudine.

Ideea mea era să urc Sajama în 3 zile cu o noapte dormită în tabăra de bază, una la altitudine și plecare pe vârf dis de dimineață, ceea ce am și făcut, dar avansând până pe la 5.900 de m, mi-am dat seama că-mi pun viața în pericol încercând să ajung pe vârf. Zăpada moale, în caz de cădere, nu mi-ar fi permis să mă opresc în piolet în siguranță, iar riscul de a aluneca este unul mare. Asta și faptul că eram singur și nu mă puteam baza pe un partener, m-au făcut să renunț. Cred că viața și siguranța trebuie să aibe mereu prioritate.

Totuși, când zic că am fost singur, mint. Chiar în ajunul Crăciunului, m-am trezit cu un șoricel la ușa cortului meu, apărut la propriu, din piatră seacă. Ce puteam să fac? I-am dat o felie de cașcaval și i-am urât Crăciun fericit.

Furtuna de zăpadă cu traznete de pe vulcanul Parinacota (6.380 m)

După încercarea nereușită de a escalada Sajama, m-am întors în sat și mi-am luat o zi de odihnă, până să mă hotărăsc dacă să mai încerc alt vârf și care anume. Știind că Parinacota nu prezintă nici o dificultate tehnică, fiind mai mult un vârf de trekking, am decis să o iau într-acolo, parcurgând cei 20 de km pe jos.

Am petrecut noaptea în aer liber (doar cu sacul) și am pornit pe la 6 am spre vârf (de la 4.800 de m), urcând fără nici o problemă până după 6.000 de m, unde ce să crezi: m-a prins o furtună de zăpadă cu trăsnete. I was like…WTF! Sincer, în viața mea nu mi-aș fi închipuit că există așa ceva. Creierul meu nu putea, până în acel moment, asocia ninsoarea cu trăsnetele, dar uite că există pe altiplano.

Fiind cu pioletul în mână și fără nici un loc în care să mă ascund, mi-a fost frică să nu mă trăsnească. Am abandonat ideea de vârf și am început să cobor, dar mi-am zis că dacă mor pe acolo, măcar să se știe de mine și am sunat la urgență.

Le-am explicat situația iar soluția primită a fost: ‘ Pues, bájate!’ (păi, coboară). În toată negriciunea situației, mi-a venit totuși să zâmbesc. Așa că nu te poți baza pe cei de la serviciile de urgență din Bolivia. Dar totul este bine, atunci când se termină cu bine.

Și cam asta a fost cu ascensiunile din Bolivia.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
No comments

Ultima parte din Peru, Lacul Titicaca și La Paz, Bolivia

Ultima oară când am scris pe blog, vă povesteam despre aventura de la Machu Picchu și cum am reușit să intru gratis, la unul din cele mai importante obiective din Peru. A trecut ceva timp de atunci și încă nu am apucat să vă spui ce am mai văzut și trăit de atunci.

No, pe scurt, aventura americană a avansat și am reușit să ating Argentina, un obiectiv care, multă vreme mi-a părut unul foarte îndepărtat, un loc, un concept greu de atins.

Asta este partea bună. Partea mai puțin bună, este că, undeva, la aproximativ 232 de km de Asunción, Paraguay, în provincia argentiniană Formosa, pe un drum neasfaltat, mi s-a rupt furca de la bicicletă. Și cum n-am găsit alta care să se potrivească prin zonă, aștept, încă, una nouă din țară, de la partenerii Crossbike. Dar mai multe detalii despre asta, vă voi da într-un articol viitor. Acum, hai să vă zic cum a fost ultima parte din Peru, Cuzco, Lacul Titicaca și La Paz, Bolivia.

Cuzco – orașul imperial incaș și drumul spre Lacul Titicaca

Cuzco este, fără doar și poate, una din destinațiile de top din Peru. De aici începe pentru cei mai mulți turiști și incursiunea spre Machu Picchu și Lacul Titicaca.

Spre deosebire de alte orașe din Peru, Cuzco, cel puțin în zona centrală, pare a fi unul din cele mai curate și organizate orașe din Peru. Cu clădirile sale coloniale și atmosfera sa rustică, prețurile în Cuzco sunt și ele pe măsură, mai pipărate ca în alte zone ale țării. Totuși, dacă nu cauți un loc fancy, în Piața Sfântul Petru (Mercado San Pedro), găsești, ca în mai toate piețele din Peru, bucate diverse, ieftine și delicioase. Și este relativ aproape de Centru, de Piața Armelor.

Tot în Cuzco, am văzut și cei mai mulți ‘gringo’ pe kilometrul pătrat din toată țara Inca (Peru este supranumit și țara Inca). Nu că nu ai vedea străini și în alte părți, dar aici ies mai în evidență. Peru, în general, este una din cele mai turistice țari din America de Sud.

Dar cel mai fain obiectiv pe care am apucat să-l vizitez aici a fost Sacsayhuaman, fortăreața ceremonială incaşă. Din păcate, foarte puțin din ceea ce era capitala incaşilor s-a mai păstrat până în ziua de azi, spaniolii lui Pizarro, distrugând templele lor şi construind biserici şi catedrale catolice deasupra. Sacsayhuaman este unul din puținele temple precolumbiene care s-au păstrat.

În Cuzco s-au întâlnit şi confruntat în secolul al XVI-lea două lumi diferite: cea spaniolă (europeană) şi cea incaşă. După cucerirea Cuzcoului, incaşii s-au retras spre alte oraşe, precum Machu Picchu, Choquequirao sau Vilcabamba, până unde au fost fugăriți de către spanioli.

Când te gandești mai bine, realizezi, de fapt, că o mână de europeni au reuşit să distrugă un ditamai imperiu, foarte avansat pentru vremea lui, prin forța armelor. Şi cam asta este istoria Americilor, în general. O istorie care s-a scris cu arma în mână şi prin jaf organizat.

Înapoi pe șa, la ieșirea din Cuzco, am avut surpriza să am o pantă lină, cam vreo 30 de km. Dacă între Nazca și Cuzco am avut urcări incredibil de grele, de la Cuzco spre La Paz, Bolivia, pe altiplano, drumul devine mult mai ușor, pe bucăți bune fiind drept ca lacrima. De aici și numele de altiplano, adică ‘planul înalt’. Așa că, pe mijlocul Cordilierei, drumul este unul cât se poate de drept. Cum te apropii de vreo una din margini, situația se schimbă radical.

Prima noapte după ieșirea din Cuzco, mi-am petrecut-o pe marginea unui lac. Mi-am cocoțat cortul într-o căsuță de lemn și nici n-am mai pus capacul cortului deasupra, iar până să adorm, am citit primele 30 de pagini din ‘America’ lui Kafka, unul dintre ultimele sale romane, a cărui manuscrise le-a înmânat lui Max Brod, cu rugămintea de a fi arse. Acesta, în schimb, le-a publicat. Așa că din creierul Anzilor, m-am teleportat pentru scurt timp în labirinturi absurde și situații fără de ieșire imaginate de maestrul Kafka. Dacă vă întrebați în ce format citesc, cel mai adesea găsesc cartea gratis, pe net, de preferință în format epub, pe care-l deschid cu aplicația UB Reader.

Cum vă mai povesteam într-unul articolele anterioare, zona andină este extrem de pitorească. Ici, colo, dai de câte un sat uitat de lume, iar între, este plin de turme de lame și de alpace, țărani care muncesc câmpul, iar în depărtare, mai apare uneori câte un pisc acoperit de nămeți. Am dat la un moment dat și peste niște țărani care arau cu plug de lemn tras de boi, a la Grigorescu. La noi or mai exista?

Nu mi-am cărat mâncare cu mine pe porțiunea aceasta, fiindcă în mai oricare așezare dai de câte un restaurant sau popas turistic, unde pentru 6 – 8 soles (~7 -9 RON) poți servi o masă completă, chiar dacă în unele locuri vând doar pește (de regulă păstrăv). Totuși, mâncarea de care m-am îndrăgostit în Peru este ‘lomo saltado’ (orez cu cartofi prăjiți și tocăniță de carne). Bine, și de cebiche, dar se găsește doar în zona de coastă.

Într-o altă seară, am înnoptat la un colegiu agricol. Făcusem puțin peste 100 de km în acea zi și am cerut voie paznicului să înnoptez acolo. Prefer să mă opresc într-un loc unde îmi pot reîncarcă bateria telefonului pentru că îmi înregistrez în permanență traseul cu aplicația Strava. Mi-am instalat totuși cortul pe unul din holurile colegiului, am înfulecat ceva de-ale gurii și cum m-am pus în sacul de dormit, dus am fost. Micul dejun l-am luat a doua zi într-o localitate la 15 km. Trebuie să vă zic că din Cuzco, mai departe, am menținut un ritm foarte bun, având mai multe zile cu peste 100 de km parcurși.

Într-o altă dimineață, după ce îmi pusesem cortul pe terenul unor gospodari, m-am trezit cu resturi fecale de lamă aruncate în cort. Pesemne că speriasem oamenii. Nu cred că mai văzuseră un așa cort în viața lor. Și-or fi zis: ‘Piu, piei Satana’. Cruci n-am văzut să-și facă. Catolicismul colonizatorilor i-a ocolit. Dar de speriat, i-am sperat și nici nu le cerusem voie să pun cortul acolo. Nu că ar fi fost prin zonă, seara târziu când m-am așezat eu acolo. Da, poate v-am mai spus, nu sunt deloc o persoană matinală și continui, de multe ori, să pedalez până la ore târzii, după lăsarea nopții.

Lacul Titicaca, intrarea în Bolivia și La Paz

Nu am ales ruta tradițională spre La Paz, rută care ar fi trecut prin Juliaca și Puno, ci o rută care înconjoară lacul Titicaca prin nord – est, cu trafic mult mai redus și numai bună pentru cicloturism. De aproximativ un an, există și punct oficial de trecere a frontierei, la Tilali, de partea peruană și Puerta Acosta de partea boliviană.

Lacul Titicaca, situat la o altitudine de peste 3.800 de m, cu o suprafață de 9.710 km pătrați, este cel mai mare lac din America de Sud și cea mai înaltă cale navigabilă din lume. Prima oară când am auzit despre acest lac, a fost prin clasa a V-a, la ora de geografie, când râdea întreaga clasă la auzul acestui nume. Dacă ne uităm totuși la etimologia lui, în limba indigenă aymara, titi înseamnă puma, iar caca poate fi tradus ca alb, deci Titicaca însemna puma albă.

În Huancane am dormit într-un han, la comun, cu doar 5 soles, iar în drum spre granița boliviană, mi-a explodat camera de pe spate. Bucăți s-a făcut…

Partea de nord est a Lacului Titicaca, fiind mai izolată, nu mă așteptam să fie asfaltată, dar cu câteva mici excepții, atât partea peruană, cât și Bolivia au asfaltat aproape întreaga porțiune.

Bolivia este una dintre cele doar 3 țări sud americane care cer viză cetățenilor români (împreună cu Guyana și Surinam), așa că am intrat cu pașaportul canadian. În general, îl folosesc pe cel român, dar la nevoie schimb, cum mi-e mai ușor.

Am ajuns seara în vama peruană și până să mă înregistreze și să-mi pună ștampila de ieșire, s-a luat curentul. Totuși, odată rezolvată situația m-au cazat la ei, fiind prea târziu să mai continui încă 15 km până la Puerto Acosta pe partea boliviană.

Drumul dintre cele două vămi, este unul sinuos, neasfaltat care urcă până pe la vreo 4.200 de m, că să coboare apoi în Puerto Acosta pe la 3.900 de m. Undeva în creștetul dealurilor, este marcată și granița. Mă prinde ploaia, dar nu pot să nu remarc cât de frumos se vede de acolo de sus lacul Titicaca.

De acolo, în 2 zile am fost în La Paz, unde plănuiam să-mi fac baza pentru câteva ascensiuni pe masivi din Bolivia.

Spre deosebire de Peru, Bolivia este de două ori mai ieftină, dar văzându-te gringo, vor încerca cu orice preț să-ți vândă totul mai scump. Îmi aduc aminte că în drum spre La Paz, m-am oprit să mănânc o supă, și femeia care vindea pe marginea străzii, o cholita, cum le spune în limbajul local (cholita sunt femeile care se îmbracă în portul popular introdus de colonizatorii spanioli) mi-a cerut dublu față de localnici. Chiar dacă vorbeau în aymara, mi-am dat seama de ‘manevră’ și i-am zis. S-a uitat urât la mine…

În Bolivia, mai mult chiar decât în Peru, oamenii, în mare parte indigeni aymara, sunt destul de ostili cu străinii, cel puțin din priviri. Deși oameni faini întâlnești peste tot, nu de puține ori mi-au lăsat impresia că văd străinii ca pe o resursă de care trebuie să profite. Asta poate și pentru istoria zbuciumată a locului, pentru faptul că spaniolii au scos cele mai multe tone de argint și alte metale prețioase chiar din Bolivia, folosind localnicii pe post de sclavi.

Intrarea în La Paz mi-am făcut-o prin El Alto, un cartier situat la 4.100 de m altitudine și care găzduiește și aeroportul internațional, aeroportul situat la cea mai mare altitudine din lume. Dacă în Peru probleme de trafic sunt cauzate de așa numitele moto taxiuri, în Bolivia nu vezi nici urmă, dar traficul tot infernal este. În mare parte datorită puzderiei de microbuze Toyota, a căror șoferi conduc nebunește. Norocul meu este că sunt pe bicicletă și mă pot strecura ușor.

Am găsit La Paz într-o fierbere continuă, înainte de Sărbătorile de iarnă. Toată lumea încearcă să vîndă și să cumpere câte ceva. De la baterii, la fetuși de lamă. Da, fetuși de lamă, ați citit bine, care în cultura indienilor aymara, sunt aduși ca ofrandă Pachamamei, zeița Terrei.

Străzile înguste, presărate de comedores și cafenele șic amintesc de un oraș boem european și sunt mereu pline de trecători grăbiți nu se știe unde.

Eu tot ce vroiam să găsesc, era un magazin specializat pe închiriere de echipamente montane, pentru o posibilă ascensiune pe Illimani și Sajama. Și am găsit, dar despre ascensiuni vă povestesc în materialul viitor.

Atașez mai jos o hartă a traseului pe care l-am parcurs între Cuzco, Peru și La Paz, Bolivia.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
No comments

O întâmplare care mi-a confirmat încă odată cât de mică este lumea

Mi-am început aventura americană pe două roți, în extrema nord a Alaskăi, așa cum bine știți unii dintre voi, în august 2015.

Întâmplător sau nu, tot în acea primă porțiune de traseu, m-am întâlnit poate cu cei mai mulți călători și aventurieri. Pustiul și extrema geografică, atrage toți „nebunii”.

Unul dintre aceștia, un motociclist, un canadian francez trecut de prima tinerețe, s-a oprit, a stat puțin de vorbă cu mine, mi-a făcut o poză și a plecat mai departe. Se îndrepta spre Vermont, acolo unde locuia. Fusese în multe locuri din Americi, dar mi-a zis că Patagonia e preferata sa. Mi-am văzut mai departe de drum, spre Fairbanks.

După vreo două săptămâni, vorbesc cu ai mei la telefon și-mi zic că întâmplător, s-au întâlnit cu un nene care venea fix din Alaska, în Montreal, Canada, acolo unde locuiesc. Era același domn.

Au stat de vorbă cu el într-o intersecție, fiind curioși de unde venea cu motocicleta așa murdară și când au auzit Alaska, i-au zis, ah, știți și noi avem un fiu care a fost recent pe acolo. Și uite așa s-a făcut conexiunea.

Uneori nici nu ne dăm seama cât de mică este această lume și cât de interconectați suntem. Astfel de întâmplări sunt doar o confirmare.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

zoom
3 comments

Aventură la Machu Picchu: cum am ajuns la ruinele oraşului incaş

Toată lumea ştie de Machu Picchu, sau măcar a auzit vag despre oraşul pierdut al incaşilor, iar asta face din aceste ruine, Mecca turismului peruan. Machu Picchu este considerat a fi una dintre minunile lumii, aşa că aici pot ajunge zilnic, până la 3.000 de turişti. Inevitabil, acest aspect diminuează din farmecul locului. Totuşi, depinde de tine, cum alegi să vezi acest loc şi cum îl abordezi.

Îmi place să depun un efort pentru a vedea ceva, pentru a ajunge undeva şi sunt un mare amator de aventură şi adrenalină şi chiar dacă epoca marilor descoperiri a apus demult, eu cred că încă este posibil să-ți alegi felul tău original de a descoperi şi vizita un loc. Fiecare călător vede acelaşi loc, în mod diferit.

Am sosit în orăşelul de la bază, în Aguas Calientes, cu un gând precis: să-mi croiesc ruta mea proprie şi să intru gratis la ruine, sărind cele două puncte de control.

Dacă vă puteți imagina, guvernul peruan, impune o taxă de 152 de soles ($50) străinilor care vor să ajungă la ruine, asta în condițiile în care asta înseamnă aproape un salariu minim al unui peruan pe o săptămână. Şi taxa aceasta creşte mereu. Este adevărat că banii aceştia ajută atât la întreținerea Machu Picchului, cât şi a altor situri arheologice din Peru. Cu toate astea, mi se pare extrem de pipărată şi un mod ticălos de a pune străinii să plătească mai mult, fiindcă taxa pentru peruani este fix jumate. Asta se întâmplă peste tot în Peru. Tendința este să profite cât mai mult de cei din afară.

În fine, să zicem că alegeam să plătesc această taxă. Pe mine unul, nu m-ar fi motivat sufleteşte să ajung pe aceeaşi rută cu toată lumea. Puținul ăla de adrenalină când nu ştii dacă se poate ajunge acolo şi pe unde sau dacă vei putea intra, face totul. Este sarea şi piperul.

Podul care face legătura între Aguas Calientes şi Machu Picchu, peste râul Urubamba, este păzit. La capătul podului este primul punct de control înainte de a urca spre ruine. Când mi-au cerut biletul, le-am dat o scuză puerilă: le-am zis că mă plimb prin zonă, dar m-au întors. Atunci mi-a devenit clar faptul că va trebui să traversez râul la picior, ceva mai în amonte.

2 ore mi-a luat să-mi dau seama că la picior, şi cu camera după mine, nu voi putea traversa Urubamba fără să-mi ud şi distrug aparatul. Am încercat diferite locuri, dar e un râu extrem de puternic şi periculos. Povestind ulterior cuiva despre aventura avută, mi-a zis de un argentinian care ar fi încercat să facă acelaşi lucru şi a fost găsit mort la zeci de km în aval. Chiar nu era de şagă, aşa că m-am dus la nişte muncitori care tăiau pietre pe malul râului şi le-am zis de intenția mea de a ajunge gratis la ruine, iar unul mai tinerel (să fi avut 18 ani) s-a oferit să mă ajute să traversez râul. M-a dus într-un loc cu pietre mai puține şi mi-a zis să înnot cât mai repede pe cealaltă parte. Zis şi făcut, dar am avut un moment în care am crezut că mă tot duc. Am ajuns pe partea cealaltă la vreo 10 de m în aval.

Acum rămânea borseta cu camera. Ştiți aia cu lupul, capra şi varza? Ei, ceva de genul ăla. Băiatul a găsit un loc unde putea să intre până la jumatea răului şi de acolo, zvârl….

Odată pe partea opusă, am continuat vreo 800 m – 1 km prin jungla deasă, ca să nu fiu observat de cei de pe pod, după care am ajuns pe şosea şi am luat-o pe scurtătura pietonală. Din ce vorbisem cu puştiul, cărarea secretă trebuia să înceapă undeva sub terasele agricole incaşe şi chiar aşa a fost. Cărare destul de bine bătută de altfel. Cred că mulți localnici ştiu de ea.

După vreo 10 minute de mers, am ajuns la baza teraselor. Aici am avut de escaladat unul dintre ziduri şi gata: eram înăuntru zonei arheologice. Am urcat zona teraselor, apoi am continuat pe o altă cărare până când am început să aud vocile turiştilor. Am trecut cu lejeritate pe lângă casa gurdianului care nu era acolo şi m-am amestecat cu restul turiştilor în circuit.

Am avut un sentiment extraordinar să fi ajuns la Machu Picchu pe această cale. Spre deosebire de Choquequirao, Machu Picchu are mult mai multe temple şi clădiri de piatră, chiar dacă era un oraş de dimensiuni mai mici.

Câteva date despre Machu Picchu 

Ruinele oraşului incaş Machu Picchu au fost redescoperite în 1911 de către arheologul american Hiram Bingham. Construcția oraşului datează cel mai probabil din 1400. Înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populația şi irigat de izvoare naturale, Machu Picchu a fost folosit de către incaşi drept un oraş ceremonial secret, neexistând rute directe spre el. Pe suprafața pe care se întinde Machu Picchu, există palate, temple ceremoniale, băi, hambare şi case. De precizat este faptul că plebea, oamenii de rând, locuiau în locuințe de paie, care nu s-au prezervat. Toate clădirile din piatră au fost construite cu ajutorul unor cărămizi ce depăşesc uneori 50 de tone şi sunt incredibil de perfect sculptate, încât la îmbinări, nu poate intra nici o lamă de cuțit.

Machu Picchu este situat în munții Anzi, pe valea râului Urubamba, în regiunea Cuzco din Peru.

Alt pont pentru a intra gratis, ar fi să încercați să vorbiți cu cei de la Ministerul Culturii din Cuzco, să obțineți un bilet gratis prin ei. Mi-au zis diferite persoane că atât timp cât le dai un motiv bun şi ai eventual un proiect de călătorie mai amplu, îți pot oferi o intrare gratis, dar doar într-o anume zi şi oră, decisă de ei.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
No comments

Choquequirao, sora mai mică a Machu Picchului

Pe o culme, la peste 3.000 de m altitudine, deasupra impresionantului canion format de râul Apurimac, se află ruinele uneia dintre cele mai mari aşezări incaşe, Choquequirao. Înainte de sosirea spaniolilor, aici trăiau 2.000 de suflete, de două ori mai mult ca la Machu Picchu, dar în ziua de azi abia 25-30% din ruine sunt excavate. Totuşi, spre deosebire de Machu Picchu, unde pot ajunge până la 3.000 de turişti zilnic, Choquequirao, fiind încă un sit arheologic greu accesibil, păstrează acel aer de loc magic, pentru care trebuie să depui un efort ca să-l vezi şi nu mulți sunt cei dispuşi să facă lucrul acesta. Asta pănă când se va construi telefericul, obiectiv în plan.

Puțină istorie

Choquequirao a fost un centru atât cultural cât şi religios pentru incaşi, iar odată cu invazia spaniolă, mulți dintre incaşii care au părăsit Cuzco (capitala imperiului Inca) s-au retras aici, în drumul său spre Vilcabamba, ultima redută. Astfel, Choquequirao a devenit un bastion important in calea spaniolilor şi o legătură importantă între zona andină şi jungla Amazoniană.

Primul explorator care scrie despre Choquequirao este Juan Arias Diaz, în sec. Al XVIII-lea, dar locul capătă importanță abia după vizita lui Bingham, în sec. Al XX-lea, cel care a descoperit Machu Picchu. Primele restaurări încep in anii ’70, iar până azi, abia 30% din situl arheologic este scos la lumină.

În anii care urmează autoritățile in parteneriat cu aceeaşi firmă care se ocupă şi de Machu Picchu, vor construi un teleferic, care să faciliteze accesul şi să crească numărul de turişti.

Cum am ajuns la Choquequirao

De pe şoseaua principală ce leagă Nazca de Cuzco, există două posibilități de a ajunge la Choquequirao. Fie via San Pedro de Cachora, fie via Huanipaca. Eu am ales varianta prin Huanipaca şi am coborât cei 31 de km în serpentină până în micuțul orăşel, unde am înnoptat la poliția locală. Acest drum de 31 de km, este foarte similar cu bine cunoscutul „Camino de la muerte” (Drumul morții) din Bolivia, pedalând în permanență cu un hău în dreapta, ce depăşeşte 1.000 de m.

După noaptea petrecută în Huanipaca, am coborât a doua zi, tot în bicicletă, până la „ex-hacienda” San Ignacio, unde există câteva case turistice, dar care păreau destul de prost întreținute. Familia care are grijă de acel loc, mi-a dat chiar un pat gratis, înăuntru şi mi-au gătit. În zona andină, atât timp cât nu te înghesui la obiective mult prea cunoscute, lumea este foarte de treabă.

Eu am coborât în bicicletă, dar varianta clasică de a ajunge aici, este via Kiuñalla, în maşină/moto/bicicletă, iar de acolo coborâre pe jos până la San Ignacio. Dimineață abia, mi-am dat seama cât de frumos era locul unde ajunsesem. În partea stângă o cascadă, în față canionul Apurimacului, al doilea cel mai adânc canion din lume, cu o diferență de nivel, care pe alocuri poate depăşi 3.900 de m.

După o cafea şi ceva banane băgate la ghiozdan, m-am pornit pe jos. De la San Ignacio până la ruine sunt exact 10 km de mers pe jos, fiind imposibil să mai pedalez din acest punct. Primii 1,5 km sunt coborâre, iar apoi, după ce traversezi podul peste râul Apurimac, restul este urcare. Eu am prins o zi cu soare, aşa că vremea a fost extrem de aridă.

De jos, din canion şi pănă la ruine, sunt 1.500 de m de urcat, pe o față montană cu vegetație joasă şi fără prea multe locuri unde să te adăposteşti de soare. Nu ştiu cum am făcut de am uitat să-mi iau apă de jos, aşa că am avut de suferit până la intrare în parc, unde am dat în sfârşit de apă. Pe drum, într-o scurtă pauză, cum eram aşezat pe pământ, am ridicat capul şi am avut surpriza să văd o condoriță cu puii ei, zburând chiar deasupra capului meu. Incredibil de fain moment.

Normal, se plătesc 60 de soles intrarea, dar cum turişti nu prea sunt prin zonă, iar gardienii nu stau acolo permanent, poți intra gratis la ruine. Probabil că după ce vor construi telefericul, situația se va schimba, dar eu mă bucur că l-am prins aşa fără turişti şi fără paznici.

Cel mai frumos loc din tot situl arheologic este „Plaza Grande” unde îşi aveau casele de piatră, nobilimea, unde se efectuau sacrificii şi înmormântau mumiile şi în apropierea căreia se pot observa terasele, locul unde incaşii practicau agricultura. Puțin mai jos, este sanctuarul preoților. Ceea ce este important de precizat, este faptul că „Soarele” însuşi era unul din cei mai importanți zei venerați de către populația Inca, de aia şi locația aceasta, aleasă pentru construirea unui asemenea oraş.

În tot timpul cât m-am plimbat printre ruine, am mai întâlnit doar un alt grup de turişti veniți cu ghid: un cuplu de englezi. Recomandabil este să închiriezi un ghid pentru a veni aici, dar asta presupune costuri mari (~$500), iar dacă te echipezi cu merinde, apă şi un GPS la tine, nu ai cum să te rătăceşti şi poți vedea acest loc gratis. Mie mi s-a părut unul din cele mai faine locuri în care am ajuns până acum în Peru, loc de care m-am putut bucura în tihnă.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava. Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
No comments

Anzii peruvieni, altiplano şi cum e să pedalezi la peste 4.500 de m

După mai bine de o săptămână de urcări, serpentine şi pedalat la altitudini unde oxigenul se înjumătățeşte, mi-am luat 3 zile libere, de odihnă şi re-organizare, la pompierii din Abancay, unde am ajuns luni seara. Buba-i că am ajuns aici cu frânele slăbite şi cu alte câteva probleme tehnice, nu grave, dar şi cu oboseală puternică, acumulată în ultima săptămână.

Dacă până la Nazca, am cunoscut doar deşert, vânt, ceață şi multe gunoaie, de îndată ce am început să urc spre Cordillera, peisajul se schimbă la 180°. Praful şi nisipul, încep să facă loc vegetației joase, alpine, care mai apoi se răreşte şi ea, odată cu intrarea pe altiplano.

Am urcat în câteva zile, de la aproximativ 500 de m deasupra nivelului mării, la peste 4.500 de m, dar în timp, am învățat să mă bucur de aceste urcări. Fac pauze dese, scot camera, mai fac o poză, două. Mă mai aşez. Mai muşc dintr-un fruct, privind înălțimile din jurul meu. Chiar în a doua zi de urcuş, mi se făcuse foame şi l-am întrebat pe un nene parcat în apropiere, la câți kilometri este următorul popas-restaurant. A scos o pungă din maşină şi mi-a dat, vă jur, cel mai bun fruct pe care l-am gustat eu vreodată: tuna. Are fructul ăsta de cactus un gust acrişor, dar foarte dulce, absolut dumnezeiesc.

De la 3.500 de m în sus, treptat, treptat, altitudinea începe să se facă simțită: respir mai greu, efortul creşte, dar mă simt încă bine. Am stat mai bine de o lună și jumate aproape de nivelul mării, dar văd că aclimatizarea din Ecuador încă mă ține. Unii zic că poate, într-adevăr, să țină chiar şi 2 luni și așa este.

Fix când am ajuns pe altiplano, mi-au ieșit în cale niște vicunii. Întâmplările astea sunt, probabil, cele mai faine. De altfel, întreaga zona andină este extrem de pitorească. Oamenii încă își păstrează tradițiile. Îi vezi cum seara, aduc lamele și alpacele de la păscut. Am întâlnit și niște localnici care tocmai sacrificaseră o alpacă. Au o blană alpacele astea…, dar nici carnea nu e rea deloc. Pentru cine nu știe, alpaca e un fel de lamă mai blănoasă, înrudită de altfel cu lama. Lamele și alpacele sunt domestice, iar vicuniile sălbatice, protejate de lege.

Țin să zic că zona andină, este unul din puținele locuri unde trebuie să mă aplec ca să intru într/o casă. Oamenii sunt atât de scunzi, încât, cred că un scandinav sau un neamțm s-ar simți aici, ca și Gulliver în țara piticilor, la propriu.

Ultimii 180 de km, înainte de Abancay, sunt o coborâre continuă, de la 4.500 de m, la sub 2.000 de m, pe valea Apurimacului, vale care îmi aduce extrem de mult aminte de valea Arieșului, pe unde am pedalat în 2013 și 2015, înainte de aventura americană. Mi-a ieșit în cale și o tarantulă. Unii poate le detestă, dar mie mi se par super drăguțe. Partea cea mai urâtă e că am rămas aproape fără frâne, exact acolo unde aveam cea mai mare nevoie. Norocul face că aveam ceva plăcuțe de rezervă la mine, semi-uzate, dar care puteau fi încă folosite și așa am ajuns la Abancay.

De aici urmează Machu Picchu, Cuzco și Lacul Titicaca, poate zona cea mai cunoscută din Anzi.

Atașez mai jos o hartă cu traseul efectuat până acum în Ecuador și Peru.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
1 comment

Chiclayo – Nazca: coasta peruviană, Lima şi puțin off-road în Rezerva Națională Paracas

Ultima dată, vă scriam de prin Chiclayo, unde, printre altele, vă povesteam despre începutul drumului costier prin Peru şi vizita mea la piramidele de la Tucume.

De la Chiclayo la Nazca, drumul costier rămâne în mare parte neschimbat: deşert, mult vânt şi praf din față şi distanțe ceva mai semnificative între localități. Dacă până în Peru, mă obişnuisem să dau de localitați micuțe, la fiecare 10-15 km, hai 20-25 km, ei, aici am avut şi 60 km între localități, ceea ce mi-a adus aminte de jungla guianeză, sau de drumul prin statul Amapá a Braziliei, pe care am pedalat în martie anul acesta.

Vântul de coastă din Peru, este datorat curentului Humboldt, unul din cei mai importanți curenți ai planetei, curent cu o direcție sud-nord, şi care se resimte de-a lungul coastei de vest a Americii de sud, din Chile, până aproape de Ecuador.

Trebuie să recunosc că este absolut frustrant să pedalezi contra vântului, deci, dacă mă gândeam că voi putea avansa foarte repede pe coasta peruviană, m-am înşelat. Alta era povestea dacă mă deplasam în sens opus. Ceața deasă şi vremea mohorâtă, mai adaugă şi ele un element de tristețe peisajului deja dezolant.

Şi uite aşa se face, că tot oamenii sunt cei care-ți pot încălzi sufletul, când distanțele lungi, ceața şi vântul îți dau o stare de tristețe. La km 347 a porțiunii de nord a panamericanei, la recomandarea unui alt cicloturist peruvian, Fernando, din Lima, am făcut cunoştință cu nea Clemente, poreclit îngerul deşertului. Nea Clemente, un bătrânel trecut de 60 de ani, este patronul unui restaurant situat în mijlocul deşertului. Omul, țineți-vă bine, ajută pe toți călătorii care-i trec pragul. Am fost al 1244-lea pe care l-a hrănit gratis şi căruia i-a dat o doză de voie bună, caracteristică-i.

Am povestit pe larg despre dânsul, într-un alt material, dar vă garantez: dacă credeți că îngerii sunt baliverne, vă înşelați. Ei există şi sunt oameni ca şi noi, doar cu un suflet mai mare, mare de tot. Nea Clemente, a reuşit să-mi lase o lacrimă în ochi şi un surâs în suflet, suficient cât să-mi dea energie să ajung în Lima.

En passant, cred că relațiile umane şi dialogul, sunt până la urmă cel mai important motor al nostru şi una din cele mai importante busole, care ne ghidează şi situează, care ne dă încredere în noi înşine şi stimă de sine. Am mai zis-o şi o mai zic, nu cred că ideea este să fugi de tine însuți, să te izolezi de lume, de ceilalți. Dar este drept că, pe de altă parte, călătoritul te ajută să te vezi pe tine însuți, să te analizezi într-un mod autentic, fără influențe din partea anturajului, familiei sau mediului mult prea îmbâcsit de acasă, pe care poți da uşor vina.

***

La ieşirea din fiecare mare oraş prin care am trecut, Trujillo, Ciclayo, Chimbote, maldăre, peste maldăre de gunoaie. Față de țara vecină, Ecuador, cu care am tendința să compar Peru, aici resimți cu adevărat sărăcia, corupția şi debandada. Şi peruanilor le place să claxoneze; cu motiv, ori fără.

Peru este fără doar şi poate, una dintre cele mai turistice țări din America de sud, sectorul turistic reprezentând unul din principalele motoare ale economiei peruviene, care angajează sute de mii de oameni. Nu mă pot abține, totuşi, să nu evidențiez faptul că se aplică foarte mult tehnica „în față vopsit gardul, în spate leopardul”. Adică şoselele, infrastructura, organizarea, în locurile turistice, este de cele mai multe ori ireproşabilă. La fel şi tot ce ține de siguranță. Mi se pare Peru, foarte sigur ca țară, atât cât rămâi pe linia turistului gringo. Situația se schimbă radical atunci când te bagi în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe, sau prin locuri mai izolate. Dar în fine, eu nu mă consider turist, ci călător şi mă interesează să văd, în primul rând, viața oamenilor de rând, nu standarde turistice şi lucruri făcute de fațadă.

***

Chiar înainte de Lima, monotonia deşertului este spartă de un drum abrupt, de coastă. La nici 50 de km de un oraş de peste 10 milioane de locuitori, mă văd pedalând pe un drum îngust, cu doar două benzi: de o parte oceanul Pacific, de care mă desparte un hău abrupt şi stâncos, de cealaltă, dune înalte de nisip. Şi mult trafic greu. Fiind pe panamericană, acesta este cel mai neplăcut aspect.

Am ajuns în Lima seara târziu, pe la orele 22 şi m-am cazat la un nene tare simpatic de pe Couchsurfing, pe nume Nino. Mai avea la el un alt călător francez şi deşi mi-a oferit patul său, am refuzat şi am dormit pe jos, în sufragerie, în sacul meu de dormit. Sincer, mi-e tot una. Sunt super obişnuit şi cred că şi acasă, de voi mai ajunge degrabă, tot în sac voi avea tendința să dorm. Dacă sunteți curioşi ce sac de dormit folosesc, e unul bun la toate, un Marmot Neversleep, achiziționat de românii faini din Calgary, Canada, care m-au ajutat, pe când am trecut pe acolo acum 2 ani.

Țin să zic că Nino e figură maximă. Ghid montan şi softist, omul a urcat zeci de munți, printre care şi Cho Oyu, unul din cei 14 aşa numiți opt miari din Himalaya. A primit la el sute de călători şi are şi poveşti cât să te delectezi pe bune, despre cei care i-au călcat pragul: de la un stripper român, la un neamț gay care i-a propus de cum a intrat pe uşă sex, la călători mai cumpătați sau neveste controloare (cazul unui cuplu de români). Am fost al zecelea român găzduit de Nino şi cu ocazia asta am aflat şi cât de mulți români ajung de fapt prin Lima.

Chiar a doua zi, după ce sosisem în capitala peruviană, am mers la Ambasada României, să-mi refac paşaportul. Postasem cu vreo câteva săptămâni înainte, un mesaj pe facebook, în care criticam sistemul celor de la MAE, fiindcă, ca român cu domiciliul în străinătate, nu puteam să fac cerere online pentru emiterea paşaportului electronic cu valabilitate pe 5 ani, aici în Lima, ci mă arondau fie la Consulatul României din Montreal, Canada, ori în România.

La scurt timp, am primit un mesaj de la un domn din M.A.E. care m-a ajutat, în sensul că a luat el personal legătura, direct cu Ambasada României din Lima şi soluția de compromis, a fost eliberarea unui paşaport temporar. Oricum, asta nu-mi schimbă părerea față de faptul că sistemul are o mare lacună pentru cei în situația mea (cetățean român cu domiciliul în afara României, care nu se află momentan şi nici în viitorul apropiat, nici în țară, nici în locul unde a avut ultimul domiciliu).

În schimb, la ambasadă am fost primit foarte fain de dl. ambasador Gafița, cu care am avut o conversație interesantă despre expediția mea, despre istorie, despre trecutul său ca ambasador în Canada, pe vremea cabinetului Jéan Chrétien şi altele. La despărțire, omul mi-a oferit din buzunarul său chiar şi nişte bănuți de drum.

***

Lima este un oraş haotic de mare, cu o populație care depăşeşte 10 milioane şi cu un transport în comun deficitar, în sensul în care aşa zisul metrou, care este de fapt un tren de suprafață, are abia o singură linie care deserveşte întreg oraşul.

La fel ca în alte mari oraşe din America Latină, soluția de compromis pentru lipsa liniilor de metrou, este amenajarea autobuzelor pe linii express, speciale, dar după cum am mai observat şi în alte părți, soluția aceasta duce la supra-aglomerare în autobuze.

Mă rog, ferice de cei ca mine, care au biță. Deşi n-am văzut aici să existe o cultură urbană pentru biciclete, ea rămâne, părerea mea, cel mai rapid mijloc de transport în Lima şi marile oraşe, în general.

Ei, dar surpriza maximă în Lima, a venit din partea lui Ovidiu Bălaj, de la Garlic Trail, care mi-a adus cârnați, telemea, ciocolățele Făgăraş şi bere Silva… da, da, bere Silva, dacă vă puteți imagina, în Peru.

Ovidiu organizează tururi prin diverse colțuri de lume şi ne-am nimerit fix când a sosit cu un grup din țară în Lima, aşa ca am dat şi eu un tur de centru a Limei cu ei. Şi n-am cum să uit colecția de cranii din catacombele mănăstirii dominicane, unde ne-a dus Ovidiu.

Totuşi, cel mai fain loc din Lima, mi s-a părut faleza din Miraflores (malecon îi zice, dacă nu mă înşel). Este o promenadă care seamănă cu cea din Rio de Janeiro, cu şoseaua ondulată de-a lungul coastei, jos, iar sus, o vastă rețea de parcuri şi trotuare, pe unde te poți plimba şi admira apusul, ceea ce am făcut şi eu. Chiar aşa, apusurile sunt belea de faine, de-a lungul întregei coaste.

***

Din Lima, ultimii 500 de km până la Nazca, ar fi urmat aceeaşi linie deşertică, vântoasă, de coastă monotonă, dacă nu o pipăram eu puțin, cu o ieşire off-road prin Rezerva Națională Paracas.

După ce am părăsit Lima, m-am cazat prima seară la pompierii din Punta Negra. În Peru, spre deosebire de Ecuador, mi s-a întâmplat uneori să fiu refuzat la pompieri, pe motiv că alți călători, cărora li s-a dat voie să se cazeze acolo, au abuzat de ei, furând din unitate. Şi chiar dacă nu e drept să judeci pe toți după faptele unuia, îi înțeleg. Ajunge o singură persoană, ca să strice întreg zenul.

Din Punta Negra, am luat-o uşor spre Pisco şi Paracas. Nu aveam neapărat în gând să ajung la Paracas, fiind puțin ocoliş ca să ajung acolo, dar la recomandarea unui amic, am zis că hai…

Paracas în sine, e boring, cu hoarde de turişti „gringo”, dar Rezerva Națională Paracas, este o adevărată bijuterie: plaje cu nisip de culoare roşie, stânci, flamingo, păsări şi peisaje de vis.

Aveam două opțiuni din Paracas. Fie intram în rezervă, dădeam o tură pe unde puteam şi mă întorceam să-mi continui drumul spre Ica pe panamericană, fie încercam un drum off-road, pe coastă şi prin deşert şi încercam să ajung pe ocolite la Ica. Am ales a doua variantă, chiar dacă mi s-a zis că este impracticabil drumul. Impracticabil n-a fost, dar am avut, ce-i drept, porțiuni de împins prin nisip, ceea ce iar nu este foarte plăcut.

În Laguna Grande, unde am ajuns a doua seară, a fost minunat. Laguna Grande este un sat pescăresc, uitat de lume, unde ajung puțini turişti. Îmi plac astfel de locuri, fiindcă aici interacționezi cu adevăratul Peru, cu localnicii.

Am ajuns flămând în Laguna Grande şi cum se putea să nu gust ceviche-ul local. Pentru un sfert din prețul pe care l-aş fi plătit într-un restaurant din Paracas, sau orice alt loc turistic, mi-a dat nenea de la restaurantul baracă din localitate, o ditamai farfuria de ceviche asortat cu orez. Nebunie a fost.

Chiar aşa, Peru şi Mexic mi se par țările cu cea mai bogată bucatărie din întreaga Americă Latină. Dacă în Mexic am rămas fixat pe quesadillas, în Peru, m-am îndragostit de ceviche şi lomo saltado. Cevichele este în esență peşte marinat, asortat cu mirodenii diverse, ceapă, ş.al., iar lomo saltado este un fel de tocăniță de carne, cu cartofi prăjiți şi orez.

În general, mâncarea este delicioasă în Peru, iar un prânz complet, dacă cauți bine, îl poți găsi şi la 5 – 6 soles (6,50 – 8 lei). Sosurile, în schimb, sunt uneori vechi şi se pot strica şi de aici mi s-au tras problemele, în principal. Mi s-a făcut, deja, de două ori rău, de la ele. O dată în Iquitos, pe când traversam Amazonia şi a doua oară în Lima.

***

După o zi intensă pe drumul off-road, din Laguna Grande, ajungeam seara târziu la Huacachina, lângă Ica. De aici şi până la Nazca nu a mai fost decât o aruncătură de băț.

Ce-mi pare totuşi rău, este că nu am văzut liniile din Nazca, trecând pe lânga ele, după lasarea serii. Da, uneori, pedalez şi după lăsarea serii. Nu sunt deloc matinal.

De-amu, urcare serioasă, înapoi în Anzi.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
1 comment

Nu sărăcia macină România

Sunt de 2 ani şi 3 luni de zile pe drum, prin Americi, timp în care, am trecut prin societăți efectiv măcinate de sărăcie şi de violență. Țări fără perspectivă de viitor, fără modele de dezvoltare solide şi fără reguli precise. Ştiu, unii îmi veți spune, păi ce, România nu tot în categoria asta se înscrie?

Lăsând ipocrizia la o parte, România joacă, din fericire, în altă ligă. Inevitabil compar societățile pe unde trec, cu a mea. Pun în balanță bunele şi relele şi oricum aş lua-o, României îi lipseşte totuşi ceva.

Îi văd pe ăştia de aici zâmbind şi pe ai mei isterizându-se, brutalizându-se verbal şi impunându-se, care cum poate peste celălalt şi îmi dau seama că, de fapt, problema este una mult mai adâncă şi fundamentală. Ceva este cu mult mai putred la noi, cu mult mai înfricoşător, iar acel ceva se numeşte traumă, dedublare, lipsă de adevăr istoric, frică de cineva, de ceva, de tine însuți, nevoie de control.

Câteodată, tot ce trebuie să fac ca să-mi aduc aminte de acea nebunie de acasă, este să dau telefon alor mei, care, deşi locuiesc în Canada, nici măcar nu conştientizează că au luat cu ei toată încărcătura românească: prejudecăți, frică, control, traumă.

Oameni buni, problema profundă a României, este trauma şi lipsa de adevăr, atât la nivel individual, cât şi colectiv. Dacă pornim discuția de la aceste două idei, cred că putem pune punctul pe rană, care rană noi credem că s-a închis, când, de fapt, la o simplă atingere, ar țâşni sângele, ar izbucni toată durerea şi ne-ar cuprinde ruşinea.

Durerea şi ruşinea, sunt esențiale într-un proces de recuperare, atât individual cât şi colectiv. Am fost ținuți 50 de ani într-o cuşcă. Era imposibil ca gratiile să se evapore peste noapte şi rănile să se coaguleze.

Jucăm roluri duble la toate nivelurile societății. M-a şocat, efectiv, ultimul film al lui Cristi Mungiu, Bacalaureat. Omul reproduce cu o măiestrie incredibilă dedublarea. Toate personajele tind să aibă vieți multiple sau cel puțin să-şi arate, în funcție de împrejurări, fațete multiple, exact ceea ce se petrece şi în realitatea românească de zi cu zi: de la politicieni la bunicuțele care vând zarzavat în piață.

Singurul mecanism pe care l-am învățat în ultimii 27 de ani, a fost cel al denaturării şi al minciunii, al eufemismelor ieftine.

De fapt, asta ne ucide uşor-uşor. Încercăm să ne scăpăm la nivel individual prin imigrare, să fugim de trecut, de familie, de societate, de tot ce doare şi frustrează, în loc să creăm un spațiu colectiv al compasiunii şi al dialogului.

zoom
No comments

Ce faci când îți expiră paşaportul în timpul călătoriei

S-a întâmplat, ca recent, să-mi expire paşaportul, în timpul expediției mele pe continentele americane. Norocul face că am şi cetățenie canadiană, iar în Ecuador şi Peru, am putut intra fără viză, cu cel canadian, dar mai departe, aveam nevoie de cel românesc. Şi după cum aveam să aflu, nu e chiar atât de uşor să-ți refaci paşaportul valabil pe 5 ani, în străinătate, dacă eşti unul din cele câteva milioane de români cu domiciliul în străinătate, ca mine.

De doi ani sunt nomad, dar ultimul domiciliu stabil, pe care nu l-am mai schimbat, mi-a rămas în Canada, în Montreal, acolo unde am trăit şi mi-am făcut studiile, până în 2015.

Ei bine, când am vrut să-mi refac paşaportul, pe 5 ani, am dat de cea mai hibă dintre hibele sistemului. Legea spune că dacă ai domiciliul în străinătate, nu poți face cererea de paşaport simplu electronic decât de la consulatul din străinătate la care te arondează sistemul econsulat.ro, sau direct din țară. Fiindcă acele paşapoarte sunt emise în județul în care ai avut ultima oară domociliul. În cazul meu, trebuia să merg în Montreal, sau în România. Tot una era.

Aşa că singura soluție, pentru cei care se află în situația mea, este paşaportul temporar, cu valabilitate de un an de zile. Se poate emite pe loc şi spre surprinderea mea, costă doar $24 USD, față de $70 USD cât ar fi costat unul simplu electronic (cel valabil pe 5 ani).

Numai că, atenție, acest paşaport simplu temporar, se pare că nu este acceptat de state precum Mexic sau Qatar. Pentru a vă asigura că puteți intra în țara dorită cu paşaportul temporar, musai să consultați site-ul Ministerului de Afaceri Externe, înainte.

Mai mult, chiar dacă valabilitatea este de un an de zile, foarte multe țări, nu te mai primesc dacă paşaportul, fie că vorbim de cel simplu electronic sau simplu temporar, are mai puțin de 6 luni valabilitate. Deci, preferabil, atunci când plecați la drum, reînnoiți-l pe cel de 5 ani. Eu aveam valabilitate 2 ani pe el, la plecare şi nu m-am gândit că voi zăbovi atâta, dar e bine să plecați pregătiți.

Şi încă ceva, e important să aveți certificatul de naştere şi o dovadă a adresei de domiciliu la voi pentru emiterea oricărui tip de paşaport.

Am fost primit foarte fain de ambasadorul României la Lima

Cu ocazia expirării paşaportului, am trecut şi fizic pe la Ambasada României din Lima, unde am avut privilegiul să fiu primit de către domnul ambasador Gabriel Gafița şi domnul consul Ştefan Andrei.

Am purtat o discuție amicală despre expediția mea, dar şi alte subiecte legate de istorie, țară şi alte meleaguri.

Cu amabilitate şi înțelegere, m-au ajutat în problema paşaportului, emițându-mi un nou paşaport simplu temporar, cu valabilitate un an.

Trecând peste hiba de care pomenisem la început (pentru cetățenii români cu domiciliul în străinătate) din partea M.A.E. în ceea ce priveşte emiterea paşapoartelor simple electronice pe 5 ani, am simțit că oamenii aceştia, sunt cu adevărat în slujba cetățenilor, făcând tot posibilul să mă ajute în situația mea. Cred că sistemul merită criticat, dar nu în totalitate, ci doar acolo unde nu există logică.

zoom
1 comment

Nea Clemente, îngerul deşertului

Kilometrul 347 al porțiunii de şosea panamericană, ce leagă granița peruviano-ecuadoriană, de Lima, nu ar fi cu nimic mai special, ca restul, dacă, aici nu s-ar afla restaurantul La Balsa, un oasis în plin deşert.

Zona de coastă peruviană, situată între munții Anzi şi oceanul Pacific, este una deşertică, cu localități puține şi distanțe relativ măricele între ele. O briză sud-nord menține temperatura scăzută, chiar şi în miezul zilei, iar pe mine, care călătoresc pe bicicletă, acest curent de aer contra mers, mă încetineşte semnificativ.

Un tip, Francisco, cicloturist şi el, din Lima, îmi dăduse, pe pagina mea de Facebook, câteva contacte, care m-ar putea ajuta cu un blid de mâncare şi cazare, pe traseul spre Lima, printre care şi cel al unui domn pe nume Clemente Luyo, proprietarul unui popas-restaurant, situat între două localitați, în mijlocul deşertului. Îmi scrie lângă numele lui, în paranteză, îngerul deşertului, omul care ajută toți călătorii.

De cum intru în restaurant, îl salut pe nume, zâmbind, şi-mi face semn să mă aşez la masa din colț. Avea de terminat de vorbit cu un furnizor. Între timp, îi zice ospătarului să-mi aducă ceva de-ale gurii. Aşa mă trezesc cu o farfurie de „lomo saltado”, ceva orez cu cartofi prăjiți şi bucățele de carne de vită, într-un sos delicios.

Până când termin eu de înfulecat, apare şi nea’ Clemente la masă, cu un caiet mare, în care colecționează toate poveştile călătorilor care îi trec pragul. Aşa aflu că sunt al 1244-lea pe care îl primeşte şi-l ajută.

„Un amic din Lima mi-a pus porecla asta de îngerul deşertului, fiindcă vedea că tot ajut atâția călători, din 1990 şi până acum. Primul care a venit a fost un basc, al doilea un japonez, iar al treilea, un argentinian. De primii trei, îmi voi aduce mereu aminte. Călătorii aceştia ajung într-o țară străină, trebuie deci tratați în cel mai frumos mod posibil. Mulți mă ştiu deja, prin cele povestite de alții şi mă caută, cu încredere, aşa ca tine.”

Cât îmi povesteşte toate astea, nu pot să nu remarc calmul cu care o face şi căldura sufletească pe care o degajă nea’ Clemente.

Îl întreb, curios, dacă dă de mâncare la toți călătorii care-i trec pragul, nu se simte mai sărac, şi-mi răspunde râzând:

„Nu, făcând asta, mă simt o persoană mai bună. Nu sunt nici mai sărac, nici mai bogat, dar mă simt fericit. Nu există țări şi frontiere, suntem, de fapt, o singură țară, cu toții. Toți suntem frați. Eu îi primesc pe toți cu bucurie.”

Răsfoind caietele unde fiecare călător i-a lăsat câteva cuvinte scrise, îşi aduce aminte de cei pe care i-a ajutat. Îl întreb ce poveste de călătorie l-a impresionat cel mai mult.

„Povestea unui englez. Eu vorbesc puțină engleză, el puțină spaniolă şi aşa ne-am înțeles. A reuşit să parcurgă America şi Eurasia pe jos, traversând şi strâmtoarea Bering, între Alaska şi Rusia.”

Trec de la un subiect la altul cu nea’ Clemente şi nici nu ştiu când trece timpul. Cu greu, îmi strâng lucrurile şi mă pregătesc de plecare. Vreau, totuşi, să mai fac ceva kilometri până se întunecă şi sunt deja orele 16:00. 

Îi scriu şi eu câteva cuvinte în caiet şi lipesc o hârtie de 1 leu. Na, să fie şi ceva specific României. Îl îmbrățişez şi ne luăm la revedere. Şiret, îmi bagă şi o hârtie de 20 de soli în buzunar.

„Să ai acolo, de drum, sigur ai nevoie..”

Am rămas fără cuvinte. Mi-au dat efectiv lacrimile.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

zoom
No comments

Oraşul de chirpici Chan Chan – cea mai mare aşezare pre-columbiană din America de sud

Lângă Trujillo, la aproximativ 500 de km nord de Lima, se află fosta capitală a imperiului Chimú, Chan Chan. 

Cunoscut ca oraşul din chirpici şi cea mai mare aşezare pre-columbiană din America de sud, locul acesta degajă o energie aparte şi dacă ajungeți prin Peru, nu ar trebui să-l ratați. 

Peru are atâtea locuri grozave, dar din păcate, majoritatea turiştilor grăbiți, se duc doar în Lima, Cuzco şi Machu Picchu, hai poate şi un pic pe lângă Arequipa. Trebuie să recunosc că zona de nord a Perului, nu este cea mai curată şi organizată, dar locul acesta se merită vizitat. Eu am dat un tur ruinelor aflate la 5 km de centrul oraşului Trujillo, pe bicicletă şi nu am plătit nici o taxă de intrare. Probabil că dacă aş fi intrat la muzeu, plăteam, dar o plimbare printre zidurile si ruinele Chan Chan-ului nu m-a costat nimic.

Puțină istorie

Vreme de 570 de ani, aproximativ între anii 900 şi 1470 d. Hr., Chan Chan, (original „Jang Jang” însemnând „Soare Soare dar care a rămas cunoscut ca Chan Chan datorită colonizatorilor spanioli care nu puteau să pronunțe corect acest nume) a fost capitala imperiului Chimor, al civilizației Chimú. Asta până să fie cuceriți de către incaşi şi incorporați în vastul imperiu al celor din urmă.

Una dintre legendele locului, zice că primul rege al civilizației Chimú, se numea Tacaycamu şi a ajuns pe coasta peruviană cu o flotă de plute şi a fondat civilizația a cărei capitală, în vremurile de glorie ale sale, avea să ajungă la o populație situată între 40.000 – 60.000 de locuitori.

Totuşi, odată cu cucerirea incaşă şi mai apoi sosirea colonizatorilor spanioli, mai precis a conquistadorului Francisco Pizzaro, care înființează şi oraşul Trujillo, Chan Chan, avea să cunoască decăderea şi eventual, să dispară. Ruinele oraşului se întind în ziua de azi pe aproximativ 20 de kilometrii pătrați.

Cu bicicleta printre ruine

De obicei înnoptez la pompieri sau la poliție, dar în Trujillo, nu m-au primit nici unii, nici alții, aşa că am rămas peste noapte la hostelul Backpackers. 25 de soli noaptea ($8) e un preț decent, şi e curățel şi situat central. 

De la hostel la ruine, am făcut exact 1 oră pe biță, şi intrarea este la şoseaua principală, nu prea ai cum să o ratezi. 
Am ajuns aproape de ora închiderii muzeului (orele 16:00), dar nu muzeul era cel care mă interesa cu adevărat, ci ruinele, pentru care nici nu am trebuit să plătesc. 

De fapt, cred că este ideal să prinzi soarele ăla de dinainte de asfințit, reflectat pe clădirile din lut. Altfel se simte şi vede locul ăsta.

Şi da, a fost super fain să pot da turul ruinelor pe biță. La ultimul complex, fiind singurul turist rămas, s-a speriat paznicul de mine. A crezut că eram la furat şi mi-a zis să o tulesc că ar fi destui hoți prin zonă care mă pot lăsa fără biclă, aşa că i-am dat bătăi şi m-am dus să înnoptez în Salaverry, dar vizita la Chan Chan, va rămâne una emblematică.

zoom
No comments

Fotoreportaj: povestea bananelor ecuadoriene – cum sunt procesate şi ambalate

Bananele sunt cel mai bine vândut fruct din lume. Nu cred că există om să nu ştie de banane şi să nu şi le dorească. Dar câți dintre noi suntem la curent cu modul în care acestea sunt crescute, procesul de culegere şi ambalare şi mai ales condițiile de lucru ale muncitorilor din această industrie?

În penultima mea zi de pedalat prin Ecuador, pe drumul spre Huaquillas, am trecut mai întâi printr-o zonă de plantații şi mai apoi, întâmplător, am dat şi de locul în care bananele erau procesate, ambalate şi încărcate într-un camion, spre livrare.

Conform unui raport pe 2016 al celor de la World Top Exports, Ecuadorul este cel mai mare exportator de banane din lume. Bananele ecuadoriene reprezintă 23.3% din totalul exportat şi însumează o cifră de afaceri de $2,7 miliarde, conform aceluiaşi raport. Deci, aproape una din trei banane pe care le consumăm, provine din Ecuador.

Nu aveam planificat să ajung într-un asemenea centru de procesare, dar cum am dat din întâmplare peste unul, chiar la marginea şoselei, am zis că merită o pauză, cât să mă holbez la ritmul alert al angajaților care muncesc din greu ca să prepare bananele care ajung mai apoi, pe mesele noastre, în Europa.

Procesul este următorul:

1. Bananele sunt culese cu o prăjină direct din plantație şi transportate pe o bandă rotitoare spre centrul de procesare.

2. La intrare în centrul de procesare, sunt spălate cu furtunul de către un angajat şi aruncate într-un bazin cu apă.

3. În bazin sunt sortate. Cele care au o singură urmă de stricăciune, sunt îndepărtate.


4. Bananele sunt etichetate şi împachetate în binecunoscutele cutii de banane şi încărcate în camion.

Ceea ce m-a frapat de la bun început, a fost să văd doi tineri adolescenți care lucrau în acel centru şi ritmul foarte alert în care munceau cu toții, condițiile oarecum precare şi salariile mici de care mi-au zis că au parte.

Chiar anul acesta, Anca Elena Gheorghică, de la asociația Mai Bine din Iaşi, a documentat foarte bine, în călatoria sa în Ecuador, întreaga poveste a bananelor: cum ajung ele de la producător la consumator şi cât de just este tot acest proces. Toate aceste date, pot fi găsite pe site-ul dedicat proiectului, dar am să reiterez şi eu, mai jos, câteva dintre cele mai interesante puncte.

  • După bumbac, bananele sunt a doua cultură din lume ca nivel de tratare chimică, iar companiile, nu ezită să economisească banii pe care ar trebui să-i dea pe echipamente de protecție a angajaților.
  • Deși sunt transportate jumătate de glob, sunt în medie cu un sfert mai ieftine decât merele, un fruct local european, asta pentru că angajații sunt extrem de prost plătiți şi se pune foarte multă presiune pe ei.
  • În trecut, afacerea cu banane era dominată numai de o mână de companii ce se ocupau de cultivarea bananelor. Cu toate acestea, recent, ele au fost înlocuite de jucători mult mai importanți – supermarketurile. Ele cumpără direct din țările producătoare şi nu ezită să profite şi să controleze prima verigă,  producătorul, care nu are prea multe alternative şi trebuie să cedeze, de cele mai multe ori.

    Singura soluție pentru aceste nereguli, ar fi să sprijinim şi milităm pentru comerțul echitabil. Cum o putem face?

    1. Semnând petiția lansată de asociația Mai Bine, prin care se cere lanțurilor de supermarketuri Auchan, Billa, Carrefour, Kaufland şi Lidl să facă disponibile şi vizibile fructele certificate Fairtrade.
    2. Sprijină mişcarea Fairtrade şi implică-te direct, în acțiunile celor de la Mai Bine.
    zoom
    1 comment

    Coasta pacifică, deşertul dintre Piura şi Chiclayo şi piramidele de la Tucume –  primele impresii după 2 săptămâni de pedalat prin Peru

    A fost mai simplu decât mă aşteptam. După ce depăşisem şederea în Ecuador, cu peste o lună de zile, am avut puține emoții la ieşire. Ştiam că scoseseră amenda de $250 pentru depăşirea perioadei de şedere, dar chiar şi aşa, aveam emoții față de cum va reacționa vameşul.
    Intrasem în Ecuador prin micuța localitate Nuevo Rocafuerte, din Amazonia, unde nu au calculator şi implicit, îți pun doar ştampilă în paşaport, fără să te înregistreze în sistem. Aşa că, acum, la ieşire, nenea vameş nici măcar nu şi-a dat seama că eu depăşisem cele 3 luni care se alocă oricărui turist. Am ieşit efectiv basma curată. Cred că dacă m-aş întoarce chiar acum în Ecuador, nici nu şi-ar da seama că am păşit vreodată prin acea țară.

    Am intrat în Peru pe la Tumbes. Peisajul sterp, de coastă, dar mai ales şoseaua ceva mai stricată şi „marea de gunoaie”, mă anunță că am schimbat țara. Aveam să înțeleg că Ecuador a fost un vis frumos, din punctul de vedere al curățeniei şi al organizării. Cel puțin partea de nord vest a Perului, este absolut groaznică. Am văzut cu propri mei ochi, cum oameni aruncă saci de gunoi menajer, direct din maşină. Ies puțin în afara oraşului şi jap. Sincer, înțeleg țări ca India, unde nu poți avea curățenie, datorită suprapopulației, dar în Peru, care este scuza, alta decât managementul prost şi corupția? Sunteți familiari cu fenomenele astea, nu? I guess so…

    Prima seară, mi-am petrecut-o în cort, pe plajă, pe malul Pacificului. Nu-l mai văzusem din Panama şi după toate mirosurile şi gunoaiele de pe panamericană, din acea zi, mi s-a părut minunat să găsesc acel loc curat, pe plajă: doar eu şi sunetul valurilor.

    Prima parte a traseului meu peruvian, urmează îndeaproape malul Pacificului şi descopăr chiar şi câteva stațiuni turistice drăguțe prin zona aceasta, dar din nou, mizeria este ceva ce, cu siguranță nu pot trece cu vederea atât de uşor. Asta şi leii de mare găsiți morți pe plajele din această zonă.

    Se pare că se apropie de mal şi le mănâncă hrana pescarilor, care îi otrăvesc. Ori îi otrăvesc, ori îi prind în plase şi ucid. Este un crunt instinct de supraviețuire a celui mai puternic, de dezinteres din partea autorităților şi de impunitate.

    Îi dau pedală mai departe şi observ că şi maşinile sunt mai răblăgite pe aici, decât erau în Ecuador. Văd uneori câte una, care mai are puțin şi se desface în bucăți. Şi a mai apărut ceva: moto-taxiurile sau tuktuk-urile, cum mai sunt ele cunoscute. Şi claxoane, multe claxoane…

    Chiar mă gândeam, ce determină multe din națiile săraci ale lumii, să claxoneze mult mai mult decât aşa zisa lume dezvoltată: lipsa regulilor, dorința de a se impune, de a-ți face loc mai uşor prin mulțime?

    Lângă El Alto, am dormit în spatele unei benzinării. Am analizat bine locul, înainte să instalez cortul, ca să mă asigur că nu există şanse să fiu jefuit şi m-am trântit la un film, după care am adormit. A doua zi, comand o cafea la restaurantul din față şi dau să-mi pun telefonul şi una din bateriile externe, la încărcat. După nici 5 minute, mă trezesc cu proprietara, femeie pe la vreo 60 şi ceva de ani, că mă apostrofează. Cum mi-am permis eu să-mi pun alea la încărcat, fără să o întreb! Doamna, este exact genul de persoană, în pragul vârstei a treia, care are impresia că un telefon şi o baterie, consumă cât un aparat de aer condiționat şi îi va crea gaură în buget. Am tăcut mâlc, că aveam nevoie de baterie, fiind descărcată complet, dar la plecare nu m-am abținut să nu-i zic vreo două. Clar, nu cuvinte de ocară, ci să-i bat apropoul despre comportamentul față de proprii clienți.

    Nu-i nimic, mi-am zis. La ce oameni faini am întălnit până acum, o astfel de întâmplare, nici nu merită prea multă atenție. Şi uite că, următoarea zi, în Sullana, proprietarul primului local unde am intrat să caut Wi Fi şi să beau o cafea, mi-a făcut cinste: una şi una. În fine, trebuie să recunosc că gunoiul şi acea întâmplare, mi-au creat o primă impresie proastă despre Peru, dar nu mă dau eu aşa uşor după prime impresii şi prejudecăți.

    În Piura, al treilea oraş ca mărime din Peru şi primul oraş important pe unde am trecut, cu străzile sale prăfuite, multe neasfaltate, am fost primit excelent de o doctoriță, pe nume Elena, găsită pe CouchSurfing. Fiind mereu ocupată cu munca şi cei doi copii, am avut puțin timp să vorbim, dar suficient cât să îi satisfac câteva curiozități asupra României şi limbii române. Statul la pompieri şi poliție e fain, dar parcă câteodată, e bine să mai dai şi de câte o familie dintr-asta faină.

    Deşertul dintre Piura şi Chiclayo

    Vânturile nord-sud din Patagonia, îmi sună cunoscute. Am fost avertizat şi sfătuit de multă lume pe tema asta, dar să dau de vânt continu din față, chiar din nordul Perului, la asta nu mă aşteptam.

    Întreaga zonă străbătută de şoseaua panamericană, între Piura şi Chiclayo, este una deşertică. Cum precipitațiile sunt relativ abundente în zonă, nisipul este în multe locuri acoperit de vegetație, ceea ce face locul mai ciudat.

    Ici, colo, zăresc câte un sat cu case din chirpici. Cu cât mă depărtez de Piura, se împuținează şi oamenii şi zonele locuite. La un moment dat rămân doar eu pe biclă şi tirurile care vâjâie pe lângă mine. Ştiu, panamericana nu este poate cel mai idilic loc de pedalat, dar am nevoie în perioada asta să avansez puțin mai repede, spre sud. Şi totuşi, ce ghinion…vântul din față nu mă ajută prea mult şi inevitabil, mă oboseşte mult mai rapid, dar puțin câte puțin, am pedalat toată distanța care mă despărțea de Chiclayo.

    În Lambayeque, după aproape 23.000 de km împreună, un moto taxi mi-a lovit janta de pe spate şi mi-a turtit-o, aşa că până în Chiclayo, ultimii 10 km care îmi mai rămăseseră, i-am făcut cu roata pe spate în opt. Cu toate astea, eram fericit că în ziua aia salvasem un cățel care-l găsisem abandonat pe marginea şoselei. L-am recuperat, dat ceva de mâncare şi cărat până în primul sat, unde i-am gasit o familie adoptivă. Of, Peru e plin de animale abandonate şi maltratate.

    Piramidele de la Tucume – ultimele piramide construite de om

    Peru nu este doar despre Machu Picchu şi incaşi, ci despre mult mai multe şi mai vechi culturi şi civilizații, pre incaşe, care au lăsat în urmă, artefacte şi chiar întregi oraşe. Ăsta este cazul şi culturilor Lambayeque, Chimú şi Moche, care s-au dezvoltat şi au prosperat în regiunea dintre Chiclayo şi Trujillo, înainte să fie asimilate de incaşi. Aşa că am fost şi eu curios să descopăr câte puțin din această îndepărtată istorie şi m-am dus la Tucume, aproape de Chiclayo, acolo unde civilizația Lambayeque, urmată de Chimú şi doar mai apoi de către Inca, a construit ultimele piramide din lume, piramide din lut.

    A fost grozav să mă plimb seara printre acestea, să văd locurile unde se făceau sacrificii umane pentru zei şi să-mi imaginez cum era viața oamenilor din acele timpuri. Vă las mai jos câteva imagini.

    Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici

    zoom
    No comments

    Ultimele ascensiuni din Ecuador şi drumul spre Perú

    Am reuşit să petrec 4 luni în Ecuador. Când am intrat cu barca prin micuța localitate Nuevo Rocafuerte, de pe fluviul Napo, nu mi-aş fi imaginat că voi petrece atât timp în această țară sud americană. Dar nu regret absolut deloc. Am ieşit din Ecuador cu 7 masivi urcați şi nenumărate peisaje şi experiențe de neuitat.

    După plecarea lui Călin în Canada (urcasem Cayambe în compania lui şi a lui Daniel Cinghea), am rămas doar cu Daniel, cu care am reuşit mai departe, să urc şi Illinitza Nord (5.126 m), Carihuayrazo (5.018) şi Chimborazo (6.268 m).

    Quito – Riobamba şi ascensiunile pe Illinitza Nord şi Carihyarazo

    Daniel şi-a adus bicicleta şi echipamentul aferent cu el, din țară, ca să parcurgă unele trasee din America de sud, şi el, pe biță, aşa că am bătut bucata dintre Quito şi Riobamba, împreună, pe panamericană; cu un stop în El Chaupi, unde, ajungând pe seară, am rugat poliția locală, să ne dea un pat de dormit.

    Era ultima localitate unde puteam lăsa în siguranță bicicletele, iar polițaiul, a fost aşa de mişto că ni le-a pus în sediu, şi a doua zi, ne-a şi urcat cu un fel de ATV din dotare, până la „trail head”, de unde am început urcarea propriu-zisă, spre Illinitza. Vârful l-am prins din păcate în nori, aşa că nu am văzut mai nimic, iar la întoarcere, am făcut tot drumul, până la poliție, pe jos.

    Mă, totuşi o treabă este sigură în Ecuador. Ori de câte ori am avut nevoie să poposesc peste noapte, undeva, pompierii sau poliția, m-au primit la ei. Este incredibil, cât de curate şi dotate sunt sediile lor, dar cel mai important, este că te poți baza oricând pe ei: sunt acolo, în slujba cetățeanului şi a străinilor care le calcă pragul țării. Uite, ăsta mi se pare un aspect excelent a ceea ce numesc ei „La Revolucion Ciudadana” (Revoluția Cetățenilor), modelul de stânga adoptat de fosta şi actuala conducere a țării. Mereu am fost de părere, că un sistem socialist, poate funcționa doar într-o societate în care resursa umană şi educația, sunt la standarde foarte mari, ceea ce nu este cazul, din păcate, în nici o țară sud americană. Multe din aceste politici, sunt politici populiste, dar na, există totuşi şi aspecte bune şi oneste, pe care trebuie să le scot în evidență.

    Nu am avut pe nimeni lângă mine, cu care să călătoresc, sau în preajma căruia să stau, preț de 2 ani de zile, aşa că timpul petrecut alături de Daniel, a fost oarecum ciudat. Ne-am bucurat împreună de aceste ascensiuni şi de drumeții, dar avem stiluri diferite de abordare a unor aspecte şi a modului de a călători. El este mai mult axat pe munte şi mai organizat, din punctul de vedere logistic şi al sponsorilor. La mine, totul a fost de la bun început, o serie de evenimente şi întâmplări, extrem de neprevăzute. Ajutorul pe care l-am primit, a venit în marea lui parte, de la oameni simpli şi doar aşa, am ajuns să cutreier mai bine de 2 ani Americile. Dar cred că tocmai asta mă atrage în ceea ce fac, acel imprevizibil, chemarea necunoscutului şi uneori a pericolului, trebuie să recunosc. Fiecare are şi trebuie să aibă stilul său de a vedea lumea. Asta este adevărata frumusețe a călătoritului: faptul că fiecare vede prin metoda sa de a călători, diferit locurile prin care trece.

    După Illinitza, a urmat Carihuayrazo, cu o primă încercare de Chimborazo, eşuată. Nici nu aveam planificată tura asta, dar ca să ne ridicăm puțin moralul, am zis să mai urcăm un alt vârf de 5.000 de m, înainte să ne întoarcem la Chimborazo şi exact asta am făcut.

    Trekul până la baza lui Carihuayrazo, este ceva de vis. Începe la aprox. 4.000 de m şi urmează o vale, de-a lungul feței nordice a masivului Chimborazo, până la aprox. 4.600 de m, la baza muntelui. Ici colo, pasc vicunii, în rest, multe lagune şi vegetație joasă, specifică zonei alpine.

    Dacă la urcare, ultima porțiune de ghețar de pe Carihuayrazo, nu pare atât de înclinată, la coborâre a fost complet altceva. Chiar când am ieşit de pe creasta, am alunecat şi m-am oprit 5 m mai jos, în piolet. Zăpada fiind moale şi fleşcăită după amiaza, coborârea devine coşmar.

    Chimborazo, cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei

    Dar după această ultimă experiență, ne-am întors pe Chimborazo, mai fermi şi mai siguri pe noi. Dacă prima oară am ales să punem cortul la 5.270 m, de această dată, am urcat direct de la 4.800 de m, unde campasem lângă refugiu. Marea parte a alpiniştilor, aleg această variantă şi aleg să urce pe timp de noapte, ziua ridicându-se ceața şi zăpada fiind mult mai moale. Aşa că, ne-am conformat şi noi.

    Am fost singurii care au luat-o pe ruta normală. Ceilalți au ales ruta Whymper. Problema cu ruta normală, este că traversează o zonă unde sunt căderi masive de pietre şi nu este foarte recomandabilă, mai ales atunci când e vânt. În schimb, noi am prins un timp extraordinar; fără pic de vânt, o noapte senină, cu lună.

    Ascensiunea chiar nu este una uşoară. Ne-a luat în jur de 8 ore şi ultima parte, pe ghețar, de la 5.700 de m în sus, pe o pantă de mai bine de 40°, devine chiar epuizantă. Lipsa de oxigen, ajută şi ea la oboseală. Îmi aduc aminte, cum pe la 5.850 m, mi-a venit gândul să renunț. Deşi aproape, dar încă departe, oboseala începuse să-şi spună cuvăntul. Numai energizantul pe care-l aveam la mine, mi-a reînprospătat forțele şi mi-a dat puterea să ajung în jur de ora 8 dimineața pe principalul vârf al masivului Chimborazo, vârful Whymper (6.268 m). Zeii au binevoit să ne recompenseze ascensiunea pe cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei, cu un cer senin, fără pic de nor.

    Da, datorită convexității Terrei, Chimborazo şi nu Everest, este cel mai îndepărtat punct de centrul Terrei, fiind foarte aproape de linia ecuatorială şi m-am simțit privilegiat să ajung aici.


    Riobamba – Cuenca şi spre granița peruană

    După vreo 2 zile de odihnă, tot la pompieri în Riobamba, luni, pe 11 septembrie, m-am despărțit de Daniel, care a luat-o mai repede spre Peru, pe altă rută. Astfel se încheia o lună plină de drumeții şi ascensiuni în Ecuador.

    Din Riobamba până în Cuenca, panamericana urmează un drum sinuos, care dă a montagne russe pe alocuri, prin Cordillera. Nişte urcări de toată pomina, dar şi peisajele sunt pe măsură. Părțile astea de traseu, mai grele, mereu îmi rămăn întipărite ca fiind cele mai faine.

    Într-o seară, am cerut permisiune unor localnici să campez la ei în curte şi spre surpriza mea, m-au servit şi cu o supă caldă. Mi-au zis să-mi păstrez măncarea mea pentru a doua zi. Am stat cu ei la masă şi mi-au cerut să îi învăț cuvinte din română. Oamenii ăştia sunt mai curioşi ca cei din aşa numita Lume dezvoltată.

    Şi încă ceva curios. În Ecuador, oamenii parcă nu au acel sens aprig al proprietății. Te pui la el în curte şi te şi invită la masă. Nu ți-ar zice nici dă-te mai încolo, ba din contra, îți zâmbeşte. În State, ar fi scos puşca direct, sunt sigur.

    5 zile mi-a luat să fac cei aproximativ 260 de km care despart Riobamba de Cuenca, dar au fost poate cei mai grei km de până acum, cu o medie de 1.500 m urcați zilnic.

    Cuenca este o bijuterie de oraş colonial. Centrul său istoric cu străduțe pavate, bisericuțe la fiecare colț şi case coloniale colorate, este din 1999, parte din patrimoniul mondil UNESCO. Totuşi, dincolo de asta, aici am avut o întâmplare foarte faină. Miguel, un student spaniol, în exchange în Cuenca, mă urmăreşte pe contul de instagram. Aşa că m-a invitat să stau la ei şi am prins şi un party vineri seara. Mergeau bine de tot nişte beri după aşa urcuşuri.

    Din Cuenca până la graniță, am avut treabă uşoară, coborâre pe o vale spectaculoasă. Atât peisajul, cât și oamenii, se schimbă foarte mult, între zona andină și cea de coastă. Cu cât cobori spre coastă, și nivelul de „veselie” crește. Am început să văd din ce în ce mai multă lume la bere, în crâșme, muzica se aude din ce în ce mai tare și mai des, apare bogata vegetație de junglă joasă și zumzetul neîncetat al insectelor, preia liniștea munților.

    După o ultimă noapte petrecută în cort, în curtea pompierilor din Huaquillas, joi la prânz, intram în Perú.

    Aventura continuă.

    P.S. În Giron, cei de la achiras.net, mi-au luat un interviu. De la primul interviu în spaniola, din ianuarie 2016, parcă am facut ceva progres.

    Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

    Parteneri logistici

    zoom
    1 comment

    10 obiceiuri şi particularități din America Latină

    S-a scurs un an şi 8 luni de când mă perind prin diverse țări din America Latină, în tentativa mea de a traversa cele două Americi pe bicicletă. În tot acest timp, am putut observa şi nota, unele caracteristici, care mi se par haioase şi diferite față de ce am văzut prin alte colțuri de lume. Aşa că am să fac mai jos un rezumat, cu 10 dintre cele mai interesante astfel de particularități ale țărilor latino americane.

    1. Duşul electric

      Multe din băile latino-americane, sunt dotate cu un duş electric. Apa este încălzită electric, iar de cele mai multe ori, firele la vedere, îți dau fiori. Primele dăți, mi-a fost şi frică să mă spăl sub o asemenea chestie, dar m-am obişnuit. Tot mi se pare o invenție şi o practică proastă şi foarte periculoasă.

      2. Sticlă spartă în loc de sârmă ghimpată

      Da, ați citit bine. Nu am idee de ce anume, dar latino americanilor, li se pare mai sigură varianta de a cimenta în vârful gardului, bucăți de sticlă spartă, decât să pună tradiționala sârmă ghimpată. Chiar nu am prea văzut sârmă. Peste tot, bucăți de sticlă, să se taie mai bine potențialul hoț.

      3. Capacele de la WC lipsă

      Din Mexic în jos, s-au rărit şi capacele de WC. Poate noi, românii, nu suntem prea departe de practica asta, dar totuşi, în țările latino-americane, capacele de la WC-uri ori se fură, ori nu se instalează, iar oamenii chiar sunt OK fără ele. Nişte amici români care au o casă de vacanță în El Salvador, îmi povestiseră cum au cumpărat îngrijitorilor capac nou şi aceştia l-au demontat, fiindcă nu erau obişnuiți să-l folosească. Ecuador este totuşi o excepție. Aici am găsit o curățenie ireproşabilă şi capace la WC-uri, chiar şi în cele mai sărace locuri.

      4. Boxe peste tot

      Dacă zici america Latină, atunci zici muzică şi voie bună şi chiar aşa este. De la magazine de mobilă, la alimentare, fiecare scoate câte o pereche de boxe afară şi dăi cu hiturile latino cât e ziua de mare. Recunosc că la început e haios şi fain, dar la un moment dat ți se ia de atâta gălăgie.

      5. Orez cu pui la micul dejun

      Micul dejun este complet diferit față de cel european sau nord american. În multe din țările latino americane, oamenii mănâncă orez cu pui la micul dejun şi cam acelaşi lucru ca felul doi, la prânz.

      6. Cei mai mari producători de cafea, cea mai proastă cafea

      Brazilia, Columbia, Ecuador, Guatemala, El Salvador, etc se numără printre cei mai mari producători de cafea din lume. Totuşi, contrar aşteptărilor, nu o să găsiți o cultură solidă a preparării cafelei, în aceste țări. Ori te servesc cu o cafea prea apoasă, ori pun prea mult zahăr, ori te servesc cu nescafé. Italia şi Grecia rămân țările unde am băut cele mai bune cafele. Prepararea cafelei şi felul în care apreciază localnicii cafeaua, fac totul.

      7. Banane fripte

      Le găseşti peste tot şi denumirea corectă în spaniolă, este „platana”. Un soi de banană mai mare şi puțin diferită la gust, dar pentru mine tot banană rămâne şi prefer să o mănânc crudă. Latino americanii o mănâncă de multe ori cu orez, la prânz.

      8. Dacă eşti alb, eşti cu siguranță american

      Stereotipul cel mai des întâlnit. Cultura nord americană le este cea mai cunoscută latino americanilor, iar pentru ei, gringo, înseamnă de cele mai multe ori, american. Tot asta se întâmplă şi cu limba. Au impresia că dacă eşti alb, automat vorbeşti şi engleză.

      9. Bilețele cu „Nu se dă pe datorie”

      Am văzut de nenumărate ori acest tip de anunț. Or fi şi locuri care dau pe datorie…dar în principiu, multe magazine şi restaurante au astfel de mesaje afişate.

      10. Totul se închide cu gratii şi grilaje

      Nivelul de încredere este unul scăzut, iar jafurile multe. De aia multe magazine folosesc gratii, chiar şi în timpul zilei, iar noaptea uşile şi ferestrele se acoperă cu un grilaj glisant.

      P.S. Dacă ați călătorit prin țări din America Latină şi credeți că s-ar merita să includ şi alte caracteristici, scrieți-mi în comentarii.

      zoom
      1 comment

      Ascensiune pe vârful Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului

      În ultimele două săptămâni, m-am bucurat de prezența altor doi români, aici, în Ecuador, Călin Adam şi Daniel Cinghea, cu care am urcat împreună vf. Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului şi unul emblematic al acestei țări, la fel ca şi frații săi mai înalți, Cotopaxi şi Chimborazo.

      Dacă pe Daniel nu-l mai întălnisem până acum, pe Călin îl ştiu de 2 ani. Mi-a fost gazdă în Calgary, în Canada, pe când am trecut cu bicicleta pe acolo. După primirea deosebită, făcută de comunitatea de români de acolo, am rămas amici, iar acum, potrivindu-ne cu locul şi timpul, am ajuns să împărtăşim puțin şi din pasiunea pe care o avem pentru munte.

      Cotopaxi (5.897 m) şi Chimborazo (6.310 m), sunt cele mai cunoscute vârfuri din Ecuador şi 2 ascensiuni frumoase, pe care cred că şi le doreşte orice alpinist, dar Ecuadorul, numără 10 vârfuri care depăşesc 5.000 de m, dintre care, marea parte au ghețar permanent. Unul dintre acestea, este şi Cayambe, al treilea, după Chimborazo şi Cotopaxi şi pentru noi, soluția de înlocuire a Cotopaxi-ului, rutele spre vârful acestuia, fiind închise în acest moment, datorită activității vulcanice recente. Da, vorbim până la urmă de mulți vulcani cu un ridicat potențial de erupere, în această zonă a lumii.

      Prima încercare

      După o primă noapte petrecută la unicul refugiu din Cayambe, situat la 4.600 de m, Călin, a resimțit puțin mai tare altitudinea şi a decis să coboare la 3.500 de m, pentru câteva ore, ca apoi să revină şi să se simtă chiar optim.

      Aclimatizarea este diferită de la om la om. În timp ce eu urcasem deja de câteva ori la peste 4.000 de m şi eram cât se poate de aclimatizat pentru acea altitudine, Daniel, care tocmai ce sosise din România şi fără prea multe alte ture recente la altitudine, înainte de această tură, se simțea perfect, urcând din Quito (2.850 m) la 4.600 de m. Totuşi, Călin avea, fără îndoială, cea mai mare experiență dintre toți, el urmând să ne ghideze pe ghețar.

      Este şi o chestie de organism. Fiecare om reacționează complet diferit. Unii au nevoie de mai mult timp, alții de mai puțin, iar reacția poate fi mereu alta. Totuşi, cred că cu cât acorzi mai mult timp organismului, cu cât acesta poate face mai bine față schimbărilor şi provocărilor de orice tip, printre care şi lipsa de oxigen.

      În fine, după 2 nopți dormite la 4.600 de m (prima la refugiu, a doua la cort), în cea de-a treia, am hotărât să atacam vârful, fiind acum, bine aclimatizați şi pregătiți, cu toții.

      Fiind la Ecuator şi existând şanse mari ca după 10 dimineața să se fleşcăiască gheața, de la soarele extrem de puternic, sau dacă nu, să se pună ceața deasă, vârfurile mai serioase din Ecuador, se urcă, de preferință noaptea. Şi de preferință cu ghid, zic cei de la minister. 

      După un accident petrecut pe vf. Illiniza sud, în 2012, guvernul Ecuadorului ar fi luat hotărârea să impună ghid, oricărui alpinist care vrea să urce unul din vârfurile cu ghețar, ale micuței țări sud americane. Totuşi, există şi posibilitatea de a semna o declarație pe proprie răspundere, la intrarea în Parcul Național, care să-i absolve pe ei de orice responsabilitate, ceea ce am şi făcut. 

      Ni se părea că a angaja un ghid, oricum ar fi fost, strica din frumusețea turei alpinistice (sau andinistice, cum ar spune cei din Ecuador). Una este să „munceşti” un vârf, să faci recunoaştere, să te bucuri de imprevizibil şi alta să urmezi paşi desemnați de ghid. Experiența şi înțelepciunea lui Călin şi-au spus aici cuvântul.

      Prima parte a traseului, de la 4.600 de m, la 4.800 de m, şerpuieşte şi urcă destul de brusc, printr-o zonă de bolovani. Bătea un vânt incredibil, în acea noapte. Călin nu putuse să închidă un ochi din cauza vântului extrem de puternic. Şi de asta şi de frică, să nu ne ia vântul pe sus, cu tot cu cort. La un moment dat, a ieşit să reancoreze partea vestibulului, fiindcă vântul o scosese din cui.

      Nu era de bine, dar ne-am ambiționat, sperând că la un moment dat, se va mai potoli. Pe o coamă laterală, chiar înainte să ajungem la ghețar, am crezut, efectiv, că mă va mătura vântul.

      Călin a condus toată noaptea grupul, făcând şi demersurile de recunoaştere a traseului, încasând zăpadă viscolită la greu. Era perfect senin. Din păcate, după tot acest efort pe ghețar, acel vânt extrem de puternic, nu ne-a permis să ajungem din prima pe vârful de 5.790 de m. Au fost 7 ore de mers epuizant, cu vânt de 90 km/h pe alocuri şi zăpadă viscolită, iar în jur de 7:30 am, am luat decizia înțeleaptă, să facem stânga împrejur şi am coborât de la aprox. 5.500 de m. Eu cel puțin, mă simțeam stors de putere şi cu greu m-am târât înapoi, la tabăra de la 4.600 de m. Şi, colac peste pupăză, vântul puternic mi-a rupt şi cortul Marmot Twilight 2, care mi-a fost alături încă din 2009.


      „Zeul” Cayambe ne-a permis să-i păşim pe vârf, din a doua încercare

      Cum niciodată nu este frumos să laşi ceva neterminat, după alte 2 zile de odihnă, vremea fiind şi senină şi cu un vânt moderat, ne-am luat hamul, bocancii, colțarii, pioletul şi mănuşile de altitudine şi am luat-o din nou spre vârf.

      Fără vânt, altul a fost progresul. Mult mai rapid şi faptul că ne puteam acum opri să ne hidratăm şi să mai îmbucăm ceva semințe si dulciuri (cei de la Native Box, mi-au trimis prin Daniel nişte mixuri de fructe uscate şi semințe geniale fix pentru acel boost de energie de care ai nevoie în aşa momente), ne-a menținut în formă până pe vârf.

      Chiar dacă Daniel păruse foarte bine aclimatizat la început, pe ultima bucată de traseu, paşii îi deveneau din ce în ce mai grei. Călin conducea grupul, urma Daniel şi apoi eu. Eu şi Călin cred că eram totuşi in mare formă, chiar şi după o noapte de urcat pe ghețar. Fără vântul de ultima oară, urcarea ne-a fost infinit mai uşoară şi plăcută.

      După mai bine de 6 ore de efort şi o ultimă urcare de 45°, pe lângă nişte crevase destul de adânci, ajungeam, puțin după răsărit, în şaua vârfului, măturată de un vânt incredibil, de care fusesem, se pare, feriți pe fața sudică a muntelui. Încă 100 de m de creastă şi păşeam, în sfârşit, pe vârful de 5.790 m. Era o dimineață atât de senină…

      La orizont, se vedeau 3 din cei mai înalți vulcani ai Ecuadorului: Antisana, Cotopaxi şi Chimborazo. Spre cel din urmă îmi îndrept acum gândurile şi paşi (sau pedalele, mai bine spus), nu înainte de a mai face şi un trek pe Illiniza Norte (5.126 m).

      Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă, #CycleTheAmericas, puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

      Parteneri logistici

      zoom
      No comments

      Cum m-am rătăcit la coborârea de pe vulcanul Cotacachi. Trekking de aclimatizare pe două vârfuri de peste 4.000 de m

      În aproximativ o săptămână, îmi vin „întăriri” din țară. Doi amici, în compania cărora voi încerca câteva ascensiuni pe vârfuri de +5.000 şi +6.000 de m. Bucuria mea e, că prin ei îmi va ajunge şi echipamentul necesar acestor expediții la înălțime.

      În ultimele două săptămâni, am urcat, în vederea aclimatizării, pe alte două vârfuri, ceva mai joase, unul de 4.630 de m, şi altul de 4.867 de m. Dacă Imbabura, primul vulcan, a fost mai mult un trek de plăcere, cel de-al doilea, Cotacachi, s-a transformat într-o aventură totală, rătăcindu-mă la coborâre şi fiind nevoit să-mi fac un bivuac şi să înnoptez la peste 4.200 de m altitudine.

      Imbabura şi Cotacachi sunt 2 vulcani din nordul Ecuadorului, în jurul cărora s-a conturat, de-a lungul timpului, o frumoasă legendă. Se zice că Imbabura este bărbatul, Cotacachi este femeia, iar dealurile situate la poalele lor, sunt copiii celor doi, rodul iubirii arzătoare dintre ei. Sunt doi iubiți, despărțiți doar de valea în care se află oraşul Otavalo, oraş din care provin mulți dintre muzicanții sud-americani, pe care-i vedeți cântând pe străzile marilor oraşe europene şi nord americane.

      Tata Imbabura, în afară de niscaiva „scrambling” pe coamă, spre vârf, nu mi-a impus nici o problemă tehnică. Dar, ca întotdeauna, femeia se lasă mai greu cucerită. Ajunsesem la baza traseului spre vârful Cotacachi, într-o duminică după amiază, după o urcare pe bicicletă, până la altitudinea de 3.000 de m, la frumoasa lagună Cuicocha. Era prea târziu să urc în ziua respectivă, aşa că mi-am instalat cortul, cu gândul că voi urca a doua zi dis de dimineață. A doua zi nu s-a putut, fiind o vreme jalnică: ploaie, ceață deasă, vânt. Şi a cam ținut aşa până joi.

      Totuşi, nu am renunțat la ideea de a urca pe vârf şi m-am ambiționat cumva. Când îmi pun ceva în cap, cu greu mi-l mai scoate cineva, aşa că am aşteptat până vineri, când, am făcut rost de coardă, ham şi ceva carabiniere şi am pornit spre vârful de 4.944 m. Ştiam că îmi vor fi utile la coborârea de pe vârf, putând astfel să fac rapel.

      În mod normal, de la 3.000 de m, la 4.000 de m, cei aprox. 14 km de drum forestier, care şerpuiesc până la locul numit „la antene” urci cu maşina. Nu am găsit pe nimeni să mă urce până acolo, aşa că am făcut tot acest drum la pas. Plecasem deja oarecum târziu de jos, pe la 9 dimineața, iar acest drum anevoios, m-a întârziat şi mai mult. De abia pe la 12:30 la amiază eram la antene, unde mi-am făcut un ceai din frunze de coca (frunzele de coca sunt cele din care se fabrică cocaina, dar un ceai sau simplu fapt de a mesteca aceste frunze, îți taie din răul de înălțime).

      Până pe la 4.300 de m, cărarea trece prin desele ierburi de altitudine, cunoscute ca „paramo” în Anzii ecuadorieni, după care începe o pantă abruptă, dominată de pietriş care-ți fuge de sub picioare şi roci fragile, de care nu te poți sprijini, fiindcă rămâi de cele mai multe ori cu ele în mână.

      M-am mişcat lent spre vârf, cu pauze dese, iar altitudinea şi oboseala kilometrilor parcurşi, începeau să-şi spună cuvântul. După o scurtă rătăcire şi revenire la traseu, de abia la orele 18:00 am ajuns în creasta Cotacachi-ului şi, fiind deja târziu, nu am mai procedat spre vârful principal, ci spre cel secund, situat în stânga.

      Fiind extrem de târziu, am procedat imediat la coborâre, dar, chiar atunci s-a pus o ceață groasă, asta după ce în timpul zilei fusese perfect senin. Dar na, ştiți cum este, la altitudine, vremea este extrem de imprevizibilă.

      Odată cu ceața şi lăsarea serii, vizibilitatea a devenit extrem de redusă şi, coborând pe la 4.300 – 4.200 de m, mi-am dat seama că am părăsit traseul pe care urcasem. Am bâjbâit puțin, iar la un moment dat, de frustrare şi oboseală, mi-am făcut un fel de bivy şi m-am pus să mă odihnesc. Aveam trei straturi pe mine, dar fără sac de dormit şi cort, simțeam cum trece vântul prin mine şi nu am putut să dorm deloc. Am stat aşa, câteva ore, până am mai prins ceva forțe. Să fi fost deja 3 dimineața, cred, când m-am pus din nou la drum. A trebuit să ocolesc toată coama prin ierburile alpine înalte, caracteristice acestei zone a Anzilor, ca să reîntâlnesc traseul.

      Între timp, cei de la Rezerva Cotacachi-Cayapas, dăduseră semnalul de alarmă şi, vreo 6 inşi de la Rezervă şi de la pompieri, dintr-o localitate apropiată, mă căutau deja. Îi vedeam cu lămpile aprinse, de la depărtare. La 5 dimineața ne-am întâlnit şi şi-au dat seama că totul era ok şi m-au coborât până la bază, unde-mi lăsasem bicla.

      Aventură, ce mai, dar totul e bine, atunci când se termină cu bine. Iar de aclimatizat, sunt sigur că m-am aclimatizat.

      Acum mă puteți urmări şi pe contul meu de Instagram.

      Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

      Parteneri logistici

       

       

       

      zoom
      2 comments

      Azi se împlinesc 2 ani de când am plecat să străbat Americile. Câteva reflexii personale.

      Pe 28 iulie 2015, decolam de pe aeroportul Henri Coandă, spre Alaska.  Începea expediția care urma să mă poarte dintr-o extremă într-alta a Americilor, pe bicicletă. Ştiam că avea să fie aventura vieții mele. Ceea ce nu ştiam eu însă, era că nu va dura doar 9 luni de zile, aşa cum îmi propusesem.

      Doi ani s-au scurs de atunci. Doi ani în care nu mi-am văzut nici familia, nici prietenii, nici măcar un cunoscut. Doi ani în care am stat departe de tot ceea ce îmi este cunoscut. Am lăsat totul în urmă, ca să-mi urmez o pasiune, un vis şi să mă descopăr.

       

      ***
       

      Era o vreme de toamnă târzie, în Alaska, atunci când am început eu să dau primele pedale spre sud, pe 5 august 2015. Şi deşi m-am pus la asemenea drum destul de târziu, pentru latitudini atât de nordice, ca prin minune, timpul a fost de partea mea. Până prin noiembrie, când, într-un final, m-a lovit iarna din plin, în statul american Montana.

      Au urmat două luni grele, de pedalat prin frig, până să dau de vremea mai prielnică, din Mexic. Apoi, uşor, uşor, în lunile lui 2016, ce au urmat, am trecut la vremea caniculară şi extrem de umedă din America centrală şi nordul Americii de sud.

      Mai întâi au fost Munții Stâncoşi, apoi Podişul Central Mexican, urmat de lanțul vulcanilor din America Centrală, jungla Amazoniană, şi, într-un final, impunătorii Anzi.

      Au fost zile uneori grele, alte ori plăcute. Au fost nopți uneori liniştite şi comfortabile, alte ori complet nesigure, dormite în cort, în biserici, în stații de pompieri, sau chiar în închisori. Cert este, că dintr-o fugă spre sud, expediția pe două roți, mi-a devenit mai degrabă o fugă după experiențe, cât mai diverse şi o scoatere în afara pragmatismului şi a mediocrității.

      Partea extraordinară a unei astfel de expediții, este că, uşor, uşor, eliminând toți factorii externi, şcoală, servici, familie, societate, presiuni de orice tip, rămâi tu cu tine însuți.

      Fiecare avem traumele şi insecuritațile noastre, moştenite fie din familie, fie din societate şi chiar din ambele. România, prin definiție, este o societate de oameni profund traumatizați, o societate în care, domneşte minciuna, nesiguranța de sine şi neîncrederea reciprocă. Un car de caracteristici, pe care, vrem, nu vrem, le moştenim la nivel individual.

      Am crescut cu bunicii, abandonat fiind de tată şi cu o mamă oarecum distantă şi copleşită de propria ei durere şi dezamăgire. A fost startul „ideal” pentru a dezvolta o oarecare nesiguranță de sine şi un sentiment de inferioritate, care s-a manifestat sub o formă sau alta, în adolescență şi mai târziu în viața adultă.

      Nu mai spun despre caracterul profund religios pe de o parte, pe de alta rasist şi şovin, al familiei mele. Şi sunt absolut sigur, că aici vorbim de un fenomen la nivel de societate, dar prea puțini conştientizăm aceste aspecte. De fapt, nu este absolut deloc evident să conştientizezi toate astea, atât timp cât nu te îndepărtezi şi nu începi să vezi „the big picture”. Atât timp cât nu dialoghezi cu alții şi nu începi să nuanțezi toate astea cu diversitatea lumii în care trăim.

      În acest sens, călătoriile şi în special această expediție, m-au ajutat enorm. M-au ajutat să părăsesc acea comoditate şubredă şi lipsită de verticalitate. Mirajul societății şi a liniştii familiale. Să văd şi înțeleg diversitatea acestei lumi şi să o apreciez. Dar, în acelaşi timp, sunt conştient că undeva, cumva, ceea ce fac, este tot o fugă. Pot să acumulez încă câteva zeci de mii, poate chiar sute de mii de km, dar fără o înfruntare mai directă şi sinceră a fiecărei frici şi insecurități, totul este un simplu miraj. Călătoria nu te conectează în mod direct, cu tine însuți, ci cumva ocolit.

      Partea extraordinară a unei astfel de expediții, este că, uşor, uşor, eliminând toți factorii externi, şcoală, servici, familie, societate, presiuni de orice tip, rămâi tu cu tine însuți. Ai această extraordinară oportunitate. Şi după ce rămâi tu cu tine însuți, începi să decojeşti strat după strat. Nu mai poți da vina pe nimeni şi pe nimic. Câteodată îți vine să-ți tragi pumni, câteodată să plângi. Uneori zburzi de fericire, alte ori simți un profund regret.

       

      ***

       

      Acum, la doi ani de la plecarea din țară şi 21.548 de km pedalați prin 19 țări şi teritorii, mă aflu în Ecuador, unde mă aclimatizez pentru a urca câteva vârfuri mai înalte din Anzi, în drumul ce mi-a rămas de parcurs până la punctul terminus al expediției mele, Ushuaia, în Țara de Foc.

      Vreau să mulțumesc pe această cale tuturor celor care mi-au fost în ultimii 2 ani aproape şi celor care m-au ajutat prin donații şi materiale necesare expediției. Fără voi şi fără necunoscuții care m-au ajutat spontan pe traseu, nu aş fi putut ajunge până aici.

      Mulțumesc mult şi partenerilor logistici, CrossBike.ro, Evolio, Samsung Romania, MainstreamMsx şi NativeBox.ro.

      Fiți nebuni, urmați-vă visele şi încercați să fiți sinceri cu voi, să pătrundeți până într-acolo, unde e cel mai greu. Lucru valabil atât la propriu, cât şi la figurat.

      Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

      Parteneri logistici

      zoom
      1 comment

      Tot ce trebuie să faci, este primul pas.

      Sunt de aproape doi ani de zile pe drum. Inițial, îmi imaginam o tură de 9 luni de zile, în care vroiam să ajung pe cel mai scurt traseu, din Alaska, în Țara de Foc, legând cele două extreme ale Americii. Treptat, mi-am dat seama că nu kilometrii, timpul şi recordurile dau adevărata valoare expediției mele, ci experiențele şi oamenii pe care îi întâlnesc pe traseu. De aia, uşor, uşor, cele 9 luni, s-au transformat în 2 ani, iar cei 24.000 de km propuşi inițial, în mult mai mulți.
      Când am plecat, ştiam că nu am banii necesari pentru o asemenea expediție. Deşi am fost ajutat logistic de câteva companii (Evolio mi-a dat banii pentru achiziționarea unui dispozitiv de monitorizare, plus câteva gadget-uri necesare, CrossBike mi-a furnizat echipamentul ciclistic, iar Samsung un telefon şi o cameră cu care-mi filmez aventura) banii necesari acestui lung drum, mi-au fost donați/sponsorizați pe parcurs, de oameni care apreciază spiritul meu de aventură şi proiectul meu. Oamenilor acestora le mulțumesc din suflet. Chapeau!

      Cred că este esențial să faci primul pas, chiar dacă crezi că-ți lipsesc resursele necesare, în orice îți doreşti să faci cu adevărat. Important este să o faci cu pasiune şi dacă este aşa, orice sacrificiu este binevenit.

      Acum 2 ani de zile, terminam studiile în inginerie, la Universitatea McGill din Canada. Calea-mi era „pecetluită” spre o slujbă de inginer programator, prin care puteam duce o viață simplă şi liniştită, lipsită de griji materiale, dar şi de adrenalina aventurii. Atunci am schimbat macazul, pe o altă linie, pe o altă cale. Asta şi datorită unor coincidențe şi circumstanțe de moment. Am vrut până la urmă să fiu sincer cu mine, să-mi urmez visul de a vedea lumea şi de a mă bucura din plin de aventură. Altfel, riscam să mă simt ca un peruş în colivie…

      Şi nu regret nimic. Ultimii 2 ani au fost cei mai minunați din viața mea şi sper la mulți alții aşa, pe diferite meridiane ale Terrei. Acum ştiu sigur că nu mă voi opri aici, ci-mi voi continua acest nou drum ales. Mi-a intrat în sânge şi nimeni şi nimic nu mă va putea opri. Lumea e a mea. Totul a fost să fac primul pas…

      zoom
      1 comment

      Quito, una din cele mai frumoase capitale din Americi

      Am stat o lună de zile în Quito, capitala Ecuadorului şi capitala situată la cea mai mare altitudine din lume*.

      Este unul din puținele oraşe din America Latină, de care pot spune că m-am îndrăgostit, de-a binelea. Trebuie să fiu onest, din Mexic şi până jos în Argentina, puține oraşe au vechimea şi arhitectura colonială a Quito-ului, care să întrerupă monotonia clădirilor de beton şi a cartierelor cu case de cărămidă şi prefabricate, de cele mai multe ori neterminate. În general, nu oraşele sunt punctul forte al țărilor sud-americane, ci peisajele şi zonele naturale, absolut fabuloase, deşi există câteva bijuterii de oraşe coloniale, în special în Mexic, dar şi în Guatemala, Columbia, Ecuador şi Peru. Practic centrele fostelor zone importante ale Imperiului Spaniol.

      Totuşi, Quito, iese din tipar. Cu străduțele sale strâmte din centru, numeroasele cafenele şi aerul său boem, Quito, este poate unica capitală americană, care mi-a dat uneori senzația, că aş fi într-un oraş european. Aşadar, nu degeaba, Quito a fost primul oraş din lume (împreună cu Cracovia, în Polonia) care a fost inclus în patrimoniul umanității, UNESCO.

      Desigur, caracterul mai lent al localnicilor, vânzătorii stradali şi prețurile mici, îmi aduceau aminte că mă aflu pe alt continent, departe de Europa. 

      Chiar, că tot am adus subiectul prețurilor, în Quito, poți mânca un prânz complet cu $1,50, iar un bilet de troleu/autobuz costă doar 25 de cenți americani. Da, Ecuadorul a renunțat la moneda sa națională (Sucre-ul) în anul 2000, pentru dolar, stabilizând astfel foarte mult economia şi dându-i o predictibilitate crescută. Multe țări din America Latină au trecut şi trec periodic prin episoade inflaționiste (Venezuela de exemplu, are actualmente cea mai ridicată inflație din lume, care după spusele celor de la BusinessInsider, depăşea în februarie anul acesta, 800%). El Salvador, micuța țară din America Centrală, a schimbat şi ea de la colon, la dolarul american, chiar înaintea Ecudorului, în 1998, pentru motive similare.

      Quito are poate cea mai mare concentrație de biserici din America Latină. O plimbare din Piața Mare (centrul de facto al oraşului), unde puteți admira monumentul independenței, în Piața San Francisco, unde se află una din cele mai vechi biserici ale oraşului, construită în sec XVI, până în Piața Santo Domingo, numărul bisericilor şi mănăstirilor este unul impresionant. Câteva dintre ele, printre care La Compañia, au interioare aurite, absolut fabuloase.

      Fiind situat la 2.850 de m, primele zile m-am simțit oarecum obosit, dar această aclimatizare, are să-mi prindă extrem de bine pentru ascensiunile pe care mi le-am propus în perioada care urmează. Da, e puțin ciudat să fi într-un oraş de dimensiunile Bucureştiului, situat la o altitudine cu 300 de m mai mare ca vf. Moldoveanu. Dar, asta înseamnă zona andină, cu specificul ei vulcanic, în Ecuador.

      La nord de Quito, în San Antonio de Pichincha, am dat o fugă, în compania a doi alți români, Maria şi George, la monumentul supranumit „Mitad del Mundo” (în traducere, Jumătatea Lumii), monument construit la sfârşitul anilor ’70 şi care s-a vrut a fi amplasat exact pe linia Ecuadorului, dar măsurători mai recente, au demonstrat că este, de fapt, la 240 de m mai la sud de linia imaginară, care împarte Pământul în două. Chiar şi aşa, este fain să-ți faci o poză acolo şi să admiri stemele Franței, Spaniei şi a Ecuadorului de pe monument, care, comemorează, totodată, prima expediție geodesică din istorie.

      Dar, până la urmă, sunt de acord cu zicala românească, că omul sfințeşte locul şi poate, chiar cei pe care i-am întâlnit aici, în oraş, mi-au lăsat impresia asta faină. De fapt, în ochii quitenilor, călătorii sunt cu câteva clase peste restul. Oriunde am intrat şi povesteam ce fac, ori mi-au dat reducere, ori chiar m-au ajutat gratis. Ajunsesem aici cu o grămadă de lucruri lipsă şi cu niscaiva probleme la bicicletă (suport pe față rupt şi sistemul electric defect) şi dacă unii nu vindeau lucrurile respective, fie mă recomandau la alții, fie căutau ei ceva amic care să ştie pe unde pot găsi acel ceva sau rezolva acea problemă. Da, am simțit puțin din socialismul promovat de noul preşedinte, pe care-l cheamă, în mod paradoxal, Lenin, un nume nu chiar atât de rar în Ecuador.

      Şi nu mai pun, că în tot acest timp, un băiat pe care l-am contactat pe couchsurfing, mi-a oferit o cameră de hotel gratis, Hotel Cumandá aparținând familiei sale. Altfel n-aş fi putut rămâne atâta timp, cât să-mi pot rezolva toate problemele şi să mă pot bucura de oraş.

      De ieri, sunt (în sfârşit) din nou pe drum, spre Ibarra, unde plănuiesc să explorez puțin regiunea şi să urc câțiva vulcani de sub 5.000 de m, ca aclimatizare pentru cei mai grei, care urmează la începutul lunii august.

      La revedere Quito, ne-om revedea cât de curând…

      ______________

      *Quito, situat la 2.850 de m altitudine este depăşit doar de La Paz, dar cum Sucre este capitala constituțională a Boliviei, atunci Quito, rămâne capitala situată la cea mai mare altitudine din lume.

      zoom
      No comments

      Călătoriile, o soluție pentru copiii cu autism? #CuDavid în #Laponia. #jurnaldefotograf

      Am primit de-a lungul expediției mele prin Americi, comentarii şi mesaje, fie direct de la David, sau de la tatăl acestuia, Mihai Stescu. La un moment dat, Mihai mi-a povestit cum îl învăța pe David despre zonele geografice ale Americilor şi țările pe care le traversam, prin prisma expediției mele. M-am bucurat, evident. Dacă pot inspira, educa sau face să viseze, măcar o persoană, prin ceea ce fac şi postez pe rețelele sociale şi blog, atunci asta mă face cu adevărat un om fericit.

      Nu îi cunosc în mod personal, dar uşor, uşor, dintr-o vorbă într-alta, m-am apropiat de ei şi am aflat povestea lui David (un băiețel de 10 ani) şi faptul că acesta s-a născut cu autism, o boală care afectează 7.179 de copii din România (conform statisticilor Ministerului Sănătății Publice pe anul 2012).

      Părinții lui, au aflat de boala copilului lor, încă de la o vârstă fragedă şi au decis să lupte cu aceasta, atât prin terapia tradițională, cât şi prin mijloace mai puțin ortodoxe, ceea ce a dat cu adevărat roade, David fiind acum capabil să meargă la o şcoală normală şi să dezvolte prietenii cu colegii săi. Totuşi de ce zic mai puțin ortodoxe? Fiindcă au căutat în David, domenii şi adevărate pasiuni, pe care David le poate dezvolta şi prin care ar putea să-şi clădească chiar şi o viitoare ocupație. Printre acestea se numără geografia/călătoriile şi fotografia. Ce poate fi mai frumos…

      Şi pentru că David este un super ambițios şi a excelat la şcoală şi la terapie anul acesta, părinții i-au recompensat eforturile, încurajându-i exact această pasiune pentru geografie şi fotografie, prin a-i organiza la sfârşitul lunii iunie, o escapadă absolut inedită, în Laponia.

      #CuDavid în #Laponia. #jurnaldefotograf

      Aşa s-a născut proiectul lor îndrăzneț, prin care, l-au dus pe David în Laponia, la cercul polar, chiar în satul lui Moş Crăciun. Şi nu doar atât. David a surprins pe cameră, tot ce i s-a părut lui relevant, sperând ca mai apoi, să expună aceste fotografii, într-o expoziție.

      Despre traseul lor – scurt jurnal de călătorie

      Mai exact, au pornit pe 23 iunie din Nyköping, Suedia (unde este aeroportul low cost pentru Stockholm), de unde au închiriat o maşină şi au luat-o mai întâi spre Uppsala, vechea capitală scandinavă, unde au şi înnoptat.

      A doua zi au pornit spre Umea, unde au mai petrecut o noapte, ca mai apoi să treacă frontiera în Finlanda, în localitatea Rovaniemi,  situată pe cercul polar, unde se spune că locuieşte Moş Crăciun. David a făcut chiar şi un live pe facebook de acolo. 

      După Rovaniemi, au coborât la Jyväskylä şi mai apoi la Helsinki, de unde au luat un feribot care face 17 ore până la Stockholm, capitala Suediei, căreia i-au dedicat 3 zile pentru finalul escapadei.

      Câteva impresii de la David

      Zice că în Uppsala au găsit un oraş pustiu, suedezii sărbătorind „Midsummer”, dar asta nu i-a întristat, ci le-a oferit o oportunitate unică; să fotografieze străzile goale, fără turişti.

      Din Rovaniemi, David a făcut un live, pe facebook, din care se vede cât de emoționat era, să fi ajuns la Moş Crăciun acasă.

      Helsinki

      Un oraş minunat, o îmbinare între tradițiile nordice şi elemente de arhitectură barocă, sculpturi tradiționale, dar şi moderne – monumentul dedicat lui Sibelius. Ne zice David că s-au întâlnit chiar cu Markku Pietinen, fiul Eliei Hiltunen, artista care l-a realizat. Acesta le-a povestit despre cum s-a construit şi ulterior a devenit un simbol al Finlandei, chiar anul acesta împlinindu-se 50 de ani de la construirea monumentului şi 100 de la declararea independenței Finlandei. Mihai mai adaugă faptul că atmosfera este nordică, dar nu se simte rigurozitatea suedeză.

      Feribotul Helsinki – Stockholm (Ms. Mariella)
      Este prima oară pentru David pe un feribot, iar Mariella i-a impresionat prin organizarea şi curățenia pe care au găsit-o pe vas. Între 1985 şi 1989, a fost cel mai mare vas din lume, din clasa sa. Are 9 punți şi transportă atât pasageri, cât şi maşini şi camioane. 

      Drumul de la Helsinki la Stockholm, a durat 17 ore, timp destul pentru a te plimba pe puntea vasului, a servi câte ceva de-ale gurii şi admira Marea Baltică.

      Stockholm şi drumul înapoi spre casă

      La întoarcerea în Stockholm, David şi-a dorit mult să meargă la Ericsson Globe, cea mai mare clăsire sferică din lume, pentru a urca în Skyview şi a admira întreaga panoramă a oraşului. Alt vis şi obiectiv împlinit.

      Tot în Stockholm, părinții l-au plimbat prin Gamla Stan, partea veche a oraşului, cu arhitectura şi atmosfera ei specifică.

      Întoarcerea în România şi câteva concluzii

      Astăzi este ultima lor zi în Suedia, iar mâine se vor întoarce în țară. Când i-am întrebat cum a fost, tot ce mi-a putut răspunde Mihai, tatăl lui David,  a fost că se simt obosiți, dar împliniți.

      Au făcut 2200 de km cu maşina şi alte câteva sute cu feribotul, iar David era acum ocupat să posteze pe facebook cele mai bune instantanee pe care le-a realizat.

      Atât prezența lui David în social media cât şi călătoriile, îl ajută enorm să-şi depăşească limitele şi să învingă autismul. 

      Cred că faptul că părinții lui şi-au dat seama că doar prin a scoate copilul din zona de confort, în necunoscut, totodată urmărind cu atenție pasiunile acestuia, îl va ajuta enorm pe David, iar viitorul lui sună grozav. 

      S-au implicat în acest proiect:

      • Dragos Asaftei, fotograf care îi este si mentor lui David 
      • Cristina Bazavan, care face PR pentru el și îl îndruma în scrierile lui de pe blog.

      Această escapadă a fost posibilă şi cu ajutorul:

        Pe David îl puteți urmări pe contul lui de Facebook

        zoom
        No comments

        Din Amazonia, în Quito: întoarcerea pe şaua bicicletei şi o urcare pe cinste

        După două luni şi două săptămâni petrecute prin Amazonia, m-am întors de curând pe CrossBike şi mi-am reluat traseul pe bicicletă, începând urcarea spre Cordillera Anzilor şi spre Quito, capitala Ecuadorului. Dacă în prima zi, cei 60 de km cu o urcare de 1.200 de m, s-au resimțit din plin, în zilele care au urmat, aveam să dozez distanța treptat şi să mă reobişnuiesc uşor, uşor, cu efortul.

        Trebuie să recunosc că mi-a fost dor de biță. Mi-a fost dor să fiu eu, cel care este din nou în control. Asta şi este frumusețea cicloturismului, faptul că îți dă enorm de multă independență şi te face să te simți bine, ştiind că realizezi un traseu prin forțe proprii.

        Un drum întortocheat: Coca – Narupa şi cum am lăsat în urmă Amazonia

        Drumul care leagă micuța localitate El Coca, unde mi-am încheiat periplul pe Amazon, de capitala Quito, este unul extrem de dificil, cu trecere prin câteva pasuri montane, dintre care unul de 4.092 de m. Dar cum tot ce este greu, este şi frumos (cred că expresia originală, sună fix invers, dar nici aşa nu este greşit) porțiunea aceasta de traseu m-a binecuvântat cu unele din cele mai faine peisaje: de la pădurea tropicală, la peisajul golaş alpin; de la fluviul Napo, la vulcanul Antisana şi satele andine. Aveam să-mi dau seama foarte curând, că deşi mai mică ca suprafață, față de vecinele ei sud americane, Ecuadorul are o diversitate geografică şi climatică incredibilă. Cu un teritoriu ceva mai măricel decât al României şi o populație de aprox. 15 milioane, Ecuador avea să fie una din cele mai frumoase surprize de până acum. Şi nu e o țară scumpă. După o criză financiară similară cu cea din Venezuela (dar nu la aceleaşi proporții), în anul 2000, Ecuadorul a schimbat moneda națională, Sucre-ul, cu dolarul american, ceea ce a stabilizat întreaga economie şi a avut efecte pozitive asupra întregii țări. Şi nu mai zic, peste ce oameni ospitalieri şi de treabă, aveam să dau aici. Cu siguranță, Ecuadorul va concura la unul din locurile fruntaşe, în clasamentul celor mai ospitaliere țări din expediția mea prin Americi.

        Revenind la traseu, prima seară care m-a prins pe drum, am petrecut-o în localitatea Loreto, ghiciți unde? La pompieri! De fapt, nu ar fi nici prima oară, nici ultima, când înnoptez la pompieri. O mai făcusem în Panama şi în Guyana, doar că de data aceasta nu au avut să-mi ofere saltea, aşa că mi-am pus cortul pe acoperiş la ei, dar tot fain a fost, fiindcă eram într-un loc sigur, gratis şi puteam să mă şi spăl. Nu zic, că WiFi-ul a fost bonus, iar pompierii, nişte gagii super de treabă.

        Unul din cele mai nesuferite aspecte, în acest colț de lume, mai mult decăt căldura dogoritoare, este umiditatea extremă din aer. Mi s-a luat, efectiv, după un an de când umblu prin căldură şi umiditate extremă, caracteristice climei, atât din America centrală, cât şi din zonele joase ale Americii de sud.

        Adevărul este că începusem deja să visez la ceva climă mai rece, deşi eram conştient că nu mai aveam haine călduroase; nici măcar nişte pantaloni lungi. Unii dintre voi, care mă urmăriți de la început, poate vă aduceți aminte, cum, în Panama, mi s-a furat unul din coburile de pe spate, unde aveam toate hainele. De atunci, nu mai am haine de frig, dar nici că aş fi avut nevoie de ele, pănă acum când a trebuit să urc la altitudine. Ştiți cum e, nimic extrem nu este plăcut , iar atunci când te afli într-una din extreme, ai tendința să o minimalizezi pe cealaltă. Dar da, chiar îmi doream să scăp de zăpuşeala aia.

        Drumul dintre Loreto şi Baeza, şerpuieşte colinele de la poalele Anzilor, te urcă ca să te coboare şi să te urce din nou. Căldura se face încă puternic resimțită în această zonă, dar norocul meu este că izvoarele şi cascadele sunt şi ele abundente şi mă pot opri să mă răcoresc şi să-mi umplu sticla.

        Dar cum îmi place mie să pun accentul pe oameni şi faptele de omenie, de care am parte, cea mai faină experiență de prin zona asta, aveam să o am într-un sătuc, unde m-am oprit să servesc prânzul. Singurul restaurant din localitate, era situat în curtea şcolii. Proptesc bicla afară, îmi dau casca jos şi mă aşez la una din mese. Întreb ce au de mâncare şi prețul, după care fac comandă de un prânz complet, care mă costa $2. În tot acest timp, cât una dintre femei îmi pregătea merindele, ceilalți prezenti, mă întrebau despre expediția mea, bicicletă, cât m-a costat, etc. Aşa e lumea la țară, curioasă şi e lesne de înțeles de ce.

        Păreau foarte fericiți că am intrat la ei să servesc masa de prânz, iar la urmă, nu mică mi-a fost surpriza, să-mi zică că e din partea casei. I-am rugat să-mi accepte banii fiindcă ştiam că şi doar $2, fac mult pentru ei şi m-au refuzat drăguț, cu o căldură umană nemaipomenită şi o sclipire dumnezeiască în ochi. Şi nu a fost singurul astfel de gest din acea zi. Popasul unde am înnoptat, după ce m-au lăsat să-mi pun cortul gratis, la ei pe cerdac, mi-au oferit şi o supă caldă, din partea casei; asta după ce au redeschis bucătăria doar pentru mine. Dacă mai aud pe cineva care zice că lumea e plină de oameni răi, mă supăr rău. Ori sunt eu cea mai norocoasă persoană să dau peste cei mai buni, ori există încă multă omenie în lume. Tind să cred a doua versiune.

        Spre Baeza şi primul pas montan serios

        Dacă până la Narupa, urcarea a mai fost cum a fost, de la Narupa la Baeza, începe una extrem de serioasă şi abruptă, care culmină la peste 2.200 de metri altitudine. Dacă până aici, arşița şi umiditatea mi-au fost duşmanii cei mai mari, pe porțiunea aceasta, ploaia parcă nu se mai termina. Este drept că este încă sezonul ploios, dar chiar şi aşa, parcă nu se mai oprea. Mi-a udat un set de haine, după altul şi pedalatul pe ploaie, ca şi pe ninsoare sau vânt, nu e chiar plăcut. E poate intemperia cea mai nasoală, aşa că a trebuit să fac pauze lungi şi să înaintez încetul cu încetul.

        Datorită pantelor abrupte, de multe ori, trebuie să cobor de pe bicicletă şi să împing la ea, dar într-un final, ajuns în vârful pasului de +2.000 de m, s-a risipit şi ploaia şi norii şi natura m-a recompensat cu un superb curcubeu. La 26 de km depărtare, ajungeam în seara aceia, în Baeza, după o coborâre străşnică şi încă o urcare mai uşoară; din nou la pompierii locali, care mi-au dat în acea seară şi de mâncare.

        Din Baeza în Quito, via Papallacta

        După 2 nopți petrecute (din nou) la pompieri, aşteptând să se mai domolească puțin ploaia, am început urcarea cea mare, spre vârful pasului de 4.092 de m.

        Pe măsură ce urcam, simțeam şi cum se rarefia din ce în ce mai mult aerul pe care îl respiram, dar ce poate fi o practică mai bună decât aceasta de a te aclimatiza, când ştii că ai de urcat şi nişte vulcani de peste 5.000 de m altitudine.

        Surpriza cea mai neplăcută a venit la scurt timp după ce am început coborârea. Fusesem plăcut surprins să găsesc la asemenea altitudine, o şosea cu 2 benzi pe sens şi echipată cu pistă de biciclete, dar cum traficul greu aruncă toate pietrele înspre pista de biciclete, mult mai puțin spre deloc folosită, am luat o piatră la roata din spate, care mi-a perforat efectiv cauciucul şi mi-a explodat camera.

        Prost echipat, îmi era un frig şi se şi înnopta de acum. A trebuit să mă târăsc aşa, cu bicla, vreo 2 km, până la următorul popas, unde nu numai că oamenii mi-au dat din nou să mănânc gratis şi să rămăn în casă la ei peste noapte, dar am putut să şi peticesc camera şi să improvizez situația ca să pot face ultimii km până în Quito. Aşa că, a doua zi, dis de dimineață, m-am bucurat de o coborâre pe cinste.

        Totuşi, sosirea în capitala ecuadoriană, nu avea să fie lipsită de probleme. Improvizația la cauciucul din spate, a cedat la aprox 15 km de Quito, pe când urcam ultimul deal, înainte de oraş. Fiind pe o vreme prielnică, m-am tras în afara carosabilului şi am putut rezolva uşor problema. Cu cauciucul pe spate rezolvat, şi încă puțin efort, ajungeam într-un final, după 10 zile de la plecarea din Coca, în Quito, oraş situat la 2.850 de m altitudine şi singura capitală situată (aproape) pe linia Ecuatorului.

        Încă din primele clipe, Quito m-a impresionat cu ordinea şi curățenia, în contrast cu multe alte oraşe din America Latină, pe unde am trecut, cu aspectul său îngrijit şi cochet, dar şi faptul că poți găsi un prânz complet la $2, fix în centrul oraşului. Arhitectura andină colonială, domină centrul istoric şi parcă, după toată sărăcia din Amazonia, pe unde călătorisem în ultima vreme, contrastul a fost enorm.

        Dar mai multe despre Quito şi Ecuador, într-o postare viitoare.

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici


        zoom
        No comments

        „Mi-am dat seama că trebuie să ies din prostiile de zi cu zi” – mesajul unui adolescent în ajunul majoratului său.

        (Foto: Backpacker Magazine)

        Cum ar fi fost viața ta dacă ieşeai „din sistem” de la 18 ani? Dacă îți urmai visul şi calea încă din prima zi de maturitate?

        Am rămas extrem de plăcut impresionat de mesajul pe care l-am primit ieri, de la un tip, care urma să-şi serbeze a doua zi majoratul. De fapt, am rămas perplex.

        Ştiți, simt că mulți din generațiile născute şi crescute în comunism, consideră că noi, ăi mai tineri, suntem lipsiți de viziune, pe alocuri inculți, dezorientați. Ei bine, mesajul acesta cred că încheie toată această polemică. Este exact invers, mai ales că exemplul vine de la un tănăr adult.

        Avem astăzi acces la tone de informații şi putem alege ceea ce vrem noi, ceea ce ne place, ceea ce ne aduce cu adevărat fericirea. Şi ne putem inventa propria viață, spre deosebire de generația părinților noştri, care sub o formă sau alta, încă au nevoie de un sistem care să le ghideze viața. Avem opțiuni şi libertate de mişcare. Ține doar de noi să facem alegerea corectă pentru noi înşine.

        Cu permisiunea persoanei în cauză şi păstrându-i anonimatul, redau mai jos mesajul său inițial.

        Salutare Radu! Am mai intrat în disucuții de ceva vreme şi am zis să mă prezint. Nu cred că mai este cazul să îmi spun numele, ca este deja pe facebook. 

        Când aveam 13 ani, am citit într-o carte, la şcoală, despre un tip care a călatorit 48 de ani si nu s-a mai întors în Germania. De atunci a început dorința de a călători pe bicicletă şi mi s-a părut super fascinant. Mereu mi-am dorit să explorez, iar fotografia (pe care m descoperit-o la 14 ani) m-a ajutat să fac asta. Am uitat oarecum de planul ăsta cu calatoritul.. de fapt poate mi se părea chiar imposibil şi mi-am vazut de fotografie prin Bucureşti. 

        La 16 ani, am scos o carte foto, cu ce am adunat, care a avut destul de mult succes. Totuşi, m-am trezit la 16 ani că.. sunt aici…viața mea a devenit plictisitoare şi după ceva ani de filosofie studiată individual (sunt autodidact) mi-am dat seama că trebuie să ies din prostiile de zi cu zi şi că e o aberație să crezi ca „belong to somewhere”. 

        Ştiam cam de pe la 15 ani asta şi astfel, am prins curaj, dar Bucureştiul mai avea zone de explorat. Am ajuns la 17 ani, aproape 18 în câteva ore, iar primul lucru pe care l-am facut, e un paşaport nou şi să construiesc o bicicletă pentru aşa ceva. Pâna la urmă, m-am lăsat de şcoală ca să călătoresc astfel şi să urmez acel vis mult dorit. 

        Pănă la urmă, e o prostioară să crezi că trebuie sa termini ceva ca să faci altceva. Şi uite aşa, de la o poveste a lui Heinz,  citită în manualul de engleză, am ajuns să mă las de şcoală şi să îi urmez căile.

        zoom
        1 comment

        Despre călătorii şi conectarea cu sinele

        Poți să încerci să fugi de propriile-ți frici şi de propria-ți persoană, dar este un simplu miraj. Una din cele mai esențiale lecții pe care am învățat-o în tot acest timp pe drum, este că nici cele mai nebuneşti aventuri sau călătorii, zeci, poate chiar sute de mii de km parcurşi prin nu ştiu câte țări, nu te pot ajuta în mod direct să te conectezi cu tine însuți. Ajută, dar nu te scot neapărat din pragmatism.

        Trebuie să recunosc că mulți dintre cei mai ,,nebuni” călători pe care i-am întâlnit până acum, dincolo de aparențe, sunt nişte oameni fragili şi singuri, care îşi reprimă starea de nelinişte interioară prin călătorii. Este o fugă față de neputința şi durerea de a te înfrunta. Şi nu, nu generalizez şi nu încerc să judec pe nimeni. Eu însumi sunt unul dintre aceştia. Şi nu aş limita situația doar la călători de cursă lungă, dar la ei mă pot raporta eu cel mai bine.

        Expedițiile şi călătoriile au totuşi un avantaj imens. Te pun fața în față cu tine însuți şi te ajută să dezveleşti strat după strat, dar pentru asta trebuie şi o viziune şi trebuie să-ți clădeşti încrederea prin a te deschide, prin conversație şi noi experiențe.

        Călătoriile îți deschid ochii şi înveți enorm, dar nu vindecă în mod direct trauma şi durerea personală, nu-ți permit să ajungi la miez.

        Am zis traumă? Da! Mai toți trăim cu ea, dar nici nu o conştientizăm. Pentru asta trebuie o curiozitate şi o voință. Trebuie să te iubeşti atât de mult, încât să-ți pui întrebările esențiale şi să te laşi descoperit, de tine însuți. Şi îți mai trebuie ceva. Persoane în fața cărora să te simți tu însuți, față de care te poți exprima şi la care te poți raporta. Nu suntem făcuți să trăim singuri şi nu ne putem izola, deşi paradoxal, într-un final, rămânem într-adevăr doar noi cu noi înşine.

        Conectarea cu sinele, este o călătorie de multe ori mai lungă şi mai întortocheată decât cele mai fabuloase expediții.

        zoom
        No comments

        Cum am traversat Amazonul – 4.100 km prin Brazilia, Peru și Ecuador

        3 țări (Brazilia, Peru și Ecuador), 8 ambarcațiuni diferite, 2213 mile marine (sau 4.100 de km) parcurse și am traversat mare parte din cursul Amazonului și al tributarului său, fluviul Napo.

        Prin asta, am legat coasta de est a Americii de sud, de Ecuador, cea de-a 19-a țară/teritoriu al expediției mele prin Americi, refăcând astfel, mare parte din celebrul voiaj al lui Francisco de Orellana, cunoscut ca primul european ce a legat cele două coaste ale Americii de sud, traversând Amazonul, de la vest la est.

        Dar înainte să intru în detalii și să vă povestesc experiența mea pe cel mai cunoscut fluviu al Planetei, hai să vă zic câteva cifre și curiozități despre Amazon.

        Amazonul, cel mai lung și masiv fluviu al Terrei

        Deși mulți dintre noi au învățat la geografie cum că Nilul ar fi cel mai lung fluviu de pe Terra, se pare că, noi studii demonstrează că de fapt Amazonul ar surclasa Nilul, chiar dacă cu puțin.

        Cu tributarii Uyucali și Apurimac, Amazonul are o lungime de 6,992 de km, iar Nilul 6,853 de km lungime, deci o foarte mică diferență. Totuși, dacă este să ne uităm la bazinul hidrografic, volum și tributari, Amazonul este de departe, cel mai masiv fluviu al planetei.

        De fapt, peruanii numesc Amazon, fluviul care se formează la confluența fluviilor Uyucali și Marañon, iar brazilienii numesc Amazon, doar ceea ce curge la est de orașul Manaus, mai precis la est de confluența fluviului Negru cu Solimoes.

        Oricare ar fi definiția lui, Amazonul și afluenții săi sunt impresionanți, spre estuar, fiind chiar greu să deosebești un mal de celălalt.

        Macapá, jumătatea lumii

        După aproape 21.000 de km parcurși pe bicicletă, ajungeam la jumătatea lunii martie în orașul brazilian Macapá, capitala statului Amapá, în apropiere de estuarul Amazonului.

        Fiindcă în afară de a realiza o traversare a celor două Americi pe bicicletă, vreau să intru și în toate țările continentale, varianta de rută aleasă prin America de sud, a fost cea a unui zig-zag, ca să pot astfel cuprinde toate țările continentului. Și cum nu există rute solide care să lege coasta de est a Braziliei de Ecuador, varianta cu barca pe Amazon era cea mai logică, adăugând astfel la expediție, o altă experiență inedită.

        Macapá, locul de unde mi-am început incursiunea pe Amazon, este un oraș de aprox. jumătate de milion de locuitor, un oraș de talie medie pentru Brazilia, țară a cărei populații, a depăşit deja 207 miliioane de locuitori.

        Oraşul este sărăcăcios, mai ca toate din această parte de lume, cu străzi sparte şi prăfuite, trotuare inegale, dar cu oameni super de treabă.

        Familia lui Caroline (în poza de mai jos), m-a primit foarte fain în casa lor (îi cobtactasem pe couchsurfing.org) și am putut să mă relaxez câteva zile şi să mănânc bine în casa lor, asta după ce îndurasem umiditatea și ploiole torențiale din Guiana franceză și drumul din Amapa. Eram efectiv sătul de ploi. Caroline a ținut musai să încerc câteva mâncăruri tipice braziliene, cum ar fi feijoada şi açaí-ul. De açaí mai auzisem, dar l-am asociat mereu cu un suc dulce, pe când oamenii de aici, îl consumă pastă, fără zahăr.

        Macapá are totuşi o chestie unică în lume. Cum pe aici trece linia ecuatorială, stadionul orașului, se zice că e împărțit în două, chiar de către Ecuator; adică o echipă e cu o poartă în emisfera nordică, cealaltă cu ea în cea sudică.

        Nu m-am abținut să nu bag şi eu un selfie cu stadionul, chiar dacă nu sunt nici pe departe un fan al fotbalului. Şi uite cum ajungem la fotbal…

        În Brazilia, vrei nu vrei, tot trebuie să fi microbist. Eu nu aş deschide veci o discuție cu şi despre fotbal, dar în Brazilia m-a mâncat să întreb pe unii, alții, despre ultimul dezastru de la campionatul mondial. Zic ultimul fiindcă primul a fost în 1950, prima oară când au organizat brazilienii un turneu final şi au fost învinşi în finală de vecinii uruguaiezi. Finala a rămas în istorie ca O Maracanaço sau El Maracanazo, de la faimosul stadion Maracaná din Rio, construit la acea vreme special pentru acel campionat mondial.

        De fiecare dată când întrebam pe vreo unul, răspunsul era unul similar. Nu se mai gândesc la ce s-a întâmplat atunci, fiindcă pentru ei acel meci n-a existat.

        De la Macapá, la Tabatinga via Santarem şi Manaus

        Cum nu există bărci directe spre Manaus, poți cumpăra doar cu schimbare în Santarem. De fapt, toate bărcile pleacă din portul Santana, un orășel satelit al Macapá-ului, situat la 10 km vest. Odată ajuns acolo, care mai de care se înghesuie să-ți vîndă bilete. Prima oară mi-au cerut 350 de reali (437 de lei) până la Manaus, cu 3 mese pe zi incluse doar pe prima barcă, până la Santarem. Am negociat și mi-au lăsat-o până la urmă la 300 de reali (375 de lei). Totuşi din discuții ulterioare, reiese că poți călătorii chiar mult mai ieftin de atât. Rețeta ar fi să le dai un maxim pe care eşti tu dispus să-l dai şi dacă se poate să nu fi „gringo,” adică străin, ajută enorm. Hahah…

        Barca a plecat din Macapá pe seară, în jur de la orele 17:00, iar eu, am ajuns cam cu o oră înainte de plecare, numai bine cât să mă duc să-mi cumpăr și un hamac, că no, pe bărcile astea, toată lumea doarme la hamac și pe al meu mi-l furaseră prin Venezuela. Aaa, chiar așa. Ce mi s-a părut cel mai original la toate drumurile astea lungi cu barca, este chiar faptul că dormi în hamac la comun şi aşa ai şansa să prinzi puțin din cultura braziliană, să observi mai bine pasagerii şi de ce nu să intri în vorbă cu ei. Dar şi să admiri malul drept al Amazonului.

        În fine, dacă sunteți curioşi, am filmat aici, cam cum se prezenta prima barcă.

        Celalalte două bărci (Santarem-Manaus și Manaus- Tabatinga), aveau să fie foarte similare cu prima. De la Santarem la Manaus se fac 2 zile și trebuie să plătești pentru hrană (13 reali prânzul și la fel cina), iar de la Manaus la tripla fronteiră, vreo 6 zile, cu mâncarea inclusă.

        În general, hrana este foarte ok pe bărcile braziliene. Dimineața ți se dă te miri ce și mai nimic (cafea și o bucată de pâine și eventual ceva fructe), dar prânzul și cina, deși nu diferă mult, sunt consistente. Au de obicei paste cu orez şi fie carne de pui sau vită (mai rar porc) și ceva salată. Ei și farinha, bineînțeles, că suntem în Brazilia.

        Amazonia

        Cu cei peste 7 milioane de km pătrați ai săi, Amazonia este plămânul Terrei și asta fiindcă este mai mare decât jungla din Congo și cea din Indonezia la un loc, următoarele cele mai mari păduri tropicale din lume. Eu n-am să încerc să descriu Amazonia, nu am să scriu prea multe, pentru că pozele cred că vorbesc de la sine. Cuvintele ar fi de prisos fiindcă este acel gen de loc, unde timpul capătă alte dimensiuni, unde simți că ai intrat pe un tărâm magic, unde răsăriturile şi apusurile au parcă alte culori, altă semnificație, altă formă.

        Cum înaintam în amonte, ambarcațiunea trăgea din toate puterile contra curent, învingând cursul natural al fluviului, cărând pasageri dar și marfă, care este descărcată în satele izolate de pe traseu.

        Da, Amazonul joacă aici rolul de autostradă, cea mai importantă autostradă cu bifurcații, pe tributari. Nu există șosele. Oamenii și marfa se mișcă pe apă, iar fiecare familie are barca sa. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost când am văzut copii nevoiași apropiindu-se de vaporaşul nostru ca să le aruncăm bani sau mâncare. Sărăcia este o realitate dintre cele mai crunte în regiune, iar odată cu globalizarea şi cu pierderea modului de viață ancestral, nu cred că are să se amelioreze prea degrabă.

        Ici-colo, printre două pâlcuri de junglă, câte o gospodărie răzleață. Cei mai înstăriți se apropie şi ei de ambarcațiune prin câte vreun sat. Vin să recupereze marfa comandată la oraș.

        Manaus

        Manaus este cel mai mare oraș din toată Amazonia, iar aici am avut parte de niște experiențe tare interesante, dar una din cele mai notabile, a fost locuitul cu o familie din favelă. A fost o adevărată lecție de viață.

        Favelele braziliene sunt acele cartiere defavorizate, cu case semi-terminate, măcinate de sărăcie şi unde criminalitatea este în floare. Am vrut să văd cu ochii mei cam cum decurge viața pe acolo şi am făcut-o şi spre marea mea mirare, am descoperit că în tot acest haos, există de fapt o ordine precisă şi o întreagă ierarhie.

        De fapt, ceea ce m-a impresionat cel mai tare, a fost partea cu traficanții de droguri

        Băieții ăştia, în afară de faptul că vând praf celor dependenți şi toată „marfa” trece prin mâinile lor, mi s-a explicat că ei joacă şi rolul de arbitru suprem în comunitate. Cum vine asta?

        Un exemplu simplu ar fi următorul. Se îmbată bărbatul şi se apucă să dea în nevastă sau copil. Fiindcă tot ce mişcă se ştie în comunitate, informația este transmisă cui trebuie, iar în momentul următor se intervine cu o avertizare dură. Dacă există o a doua oară, se trece la alt nivel.

        Favela este complet altă lume, departe de turismul cu barca pe Amazon şi peisajele frumoase pe care le mai vedem pe National Geographic. Este o lume în nuanțe diverse, de multe ori spre gri şi negru, dar cu oameni la fel ca noi, toți ceilalți.

        Cât am stat în favelă, am făcut și un live, pe care-l puteți viziona aici.

        Tabatinga (Brazilia) – Leticia (Columbia) – Santa Rosa (Peru)– Iquitos (Peru)

        De la tripla frontieră (Brazilia, Columbia, Peru), la Iquitos, am fost însoțit de alți doi călători români, Nelly și Cristian, cu care m-am îmbarcat pe o barcă rapidă. Cunoscută ca El Ferry, aceasta este o cursă nou înființată, cu o barcă second hand cumpărată din Norvegia. Un lux ieşit din comun pentru partea asta de lume, dotată cu scaune de piele şi aer condiționat.

        În mod normal, ai plăti undeva la 200-250 de soli ,pentru o barcă rapidă pe această rută, dar fiindcă aceasta are o capacitate net superioară, au redus considerabil prețul, fiind unul extrem de competitiv.

        Doar 12 ore de la frontieră la Iquitos, pentru 80 de soli (100 de lei) și cu mic dejun și prânz inclus, totuși ambele sub orice critică. Ce e interesant de spus aici, este că venind dinspre Manaus, ajungi în Tabatinga, pe partea braziliană, dar barca spre Iquitos pleacă din Sanata Rosa, de pe o insuliță ce se află în partea peruană. Așa că transferul se face mai întâi spre Leticia (Columbia), iar apoi pentru 3.000 de pesos columbieni (4,20 lei), te pot trece cu barca din Leticia spre Santa Rosa. Dar cum barca de Iquitos nu pleacă din debarcaderul principal, din Santa Rosa, probabil pentru că nivelul apei este prea scăzut acolo, mai dai 5.000 de pesos columbieni (7 lei) să te transfere un barcagiu la cheiul cu pricina.

        Partea nasoală la barca rapidă e că nu prea ai cum să te bucuri de peisaj şi de locurile prin care treci. Nu că s-ar schimba mult, dar parcă tot mai fain e să leneveşti la hamac, privind păsările colorate şi delfinii roz, care înnoată uneori, paralel cu barca.

        Iquitos

        Iquitos nu m-a impresionat. De fapt ce zic? M-au impresionat gunoaiele și mizeria şi sărăcia generală. Iquitos este poate singurul oraş de jumătate de milion de oameni din această zonă, care nu comunică rutier cu restul țării şi a continentului și s-a dezvoltat enorm la începutul secolului XX, când cu febra cauciucului din regiune.

        Bătrânii locului încă își mai aduc aminte de vremurile când existau rute navale care legau direct, Europa de Iquitos. Așa de important devenise acest oraș amazonian. Azi, principalul mijloc de transport în oraș, este moto-taxiul, ceea ce crează o atmosferă similară cu cea din marile oraşe indiene, iar turiştii străini nu lipsesc totuși, Iquitos fiind cunoscut pentru şamani şi ayahuasca. Piața Belen, cu forfota-i specifică şi multitudinea de produse, mi s-a părut tare drăguță. Atenție la buzunare în schimb. Amicii români de care vorbeam adineauri, s-au trezit cu mâna unuia în rucsac.

        Iquitos(Peru) – El Coca (Ecuador)

        Cea mai frumoasă parte, ca peisaj și sălbăticie, din întreaga expediție pe Amazon, avea să fie de la Iquitos, la El Coca în Ecuador. Această porțiune pe fluviul Napo, a fost cea mai sălbatică și este de fapt și cea mai greu accesibilă, uneori nivelul fluviului Napo fiind foarte scăzut și ambarcațiunile întâmpină dificultăți să o ia pe acolo.

        Eu am avut baftă din două motive. Una că nivelul era chiar ridicat, doi că am reușit să găsesc o ambarcațiune lentă, care face traseul Iquitos – Cabo Pantoja (frontieră) în 6 zile și costă 100 de soli (eu am scos-o chiar la 90 – 110 lei), cu tot cu 3 mese pe zi.

        Partea nasoală este că, barja în sine, era o ruginitură, cu buzi care puțeau de-ți luau nasul, iar echipajul era pus pe căpătuieli (tot mă întrebau cât face bicla, cât face una, alta, dacă nu o vând, etc). Nu mai zic că mi-a dispărut încărcătorul de telefon şi am avut nişte certuri urâte cu câțiva dintre ei, când i-am văzut că aruncau tot ce înseamnă deşeu, direct în apă. Fie că erau ambalaje, fie că erau bucăți de cărămidă şi materiale de construcții. Asta m-a făcut să rămân cu un gust tare amar.

        Într-un final, de la frontiera peruviano-ecuadoriană, aveam să mai fac doar o zi până în El Coca, de unde am șosea să pot pedala din nou.

        Astfel, preț de 2 luni de zile, am refăcut în sens invers, o bună bucată din voiajul lui Orellana.

        Am dat şi prețuri,  în speranța că poate vor ajuta alți călători. 8 ambarcațiuni din Macapa (Brazilia) până în El Coca (Ecuador), m-au costat un total de 1102 RON, care este un preț extrem de accesibil pentru dimensiunea acestei incursiuni pe Amazon. Țin totodată să le mulțumesc din suflet lui Nicky Predescu, Mihai Guberneac şi Eugen Frunză, pentru donațiile lor. Ei sunt câțiva din oamenii faini care îmi fac posibilă această expediție prin Americi. Jos pălăria!

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici


        zoom
        No comments

        Suriname, Guiana franceză şi înapoi în Brazilia

        Într-una din ultimele postări, vă povesteam despre aventura mea prin jungla guianeză, despre „off-road” pe două roți, printr-una din cele mai izolate regiuni ale Americii de sud, cât şi despre ospitalitatea localnicilor. Aşa cum veți citi în rândurile care urmează, Suriname şi Guiana franceză nu prea aveau să semene cu cea din urmă.

        Suriname

        Dacă coasta guianeză este extrem de animată şi satele şi oraşele se țin lanț, nu acelaşi lucru se întâmplă şi pe coasta Suriname-ului. Cu o populație mai mică decât Guiana britanică (aprox. jumătate de milion), concentrată majoritar în capitala Paramaribo, Suriname e ceva mai sălbatic, cu distanțe mari între localitați, chiar şi pe coastă. Mă rog, distanțe mari pentru Suriname.

        Neexistând pod peste fluviul Cuarantyne, fluviu care desparte Guiana britanică de Suriname, am fost nevoit să iau bacul. Un drum de aprox. 40 de min, urmat de o coadă la paşapoarte şi într-un final înapoi pe două roți în cea de-a cincisprezecea țară a expediției mele prin Americi.

        De cum intri în Suriname, se schimbă şi aspectul şoselelor, multe din ele proaspăt asfaltate..

        Suriname este una din puținele foste colonii olandeze unde limba olandeză a rămas oficială şi este folosită încă ca limbă curentă, în paralel cu creola locală, cunoscută sub numele de ‘sranan tongo’. Oarecum similar cu situația din Guiana britanică, olandezii au adus aici atât sclavi din Africa, cât şi imigranți dintr-o altă fostă colonie olandeză, Indonezia (în Guiana britanică, englezii au adus imigranți indieni). Aşadar populația este una extrem de pestriță. Ici colo, dai de câte o moschee sau templu budist, dar şi de biserici reformate, catolice sau chiar neo protestante. Mâncarea reflectă şi ea această influență asiatică în regiune.
        America de sud ca şi continent este un potpourri de naționalități, etnii şi religii, dar chiar şi aşa, Guianele au un aer pe alocuri străin de restul continentului, pe alocuri parcă mai european. E drept că au fost şi ultimele care şi-au obținut independența (cu excepția Guianei franceze care încă face parte din Franța – este o regiune a Hexagonului). Asta se poate vedea şi prin faptul că se folosesc prize europene şi se bea bere la jumate de litru (hihihi).

        După ce mi-am petrecut ziua de naştere în Nieuw Nickerie, am repornit la drum urmând şoseaua de coastă spre Paramaribo. Un drum extrem de monoton. Pe de o parte şi alta plantații de banane. În rest, mă confruntam din nou cu temperaturi extrem de ridicate. Oamenii nu mai păreau atât de săritori ca în Guiana britanică, iar toate restaurantele şi buticurile sunt deținute de chinezi cu care nu te prea înțelegi de fel. La un moment dat am început să fac pane din 30 în 30 de km. Câteodată am şi 1000 de km fără o singură pană, câteodată mă pomenesc cu 3 în suta de kilometrii. Şi colac peste pupăză, odată ce se lasă seara mai sunt şi atacat de țânțari. Seara, de îndată ce te-ai oprit din pedalat, eşti devorat, asta dacă nu eşti destul de dibace să ocheşti din prima locul de campare şi să instalezi cortul cu viteza luminii. Oricum îți intră şi în cort, dar na, măcar nu ai 20 pe un singur picior şi cu timpul dispar. Sau mai simplu, iei ceva spray repelent, dar eu tot amânasem. Aveam să-mi procur unul abia prin Guiana franceză.

        Paramaribo

        După un drum lent şi în care oboseala celui un an jumate pe drum a început parcă să-şi lase amprenta, am poposit într-un final, într-o seară de sâmbătă şi în capitala Paramaribo, care pot să zic că m-a impresionat cu arhitectura sa colonială. Mult mai bine întreținut şi mult mai curat ca Georgetown, Paramaribo este parcă şi un oraş mult mai animat. Baruri, restaurante şi parcuri pline de lume la tot pasul. Paramaribo este şi un exemplu de diversitate şi bună conviețuire a tuturor religiilor. Nu multe sunt locurile unde vezi o moschee gard în gard cu o sinagogă.

        În Paramaribo am fost găzduit de o tipă filipineză, Abbz. Aveam să aflu că erau un grup mai mare de filipinezi/filipineze veniți/e aici la lucru ca infirmieri/e. Poate cunoaşteți deja acest aspect, dar filipinezele sunt extrem de căutate ca bone şi infirmiere. Aşa că prin ea am cunoscut întreaga lor comunitate. Nişte tipi/tipe super de treabă. Colegul de apartament a lui Abbz mi-a făcut cadou două perechi de pantaloni şi un tricou de ciclism şi ambii au ținut să-mi gătească zilnic.
        Poate pare ciudat, dar în Suriname am avut mai mult contact cu această comunitate de imigranți filipinezi decât cu loalnicii. Nu ar fi prima oară când sunt găzduit de filipinezi. În Fort Saint John, în Canada tot aşa şi tot la fel de fain m-au tratat. Băieții ăştia par să aibe ospitalitatea în sânge, ceea ce-mi face poftă să ajung cât mai degraba şi prin Filipine.


        Trecerea în Guiana franceză

        Câteva zile fun cu filipinezii cât să-mi dea energia necesară pentru a-mi continua drumul, s-au adeverit a fi de bun augur. Plecam din Paramaribo oarecum încântat că aveam să intru curând pe un teritoriu european, în Guiana franceză.

        Podul peste fluviul Suriname este impresionant, mai ales pentru o nație atât de mică precum Suriname. Dacă până aici drumul de coastă fusese unul cât se poate de plan, ultimii câțiva zeci de km până în Guiana franceză, aveau să-mi facă cunoştință cu niscaiva coline, atât cât să nu mă lase cu o impresie plictisitoare.

        La fel ca între Guiana britanică şi Suriname, nici la trecerea peste fluviul Maroni, reprezentând granița naturală, nu există pod, aşa că trebuie să plăteşti barcagiu; ori 4 euro, ori echivalentul în dolari surinamezi. Ajunsesem la graniță seara. M-am dus să ştampilez paşaportul la grăniceri. Postul era deja închis, dar fiindcă grănicerul era încă acolo, l-am rugat să mă servească cu o ştampilă şi a fost de treabă.

        Buba acum era că nu mai aveam destui bani şi singura opțiune viabilă era să ajung la un bancomat pe partea franceză să scot euro. Tot ce mai aveam la mine erau 5 dolari surinamezi, adică sub 1 €. Aşa că am avut de dus muncă de convingere cu diverşi să mă ia şi să văd cum îi plătesc pe partea ailaltă. Până la urmă m-a luat unul şi i-am plătit doar mărunțişul pe care-l mai aveam, scutindu-mă de restul de plată. Ajungeam în Saint Laurent du Maroni, din nou la „normalitate”. După mai bine de 1000 de km de biciclit pe partea stângă, reveneam pe dreapta în Guiana franceză.


        Întâlnirea cu un grup de români

        După o noapte petrecută la cort, în apropierea oraşului, m-am întors dimineață în oraş să beau o cafea şi să găsesc ceva WiFi. Mă aşez la o cafenea, pun telefonul la încărcat, când pac, aud dulcele grai moldovenesc. Nu mai avusesem un interlocutor român de anul trecut din iulie, când mă întâlnisem cu Mirel Magop în Columbia, alt globetrotter român. Băieții erau trimişi de firma de construcții la care lucrau în Franța să facă sistemul de ventilație al noului spital din Saint Laurent.

        Ne-am împrietenit cât ai zice peşte şi desigur, în spiritul ospitalității moldoveneşti, m-au invitat acasă la un borş moldovenesc, o țuică şi ceva voie bune. Mană cerească a fost. Şi fiindcă tot ne-am nimerit în timpul protestelor din România, am zis să fim şi noi solidari cu restul românilor ieşiți în stradă.


        Guiana franceză – cel mai ostil teritoriu de până acum

        Aveam să petrec câteva săptămâni în Guiana franceză, timp în care am pedalat cei mai bine de 400 de km până la granița braziliană şi făcut câteva chestii interesante, cum ar fi să văd o lansare de rachetă la Kourou (la centrul spațial european) şi să particip la o emisiune radio în acelaşi orăşel.

        Totuşi per total, chiar dacă am cunoscut oameni de treabă, Guiana franceză m-a lăsat cu un gust uşor amar. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau mult mai egoişti şi extrem de puțin săritori ca în alte locuri. Odată am fost alungat de la o masă într-un popas, când îmi făceam de mâncare, altădată cineva mi-a cerut 2,5€ pe o sticlă de apă. În Kourou am fost atacat cu un pistol de jucărie de nişte puşti care vroiau să mă jefuiască. Despre acel episod am povestit aici. Nu mai pun că este cel mai scump loc de până acum din Americi. Au nişte prețuri ridicol de mari.
        Din câte am putut eu să înțeleg, Guiana franceză este pentru francezi ceea ce Alaska este pentru americani. Acel teritoriu îndepărtat, sălbatic, desprins de țara mamă, cu relativ mai puține reguli şi unde  poți face un ban în plus sub formă de prime dacă te stabileşti acolo.

        Înapoi în Brazilia – „lungul” drum spre Macapá şi estuarul Amazonului.

        Mă simțeam fericit să mă întorc în Brazilia. Oamenii sunt mult mai ospitalieri şi prețurile mult mai ieftine. Drumul care leagă granița franceză de Macapá este unul asfaltat în mare parte, dar are şi o porțiune de aprox. 110 km fără asfalt.

        Am nimerit în jungla amazoniană fix în sezonul ploios. Şi dacă frigul şi canicula mi-au dat de furcă prin alte părți, acum avea să vină rândul ploilor.

        Orice ai purta, orice ai face, tot te udă ciuciulete. Degetele şi tălpile picioarelor ți se încrețesc. Înaintezi cu greu şi ai mereu o senzație neplăcută. Ei bine şi pe bucata neasfaltată, noroaie. Munți de noroaie prin care trebuie să înnoți. Iar când mai prindeam o după amiază fără ploaie, era minune de la Dumnezeu.

        În fine, drumul acesta dintre granița franceză şi Macapá, m-a făcut psihic. Am înaintat foarte greu iar faptul că trebuia să mă întorc mereu în ploaie, nu mă motiva deloc. Mi-am petrecut nopțile fie la cort, fie în sate indigene şi la oameni acasă. Una din persoanele minunate pe care aveam să le întâlnesc aici era un elvețian pe nume Othmar care la cei 68 de ani ai săi, şi-a cumpărat pământ în nordul Braziliei şi anual vine să trăiască aici, câteva luni. Cultivă ananas, porumb, açaí, de toate. Să nu stea degeaba, mi-a zis el.
        Cum pedalam pe înserate, m-a zărit unul din angajații lui de la fermă şi mi-a zis să trag pe dreapta la ei. Aveau „ordine” stricte de la Othmar să „culeagă” toți călătorii de pe stradă ca să-i omenească cu mâncare şi cazare gratis (da, există astfel de oameni pe lume). Aveam să descopăr asta din cartea de oaspeți. Aşa că am tras la ei, cu mare drag. Cină, o baie fierbinte şi posibilitatea de a-mi usca hainele au fost mană cerească, dar şi discuțiile interesante într-o portugheză amestecată cu nemțească, mi-au căzut tare bine. Şi evident, faptul că mi-am făcut un prieten nou.

        Pe 10 martie, după 20.832 de km pedalați prin America de nord, centrală şi de sud, atingeam Ecuatorul, a treia linie imaginară importantă a Terrei, după Cercul arctic şi Tropicul de nord. Totodată ajungeam pentru prima oară pe malul Amazonului, cel mai masiv fluviu al planetei şi fluviul pe care aveam să-mi continui expediția, în barcă de această dată.

        Hărțile traseului parcurs până în acest moment prin America de nord, centrală şi de sud

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici


        zoom
        Cross Quest Man
        No comments

        Crossbike Quest Man după 20.832 de km – ce probleme am avut şi ce am schimbat până acum la ea

        Astăzi a venit timpul să vă vorbesc puțin despre Cross Quest Man, bicicleta care de mai bine de un an şi 7 luni mă poartă prin Americi şi pe care am parcurs până acum 20.832 de km. Pot spune cu mâna pe inimă, că în tot acest timp, mi-a devenit cel mai bun aliat şi prieten.

        Despre parteneriatul meu cu băieții de la CROSSBIKE Braşov.

        Cross Quest-ul pe care pedalez acum prin Americi, mi-a fost sponsorizat în vara lui 2015 de băieții de la CrossBike din Braşov. Au fost plăcut impresionați de proiectul meu şi au decis să mă susțină pe partea de echipament (aproape) tot ceea ce am nevoie. Aşa că în afară de bicicleta propriu zisă, mi-au comandat şi un ghidon de trekking, cele 4 coburi (față-spate) (de la MSX) şi suportul de față (Zéfal) (cel pe spate vine gata inclus).

        Ce am schimbat până acum la ea şi ce probleme tehnice am avut

        Primesc din când în când întrebări de la diverse persoane, despre ce a trebuit să schimb la bicicletă până acum şi dacă am avut probleme tehnice serioase.

        Probleme tehnice serioase nu au fost, în afară de suportul de coburi pe față, care mi s-a rupt de 4 ori (datorită faptului că am încărcat coburile peste greutatea admisă), 2 cricuri rupte şi ceva alte şuruburi rupte ici-colo, am avut 0 probleme cu adevărat serioase.

        În schimb, există diverse consumabile care vrei, nu vrei, la un moment dat tot le vine rândul, aşa că am să enumăr rând pe rând ce şi când am schimbat în aceşti aproape 21.000 de km parcurşi până în acest moment.

        Cauciucuri

        Sunt la al patrulea set. La plecare, aveam nişte Schwalbe Silver care arătau promițător de bine şi speram să mă țină cel puțin 10.000 de km, dar nu a fost să fie aşa. Cauciucul pe spate m-a lăsat la aproape 6.000 de km, iar cel pe față avea să mă lase şi el, 2.000 de km mai încolo. De ce aşa puțini km pe nişte cauciucuri chiar bune? Explicația ar fi una şi anume că le-am ținut puțin sub umflate. Am plecat cu o pompă de mână extrem de slabă, care nu mă ajuta să bag aer suficient. După Schwalbe Silver, am luat tot ieftineli. Unul din următoarele cauciucuri m-a ținut exact 3.000 de km, până m-am trezit cu gaură în el, pe care a trebuit să o peticesc până la primul bike shop.

        Al patrulea set (tot no name, la 50 de reali brazilieni bucata) şi ultimul până acum, l-am cumpărat în Boa Vista, Brazilia şi după 2.500 de km, arată încă bine.

        Lanțuri, pinioane şi foi

        Sunt la al patrulea lanț şi la al doilea set de pinioane. Foile nu le-am schimbat niciodată. Primul lanț l-am schimbat aproape de 6.000 de km (în apropiere de Salt Lake City, SUA), după care l-am mai schimbat odată la aprox. 9.600 de km (în Ciudad de Mexico), încă odată în Medellin, Columbia la aprox. 14.600 de km şi ultima oară la 18.300 de km în Boa Vista, Brazilia.Tot aici aveam să schimb prima oară şi pinioanele pe care începuse să-mi scape grav lanțul.

        Eu zic că le-am menținut ok şi că m-au ținut decent lanțurile. În Zinn & The Art of Road Bike Maintenance, se vehiculează că un lanț ar trebui să țină 2.000 – 3.000 de mile (3.218 – 4.828 de km) la ciclişti mai uşori, fără o întreținere regulară şi până la 5.000 de mile  (8.046 de km) cu o super întreținere şi lubrificare zilnică.

        Frâne

        Cross Quest-ul vine echipat cu frâne Shimano hidraulice ( față > SHIMANO DEORE AM615NFURX095 * BLACK, spate > SHIMANO DEORE AM615RRURX165 * BLACK) care pot fi un vis frumos sau unul urât. Merg brici, le iubesc, dar dacă apuci să meştereşti pe la ele şi să-ți intre vreo bulă de aer pe traseu, trebuie să schimbi tot lichidul. Mi s-a întâmplat ultima oară când am trebuit să înlocuiesc plăcuțele tocite de pe față . Dar s-a rezolvat! În fine, ca statistică, am schimbat față-spate, 2 seturi de bucată. Primul set pe spate, l-am schimbat la 9.600 de km, cel pe față, l-am schimbat prima oară după aprox. 14.400 de km (orăşelul Apartado din nordul Columbiei). Ajunsese cam aşa…

        Coburi şi suporturile pentru coburi

        Am plecat la drum cu un set MSX de coburi față-spate (Mainstream MSX SL 55). Dacă cele pe față sunt încă în stare perfectă, nu acelaşi lucru îl pot spune şi despre cele pe spate. Problema majoră a fost sistemul de prindere, care după 12.000 de km a început să cedeze, fapt pentru care mi s-a şi furat una din genți cu uşurință (în Panama city am fost atacat de un puşti care mi-a ieşit în cale cu cuțit şi dând să fug şi cu sistemul de prindere slăbit, a fost capabil să-mi înşface cobul pe spate cu mare uşurință). Altă bubă, suportul pe față, rupt de 4 ori de la greutate şi sudat tot de atâtea ori. Ultima oară, după sudură, i-am mai făcut o legătură improvizată, care văd că mă ține până acum, din Columbia încoace.

        Altele

        De-a lungul timpului, au mai fost unele părți consumabile, mai mici, pe care a trebuit să le schimb, cum ar fi: 2 spițe rupte la roata din spate, un şurub rupt de susținere a suportului pe spate, o şufă de la schimbătorul pe spate. De asemenea, am mai schimbat de 2 ori buretele de pe ghidon (a doua oară chiar alaltăieri – am înlocuit buretele deteriorat cu ceva mai fin de la Specialized). Ah, ar mai fi şi 2 cricuri rupte, dar mai toți cicloturiştii o pățesc, mai devreme sau mai târziu. Sunt uimit totuşi, că al treilea mai ține încă (l-am achiziționat în Columbia).

        Dacă sunteți curioşi să aflați mai multe informații despre bicicleta Cross Quest Man, o puteți face chiar pe site-ul producătorului bulgar. Personal aş acorda acestei biciclete o notă de 9/10. Excelentă pentru ture cicloturistice lungi!

        Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

        Parteneri logistici


        zoom
        No comments

        Adevărata bogăție este suma experiențelor acumulate

        Ştiam, dar poate că nu conştientizam atât de bine acest aspect până nu am avut recent o discuție cu un tip englez în Guiana.

        Omul lucrase la construcția a numeroase şosele care traversează zone rămase sălbatice din America de sud, în special din Brazilia şi Guiana, făcuse bani la viața lui, nu glumă. Totuşi, acum, la pensie se retrăsese în micuța localitate Annai, din Guiana. Poate nu este atât de evident pentru cineva de două zeci şi de ani ca mine, dar a fost interesant să văd cum gândea tipul şi cu ce conştiință împăcată ştia şi conştientiza că va părasi acest Pământ la fel cum a venit, adică fără nimic.

        „Adevărata bogăție este suma experiențelor acumulate. Cu asta rămâi. Este cea mai profundă şi adevărată formă de bogăție, dacă există aşa ceva.” mi-a zis omul.Şi tind să îi dau dreptate. Pot înțelege perfect ce mi-a zis.

        Călătoria m-a schimbat profund şi mi-a aratat diverse fațete ale umanului, dar mai presus de toate cred că mi-a scos la suprafață simplitatea lucrurilor şi a vieții în general. Faptul că acele experiențe simple dar adevărate pe care le-am trăit, sunt cele care mă fac fericit, că oamenii pe care i-am întâlnit şi a cărei prietenie o voi păstra cu drag în inima mea, sunt cea mai mare avere pe care o pot acumula.

        Degeaba alergăm după case, maşini, funcții. La urmă, cele mai profunde bogății sunt amintirile acumulate şi experiențele trăite. Şi dacă societatea nu ne-ar judeca atât de mult după capacitatea noastră de cumul material, cred că am alerga mai mult după vise şi lucruri mai puțin tangibile, dar cu adevărat profunde. Până atunci, avem cu toții o alegere personală de făcut.

        Un an jumate pe două roți şi 4 genți în care-mi țin absolut tot ceea ce am nevoie pentru a trăi mi-au dovedit că se poate. Se poate să ieşi din sistemul cumulativo materialistic, măcar pentru o perioadă. Şi se poate să acumulezi ceva mult mai semnificativ de care vei fi mândru o viață întreagă, tradus în experiențe şi prietenii.

        zoom
        1 comment

        Guyana şi 450 de km de off road prin sălbăticie

        ​După o pauză lunguță (în Boa Vista, Brazilia) ocazionată de sărbători, la începutul lunii ianuarie, am luat-o din nou din loc spre Guiana engleză, cunoscută oficial ca Guyana sau Guiana. Mă aştepta un drum lung şi pustiu, care-mi va aduce aminte de prima şosea pe care mi-am început expediția, Dalton Highway.

        Puțină istorie şi poziționare geografică

        Cred că înainte să trec la poveştile mele, ar fi interesant şi necesar să vă rezum puțin situația geo- istorică a regiunii. Să vă explic de ce Venezuela nu are puncte oficiale de trecere cu Guiana, motiv pentru care am trebuit să fac acest ocol prin statul brazilian Roraima.

        Practic, singura cale legală de acces între Venezuela şi Guiana este via Boa Vista, Brazilia şi asta din cauza unei vechi dispute teritoriale. Pe scurt, Venezuela reclamă mai bine de jumătate din teritoriul Guianei (până la fluviul Essequibo) ca fiind al său. Este o neregulă ce îşi are originea în vremurile coloniale. Posesiile coroanei spaniole se întindeau oficial până la fluviul Essequibo,  iar cele olandeze nu depăşeau această barieră. Totuşi, odată cu transferul unei bune bucăți din posesiile olandezilor către britanici, aceştia au început să colonizeze  abuziv şi teritoriul de la vest de Essequibo, nerecunoscând fluviul ca graniță niciodată. Aşa că odată cu obținerea independenței față de Marea Britanie, în 1966, Guyana moşteneşte aceast litigiu teritorial cu țara vecină, litigiu existent până în ziua de azi. Venezuela a protestat şi insistat în nenumărate ocazii dar fără sorți de izbândă. S-au constituit comisii internaționale privind litigiul dar nu s-a ajuns niciodată la un consensus, iar în multe locuri din Venezuela steagul țării este afişat incluzând şi această regiune (Guyana Essequiba sau zona în reclamare, cum îi mai zic venezuelienii).

        Aşadar este lesne de înțeles de ce nu există nici un punct legal de trecere a frontierei între cele două. Singura cale legală de acces este via Boa Vista, capitala statului brazilian Roraima.

        Fermierul cu puşca

        Drumul ce leagă Boa Vista de granița guianeză şi Lethem, e unul cât se poate de plicticos, dar totuşi asfaltat. Ici, colo se fac reparații şi drumul e împroşcat tot cu noroi şi parcă ca un exercițiu înainte de Guiana, îmi împotmolesc roata în noroiul argilos. Cuvincios dau cu bățul jos stratul gros de pe unde apuc şi îi dau mai departe. Per total, o zi plicticoasă cu un peisaj la fel de sterp şi plicticos, pe care mi-o petrec pedalând 107 km şi trăgând de timp cu ajutorul muzicii de pe telefon. Seara avea totuşi să fie ceva mai interesantă.

         

        În această expediție am apucat să dorm în cele mai bizare locații, de la biserici la închisori, dar astă seara aveam să o petrec la cort. Ies de pe şoseaua principală pe ceva drum de țară, găsesc un pom fructifer (caju) sub care îmi parchez bicla şi încep să montez cortul. Nici nu apuc să termin că țup, văd că nenea de la ferma din depărtare numai vine degrabă cu arma scoasă pe geamul maşinii să vadă cine sunt şi ce fac. Îi intrasem pe proprietate…
        „Ooo rapais…o que você está fazendo aqui?”

        Mai bâiguie ceva de n-am înțeles mai nimic, după care îi explic în modesta mea portugheză care este treaba şi lasă într-un final arma jos. Zâmbeşte şi îşi dă seama că sunt călător şi nu prezint nici un pericol, aşa că mă invită să-mi pun cortul chiar la el în ogradă.

        Ce a urmat a fost un gest în plus, la multele de omenie de până acum. După ce am stat la poveşti, mi-au dat un „caldo” (un fel de ciorbă sud americană) şi m-au lăsat să fac un duş la ei. Fusese o zi lu