Calatorii si Expeditii

zoom
1 comment

Ascensiune pe vârful Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului

În ultimele două săptămâni, m-am bucurat de prezența altor doi români, aici, în Ecuador, Călin Adam şi Daniel Cinghea, cu care am urcat împreună vf. Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului şi unul emblematic al acestei țări, la fel ca şi frații săi mai înalți, Cotopaxi şi Chimborazo.

Dacă pe Daniel nu-l mai întălnisem până acum, pe Călin îl ştiu de 2 ani. Mi-a fost gazdă în Calgary, în Canada, pe când am trecut cu bicicleta pe acolo. După primirea deosebită, făcută de comunitatea de români de acolo, am rămas amici, iar acum, potrivindu-ne cu locul şi timpul, am ajuns să împărtăşim puțin şi din pasiunea pe care o avem pentru munte.

Cotopaxi (5.897 m) şi Chimborazo (6.310 m), sunt cele mai cunoscute vârfuri din Ecuador şi 2 ascensiuni frumoase, pe care cred că şi le doreşte orice alpinist, dar Ecuadorul, numără 10 vârfuri care depăşesc 5.000 de m, dintre care, marea parte au ghețar permanent. Unul dintre acestea, este şi Cayambe, al treilea, după Chimborazo şi Cotopaxi şi pentru noi, soluția de înlocuire a Cotopaxi-ului, rutele spre vârful acestuia, fiind închise în acest moment, datorită activității vulcanice recente. Da, vorbim până la urmă de mulți vulcani cu un ridicat potențial de erupere, în această zonă a lumii.

Prima încercare

După o primă noapte petrecută la unicul refugiu din Cayambe, situat la 4.600 de m, Călin, a resimțit puțin mai tare altitudinea şi a decis să coboare la 3.500 de m, pentru câteva ore, ca apoi să revină şi să se simtă chiar optim.

Aclimatizarea este diferită de la om la om. În timp ce eu urcasem deja de câteva ori la peste 4.000 de m şi eram cât se poate de aclimatizat pentru acea altitudine, Daniel, care tocmai ce sosise din România şi fără prea multe alte ture recente la altitudine, înainte de această tură, se simțea perfect, urcând din Quito (2.850 m) la 4.600 de m. Totuşi, Călin avea, fără îndoială, cea mai mare experiență dintre toți, el urmând să ne ghideze pe ghețar.

Este şi o chestie de organism. Fiecare om reacționează complet diferit. Unii au nevoie de mai mult timp, alții de mai puțin, iar reacția poate fi mereu alta. Totuşi, cred că cu cât acorzi mai mult timp organismului, cu cât acesta poate face mai bine față schimbărilor şi provocărilor de orice tip, printre care şi lipsa de oxigen.

În fine, după 2 nopți dormite la 4.600 de m (prima la refugiu, a doua la cort), în cea de-a treia, am hotărât să atacam vârful, fiind acum, bine aclimatizați şi pregătiți, cu toții.

Fiind la Ecuator şi existând şanse mari ca după 10 dimineața să se fleşcăiască gheața, de la soarele extrem de puternic, sau dacă nu, să se pună ceața deasă, vârfurile mai serioase din Ecuador, se urcă, de preferință noaptea. Şi de preferință cu ghid, zic cei de la minister. 

După un accident petrecut pe vf. Illiniza sud, în 2012, guvernul Ecuadorului ar fi luat hotărârea să impună ghid, oricărui alpinist care vrea să urce unul din vârfurile cu ghețar, ale micuței țări sud americane. Totuşi, există şi posibilitatea de a semna o declarație pe proprie răspundere, la intrarea în Parcul Național, care să-i absolve pe ei de orice responsabilitate, ceea ce am şi făcut. 

Ni se părea că a angaja un ghid, oricum ar fi fost, strica din frumusețea turei alpinistice (sau andinistice, cum ar spune cei din Ecuador). Una este să „munceşti” un vârf, să faci recunoaştere, să te bucuri de imprevizibil şi alta să urmezi paşi desemnați de ghid. Experiența şi înțelepciunea lui Călin şi-au spus aici cuvântul.

Prima parte a traseului, de la 4.600 de m, la 4.800 de m, şerpuieşte şi urcă destul de brusc, printr-o zonă de bolovani. Bătea un vânt incredibil, în acea noapte. Călin nu putuse să închidă un ochi din cauza vântului extrem de puternic. Şi de asta şi de frică, să nu ne ia vântul pe sus, cu tot cu cort. La un moment dat, a ieşit să reancoreze partea vestibulului, fiindcă vântul o scosese din cui.

Nu era de bine, dar ne-am ambiționat, sperând că la un moment dat, se va mai potoli. Pe o coamă laterală, chiar înainte să ajungem la ghețar, am crezut, efectiv, că mă va mătura vântul.

Călin a condus toată noaptea grupul, făcând şi demersurile de recunoaştere a traseului, încasând zăpadă viscolită la greu. Era perfect senin. Din păcate, după tot acest efort pe ghețar, acel vânt extrem de puternic, nu ne-a permis să ajungem din prima pe vârful de 5.790 de m. Au fost 7 ore de mers epuizant, cu vânt de 90 km/h pe alocuri şi zăpadă viscolită, iar în jur de 7:30 am, am luat decizia înțeleaptă, să facem stânga împrejur şi am coborât de la aprox. 5.500 de m. Eu cel puțin, mă simțeam stors de putere şi cu greu m-am târât înapoi, la tabăra de la 4.600 de m. Şi, colac peste pupăză, vântul puternic mi-a rupt şi cortul Marmot Twilight 2, care mi-a fost alături încă din 2009.


„Zeul” Cayambe ne-a permis să-i păşim pe vârf, din a doua încercare

Cum niciodată nu este frumos să laşi ceva neterminat, după alte 2 zile de odihnă, vremea fiind şi senină şi cu un vânt moderat, ne-am luat hamul, bocancii, colțarii, pioletul şi mănuşile de altitudine şi am luat-o din nou spre vârf.

Fără vânt, altul a fost progresul. Mult mai rapid şi faptul că ne puteam acum opri să ne hidratăm şi să mai îmbucăm ceva semințe si dulciuri (cei de la Native Box, mi-au trimis prin Daniel nişte mixuri de fructe uscate şi semințe geniale fix pentru acel boost de energie de care ai nevoie în aşa momente), ne-a menținut în formă până pe vârf.

Chiar dacă Daniel păruse foarte bine aclimatizat la început, pe ultima bucată de traseu, paşii îi deveneau din ce în ce mai grei. Călin conducea grupul, urma Daniel şi apoi eu. Eu şi Călin cred că eram totuşi in mare formă, chiar şi după o noapte de urcat pe ghețar. Fără vântul de ultima oară, urcarea ne-a fost infinit mai uşoară şi plăcută.

După mai bine de 6 ore de efort şi o ultimă urcare de 45°, pe lângă nişte crevase destul de adânci, ajungeam, puțin după răsărit, în şaua vârfului, măturată de un vânt incredibil, de care fusesem, se pare, feriți pe fața sudică a muntelui. Încă 100 de m de creastă şi păşeam, în sfârşit, pe vârful de 5.790 m. Era o dimineață atât de senină…

La orizont, se vedeau 3 din cei mai înalți vulcani ai Ecuadorului: Antisana, Cotopaxi şi Chimborazo. Spre cel din urmă îmi îndrept acum gândurile şi paşi (sau pedalele, mai bine spus), nu înainte de a mai face şi un trek pe Illiniza Norte (5.126 m).

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă, #CycleTheAmericas, puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

Comentarii

comentarii

One comments on “Ascensiune pe vârful Cayambe (5.790 m), al treilea vârf al Ecuadorului
  1. Pingback: Nu l-am uitat pe românul din vârful lumii! | Ciocăzanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *