Calatorii si Expeditii

zoom
No comments

Anzii peruvieni, altiplano şi cum e să pedalezi la peste 4.500 de m

După mai bine de o săptămână de urcări, serpentine şi pedalat la altitudini unde oxigenul se înjumătățeşte, mi-am luat 3 zile libere, de odihnă şi re-organizare, la pompierii din Abancay, unde am ajuns luni seara. Buba-i că am ajuns aici cu frânele slăbite şi cu alte câteva probleme tehnice, nu grave, dar şi cu oboseală puternică, acumulată în ultima săptămână.

Dacă până la Nazca, am cunoscut doar deşert, vânt, ceață şi multe gunoaie, de îndată ce am început să urc spre Cordillera, peisajul se schimbă la 180°. Praful şi nisipul, încep să facă loc vegetației joase, alpine, care mai apoi se răreşte şi ea, odată cu intrarea pe altiplano.

Am urcat în câteva zile, de la aproximativ 500 de m deasupra nivelului mării, la peste 4.500 de m, dar în timp, am învățat să mă bucur de aceste urcări. Fac pauze dese, scot camera, mai fac o poză, două. Mă mai aşez. Mai muşc dintr-un fruct, privind înălțimile din jurul meu. Chiar în a doua zi de urcuş, mi se făcuse foame şi l-am întrebat pe un nene parcat în apropiere, la câți kilometri este următorul popas-restaurant. A scos o pungă din maşină şi mi-a dat, vă jur, cel mai bun fruct pe care l-am gustat eu vreodată: tuna. Are fructul ăsta de cactus un gust acrişor, dar foarte dulce, absolut dumnezeiesc.

De la 3.500 de m în sus, treptat, treptat, altitudinea începe să se facă simțită: respir mai greu, efortul creşte, dar mă simt încă bine. Am stat mai bine de o lună și jumate aproape de nivelul mării, dar văd că aclimatizarea din Ecuador încă mă ține. Unii zic că poate, într-adevăr, să țină chiar şi 2 luni și așa este.

Fix când am ajuns pe altiplano, mi-au ieșit în cale niște vicunii. Întâmplările astea sunt, probabil, cele mai faine. De altfel, întreaga zona andină este extrem de pitorească. Oamenii încă își păstrează tradițiile. Îi vezi cum seara, aduc lamele și alpacele de la păscut. Am întâlnit și niște localnici care tocmai sacrificaseră o alpacă. Au o blană alpacele astea…, dar nici carnea nu e rea deloc. Pentru cine nu știe, alpaca e un fel de lamă mai blănoasă, înrudită de altfel cu lama. Lamele și alpacele sunt domestice, iar vicuniile sălbatice, protejate de lege.

Țin să zic că zona andină, este unul din puținele locuri unde trebuie să mă aplec ca să intru într/o casă. Oamenii sunt atât de scunzi, încât, cred că un scandinav sau un neamțm s-ar simți aici, ca și Gulliver în țara piticilor, la propriu.

Ultimii 180 de km, înainte de Abancay, sunt o coborâre continuă, de la 4.500 de m, la sub 2.000 de m, pe valea Apurimacului, vale care îmi aduce extrem de mult aminte de valea Arieșului, pe unde am pedalat în 2013 și 2015, înainte de aventura americană. Mi-a ieșit în cale și o tarantulă. Unii poate le detestă, dar mie mi se par super drăguțe. Partea cea mai urâtă e că am rămas aproape fără frâne, exact acolo unde aveam cea mai mare nevoie. Norocul face că aveam ceva plăcuțe de rezervă la mine, semi-uzate, dar care puteau fi încă folosite și așa am ajuns la Abancay.

De aici urmează Machu Picchu, Cuzco și Lacul Titicaca, poate zona cea mai cunoscută din Anzi.

Atașez mai jos o hartă cu traseul efectuat până acum în Ecuador și Peru.

Acum mă puteți urmări şi pe contul de Instagram şi urmări progresul expediției pe cel de Strava.

Dacă vă place ce fac și doriți să susțineți expediția în premieră națională de traversare a Americilor pe bicicletă #cycletheamericas puteți face o donație accesând link-ul PayPal de mai jos.

Parteneri logistici

Comentarii

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *